CUI PROTEST? / PROteste de respirație. VII – Cine a văzut Sisifi fericiți, să ridice mâna!

După ce făcură sex (”dragoste”, în termenii lui Radu) pe canapeaua roșie de la Ikea (se pare că ”sacrificiile și eforturile  supraumane” începuseră și pentru ea), Laura se gândi că e un moment favorabil (sau hai să spunem ceva mai puțin rău) pentru a-l anunța cu privire la decizia ei. Luca era la mamaie, era liniște în casă, puteau vorbi. Radu făcuse un duș rapid, ieșise din baie gol, șiroind de apă și se trântise direct pe canapeaua ei preferată de la Ikea, apoi își aprinsese țigara, cu o expresie de satisfacție intensă în ochii lui mari, verzi. Îl lăsase să fumeze ”țigara de după” pe canapeaua ei și să scuture scrumul în paharul cu vin. Trebuia să profite de moment și să inițieze o discuție serioasă:

–    Radu, trebuie să-ți spun ceva, începu ea ezitant, dar se întrerupse.

Pisica se strecurase în cameră şi se lipise, torcând, de fundul gol al lui Radu care aruncase între timp țigara în paharul cu vin și se așezase pe burtă pe canapea. El nu schiţase nicio mişcare pentru a o îndepărta.

– Spune-mi, iubito, zâmbi Radu încurajator.

Îmbrăcată în pijama, Laura se aşeză picior peste picior, pe scaun, la birou, ca să fie la o distanţă rezonabilă de Radu, să nu-i treacă prin cap cumva să reia distracția. Îşi aranjă cocul şi se jucă pentru câteva clipe cu bretonul. Părea pierdută în gânduri.

– E destul de greu. Ai văzut cât de mult îmi doream o schimbare, continuă Laura cu glas întretăiat.

– O schimbare?! Mie mi-e groază de schimbări. Mie îmi place viaţa asta banală şi rutinată. E singura care îmi oferă confort psihic. Şi eu nu-mi doresc altceva. În ultimul timp, fiecare schimbare a fost un şoc teribil. Proiectul meu cu „stăpâna” și... fără ”șefițu’”, „divorţul” tău...

– Radu, mă întrerupi! Eu am nevoie de schimbare ca de aer. Este şansa mea de a exista. Până acum am fost un „cadavru viu”, un Zombie.

– Unul, ce-i drept, foarte sexy, o tachină Radu. Probabil că am devenit necrofil.

– Şi expert în calcule, balanțe şi bugete. Şi maestru în treburile casnice. Şi părinte model. Hai, termină, Radu! Oricum, se pare că, spre norocul sau spre ghinionul tău, schimbarea asta nu e divorţul. Nici demisia. Vreau însă să fac ceva.

– Nu credeam absolut deloc că te plictiseşti. Aveam impresia că ai fost blestemată să ai o viaţă hiperactivă şi nemuritoare, cum spuneai tu.

– Radu, nu e vorba de asta. Sigur că am activitate. Uneori prea multă, asfixiantă, că nu mai pot să fac nimic pentru mine. Dar crezi că mă regăsesc în totalitate în asta: serviciu, gospodărie, familie? suspină Laura. Nu-mi trebuie o nemurire de Zombie! Ştii, aş vrea să fac ceva mai util, pentru oameni. Şi, indirect, pentru mine, normal. Viaţa trece. Mi-e teamă să nu fie prea târziu.

 – N-aş putea spune că acum eşti inutilă. Cu două luni și ceva în urmă, când mă luptam cu proiectul ăla sisific şi traumatizant, pe lângă scârbici, tu ai preluat „crucea” gospodăriei şi a familiei.

– Parcă era prima oară când am preluat-o! Crezi că asta am aşteptat eu de la viaţă? Să spăl, să calc, să duc gunoiul, să strâng după Luca, după tine şi după pisică, să merg la plimbare la mall ca să-mi cumperi tu un parfum de firmă sau o geantă de fiţe, să-mi spăl creierul cu Lady Gaga, Disney Channel şi Naruto, să cuantific totul, să nu fac niciun gest necalculat?

– Ar trebui să fii mândră că reuşeşti să faci atâtea! Îmi pare rău, iubito, că în ultimul timp nu prea te-am ajutat, dar fac tot posibilul să nu mai fie aşa.

– „Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”... „Faci tot posibilul”, cum spui tu la birou. Nu-mi mai vorbi în jargonul ăsta corporatist de doi lei! Hm, se pare că pentru ”stăpâna” chiar făceai, dar pentru noi...

Radu se ridică de pe canapea şi încercă să o îmbrăţişeze, dar Laura ţâşni de pe scaun şi se mută pe canapeaua proaspăt eliberată. Radu vru să se ducă spre ea, dar se temu să nu fie respins şi rămase pe scaun. Laura îi aruncă o privire suspicioasă.

– Radu, laşi păr pe scaun, se alarmă ea.

– O să curăţ cu rollerul de scame, iartă-mă, iubito.

– TU o să cureţi. Pisica a stat lipită de curul tău gol, nu de al meu. Apropo, eşti sigur că mai avem roller?

– Dacă nu mai e, cumpăr mâine unul.

– Nu unul, trei, să fie de rezervă. Bine, să revenim la ce vorbeam. M-ai întrebat ce schimbare mi-aş dori. Ei bine, vreau să fac ceva mai util, zise Laura cu glas înăbuşit. Să-ți spun drept, acum mă simt groaznic. A fost arestat Adi, știi, colegul meu... Acum... câteva zile.

–    Adi... cum?! Ce s-a-ntâmplat?

–    Știi ce făcuse? Downloadase o melodie CGS și o uploadase ca fundal muzical al unui spot pe youtube. Iar eu, pur și simplu, am stat și m-am uitat, n-am făcut nimic. Îmi vine să intru în pământ de rușine, șopti Laura, lăsând ochii în jos, cu obrajii arzând.

–    Și ce vroiai să faci? Să te bați cu mascații? Să le faci un jutsu ca Naruto?

–    Nu știu, Radu, dar nu e de râs. Tu pe toate le iei la mișto. Lucrurile se agravează, iar noi stăm deoparte. Nu cred că e bine așa.

– Dar ce putere ai tu, Laura?!

– Puterea de a da jos sloganul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” din fața prăvăliei mele. ”Puterea celor fără de putere”, cum spunea Havel. Asta e puterea mea. Voi scoate plăcuța cu sloganul și, astfel, voi înceta să confirm sistemul. M-am săturat de minciună. Totul e fals în viața mea. Nu mă voi refugia în eforturi disperate de a-mi salva libertatea interioară, atât cât e ea, ci voi acționa. Voi avea curajul să fiu altfel și să fac lucruri diferite. Nu mai vreau să mă conformez. Voi crea o altă realitate. Una alternativă. Cred că trebuie să ne implicăm. Uite ce vreau: vreau să mă înscriu într-o mişcare pentru drepturi... civile și politice, vorbi Laura ceva mai tare şi mai clar, dar cu ochii plecați.

Radu îşi trase scaunul ceva mai aproape de Laura, intrând în zona ei personală, dar ferindu-se să pătrundă în spaţiul ei intim. O privi lung, zâmbind uşor neîncrezător. Ea simţi că se înroşeşte din nou, dar de data asta îi înfruntă privirea.

– Ce mişcare? întrebă el, ridicând din sprâncene.

– Ai văzut cum au evoluat lucrurile în ultimii ani, doar eşti sociolog. Fumătorii şi supraponderalii nu mai au acces la servicii medicale. Adică marea majoritate... că ori sunt fumători, ori sunt supraponderali... Ce economie pe vremuri de criză! Ai fost în ultimul an la doctor? îl provocă Laura.

– Nu, iubito. Am avut doar o vizită a doctorilor de la medicina muncii la birou: un control de rutină – oftalmologic și... tensiunea. Era la sfârșitul proiectului cu ”stăpâna”, nici nu vreau să-mi aduc aminte. Ei, legat de serviciile medicale, poate, dacă plătim mai mult şi sunt doctori mai de treabă, reuşim să mergem la o consultaţie și să ne facem analize...

– Poate cu şpăgi ca înainte! Poate, poate... Ce, astea sunt soluţii? Eu îţi spun ce prevede legea. Tu cunoşti mai bine ca mine politicile şi reglementările în sfera sănătăţii, ai avut şi proiecte, aţi testat diverse soluţii... Şi dacă ar fi numai asta! continuă Laura, ţintindu-l cu ochii ei negri, scânteietori. Telefoanele ascultate, internetul monitorizat şi cenzurat de corporații în colaborare cu guvernul! Orice mail de pe adresa personală, nu de office, e accesat de jde mii de companii și, totodată, de autorități. Orice transfer bancar, orice plată cu cardul, orice postare pe rețelele de socializare, orice spot pe youtube. De fapt, ce mai e personal?

– Toată lumea vrea ca totul să fie public. Se pare că nu mai avem nimic de ascuns. Totul la vedere. La TV sau online. Cine mai vrea intimitate?

– Eu. Te rog nu mai generaliza, că divorțăm! Au început cu SOPA, PIPA, ACTA, CISPA, Legea „Big Brother”, programul PRISM de monitorizare, proiectul Comisiei pentru Furtul Proprietăţii Intelectuale de blocare prin viruși de tip malwares a calculatoarelor care conțin documente piratate etc. A venit apoi acordul ACSPA și sistemul CGSS care detectează orice produs neoriginal, blochează computerele și chiar șterge documentele – orginale sau nu, poți să fi sigur? Nu poți accesa netul fără să ai instalat acest soft. Nici măcar nu poți deschide computerul. Mai mult, a fost reinventat delictul de opinie! Nu doar că nu mai poţi să downloadezi și că nu mai găseşti de cumpărat online decât rahaturi gen Lady Gaga, ci și nu mai poţi să scrii nimic pe mail, pe Facebook, pe Twitter sau pe blog împotriva corporaţiilor sau a partidelor parlamentare. Dacă o faci, eşti amendat şi / sau arestat, sub pretextul atacurilor cibernetice sau al procurării / utilizării de conținut piratat. Toți suntem suspecți. Și de la suspect la vinovat e un pas mic. Ţi se pare că asta mai e democraţie?

– Au fost alegeri libere. Poate că nu s-a denaturat situaţia aşa mult, încă nu putem vorbi de dictatură. Poate, cel mult, nişte derapaje...

– Au FOST alegeri libere. Cine zice că or să mai fie? O să vedem la toamnă. Hm, nici măcar libertatea de expresie nu mai există, darămite cea de asociere. Toate fundaţiile şi asociaţiile sunt aservite politic. Iar dreptul de asociere a fost și el încălcat prin faptul că nu mai pot fi lansate petiții online sau offline decât într-un cadru reglementat legal: doar de fundații care sunt foarte politizate, repet, și cu acordul autorităților. Şi aici punctez: trebuie să facem ceva. Iar acţiunile de protest nu sunt individuale, eu nu cred în luptătorii solitari, aşa că mă voi înscrie într-o mişcare ca să fiu mai eficientă.

– De ce nu te înscrii într-un partid ca să schimbi lumea din interior?

– M-ar perverti sau m-ar sufoca. E o lume coruptă şi clientelară de baroni mafioţi, ce să caut eu acolo?

– De ce nu intri într-un ONG, dacă tot vrei să faci ceva?

– Sunt toate afiliate politic, ţi-am mai zis. Nu mai am încredere în nimeni și nimic. Mişcarea asta e, poate, mai curată şi mai responsabilă. L-am cunoscut pe şeful ei la petrecerea de Crăciun a firmei. E fratele unei colege, prietenă bună de-a mea. La prima vedere, mi s-a părut un tip extraordinar, inteligent, vizionar, cu spirit de sacrificiu. Lasă impresia că trăieşte doar ca să dea viaţă ideilor nobile. Mi-a inspirat ceva încredere sau, hai să zic, nu mi-a dat atâtea motive de suspiciune, aşa că o să-l contactez, măcar să văd despre ce e vorba.

Radu îşi trase scaunul un pic mai aproape de canapea. Laura se gândi să se mute în colţul celălalt al canapelei, dar asta i-ar fi dat ghes lui Radu să se aşeze în colţul eliberat de ea, aşa că până la urmă rămase pe loc. Îşi ridică genunchii la piept şi-i cuprinse cu braţele. Poziţia asta îi oferea mai multă protecţie.

– Pe tipu’ ăsta nobil şi inteligent să-l ratezi tu? zise Radu pe un ton buclucaş, făcându-i cu ochiul. Și cum se întâmplă să ai încredere tocmai în el? Ai zis că nu ai încredere în nimeni.

– Radu, nu fii gelos şi invidios, eşti ridicol! Dacă mai zici ceva, divor- începu Laura, dar se opri singură şi izbucni în râs. De câte milioane de ori am zis că divorţez? Mă interesează doar ideile lui, nu el ca bărbat.

– Fac pariu că ţi-ar fi plăcut să am şi eu stofă de erou. Măcar „Radu mamii” să fi fost! Dar, din păcate, în primul rând, sunt prea sceptic şi, în al doilea rând, mi-e frică. Chiar şi pentru tine. Ori pentru Luca. Ţie nu?

– Bravo, Radu, eşti un sceptic care crede în dragoste şi face zeci de declaraţii pe zi!

– „Nobody’s perfect”!

– Nu prea cred că eşti un sceptic adevărat. Iar în ce priveşte frica... Nu o ignor. Şi mie mi-e teamă. Şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru Luca. Mai puțin pentru mama...

– Pentru mă-ta nu mi-e teamă nici mie! Aș da orice să văd ceva care să o îngrozească, până acum n-am observat. Doar ea îi înspăimântă pe toți. Ei, poate că se sperie de ea însăși.

– E normal, fiecare trebuie să se teamă în primul rând de el însuși. Să ne fie mai frică de noi înșine decât de ce ni s-ar putea întâmpla. Radu, trebuie să luptăm cu frica. Mai ştii ce spunea Steinhardt: curajul fizic în faţa morţii este fundamentul dreptului constituţional? Curajul e la baza drepturilor noastre. Garanția libertăţii. Curajul îl definea şi pe Iisus. Eu una nu știu dacă îmi pot învinge frica, dar vreau să lupt cu ea.

– Dar oare merită lupta asta interioară și toate eforturile astea disperate?

– Dacă vroiam să fiu rea, ziceam şi eu: proiectele tale merită? Acum nici două luni, era să mori la birou pentru ele. Nu pot promite că merită, eu vreau doar să încerc.

– Eu mi-am pus la bătaie sănătatea, poate şi viaţa mea, dar nu pe-a altora. Şi, dacă am făcut eforturi până la limita absurdului şi a nebuniei, până la urmă am făcut-o nu atât din datorie, simţul responsabilităţii, orgoliu profesional sau dorinţa de a finaliza un proiect, cât mai ales pentru voi. Hai să fim serioşi! De ce nu mi-am dat demisia, deşi am repetat replica de adio cu Luca, la oglindă, până la epuizare? Crezi că am scăpat de greu? Şi acum e o perioadă infernală la job. Şi s-ar putea să fie tot mai rău.

– Cum adică ţi-ai riscat numai viaţa ta? Ce, viaţa ta e separată de a noastră? Nu există conexiuni? Iar demisia nu ţi-ai dat-o pentru că, trecând peste acest proiect cu care ne-ai terorizat şi pe noi, ţie îţi place ce faci. Nu ţi-e greu să continui. Ai avut de înghiţit doar căcatul ăla de proiect. Pe când eu mă îndop cu căcat în fiecare zi. Şi nu-mi reproşa că eu vreau să fac ceva din raţiuni egoiste, ca să am motive să-mi umflu ego-ul strivit de căcat! Vreau să-l eliberez, într-adevăr, dar atât. Nu vreau să fac din el o păpuşă gonflabilă! Chiar vreau să fac ceva pentru oameni. Printre ei, sunteţi şi voi, desigur.

– Lucrurile astea pentru oameni la modul general sunt, de obicei, găunoase şi fără finalitate. Mai era în Dostoievski, nu mai ştiu exact în ce roman, un personaj care iubea oamenii la modul general, dar în particular nu putea să-i sufere.

– Mulţumesc, Radu, personajul ăla era chiar modelul meu.

– Scuză-mă, Laura, dacă te-am jignit! Poate că am şi eu o gândire viciată. Am urmat o facultate cam cinică: am învăţat mai frecvent cât de răi, proşti, violenţi, perverşi sau manipulatori sunt oamenii. Întotdeauna pun răul în faţă.

– Hai să vorbesc în termenii tăi ca să înţelegi. Ăsta e proiectul meu. Lasă-mă să mă implic aşa cum faci şi tu cu proiectele tale. Lasă-mă să investesc în el o parte, da, numai o parte din viaţa mea! Lasă-mă să-mi urmez calea, chiar dacă o să mă rătăcesc în labirint şi o să mă mănânce Minotaurul... din parcarea de la mall sau de unde o fi! Lasă-mă să greşesc şi iartă-mă anticipat, dacă eşti mai bun!

Laura se dădu jos de pe canapea şi-l îmbrăţişă scurt pe Radu, bătându-l uşor pe spate. Îi mângâie părul şaten-auriu uşor ondulat, cu doar câteva fire albe, se jucă cu câteva şuviţe şi-l sărută apoi pe obraz. Radu îi luă mâna într-a sa şi o sărută apăsat. Vru s-o cuprindă şi el în braţele lui, dar Laura se smulse şi se aşeză înapoi pe canapea.

– Da, ai dreptate cu mofturile mele de eroină. De când eram mică, visam să fiu o eroină: o fecioară sacrificată zeilor care, eventual, devine ea însăşi o divinitate, Ioana D’Arc sau, pe meleagurile noastre, Ecaterina Teodoroiu. Astea erau exemplele disponibile în copilărie. Mai târziu, în adolescență, m-au inspirat, dintre femei, Ana Blandiana şi Monica Lovinescu. Nişte luptătoare. Mi-ar fi plăcut să mă molipsesc de energia şi entuziasmul lor în lupta anti-comunism. Visam mereu la o moarte frumoasă, eroică. Cât mi-aş fi dorit să mor într-un război sau într-o revoluţie! Știu că toate revoluțiile se fură, dar... Ce n-aş fi dat să fi murit împuşcată la Revoluţia din Decembrie ’89, chiar dacă eram şi eu o victimă absurdă a loviturii de stat iliesciste şi a diversiunilor machiavelice de preluare a controlului politic! zise Laura, roşie în obraji şi aruncând flăcări din priviri.

– Laura, m-ai înnebunit! răspunse Radu, încruntându-se uşor. Credeam că a trecut vremea fecioarelor sacrificate zeilor... Şi, scuză-mă, mie practica asta nu mi se pare deloc eroică şi nobilă, ci de-a dreptul abuzivă, dezgustătoare şi oribilă. Şi de ce vorbeşti numai de moarte? Viaţa nu te inspiră?

– Viaţa nu are sens decât în anumite condiții.

– Ce condiții?

– Atâta timp cât ești uman.

– Ce înseamnă ”uman”? Te rog să operaționalizezi conceptul.

– Sincer, ești uman cât timp 2+2 fac 4, ca-n Orwell, în ”1984”. Cât te porți cu bun simț. Cât aplici logica normalității, și nu pe cea a absurdului. De exemplu, arestarea lui Adi intră în logica absurdului. Mai simplu spus, e ceva de căcat ce n-ar trebui să-nghițim. Și dacă nu-nghițim, asta înseamnă că rămânem umani. Așa viața capătă sens.

– Asta înseamnă un sens, doar unul. Mai sunt și multe alte sensuri. Fiecare poate avea propriul sens sau chiar mai multe sensuri. Asta numai la nivel personal, subiectiv. Ce să mai vorbim la nivel suprapersonal, comunitar, intersubiectiv... Nici nu cred că 2+2 fac 4 întotdeauna. Pot da oricât. Uite, căsătoria copiilor, pentru noi ceva strigător la cer din perspectiva ”2+2=4”, e acceptată și promovată în multe alte culturi. Chiar și la noi, la țigani.

– Radu, indiferent de relativismul tău, din perspectiva propriei tale culturi, în timpul proiectului ăla nenorocit al tău, ai suferit mult dintr-o problemă de tip ”2+2”.

Radu simți că i se pune un nod în gât, bău o gură de bere și-și aprinse o altă țigară. Laura nu îi zise nimic.

– Și de ce ne trebuie neapărat un sens? întrebă el.

– Pentru că altminteri ajungi ca mine. Un Zombie, acționat cu telecomanda sau mișcându-te din inerție. Te învârtești la nesfârșit într-un cerc de foc. Fierbinte ca Gheena. Asfixiant. Amețești, cazi, îți ștergi transpirația și lacrimile grele ca ghiulelele care îți lasă cratere în obraji, te ridici și continui până te prăbușești din nou.

– Nu putem trăi o viață absurdă? De Sisif? Nu spunea Camus că viața lui Sisif încetează să mai fie absurdă în momentul în care o investim cu sens? Dacă eu, Sisif, dau sens mișcării la nesfârșit a bolovanului, înseamnă că am anulat absurdul. Am dat sens, astfel, vieții mele infernale. Sunt fericit.

– Radu, uită-n jurul tău și spune-mi câți Sisifi fericiți ai văzut!

Radu tăcu și trase adânc din țigară. Fața i se întunecă, buzele și mâinile îi tremurau. Câte eforturi și sacrificii fără limite... ”Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”, dusă la absurd. Nu îmi doream decât să avansez un pic. Un mic pas înainte. Un procent, o etichetă în grafic, un cuvânt, o virgulă, un punct. Dar totul se făcea praf într-o clipă, la un simplu gest al ”stăpânei” și nimeni nu mă asculta. Singur pe cruce! Singur cu bolovanul la deal. Fericit, da.

– Sau poate ești TU un Sisif fericit..., continuă Laura, cu un zâmbet amar. Radu, mie toată povestea asta îmi sună a mușamalizare, autoiluzionare, masochism extrem și dezumanizare. E tot o problemă de tip ”2+2”. Cel mult, Sisif e fericit pentru că i-a înfruntat pe ”stăpâni”, pe zei. L-a păcălit pe Zeus (divulgându-i lui Asope secretul răpirii Aeginei), pe Thanatos, zeul morții (înlănțuindu-l în Tartar cu lanțurile destinate lui însuși), pe Hades prin întreruperea jertfelor către el și refuzul de a-i fi îngropat trupul conform datinilor.

– Vai de mine, câte a făcut și Sisif ăsta! Cred că și-a cam meritat pedeapsa. Și, din câte îmi aduc aminte, Sisif era el însuși un ”stăpân”, un tiran lacom și avar care-și omora până și oaspeții de la palat și care conducea cu o mână de fier.

– Sisif nu a fost pedepsit pentru că era ”stăpân” pe pământ, în cetatea lui, ci pentru că i-a înfruntat pe zei. Asta o știa și el. Sigur, avea un ego hipertrofiat, rivaliza cu zeii. Însă pedeapsa lui o avem și noi, cei din ziua de azi. Să nu zic toți, marea majoritate. Noi de ce suntem pedepsiți?

– Poate că ai dreptate, iubito. Noi suntem Sisifi pedepsiți fără să știm măcar de ce. Aș zice că e chiar ”mai bine” decât pe vremea lui Sisif din mitologie. Ăla măcar știa de ce. Atunci, da, exista un sens. Dar acum nu. Și nici n-o să fie. Așa că mai bine proiectez propriul meu sens, fie și pur subiectiv, fragil și volatil, asupra chinului meu: poate că o să mă împac cu soarta mea. Măcar pentru cinci minute.

– Nu, Radu. Nu poți așa. Propriul tău sens nu are nicio putere. E doar o iluzie care se va face și ea praf și pulbere la următoarea întâlnire cu Big Brother. Vei fi strivit. Nu vrei să recunoști că ai nevoie de sens. Sens, nu sensuri. Unul deasupra ta. Pe cât de simplu, pe atât de greu de aplicat. De tip ”2+2=4”. Prea mult orgoliu, autocentrare, indiferență față de ce-i în jur, autoprotecție, teama de a părăsi sfera de confort, vorba vine confort, de a sparge placenta asta otrăvită și de a ieși la lumină, fie și cu riscul de a orbi. Poate că ne e teamă să ne smerim... Să ne recunoaștem vulnerabilitatea... Să îngenunchiem și să ne rugăm. Și apoi să aruncăm bolovanul.

– Mi s-au rupt blugii de cât m-am târât în genunchi, crede-mă. Nu era așa modelul blugilor mei. Poate că acum sunt mai pe trend. Mă dor genunchii și am rămas înțepenit. Să mai îngenunchiez o dată? Încă o dată?! Să îngenunchiez și să mă rog să am putere să arunc bolovanul?! În ”stăpânii” mei?

– Nu, Radu, nu vreau să aruncăm bolovanul în ”stăpânii” noștri. Nu cred în paradigma asta: ”stăpâni versus sclavi”. Nu vreau să moară ”stăpânii”, să ajung eu ”stăpână”, dar nici ”sclavă” nu mai sunt dispusă să fiu. Nu vreau decât să mă rog să am putere să fac asta: să abandonez bolovanul.

– Să ne rugăm cui? Cine ne aude? Poate bolovanului: să pară mai ușor și mai prietenos. Să ne lase măcar să luăm o pauză de bere, pizza sau țigară.

– Vezi, iar arunci totul în derizoriu. Eu nu cred că poți să ai garanția sensului, nici să-ți iasă corect ”2+2=4” fără o instanță superioară, supraumană.

– Eu sper că oamenii au suficiente resurse în ei înșiși să calculeze corect ”2+2”, fiecare în interiorul propriei sale culturi, fără să recurgă la ceva din exterior. Mai lasă vrăjeala mistică sau metafizică. Sensul vine de la noi, oamenii, nu din forme abstracte, universalii platonice ori din cer.

– Și totuși eu nu cred că putem calcula corect ”2+2=4” singuri, fără Dumnezeu. De unde știm sigur cât dau? Cine ne dă certitudinea? Cine ne susține în efortul nostru de a calcula, măcar văzând ce facem atunci când alții nu observă nimic? Chiar dacă murim.

– Dar de ce vorbești numai de moarte?

– În perspectiva morţii, viața capătă mai mult sens. Ne bucurăm de viaţă mai mult pentru că ştim că o să murim. Trăim viaţa chiar mai intens când suntem aproape de moarte. Şi ar trebui să ne pregătim permanent pentru ea. La urma urmei, că tot mă întrebai mai înainte, asta e finalitatea.

– Nu, eu nu privesc viaţa ca pe un drum cu o anumită finalitate – moartea, cum zici tu. Vezi, iar ai tendinţa să ordonezi, să sistematizezi, să dai un sens lucrurilor întâmplătoare şi să construieşti structuri complicate. Pentru mine e doar o selecţie aleatoare de evenimente, un vârtej al contingenţelor. Eu am o viziune mai fragmentară şi mai haotică asupra vieţii, dar am impresia că sunt mai fericit sau, hai să zicem, mai puţin frustrat. O văd ca pe o succesiune de clipe mai vesele sau mai triste. Încerc să mi le amintesc mai des pe alea vesele. Dar le gust pe toate, dulci sau amare. Trăiesc mai simplu, în prezent şi nu aştept nimic.

– Nu te cred. Cu proiectele tale nu eşti aşa, eşti chiar la polul opus.

– Ceea ce înseamnă că nu mă identific complet cu jobul. Nu mă reduc la job.

– Cu proiectul ăla de acum două luni și ceva nu mi-ai demonstrat deloc asta. Nici cu altele. Am văzut că tu crezi în proiectele tale și că nu te lași până nu le duci la bun sfârșit. Eu, la rândul meu, am nevoie de un proiect cu care să mă identific și în care să cred.

– Dacă tu vrei asta, n-ai decât să mergi pe calea ta. Sper că nu te duce în gura Minotaurului. Apropo, mişcarea asta e clandestină?

– Da, dar bine organizată şi inteligent camuflată.

– La fel de anonimă ca „Anonymous”? zise Radu, temându-se puţin să n-o supere pe Laura şi să declanşeze o serie de ameninţări cu divorţul.

– La fel de anonimă ca tine! Oricum, trebuie să ne asumăm riscuri, altfel n-am mai face nimic! Sigur, orice acţiune e potenţial letală şi invariabil ridicolă. Îmi stă pe limbă să spun că voi, bărbaţii, sunteţi atât de negativişti încât adeseori „îngheţaţi în proiect”, evitaţi să acţionaţi, preferaţi să rămâneţi în zona voastră de confort, dar ai să mă acuzi iar că vorbesc stereotipic. Ce să mă mai mir de reacţiile lui Luca? Bine, mai sunt şi excepţii.

– Ca bărbatul ideal...ist?

Laura îşi muşcă buzele ca să nu spună ceva legat de divorţ, dar Radu nu mai putea fi oprit. Se legăna cu scaunul, ameninţând să-l rupă. Deodată, îşi duse mâna la frunte şi se scărpină uşor. Chipul i se întunecă pentru o clipă. Apoi îşi încrucişă braţele şi zise încet şi apăsat:

– Dacă e o mişcare teroristă, te-ai gândit? Cum ar putea apăra o mişcare teroristă drepturile omului şi democraţia? Ar încălca şi ar nega însăşi esenţa democraţiei şi a statului de drept.

– Radu, eşti paranoic, exagerezi! Nu degeaba-ți spun ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”. Nu ştiu detalii acum, o să mă mai informez. Tot ce ţi-am zis a fost că tipu’ mi-a inspirat cât de cât încredere şi că o să-l contactez. Crezi că personal mă voi implica în acţiuni teroriste?! Dacă e aşa, o să te rog pe tine să vii să detonezi explozibilii.

– Iubito, dacă asta e noua ta strategie de divorţ, să ştii că mai ai un pic şi mă convingi. 

 Fără să-şi pună nimic pe el, Radu se ridică de pe scaun şi ieşi din cameră. Reveni în câteva minute cu un pahar de vin şi îşi aprinse o nouă ţigară.

– Radu, fumezi la mine în cameră! Se fumează numai la bucătărie! După ce că umbli în curu’ gol prin casă şi că mi-ai umplut scaunul de păr, acum scuturi şi scrum pe el, se răsti Laura, aruncând săgeţi de gheaţă din priviri.

Radu continuă să fumeze, în tăcere, fără să o bage în seamă. Laura rămase ghemuită în colţul canapelei, cu genunchii strânşi la piept, tremurând.

– Radu, am nevoie de susţinere, nu de scepticism, frică şi ridiculizare!

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. VI – Big Brother, sunt nebună: îmi voi smulge sacul de gunoi de pe cap și voi respira!

După masa de prânz, Laura și Adi ieșiră afară să fumeze. Erau contra cronometru, nu-și puteau permite să stea mai mult de 7 minute, dar masa de prânz fără țigară ca desert nu ar mai fi avut niciun gust. Adi îi ceru foc Laurei, își aprinse țigara, oftă și lăsă ochii în jos. Laura se uită la el mai atent: o figură descompusă, exact ca a ei.

–    Știi, Laura, Carina a plecat ieri. La muncă, în Italia. E acolo și vărul ei mai mare. Am condus-o la aeroport ieri seară, suspină Adi.

–    Adi, îmi pare rău. Cred că ți-e deja dor de ea. Ei, lasă, poate te cheamă și pe tine acolo, încercă Laura să-l încurajeze.

–    Nu știu, Laura. Situația e foarte complicată. Am aici o mamă bolnavă, netransportabilă și sunt singurul copil. Nu am cu cine s-o las.

–    Ei, poate se întoarce Carina. Ori poate... începu Laura, dar se opri brusc pentru că-i venise să zică: ”Poate moare mă-ta și te eliberezi”.

Ce cinică devenise!

–    Poate te duci și tu mai târziu, când s-o putea..., continuă Laura cu jumătate de gură. Oricum, poți să o vizitezi.

–    Laura, mi-e așa de greu să fac planuri. De fiecare dată când încerc să le fac, se dau peste cap. Ce-mi pasă mie de un viitor și așa improbabil? Nu-mi pasă decât de ce-i acum. Iar acum am inima frântă. Am stat până târziu în noapte și am reușit să downloadez Frank Sinatra, ”Forget Domani”. Apoi am făcut un spot cu pozele noastre de sărbători, de la mare, munte, city-break-uri, cu muzica lui Sinatra ca fundal și l-am uploadat pe youtube. Ți-am trimis și ție linkul pe adresa personală. Cred că suntem singura firmă care mai are acces la net cvasi-nelimitat, să profităm cât mai avem timp.

–    ”Forget domani, for tomorrow never comes”... Asta cam așa e. Ai avut curaj să downloadezi ilegal și să încarci pe youtube un spot cu muzică piratată.

–    Nu am avut niciun curaj. Pur și simplu mi-era dor de Carina. Am simțit că asta se potrivea în acel moment.

–    Dragostea asta e așa mare belea... Ei, să sperăm că nu se întâmplă nimic, doar nu s-o aplica așa strict legea.

Stinseră țigările sub talpă, la intrarea în firmă. Laurei nu-i plăcea să procedeze așa, dar nu aveau scrumieră. Lui Adi nici nu-i păsa. Urcară până la primul etaj în fugă, căci era târziu. Laura se așeză la birou și, pentru prima oară, nu-și deschise fișierele de date, ci netul. Nu prea pierdea timp pe net, trebuia să se concentreze cât putea de tare ca să poată pleca la timp acasă, să nu stea peste program. Acum își deschise mailul personal, găsi linkul de la Adi, dădu click pe el și-și puse căștile. Muzica o învălui precum fumul dulce-aromat și răcoritor al țigărilor ei mentolate. De când nu mai ascultase muzică bună timp de trei minute la rând! Acasă mereu o întrerupea cineva, iar Radu îi suspecta toate fișierele că sunt CGS. Privite pe muzica lui Sinatra, pozele lui Adi păreau învăluite într-o aură a nostalgiei și a trecutului, de parcă ar fi căpătat o tentă luminoasă de sepia, deși nu fuseseră editate. Marea, muntele, city-break-urile... Dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Evadare într-un paradis (fie și turistic) pentru câteva zile în care Zombie ca ea își aduceau aminte că au fost cândva fericiți și că au avut cândva un suflet. Poate că ar fi trebuit să plece în căutarea sufletului rătăcit așa cum se duceau odinioară cavalerii după Sf. Graal... Sau poate că era prea târziu. Acum se simțea străină în paradis, nu mai recunoștea nimic, înregistra mecanic fiecare acțiune, din exterior, dar știa vag că înainte nu era așa. Înainte era altfel. Fusese și ea o mică parte din paradis, dar acum era doar o piesă murdară și strâmbă care nu-și mai găsea locul în puzzle.

N-apucă să închidă spotul de pe youtube, că ușa fu izbită de perete și mascații năvăliră în birou. Mascați la ei în firmă! Într-o firmă de contabilitate. Nu mai văzuse așa ceva. Adi se făcu alb ca varul, se lipi de scaun și împietri de parcă l-ar fi privit o gorgonă. Mascații se repeziră la el, îl loviră cu bulanele și-l târâră afară din birou. Adi nu scoase niciun sunet. Laura asistă la toată scena în stare de șoc, paralizată, fiind incapabilă chiar să-și închidă fereastra de youtube pe care văzuse spotul. Ce mai conta acum?

Toată ziua, Laura nu vorbi cu nimeni, nici măcar cu Radu sau cu Luca acasă. Nu o mângâie deloc pe Kim și nu o lăsă să i se urce în brațe. Fără să-i spună lui Luca ”noapte bună”, Laura se încuie în bucătărie și fumă aproape un pachet întreg de țigări. Abia noaptea târziu, când nu mai simțea nici gustul țigărilor, ci doar arsura, Laura începu să proceseze informațiile de peste zi. A fost arestat Adi. Pentru ce? Pentru downloadarea ilegală a unei melodii și utilizarea ei ca fundal pe youtube. Poate și pentru că mi-a trimis mie linkul. Oau, pentru asta se arestează oameni. Și nici măcar nu găsești muzică bună de cumpărat. Numai Inna sau Lady Gaga. L-am văzut alb ca varul, lipit de scaun, cu privirea rătăcită. Înghețase. Nici n-a suflat când l-au ridicat. L-au bătut în fața mea cu bocancii și bulanele. În fața mea. Se chircise de durere, dar n-a scos nici măcar un geamăt. În fața mea. Și eu ce-am făcut? Nimic. Absolut nimic. Am stat și m-am uitat. Și ce dacă? Trebuia să spun ceva? Lucruri care se zic când nu știi ce să spui... ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Ce să fac? Să-i opresc eu pe mascați? Altcineva a mai făcut așa ceva? Toată lumea a asistat, fără să intervină. Normal. Așa e normal. Asta e politica, ăsta e sistemul.

Suntem doar niște cărămizi în Zid. Și totuși, de ce simt că ceva e în neregulă? Vai de mine, am zis ”simt”? Am început să simt ceva? ”Crazy... showing feelings of an almost human nature”... Bine că am ascultat Pink Floyd, înțeleg mai bine. Înnebunesc sau am fost dintotdeauna așa? ”Natural born crazy”. Laura, ești nebună! Asta-i eticheta care ți se aplică întotdeauna. Pot să mi-o lipesc și singură cu scuipinol. Nu, nu sunt nebună, sunt doar o cărămidă în Zid, la fel ca și voi. Dar au fost vremuri când credeam că nu sunt o simplă cărămidă din Zid, uneori și acum mai cred, i-am spus asta și lui Radu când a avut proiectul ăla îngrozitor. Atunci eram mândră că sunt nebună.

Când eram mică, pe la 7-8 ani, mi-a căzut un pisoi prin crăpătura de jos de la balcon. Atunci, la fel, am stat și m-am uitat. Eram paralizată de groază. Nici nu am fost în stare să-i ridic cadavrul și să-l îngrop. Bine, aveam 7-8 ani. Dar ăsta a fost doar începutul.

La gimnaziu apoi... mai țin minte oare tabăra aia nenorocită în care am fost tratată mizerabil de niște colege de cameră? Mă puneau mereu să le fac patul, să îndrept covorul și păturile, să închid și să deschid geamul și ușa, să așez lucrurile în dulap, să spăl pe jos cu limba, îmi luau șosetele și le băgau colegilor în față să-i asfixieze, căutau urme de menstruație pe chiloți de față cu băieții, îmi murdăreau chiloții de noroi și-i aruncau pe masă, la prânz, când toată lumea era acolo, zicând că sunt plini de căcat... Mă umileau și mă făceau în toate felurile, iar eu nu ziceam nimic. La un moment dat, una dintre ele mi-a spus: ”Știi ce zice Nietzsche? Nu știi tu cine-i Nietzsche, că ești proastă și îngălată și nu pot să-ți explic. Zice așa: pe pământ sunt două categorii de persoane – stăpâni și sclavi. Noi facem parte din prima categorie, tu dintr-a doua”. Am rămas siderată și nu am reacționat nici atunci. Și acum mă urmăresc cuvintele astea.

Mai târziu, în adolescență, când am fost atacată de violatorul ăla în lift, tot așa, am împietrit, nu am făcut nicio mișcare, nu am scos un sunet, nu m-am apărat... Mă amenințase cu cuțitul, mă pocnise, îmi curgea sânge din nas, își scosese scula și se freca de mine, ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Și acum îmi îngheață sângele în vine. Iar eu pur și simplu mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Eram sigură că a venit sfârșitul. Groaza și fascinația morbidă a sfârșitului. Mai mult groaza. ”Puțul și pendulul”. Noroc că s-a speriat de vecini și-a fugit. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar când m-am dus la poliție să reclam, au izbucnit în râs. S-au pișat pe ei de râs: tentativă de viol, ce era asta? Nici măcar un viol în toată regula. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift: era o biată bestie, nu conștientiza ce făcea, îmi inspira chiar milă. Resentimente am doar față de autorități. Au râs de mine și m-au expediat imediat. O reacție responsabilă, nu? Acum, din nou, asist la arestarea absurdă a colegului meu și nu fac nimic. Al câtelea episod din telenovela paraliziei mele cronice? Și când eram mică, mă visam eroină, măcar ca Ecaterina Teodoriu, asta că era un model permis de ideologia comunistă în copilăria mea. Acum aș vrea să se caște o gaură neagră care să mă absoarbă.

Firul de la jaluzeaua ruptă și pătată, cu ”Nodul gordian” încâlcit profesionist de Kim, se ciocnește ritmic de fereastră. Doar zgomot, nu muzică. ”Nodul gordian”. Mă uit la el, devine tot mai ascuțit, tăios ca un laser. ”Puțul și pendulul”... Pendulul coboară lent, îl privesc în transă, în curând o să mă sfâșie. Nu pot face nimic. Aștept să mă sfâșie. Prizonierul Inchiziției din povestea lui Poe măcar se trezise din hipnoza morții și acționase ingenios. Se eliberase. Nu corpul, ci mintea trebuie eliberată prima. Apoi corpul. Să scapi de senzația oribilă de neputință. Asta ne ține prizonieri. Ce dacă? Eu aștept să mă sfâșie. Nu pot face nimic. Nimic.

Big Brother, mi-ai furat visele și mi-ai înghețat proiectele. Ai supt toată viața din mine. Sunt epuizată. M-ai transformat într-un Don Quijote Castrat și fără Vise, într-o Jill Criogenată și într-un Alex Depresiv. Să mă uit în Cutia Pandorei, să verific dacă a mai rămas ceva? În ”Cutia Neagră”? Cutia Pandorei colcăia de tot răul din lume și, totuși, în ea mai era Speranța. Asta făcea răul suportabil. Uită-te Alex, prostule, în ”Cutia Neagră”, îndrăznește! Nu ar fi prima revelație a neantului, continuă, Alex. Ce mai contează? Uită-te și spune-mi ce vezi. Fascinant, Alex, nu-ți poți desprinde ochii de Cutie! Te uiți în ea și nu vezi nimic. Tocmai asta te fascinează. Nu mai e nimic acolo. Absolut nimic. Nicio speranță.

Și nu poți face nimic. Absolut nimic.

Cum? Eu, care mă visam super-eroină când eram mică? Eu, care eram cea mai nonconformistă în liceu și era să pierd BAC-ul din cauza ținutei? Eu, care am născut natural, fără anestezie epidurală, am fost cusută apoi două ore și nu am țipat (aproape) deloc? Eu, care am reușit să planific și să organizez totul așa de eficient până acum, indiferent de satisfuckțiile obținute? Eu, care mi-am construit și protejat relația cu Radu prin puterea ficțiunii? Eu, care dau viață poveștilor și le pun, pur și simplu, în practică? Mai cred în povești? Păi, dacă povestea cu Alex cel Depresiv și Ilana cea Sufocantă și Paranoică, Don Quijote cel Castrat și fără Vise și Dulcineea cea Căruntă și Absurdă, Sam cel Abulic și Jill cea Criogenată a ținut în viață relația cu Radu, de ce nu ar putea să mă scoată din inerție și să mă inspire poveștile și în lupta cu Zidul? Don Quijote ar putea să reînceapă să viseze. Jill s-ar putea decriogena și trece la acțiune. Alex ar putea să redescopere inocența și să fie iar fericit. Vreau să cred în povești. Numai ele dau viață și pun lumea în mișcare. Poveștile au efect antientropic. Altfel, totul e mort. Principiul II al termodinamicii.

Poate e timpul să tai ”Nodul gordian”. Poate e timpul să-mi rup lanțurile. De când tot zic asta și cum voi găsi puterea să o fac? Să mă trag de păr ca să ies din mlaștină ca baronul Munchausen? Cum? Am un sac de plastic pe cap. Big Brother, tu mi l-ai pus. Un sac de gunoi. Mă sufoc. Am nevoie de aer. O gură de aer! Lanțurile mă strâng ca niște gheare de oțel, mușcă din mine ca păsările de pe lacul Stymphale, iar eu nu sunt Hercule să le străpung cu săgeți înmuiate în sângele otrăvit al Hidrei. Mi-a înțepenit mâna pe săgeată, contorsionată de groază. Sunt paralizată. Cerul e întunecat de păsările monstruoase, iar pământul și apele – invadate ca-n filmul ”Păsările” al lui Hitchkock. Lanțurile îmi devorează ultima fărâmă de suflet. Lanțurile astea m-au făcut un Zombie. Tu m-ai înlănțuit, Big Brother, pentru totdeauna. Hercule n-o să vină niciodată să mă elibereze de pe Elbrus ca pe Prometeu. Degeaba mă zbat. Mă simt atât de obosită... Să aștept să ajung ”Confortably numb” ca-n Pink Floyd? Anesteziată, fără să simt nimic. În comă. Dar nu, vreau să simt, fie și numai durerea.

Fac toată ziua calcule, dar mai știu un lucru simplu, de bun simț, cât fac 2+2? Cât vrea O’Brien sau cât vrei tu, Big Brother? Ne ceri să aplicăm logica absurdului și nu pe cea a normalității... 2+2 pot să facă și un milion. Și eu te cred? Arestarea lui Adi e ceva de genul ăsta, o socoteală simplă, de bun simț, pe care oricine ar trebui să poată să o facă. Evaluarea intră în logica elementară a normalității. E simplu, răvășitor de simplu și, totuși, ne facem că nu vedem. Arestarea lui Adi e o porcărie. Și mie nu-mi plac porcăriile.

Cândva un președinte spunea că înghite tot soiul de lighioane, broaște râioase chiar, dar nu și porci. Mă simt de parcă aș fi înghițit un porc, cu tot cu copite, iar râtul mi-a rămas afară și mă sufocă de parcă aș face un examen endoscopic. Îmi vine să vomit. Hei, fraților, uitați-vă la râtul meu ce frumos e, e ultima modă! Cum era în ”Rinocerii” lui Ionesco... Uitați-vă la pielea mea zgrunțuroasă și la cornul meu strâmb, ce tari sunt, ce trendy! Acum sunt și eu ca voi. În venele mele curge căcat, și nu sânge. Tot corpul meu e plin de căcat. Și nu orice căcat, ci unul care colcăie de viermi, de tenii și de oxiuri. Descompunere accelerată. Principiul II.

Presupunând că mai știu cât fac 2+2, trebuie să spun asta în public? Cei mai mulți au uitat cât fac, iar cei care știu tac. Ce-ar fi dacă aș smulge masca de ”smiling face” de pe aceste chipuri? Îndrăznește, Laura, îndrăznește! Respiră adânc. Nu pot, am un sac de gunoi pe cap. Dar dacă mi l-aș smulge? Nu, nu pot. Ba da. E doar un sac de plastic, ce pizda mă-sii! Îl rup. În sfârșit, aer! Inspiră, Laura, expiră, Laura. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Acum dă-le masca de ”smiling face” jos și uită-te! Ah, îmi vine iar să borăsc... Cei care au uitat cât fac 2+2, marea majoritate, sunt doar niște Zombie, în spatele măștii lor nu e nimic! Chipuri goale, fără trăsături umane. Coli albe, fără nimic scris pe ele. Înspăimântător de albe. Blankuri. Cei care știu cât fac 2+2, dar nu vorbesc despre asta și propun, dimpotrivă, tot felul de rezultate aberante, chipurile necesare pentru sistem, dincolo de mască ascund ”portretul lui Dorian Gray”. Mă îngrozesc. Niște monștri! Oare ăștia sunt toți, dacă smulgem măștile nu găsim decât niște monștri... ca mine? Sper că nu. Poate că în spatele unor măști sunt și fețe umane, luminoase și expresive. ”Nebunii”!  Ei sunt altfel. Ei știu cât fac 2+2 și nu se tem să spună. Ei râd și plâng. Ei gândesc. Ei visează. Ei au curaj. Ei sunt liberi. Frumoși. Fericiți. Puternici. Vii. Poate chiar umblă fără mască, căci nu au de ce să se ascundă. Cu siguranță mai există, am atâtea exemple din istorie, mai mult sau mai puțin recentă, și chiar din viața de zi cu zi. Ei știu că arestarea lui Adi e o porcărie și spun asta. De ce? Nu doar pentru că sunt capabili să gândească singuri și au curaj, ci și pentru că le pasă.

Ce șanse au ei? Păi, pe termen scurt, probabil destul de mici sau chiar niciuna, dar pe termen lung... Oricum, lumea s-a schimbat și se va mai schimba cu ajutorul lor, Radu știe mai bine. Cu ”nebunii”. Și, presupunând prin absurd că nu schimbă nimic, efortul lor nu e în zadar: afirmă și promovează umanitatea. Apără spiritul liber, prometeic al culturii noastre europene. Libertate, dar și responsabilitate. Iar aceasta din urmă vine din dragoste și merge până la sacrificiu. Culmea, ”nebunii” protejează cosmosul, ordinea și logica normalității de haos, entropie și logica absurdului... de Principiul II. O luptă sacră.

Chiar dacă mai știu cât fac 2+2, dacă nu o voi spune, poate că ”o să mă obișnuiesc” cu alte rezultate decât 4, vorba lui Vlad, și o să uit. Big Brother, insiști că 2+2 fac cât vrei tu și că, dacă suntem cumva mai refractari la început, ”o să ne obișnuim”. Toți fac la fel. Ăsta e sistemul. Asta e politica. Suntem simple cărămizi în Zid. Dar dacă eu, o singură persoană, aleg să fiu altfel, ”nebună”, ”mentally derranged”, deja am anulat principiul omogenității, prin simplul fapt că fac ceva diferit. Iar dacă eu refuz ”să mă obișnuiesc”, arunc în aer principiul conformismului.

Dar ce trebuie să fac? Ce trebuia să fac eu în cazul lui Adi? Să mă lupt cu mascații?! Puteam eu să împiedic arestarea? Acum, sigur că nu. Dar, dacă aș fi acționat mai din timp, poate că nu intra în vigoare legea asta. Chiar și acum, dacă aș face ceva, poate că în viitor astfel de arestări absurde ar dispărea sau s-ar diminua. Ce aș putea face eu pe cont propriu? Să mă izbesc de Zid până crăp sau până mă transformi tu, Big Brother, într-o cărămidă obișnuită, la fel ca și celelalte, inertă și care-și știe locul în sistem? Singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită... ”Natural born crazy and guilty.” Eu nu pot dărâma Zidul, dar el mă poate distruge cât ai clipi. Și anume ce să distrugă? Sufletul? Care suflet? Corpul? Contează? Jobul? Nu mai pot eu după jobul ăsta, aș putea lucra și ca vânzătoare, Steinhardt a fost încărcător-descărcător de colete, iar Havel a spălat geamuri. Familia... asta da... hm, dar ce exemplu îi dau eu lui Luca atunci când continui la modul ăsta? Un exemplu de conformism și de pasivitate? Iar Radu... ”se va obișnui” și cu asta, așa face el cu toate. Și mai bine ”să se obișnuiască”, poate va deveni mai uman, poate va învăța să se implice. De fapt, nici nu e mare lucru de distrus, așa că nu prea are importanță. ”Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece”.

Apropo de Havel, el dădea un exemplu foarte inspirat despre un băcan care afișează la intrarea în magazin o plăcuță cu sloganul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”, chiar dacă el nu mai crede în lozinci și-și păstrează libertatea interioară. Băcanul acceptă minciuna și trăiește în ea. Se conformează și, astfel, legitimează sistemul comunist. Și eu sunt un astfel de băcan. Și vreau să dau jos plăcuța de la intrarea în magazin. E în puterea mea să fac asta.

Singurul lucru care contează e că 2+2=4. Big Brother, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, o să-ți spun asta în față, la nesfârșit. 2+2 fac 4, fie că vrei, fie că nu vrei, e ceva mai presus de tine în care cred, fie că-ți place sau nu! Și-o să continui să cred. Hai, încearcă să mă schimbi, dacă poți! Apropo, nu te iubesc deloc și nu cred că e cazul să mă schimb că așa vrei tu. Dimpotrivă, tu ar trebui să te schimbi și o să fac tot ce-mi stă în putere pentru asta. Pregătește-te: ”Here comes revolution / time for retribution”. Mi-am smuls sacul de gunoi de pe cap și acum pot să respir. E doar un sac de plastic, nimic mai mult. O să ți-l pun ție în cap, să vezi cum e. O să-ți spulber toate Zidurile. Principiul II se va întoarce împotriva ta. Te vei descompune. Cât de mică și neajutorată sunt eu, am mai multă putere ca tine. Puterea vieții, a iubirii, a rațiunii, a libertății, a responsabilității, a ordinii și a normalității. Puterea poveștilor. Sunt suficient de nebună să cred în toate astea și nu în tine. O nebună va demonta logica absurdului și va readuce normalitatea, ce tare! N-ai decât să-mi faci ce vrei. Te voi sfida. Violează-mă fizic sau psihic!  Voi riposta. Lovește-mă fără milă! Voi contraataca. Voi lupta cu entuziasm febril, cu dragoste, cu plăcere, cu dăruire, așa cum spunea Churchill la începutul celui de-a doilea război mondial: imperiul britanic se va face praf în război, dar eu simt că întineresc cu 20 de ani. Vrei să-mi auzi urletele? Îți voi da strigăte de luptă! Dezechilbrul de forțe nu mă inhibă, dimpotrivă, mă stimulează. Mă excită. Voi lupta cu pasiune până la capăt. Voi întineri. Voi fi fericită. Nu mă interesează ce-mi faci. Nu-mi pasă. Poți să mă rănești, să mă omori, dar nu să mă învingi. I’m unbreakable. Dacă mor, eu mai am o șansă să învii. Dar tu nu. Tu o să dispari odată pentru totdeauna. Te voi face praf și pulbere, Big Brother.

Dar e eficient să lupt singură împotriva tuturor? Ce, eu sunt Spiderman, Superman sau Batman? Sigur, mai bine lupți singur, decât deloc, fiecare gest, oricât de mărunt contează, dar... Păi, dacă m-aș alia cu cineva care știe cum să procedeze, poate că aș reuși să fac măcar o breșă în Zid. Poate că am nevoie de o ”Călăuză”. Baloanele de hârtie bine aprinse și bine direcționate se înalță la cer, deasupra valurilor și devin stele. Celelalte sunt înghițite de valuri sau nici măcar nu se aprind. De ce nu aș apela la Răzvan și la mișcarea lui? ”Hey you! Don’t tell me there’s no chance at all/ Together we stand, divided we fall”. În cine altcineva să am încredere?! În partide sau în ONG-uri politizate – toate de căcat?

Dar planurile astea au vreun final, ca să nu mai spunem happy end? Uite-l și pe Adi, totul s-a făcut praf într-o clipă: dragostea, jobul, poate și viața lui. Atunci, cu atât mai mult, să sfidăm haosul, entropia, descompunerea și să ne facem planuri. Fără a aștepta prea mult... ”Forget domani”.

”Libertate înseamnă să poți să spui că 2+2=4”, zicea Winston. Libertatea e un lux, costă enorm. Familia, jobul, viața. Și durează atât de puțin... O străfulgerare, o scânteie de-o clipă. Dar altfel ce valoare are viața? O viață ”confortabilă” de sclav, de yahoo abrutizat, de cărămidă presată în Zid, de Zombie cu ”smiling face”. Mai important e să rămâi uman, spune Winston: ”Stay human, not alive”.

Proful meu de filosofie ne zicea că lumea ideală ar fi aceea în care să nu existe niciun fel de legi, niciun fel de reguli impuse, nimic interzis, dar în care oamenii să se poarte impecabil, fără a face cea mai mică greșeală față de semenii lor ori față de ei înșiși. Libertate exterioară, responsabilitate interioară. Oamenii să se poarte ca niște filosofi, consecvenți în comportament, chiar dacă s-ar deființa toate legile, cum spunea Aristip. Să fie buni, frumoși, înțelepți, liberi și fericiți. ”Nebuni”. Și smeriți. Să-și accepte vulnerabilitatea și să nu își acopere fața. Fața umană. Dimpotrivă, să și-o expună. Vreau să cred că va veni ziua în care oamenii vor fi toți așa, chiar și Zombie își vor recupera sufletul, cu voia lui Dumnezeu. ”Va trece și iarna și april va veni”, cântă Radu la pian – cântecul ăla de Grieg, nu mai știu cum se cheamă. Niciun Zid nu rezistă prea mult în picioare (uite Auschwitz, Zidul Berlinului etc.). Chiar dacă vor apărea mereu alte Ziduri, la un moment dat toate se vor prăbuși.”There must be an answer / let it be”. Poate că răspunsul se află chiar la mine.

***

Laura agoniză zi și noapte, timp de trei săptămâni. Tot programul i se dăduse peste cap, era mai agitată și mai insomniacă decât Radu în timpul proiectului lui traumatizant, îi era rău, o dureau cumplit mâinile și picioarele de parcă ar fi avut cuțite înroșite în foc înfipte în ele, răsucindu-se continuu, mânca puțin și tot ce mânca vomita. Se dădea cu capul de pereți, își înfigea unghiile în carne până la sânge (uneori folosea și lame pentru asta), își presa mâinile de marginile tari ale scaunului până făcea vânătăi, dar nu reușea să amortizeze durerea psihică printr-una fizică.

Încerca să plângă, dar avea ochii arși, uscați, pustii ca două deșerturi nesfârșite, în care toate visele și proiectele erau absorbite și anulate într-o clipă. Iar fantomele viselor furate, ale proiectelor înghețate și ale speranțelor risipite n-o mai bântuiau și n-o mai ispiteau nici măcar sub formă de Fata Morgana.

Nimic nu mai e cum a fost. Cearceafuri lipicioase ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina străină și brutală, de OZN a plafonierei, gata să mă absoarbă ori să mă secționeze cu razele sale laser. Ușile metalice și contondente de care mă izbesc de mereu. Clanțele încinse care mă curentează. Blănița moale a papucilor bleu, în formă de cățeluși – tot mai aspră, apoi tăioasă ca niște țepi de arici. Îmi intră în carne, îmi sfâșie picioarele. Țepii de arici se transformă în săgețile Omului-Indicator din ”Pădurea fără rost”. Ia-o pe aici, ba pe-aici, ba pe-aici, Laura. Pe unde? În direcția stropilor de sânge. Nu știu, Omule-Indicator, m-am rătăcit, sunt stropi de sânge peste tot.

Pereții incandescenți, scurgându-se peste mine. Zidul se topește și el, cu mine odată. Un ultim sărut, o ultimă îmbrățișare... Vom dispărea împreună.

Pisoiul cade lent, în ralanti și se face praf de pământ, fetele din tabără îmi pun în cap chiloții murdari de menstruație de față cu băieții, violatorul din lift mă bate și mă penetrează cu furie, Adi îmi imploră milă de sub bocancii mascaților, pisoiul cade lent, în ralanti și se face praf de pământ... La nesfârșit... O rotire dementă, halucinantă. Un cerc închis, fără speranță. Încerc să mă sinucid și să-mi tai venele, dar în locul sângelui îmi curge căcat, colcăind de viermi. Mă împroașcă toată. Mă simt atât de murdară... Ah, mizeria asta nu se va șterge niciodată, nici dacă m-aș duce pe culmile Alpilor elvețieni, în ”Paradisul glaciar” de pe Micul Matterhorn ori dacă m-aș cufunda în apa Iordanului și m-ar boteza Sf. Ioan personal.

Un Don Quijote împiedicat și hăituit: mă urmăresc pe scări mascații, le simt răsuflarea încinsă în spate, încerc să înaintez măcar un pas și nu pot, mă împleticesc și cad, iar ei mă saltă, mă sechestrează, mă leagă și mă dau bestiei din lift să mă violeze (anal și oral), iar, la sfârșit, mă lasă fetelor din tabără ca să mă castreze. Mascații și-au scos masca și râd de se prăpădesc. Bestia rânjește. Fetele chicotesc, șușotesc și-și dau coate. ”Smiling faces”. Aș vrea să le smulg măștile de pe față, dar nu am nicio putere. Dar măștile de ”smiling faces” le cad singure. Ce descoperire! Toți au chipul meu: și mascații, și bestia, și fetele. Teatru ieftin și de prost gust. Clișee de doi lei. Nimic nou. Știam asta. ”Toate-s vechi și nouă toate”.

Aș vrea să leșin, dar nu pot. Aș vrea să mă cufund într-un somn adânc, fără vise, fără coșmaruri, din care să nu mă mai trezesc niciodată. Un Don Quijote Castrat, fără Vise, fără coșmaruri măcar, în comă. Mai bine. Dar nu, nu se poate. Nu am unde să fug. Nu am unde să mă ascund. Cel puțin de mine însămi.

Scaunul rabatabil se rotește lent, la nesfârșit. Pisoiul, fetele, violatorul, Adi, mascații, pisoiul... Blestemată la nemurire. Închisă în cercul de foc, învârtindu-mă fără oprire. Am amețit. Aproape că nu mai disting nimic în fumul gros de țigară. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări / Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Nu, nu sunt Pasărea Phoenix. Asta e Fata Morgana. Sunt nebună, Big Brother, închide-mă, azvîrle cheia și fă-mă la loc cum am fost, mintea mea e zdruncinată... ”Brain Damage”, cânt refrenul ăsta mereu: ”You’ll rearrange me till I’m sane / You lock the door and throw away the key / There’s someone in my head but it’s not me”. Vreau să îngenunchez și să mă rog, dar picioarele nu mă ascultă, genunchii mi-au înțepenit. Ajută-mă, Doamne! Cine e în capul meu? Cât fac 2+2? 2+2 fac 4, 2+2 fac 4, 2+2 fac 4... Nebună, evident. Îmi asum asta. Sunt ”mentally derranged” și vreau să rămân așa. Sunt o nebună care luptă pentru normalitate. 2+2 fac 4, Big Brother. Încă mai știu asta și vreau să ți-o spun, chiar dacă mă vei zdrobi și nu voi învia ca Pasărea Phoenix. See you on the dark side of the moon.

***

La șase jumate dimineața, Laura ieși pe balcon să fumeze, deși își simțea picioarele ca niște drugi de fier și tot corpul o durea. Tocmai răsărise soarele. Lumina trandafirie curgea în valuri și îi alina inima rănită. Fiecare obiect și fiecare ființă păreau rupte din soare, iradiind la rândul lor lumina. Semne că ”april va veni”?

Rotocoale de fum aurii, trandafirii și rubinii, scăldate în lumina aurorală... Un rotocol după altul, neîntrerupt. Rotunde, o formă perfectă. Rotocoale de fum, valuri de ceață rozé ca la mare, în Vamă, dimineața, pe plajă. Rotire blândă, neîntreruptă, mângâietoare ca un cântec de leagăn ori ca un lied de Schubert. Ceața aceea de la mare care mă atrăgea irezistibil, deși îmi era teamă să mă avânt în ea. Dar acum mi se pare mătăsoasă și diafană ca mânuțele unui copil, dezmierdându-mi fața. Mânuțele catifelate ale lui Luca. Lacrimi în ochii arși și goi. Toată oboseala a dispărut. Aer proaspăt. Pace, liniște în sfârșit.

Nu voi mai aștepta, îl voi contacta pe Răzvan imediat. Îi voi spune asta și lui Radu. Ce, am eu ceva de ascuns? Sau de acum da? E mai bine să acționez împreună cu alții care știu mai bine, iar Răzvan îmi inspiră cât de cât încredere, comparativ cu ceilalți. Poate că Răzvan e o ”Călăuză” adevărată care mă va conduce prin Zonă, spre Cameră. Sau poate că nu. Oricum, trebuie să pariez pe încredere, dacă nu mai pot să cred. E singura speranță.

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. V – Bestie, crezi că Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine?

Vineri seara, Radu venise acasă mai devreme ca niciodată, pe la opt. Laura plecase la cumpărături şi, când se întorsese, găsise cina gata pregătită. Radu îi adusese personal farfuria plină cu cartofi prăjiţi şi şniţele la masă. Luca era şi el la masă, înfruptându-se din şniţele şi cartofi prăjiţi. Radu o întâmpină foarte vesel, cum nu-l mai văzuse de multă vreme:

– Bună, iubito! Ia loc, te rog, totul e pregătit. Ia ascultă: „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”, declamă el, gesticulând teatral. E, ce zici? Sună bine? Am repetat la oglindă. Luca m-a ajutat.

Laura îl privi pe sub sprâncene, zâmbind neîncrezătoare.

– A, şi Luca a luat FB la engleză. Şi mi-a spus un banc tare cu Bulă. Vrei să-l auzi?

– Terminaţi cu prostiile, rosti Laura printre dinţi.

– Şi a desenat nişte caricaturi porno foarte reuşite. Are talent! A, da’ asta nu ştiu dacă pot să-ţi arăt. Nu cred că e pentru tine, Luca a zis că e „interzis minorilor şi scorpiilor frigide”.

– Am zis să terminaţi cu prostiile, misoginilor! se răsti Laura, încruntându-se. Şi, dacă e interzis minorilor, cu siguranţă, ţi-e interzis şi ţie. Nu ai mai mult de trei ani şi asta după ce te-ai mai maturizat un pic în timpul proiectului ăluia al tău traumatizant.

– Mai bine nu mai spune nimic de el! Nu mi-am revenit încă... Am glumit, iubito, ştiu că tu ai simţul umorului. Nu, acum pe bune, să ştii că fiul nostru e talentat la desen, chit că eu, la vârsta lui, desenam ursuleţi şi floricele, nu ţâţe, cururi, pizde şi pule.

– Radu!

– Da, mami, am făcut nişte desene super-tari, îţi arăt după-masă... Şi tati a zis că ne ducem mâine la...

– Surprise! La munte! sări Radu. Weekendul ăsta promit că nici nu dorm, nici nu lucrez. Mergem la munte. Ce zici, iubito?

Laura tresări și îi aruncă o privire rătăcită.

– Radu, spune-mi, ai luat apă plată? zise ea cu o voce uşor ezitantă.

– Da, iubito, am luat apă plată, pâine integrală, lămâi, măsline verzi, brânză Feta, caşcaval şi unt bio, lapte UHT, tot ce-ai zis tu, o asigură el zâmbind şi privind-o tandru cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Bere ai luat?

– Îţi aduc acum. Ah, scuză-mă, am pus farfuriile pe masă, dar am uitat berea şi paharele.

Radu alergă la bucătărie şi se întoarse imediat cu o sticlă mare de bere Ciuc la doi litri şi cu două pahare proaspăt spălate. Îi turnă Laurei, apoi lui şi lăsă sticla de bere pe masă, fără capac.

– Radu, ai uitat să pui capacul, îl atenţionă Laura.

Radu puse la loc capacul şi-l strânse cât putu de bine.

– Acum n-o să mai pot să deschid singură sticla, ai strâns prea tare, mormăi Laura.

– Nu-i nimic iubito, sunt aici, la dispoziţia ta, zâmbi Radu.

– Hm, parcă bărbaţii sunt buni numai să deschidă sticlele de doi şi de cinci litri! spuse Laura. Şi, eventual, să care bagajele de câteva ori pe an! Dar hai să lăsăm asta. Radu, ascultă-mă, trebuie să-ţi zic ceva. Mai bine bea ceva înainte.

– Da, iubito, şopti el.

Radu se uită în ochii ei, fără să se atingă măcar de pahar. Părea fericit. Ochii mari, verzi îi străluceau. Laura îşi întoarse privirea de la el, oftă, apoi lăsă ochii în jos. Îşi adună forţele şi zise cât putu de ferm:

– Divorţăm. Asta vroiam să-ţi spun.

Radu pufni în râs.

– Da, divorţăm, spuse Laura din nou, de data asta privindu-l în ochi cu aparentă detaşare.

– Ai mai spus că divorţăm de milioane de ori, zise Radu, zgâlţâindu-se de râs pe scaun.

– De data asta e serios. Am vorbit şi cu avocata. Îmi iau în seara asta bagajul şi plec la mama.

– Nu te cred, nu o să faci asta niciodată, spuse el, râzând cu lacrimi.

– Ba da. O voi face chiar acum.

Laura se ridică de la masă palidă, dar hotărâtă şi se duse în dormitorul ei pentru a-şi strânge lucrurile. Înainte de orice excursie, împăturea frumos toate lucrurile şi le aşeza pe categorii, în pungi separate (pe care le verificase anterior să fie în bună stare). Contrar obiceiului, acum le îndesă la întâmplare în rucsac şi într-un geamantan, aproape fără să se uite la ele. Radu o privea uluit, fără să poată articula vreun cuvânt. Bărbia îi tremura. În colţul ochiului stâng sclipea o lacrimă, dar poate că era de la criza de râs de mai înainte. În cele din urmă, zise cu glas întretăiat:

– Laura, te iubesc! Şi Luca te iubeşte! Te iubim amândoi! Ce vrei să faci?

– Plec, asta fac. E dreptul meu să plec, spuse Laura pe un ton tăios.

Radu închise ochii. Picioarele i se tăiaseră. Părea gata să se prăbuşească. Se aşeză încet, tremurând ca scuturat de friguri, pe canapeaua Laurei.

– Te iubesc, Laura! Ești sufletul meu. Te iubesc la fel de mult ca-n prima zi, zise el cu vocea gâtuită.

– Eşti penibil. În prima zi nici nu ne cunoşteam. Ce pizda mă-sii, Radu, eşti sociolog.... Lasă clişeele astea de căcat!

– Eu nu pot să trăiesc fără tine! Te iubesc! Dacă mă părăseşti, o să mor, şopti el.

– Nu te mai victimiza, e ridicol! Şi, te rog, evită să mă culpabilizezi, nu e corect, zise Laura cu o siguranţă pe care nu şi-o recunoştea.

– Dar e corect ce faci tu?! ripostă Radu, înecându-se. Eu te iubesc!

De data asta nu o să mă oprească nimeni. Respiră, Laura. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Trebuie să respir. Trebuie să trăiesc.

Îşi puse rucsacul în spate, aparent fără să le acorde atenție lui Luca și lui Radu. Mai luă un geamantan mic într-o mână şi o sacoşă în cealaltă. La urma urmei, se putea descurca și singură, nu avea nevoie de bărbaţi să-i care bagajele. Se îndreptă spre ieşire, dar Luca se postă în faţa uşii.

– Ce e, mami, nu-l mai iubeşti pe tati?! strigă el, aţintind-o cu ochii lui mari şi mustrători.

Laura îl privi o clipă derutată, apoi chipul ei deveni tot mai stacojiu, ajungând precum canapeaua ei „Purple” de la Ikea pe care Radu vărsase bere şi vin. Buza de jos îi tremura. Tâmplele îi zvâcneau, iar ochii păreau gata să-i sară din orbite. Aruncă pe jos geamantanul şi sacoşa. Îi dădu o palmă zdravănă lui Luca peste faţă şi-l împinse cât putu de tare, azvârlindu-l la podea. Îşi luă apoi geamantanul şi sacoşa şi ieşi pe uşă val-vârtej, fără să rostească vreun cuvânt, fără să se uite în urmă. Luca se ridică imediat şi se duse la calculator să se consoleze prin căutarea unui nou joc Naruto, dar Radu rămase întins pe canapea, răvăşit, strângând spasmodic perna Laurei în braţe.

 

***

„Radu,

Am vrut să divorţez pentru că tânjeam după o schimbare radicală şi pentru că mă simţeam vinovată că te neglijam şi ştiam că situaţia nu o să se schimbe. Nu mai făcusem sex, hai să zicem… dragoste, de luni bune şi cred că erai foarte frustrat. Ai avut şi tu o perioadă grea la serviciu şi poate că eu nu te-am înţeles suficient şi nu te-am protejat îndeajuns.

Dar, după ce am luat decizia asta, sperând că mă voi şi te voi elibera, am început să mă simt şi mai vinovată că te părăsesc. De câteva săptămâni, am coborât în fundul infernului. Sufletul meu ardea în flăcările infernului. Culpabilitatea, ştii tu, am mai vorbit de ea. Doar că era în raport cu tine. Degeaba m-am dat cu capul de pereţi, mi-am smuls părul, m-am ars cu țigara (şi eram pe punctul să-mi tai venele), nu am putut să convertesc suferinţa psihică într-una fizică decât într-o măsură insignifiantă. Ştiam că tu nu o să mă ierţi dacă te las. “Cine iubeşte şi lasă!...” Şi că nu o să poţi trăi fără mine. Ah, mi-am zis, ce te victimizezi! Ce egoist, ce gelos, ce posesiv, ce obsedat eşti! Ce dependență morbidă, perversă, devoratoare! Cât de masochiști putem fi? Nu e decât “l’amour, cette idée fixe”, ca-n Proust, nimic mai mult. Ar fi bine să mergi la psiholog să discuţi despre asta. Orice ţi-aş fi spus, oricâte argumente aş fi invocat, tu te-ai fi uitat complet pierdut şi ai fi zis fatalmente numai: „Te iubesc”.

Mi-am impus să nu cedez. Nici măcar din cauza copilului. Nu putem continua împreună doar pentru Luca. Nu sunt dispusă să fiu şantajată sentimental cu copilul. Iar pe Luca l-ar afecta cu siguranţă o relaţie resuscitată numai de dragul lui, ar simţi toate tensiunile şi presiunile. Tu ştii mai bine, eşti sociolog. Dacă m-aş fi întors, ar fi trebuit să o fac pentru tine, nu pentru Luca. Doar pentru tine, Radu.

Apoi, mi-am spus că nu trebuie să mă las dominată de obişnuinţă. Nu mi-ai povestit chiar tu despre reacţia şefului tău? Poate că „iubirea” era doar obişnuinţă. Nu era o greşeală să ne obişnuim mai departe cu răul... haosul, abuzurile și absurdul... cum ai zis tu? Nu trebuia să învingem obişnuinţa şi să ne eliberăm?

Am încercat să fiu tare în decizia mea, dar... Mai era ceva. Nu doar tu nu puteai să trăieşti fără mine. Nu doar pe tine te menajam (vorba vine, căci am fi continuat să alimentăm împreună flăcările infernului... conjugal). Nici eu nu puteam să trăiesc fără tine. Incredibil, nu? Relaţia asta nenorocită durează de atâţia ani... că le-am pierdut şirul. Tu eşti prima mea relaţie, înainte au fost doar mici  aventuri. Îmi dorisem atât de mult ca totul să rămână aşa: o serie de aventuri! Ştiam că, dacă mă voi implica, inevitabil nu va merge, vom plonja în micul infern conjugal, voi suferi, vei suferi şi, deşi totul va fi convenţional, depersonalizant, absurd sau pervers, nu ne vom putea despărţi prea uşor. Iar, dacă oamenii sunt şi puţin sentimentali şi un pic responsabili, lucrurile se complică.

„Ex nihilo nihil”? Nu, nu e aşa. La început chiar nu a fost nimic. Apoi, treptat, au început să se adune lucruri... Tot felul de lucruri care ne leagă...

Dacă ne-am despărţi, cu sufletul cutremurat, mi-aş aduce tot timpul aminte de lucrurile bune: cum ai venit să mă iei de la birou, când aveam închideri, la ora patru dimineața, într-o noapte geroasă de iarnă, şi ai încuiat şi firma (căci eu nu reuşeam nici să introduc cheia în uşă), deşi a doua zi trebuia să predai un raport, cum ai fost cu mine la spital la mama, la cimitir la bunici şi la tata, cum te-ai dus la cumpărături seara târziu, chiar şi când erau meciuri, cum te-ai sacrificat să mergi la ”plimbare” la mall de atâtea ori, în locul meu, cu Luca, cum mi-ai deschis cu celebra ta forţă masculină sticlele de apă plată de 5 litri, cum ai aruncat de mii de ori gunoiul, cum mi-ai făcut ceai de muşeţel cu miere şi lămâie când eram bolnavă, cum ai pregătit cei mai buni cartofi prăjiţi şi cele mai bune şniţele, cum mi-ai povestit trăsnăile verișorilor tăi în copilărie, cum mi-ai cântat la pian sau mi-ai dedicat poezii, cum am făcut dragoste în mare în Vamă... Fiecare melodie pe care am făcut dragoste, fie că era din The Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Nirvana, Radiohead, Metallica, Rammstein, Ceaikovski, Chopin, Rachmaninov, Grieg sau Mahler, mi-ar sfâşia inima, n-aş mai putea să o ascult. Ah, momentele noastre de graţie... Nu toate ţin de obişnuinţă. Da, într-adevăr, ar fi putut fi oricare altul, însă, dintre toţi, ai fost tu. Fatală coincidenţă! Şi aş muri de dor.

Dar nu numai de lucrurile bune mi-aş fi adus mereu aminte. Sunt şi lucrurile rele care ne leagă: ştii, acum câţiva ani, când ne-am spus lucruri oribile, când am fost chiar la un pas de a ne ucide unul pe celălalt, când eu am aruncat cu ce mi-a venit la îndemână şi am vrut să te tai cu cuţitul, iar tu ai încercat să mă sugrumi... Lucrurile rele creează o şi mai mare intimitate. Victima şi torţionarul. Am fost aşa pe rând. Prima reacţie a fost şi atunci: o, Doamne, am depăşit limita admisă, am alunecat în hybris, am greşit incalculabil şi de neiertat, trebuie neapărat să ne despărţim! Apoi, mi-am dat seama că, tocmai pentru că am depăşit acel prag, puteam continua. Pentru că însemna că nimic, nici chiar moartea, nu ar sta în calea relaţiei noastre. Acum putem face orice. „Impossible is possible”. „Cere şi ţi se va da”! „Îndrăzneşte”! Dacă trecem peste astea, dacă ne putem ierta, ne iubim cu adevărat.

Un singur lucru e imposibil şi tu ai ştiut asta de la început: despărţirea.

De-atâtea ori am aruncat vergheta pe jos, în budă, în gunoi, în rahatul lui Kim și de fiecare dată a supraviețuit. M-aș duce până în Mordor s-o arunc în flăcări ca pe ”Inelul Puterii”. Acela a putut fi distrus. Mi-e teamă că verghetele noastre nu pot fi atinse nici de flăcările Mordorului.

La început, în prima zi după ce am plecat de-acasă, am savurat liniștea. În sfârșit, era tot ce îmi doream. Apoi, brusc liniștea asta mi s-a părut una de cavou. Mi-era dor de balamuc, de scandaluri, de cedări și umilințe. Dependența asta morbidă, perversă, devoratoare și insuportabila ei absență.

M-am dus aseară la supermarket la Mega Image să iau niște legume congelate și conserve de ton. La casă, în timp ce așezam conservele de ton în pungă, s-a terminat hârtia de bonuri. Așteptam să instaleze băiatul de la casă noul sul și, deodată, ceva m-a cutremurat. Povestea noastră, izvorâtă din alte povești îngemănate, crescând de la un strop de apă la un izvor și apoi la un fluviu. De apă vie! Fie și în varianta Sam cel Abulic și Jill cea Criogenată, Alex cel Depresiv și Ilana cea Sufocantă și Paranoică, Don Quijote cel Castrat și fără Vise și Dulcineea cea Căruntă și Absurdă. Ilana cea Sufocantă și Paranoică e a mea, Sam cel Abulic e al meu, Dulcineea cea Căruntă și Absurdă e a mea.

Cum să te părăsesc? Entropia ar crește brusc, întreg universul s-ar face praf și pulbere. Moarte termică instantaneu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Lumea nu poate exista și funcționa fără povești. Povești preluate, adaptate, personalizate și construite clipă de clipă ca a noastră. În ele găsim garanția pentru eternitate. Legile ficțiunii de care vorbea Tom Sawyer: un prizonier nobil trebuie să sape un tunel cu unghiile pentru a evada, chiar dacă va consuma 50 de ani pentru asta, eventual să implice și generațiile următoare. Bestie, Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine!

Alex, crezi tu în asta? În povești? Tu care te străduiești să deconstruiești și să demitizezi ideologia, tu care analizezi fața nevăzută a sistemului, ”the dark side of the moon”, tu care deconspiri mecanismele de manipulare? Iubirea romantică e doar un mit modern, Alex, ce naiba? În Evul mediu era o slăbiciune sau chiar o boală. Incurabilă uneori. Ești bolnav de mitul ăsta modern? Da, e penibil, dar răspunsul e ”da”. Probabil că am și fața aia de prost cu ochii pierduți și un zâmbet rătăcit. Lost... but beeing myself more than ever. Cred în povești. În legile lui Tom Sawyer.

O iubesc pe Ilana, chiar dacă mă va sufoca în continuare și nu va învăța niciodată să-mi respecte punctul de vedere și să mă susțină. O iubesc pe Dulcineea, chiar dacă va mânca întotdeauna la masă ca un diavol tasmanian și va continua să aleagă farfurii și castroane din care te ferești să înghiți ceva ca să nu ajungi la modelul ăla kitsch. Îl iubesc pe Sam, chiar dacă nu voi scoate niciodată supereroul din el. Poate că totuși trebuie să-l antrenez un pic pe Sam: să-l trimit să numere câinii din școala lui Luca sau să se lupte cu Al Gore, maidanezul ăla care a mușcat cel puțin 5 persoane, inclusiv pe ăsta micu’ al nostru. Sigur, să nu uităm, comunicarea e imposibilă, te urăsc, Ilana, dar te și iubesc. Tu nu ești sistemul, nu ești Big Brother. Ilana, de data asta, mă predau. Te las să faci ce vrei cu mine. Știu că ești mai nesățioasă decât vulturul lui Zeus. Dacă vrei să mă devorezi, îți las nu doar ficatul, ci tot corpul, și chiar și sufletul... mă rog, ce a mai rămas din el. Fă ce vrei, nu o să mai lupt. Poți să mă scuipi, să mă lovești, să mă sfâșii, să mă violezi dacă vrei. Fizic și psihic. Sunt zeul pe care-l venerezi și vrei, totodată, să-l mănânci de viu. Fă asta, te las. Mă sacrific.”

Laura verifică textul cu ochii înlăcrimaţi şi apoi îi trimise mailul seara lui Radu. El deschise mailul personal abia a doua zi, la serviciu, în pauza de prânz. De emoţie, sărută ecranul monitorului, fără să-i pese de cei din jur.

***

Când auzi interfonul, Radu tresări puternic. Începea să aibă palpitaţii. După o comă de aproape o lună, îşi simţea inima turată la maximum ca un motor de motocicletă în Vama Veche. Mâinile transpirate îi alunecau pe interfon. Calmează-te, controlează-te, Radu. Calmează-te, controlează-te. Apăsă de vreo şase ori pe buton. Nu fu sigur că a nimerit butonul, căci Laura, precis Laura trebuia să fi fost, nu răspundea. Nu izbuti nici să bage cheia în uşă. Mâinile îi tremurau. În sfârşit, reuşi să deschidă uşa exact când liftul ajunse la etajul lor.

Laura intră dreaptă şi mândră ca o regină, cu toată greutatea valizelor şi a rucsacului din spate.

– Salut, zise Laura cu un calm mimat. Ia-mi, te rog, bagajele. M-au cocoşat.

– Mi-a fost dor de tine! Te iubesc, Laura, spuse Radu cu vocea întretăiată de emoţie.

– Da, ştiu. Ia-mi, te rog, bagajele şi du-le în dormitor.

Radu luă bagajele şi le trânti pe canapeaua ei. Apoi se întoarse pe hol val-vârtej. Laura tocmai se descălţase şi-şi pusese papucii. Radu o sărută, forţând-o să deschidă buzele şi o îmbrăţişă strâns, aproape s-o sufoce, minute în şir.

– Mă iubeşti aşa de mult că era să mă storceşti de tot, bombăni Laura.

– Iubito, hai să mergem în bucătărie să bem ceva. Luca e la maică-ta. Îl aduce ea mai târziu. Să profităm.

O privi apoi insistent, luându-i mâinile într-ale sale.

– Ah, ce e cu tine? Ai slăbit şi eşti foarte trasă la faţă.

– Ce coincidenţă! La fel şi tu.

Radu aduse o sticlă de şampanie, dar Laura ripostă, schiţând o grimasă de dezgust:

– Ştii că nu mă formalizez, nici nu mă omor după băuturile astea dulcege. Mai bine dă-mi o bere.

Radu avea pregătită şi o sticlă de Fetească Regală la frigider, aşa că stărui să bea altceva decât bere. Laura acceptă în cele din urmă. Radu desfăcu sticla de vin (cam greu, căci îi tremurau mâinile în continuare), turnă vinul în pahare şi ciocniră amândoi. Îşi aprinseră câte o ţigară, dar Radu o stinse pe a lui la jumătate. Veni în spatele Laurei şi se lipi de ea, mângâindu-i pierdut părul şi obrajii. Nu-i venea să creadă că putea să o atingă din nou. Se aplecă şi-şi vârî limba în urechea ei dreaptă. Mirosea răvăşitor a parfum „Givenchy. Verry Irresistible”. El i-l cumpărase. Îşi plimbă limba îndelung în urechea parfumată a Laurei, răsucind-o și rotind-o, înnebunit de dorință. Redescoperea savori aproape uitate. Trecuse atâta timp... Parcă ultima oară când o ținuse în brațe fusese la mare, în Vamă, anul trecut, sub soarele năucitor de august. Atunci Laura mirosea amețitor a mare, păstrase pe buze un gust delicat de sare amestecat cu aroma țigărilor Vogue mentolate, avea pielea transpirată, înroșită de soare, plină de nisip și de scoici. Nisipul sacru din Vamă pe care el nu se îndura să-l spele... O algă i se încolăcise Laurei de piciorul stâng ca o brățară. El îi sărutase piciorul. Radu îşi simţea întreg corpul arzând, dar oare Laura se încălzise şi ea sau măcar îşi dorea să se înfierbânte împreună cu el?

– Radu, dacă vrei sex, facem aici în bucătărie. La fereastră şi pe masă, zise Laura repede şi rece.

– Vreau dragoste, nu sex. Dar nu preferi să mergem în dormitor, iubito? Aici nu e prea confortabil, te poţi lovi şi n-avem nici măcar jaluzea, ne vede toată lumea.

– Nu-mi pasă, zise Laura cu fermitate. Facem aici, la geam şi pe masă sau deloc. Tu alegi.

– Bine, facem unde vrei tu.

– Şi te rog să te dezbraci complet. Şi eu o să fac asta. Altfel nu vreau.

N-apucă să termine fraza, că Radu îşi aruncase deja hainele pe jos, mai puţin şosetele. Laura îl urmă şi ea. Radu încercă să o ajute să desfacă sutienul, dar, din cauza agitaţiei, nu reuşi să-l deschidă, ci îl rupse. Laura însă, contrar obiceiului, nu comentă nimic. În cele din urmă, aparent sigură pe ea, cu aceeaşi ţinută regală, complet dezbrăcată, se aşeză la geamul fără jaluzele, în lumina sidefată, cu irizări de curcubeu a asfinţitului. Regina era goală! Răscolit de splendoarea ei, sfâşiat de fericirea nesperată, Radu înaintă spre ea, împleticindu-se. Îngropându-şi faţa în părul ei mătăsos, îi mângâie sânii, strângându-i uşor sfârcurile mari şi întărite. Apoi mâinile îi coborâră pe fundul încins, transpirat. O sărută din nou în ureche, pe gât, mușcând-o ușor, îi mângâie spatele, îi masă vaginul, simţind cum începe să se lubrifieze, apoi o penetră pe la spate. Plăcerea îl străbătu în tot corpul ca un val delicat, dar tulburător de electricitate. Îi era teamă să nu termine mai devreme decât trebuia, dar se controlă şi continuă. Laura începu să gâfâie şi să geamă încet, apoi tot mai tare şi, la un moment dat, ţipă, încleştându-se cu mâna de pervaz.

Radu o mută de la geam pe masă, încercând în grabă să dea la o parte câteva din obiectele de pe ea. Nu reuşi să elibereze prea bine spaţiul, dar continuă. Câteva pahare şi sticle se răsturnară, dar Laura nu părea deranjată. Masa se zgâlţâi atât de tare că Radu avu impresia că o să se prăbuşească şi ea, dar ce mai conta? Laura gemu tare şi ţipă de câteva ori ascuţit. O privi. Părea transfigurată. Îşi pierduse paloarea, avea acum faţa îmbujorată şi ochii negri larg deschişi, scânteietori ca nişte supernove. Strălucirea aceea intensă a supernovelor înainte de a fi înghiţite de neant... Îi veni în minte şi un refren dintr-o romanţă: „Iubesc femeia / De dor nebună / Femeia brună / Cu ochi negri de foc”.

– Vreau şi pe scaun, spuse Laura excitată.

Radu se aşeză el acum pe scaun, iar Laura i se urcă în braţe şi-l înconjură cu picioarele. Acum preluă ea sarcina. Radu fu surprins câtă energie şi forţă emana trupul ei aparent atât de fragil. Laura închise ochii şi ţipă tare, de mai multe ori la rând. Se încinsese. Stropi de transpiraţie alunecau de pe sânii ei pe corpul lui, arzându-l de parcă l-ar fi picurat cu ceară. Trupul ei fierbinte se unduia şi împingea puternic, rapid şi ritmic, fără oprire. Cu o mână, Laura îi mângăia părul, iar cu alta testiculele. Era cu ea, era în ea, erau împreună, erau una şi aceeaşi fiinţă. Radu simţi că se rupe cu totul, se dezintegrează, plonjează în galaxii îndepărtate, la marginea universului, unde strălucesc delirant ultimele supernove şi ejaculă. Rămaseră apoi o vreme îmbrăţişaţi, pe scaun, fără să se îndure să se despartă.

– Te iubesc! Eşti tare, iubito, şopti Radu.

– Şi tu. Data viitoare vreau şi sex oral, zise Laura, sărutându-i uşor tâmpla stângă.

– Şi eu.

Radu se simţi foarte încurajat de formularea „data viitoare”. Poate peste o oră?  

O lăsă pe ea să se spele prima, apoi se duse el la baie. După un duş rapid, se îndreptă spre camera ei, desculţ, şiroind de apă, cu prosopul în jurul taliei. Intră în camera ei, fredonând „Iubesc femeia”. Laura era însă la ţigară, în bucătărie. Radu se uită cu coada ochiului la petele de bere şi de vin pe care el le făcuse pe canapeaua ei roşie, de piele de la Ikea şi puse prosopul strategic deasupra lor. Apoi se întinse gol pe canapea.

– Radu, ce faci? Mi-ai invadat teritoriul, ai violat spaţiul sacru, spuse Laura, intrând în cameră cu părul strâns în coc şi îmbrăcată în pijama.

Radu o privi cu ochi mari şi inocenţi.

– Alege pedeapsa: spintecare, împuşcare, electrocutare, castrare, injectare cu un virus letal. Sau crezi că te pedepsesc cu un sex oral?

Ochii lui Radu se aprinseră, iar penisul începu să i se întărească iar.

– Sunt atât de fericit încât aş vrea să mor acum, zise Radu, privind-o cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Eu, de obicei, când sunt nefericită vreau să mor, rosti Laura, înfruntându-i privirea.

– Adică mai tot timpul, râse Radu. You’re never satisfied.

– Păi, dacă tu-mi oferi numai satisfucktion... Hai, Radu, nu exagera! În ultimul timp, am vrut asta destul de des, într-adevăr. Pentru că nu ştiam cum să evadez din cercul infernal în care mă aflam şi care mă strângea până la sufocare. Ca braţele tale, iubitule, spuse Laura sarcastic.

– Nici nu ştiam că dispun de o asemenea forţă infernală. Mulţumesc, iubito, că m-ai ajutat să descopăr. În ce mă priveşte, eu sunt uşor de satisfăcut. O bere, o pizza, o ţigară, un proiect finalizat cu succes şi fără prea mult stres ca data trecută... Să vă ştiu pe tine şi pe Luca aproape...

– O partidă de sex, completă Laura cu un rictus.

– Dragoste, nu sex. N-ai înţeles nici acum?! zise Radu.

– „Dragoste”, cu „d” de la „demenţă”... Ce păcat că eu sunt atât de dificilă şi imposibil de satis-fuck-ut!

– Nu te cred, iubito! Spui asta numai ca să mă provoci. Iar eu accept provocarea. Vrei să mai încercăm ca să-ţi demonstrez că nu e aşa? Sunt disponibil chiar acum! Pentru început, pedepsește-mă cu un sex oral!