CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XII – În seara asta voi dansa gol în fața tancurilor

O asistentă sexy, îmbrăcată într-un halat scurt şi decoltat, intră în încăpere şi se apropie de Radu.

– Trebe să-ţi luăm sânge. Se pare că te-ai drogat. Ai consumat PCP, „praful îngerului”. Poate şi altele. Verificăm, zise agentul Marcu.

– Drogat? Cum să nu! Aştept şi doza următoare, că intru în sevraj! După ce m-aţi lăsat fără ţigări, acum îmi luaţi şi drogurile?! Şi de ce-mi mai luaţi sânge? Nu e destul? Cred că e o băltoacă aici suficientă ca să umple o sticlă de apă de jumătate de litru, poate chiar mai mult. Vă rog, serviţi-vă. Apropo, mi-e aşa de sete, că mi-aş bea şi propriul sânge!

Asistenta păru să ignore vorbele lui Radu şi băltoaca. Îi luă sânge din mâna tumefiată, fără să rostească vreun cuvânt şi fără să-i arunce vreo privire. Când se aplecă spre el, Radu îi văzu sânii rotunzi, tari, apetisanţi tresăltând. Asta aș vrea să dureze cât mai mult. Poate se rupe acul sau se sparge vena. Ce țâțe bengoase! Îi face competiție Danielei Crudu. În sfârşit, uite că există şi o compensaţie pentru chinurile mele.

După recoltarea probelor, agentul Marcu veni repede lângă Radu, agitând sur...excitat telefonul.

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, șopti Radu.

– Ce, mă? Nu te aud. Afurisită să fie muzica asta! O închid.

Bombănind, agentul Marcu închise muzica și reveni:

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, repetă Radu cât putu de tare.

– E, atunci o să-ți pun io o bucată din show dă pă youtube, că avem acces la net pă mobil, să vezi ce tare e. Te piși pă tine de râs. Până și io, care-s de la țară, știu că ciuperca nu e animal.

Agentul Marcu se conectă la youtube pe propriul telefon mobil și căută showul ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția de bio. Apropie ecranul mobilului de Radu, ca să vadă și el. Radu încercă să se dea mai în spate, căci nasul lui Tonciu părea să iasă din ecranul cu touch al telefonului și să-i intre în gură, dar, din nefericire, nu se putea mișca. Nu avea niciun control asupra propriului corp, așa că se resemnă deocamdată. Lecția de bio reuși totuși să-i capteze atenția, căci cuprindea o avalanșă de replici spumoase și ingenue ale lui Tonciu precum: ”Omul e mamifer?”, ”Ciuperca e animal?”, ”Struțul e pasăre?”, ”Delfinul e pasăre!”, ”Imediat sub stern, avem niște perechi de coapse”. Mai ales, discuția despre brazi era fascinantă:

– Spune-mi o plantă.

Tonciu ezită, apoi răspunde:

– Ficusul.

– Spune-mi acum un arbore.

– Nu știu.

– Bradul... o încurajează profa de bio.

– Bradul e arbore?

– Păi, ce e?

– Bradul e copac, nu e arbore.

– Totuna. Iar copacii, arborii... sunt plante.

– Bradul e plantă?! se minunează Tonciu, convinsă că e o capcană.

– Dar ce e?

– Bradul nu e plantă, e copac.

– Cum? Bradul nu e plantă?! Nu se încadrează la plante?! insistă profa de bio.

– Nu, bradul e copac, nu e nici plantă, nici arbore.

Mi-e teamă că o să știu la fel de multă biologie ca Tonciu după ce voi mai testa și alte oferte speciale de tortură. De fapt, nici nu mai contează. Nicio parte din corp nu va mai fi la locul ei. Deja sunt destul de dislocate și nu-mi mai dau seama ce se întâmplă cu ele. Dacă vor fi coapsele imediat sub stern, încă nu e așa de rău, nu e deranjul complet. Dar mi-e teamă că nu voi mai ști din ce regn fac parte: vegetal sau animal. Foarte probabil nu voi mai fi mamifer, ci doar o biată legumă.

Roșu la față și transpirat, agentul Marcu opri spotul cu Tonciu de pe youtube și începu să caute febril ceva pe telefonul mobil:

– M-a încălzit Tonciu asta, e bună di tăt! Hai să băgăm maneaua mea preferată, să vezi ce tare e! Și ce gagici bengoase! O am pă mobil. Profit că e muzica asta afurisită închisă.

Radu se uită la el siderat. Agentul Marcu porni muzica de pe mobil, cu sonorul la maximum. Era maneaua: ”Mișcă, mișcă, din buric!”, o mai asculta și Luca la mișto ori în versiuni parodiate. Ritmul și versurile erau irezistibile, așa că agentul Marcu începu să danseze și el din buric, ridicând brațele în aer, unduindu-și șoldurile și zbierând cât îl ținea gura:

”Hai Juvele, ia-o acasă. Aș lua-o, dar nu mă lasă.

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Stai să te ajut un pic.

Haide, haide câte un pic

Haide, haide în timp ce zic

Mișcă bine din buric

Stai puțin să te ridic.

ȘARPELEEEE, ȘARPELEEE!

Trili pap, trili pap...

Juveleeeee, ai înnebunit de tot.

Are, are, are basul mare

Are, are, are basul tare

Are, are, are difuzoare

Dar și băiatul are...ho ho ho!

Toată lumea spune... e, e bunăciune

E mare bunăciune și e altă apărăciune

Toată lumea spune... e, e bunăciune

Are mare tracțiune și s-o vezi în acțiune.

Mamăăăă, ce femeie! Cand o vezi te-nchini:

Caroserie noua, km puțini

Are mulți cai putere, e sălbatică

Așa e din fabrică.

Hai Juveleee, ia-o acasă!

N-o iau că-i periculoasă.”

– Haide, mă, 15024011398, dansează și tu, ține ritmul! Să mor io, nu știu cum poți sta deoparte!

Maneaua e mai suportabilă decât muzica house care pare să conțină aceleași două-trei sunete repetate în continuu. Asta are și ceva text, și ceva melodie. Aș țopăi și eu un pic. Dar nu pot să fac nicio mișcare. Și să clipesc din ochi mi-e greu. Ce n-aș pune și eu mâna... dacă aș putea-o mișca, pe bunăciuni de-astea de apărăciuni – periculoase, cu mare tracțiune, sălbatice, cu kilometri puțini – să le ling la difuzoare, să le pipăi basul tare și să le verific temperatura dintre picioare! Mi-ar curge balele după ele, dacă n-aș fi așa de deshidratat. Poate că n-o să mai ating niciodată o femeie. N-o să mă mai apropii de difuzoarele și basul Laurei. Ei, asta e din start exclus. Doar Răzvan, șeful agentului Marcu, administratorul și curierii au voie să le atingă! Măcar de le-aș mai vedea o dată...

Un domn mai în vârstă, cu părul argintiu, îmbrăcat elegant, la costum intră brusc în încăpere, suprinzându-l pe agentul Marcu țopăind și urlând: ”Și când dansează, dansează, uite cum basu-i vibrează / Îmi place când dă din fofează / De-mi face ochii sfârlează”. Domnul la costum se uită înmărmurit la întreaga scenă. Când îl observă, agentul Marcu, de emoție, scăpă telefonul din mână și rămase încremenit într-o poziție bizară, cu o mână ridicată în aer și alta în șold. Muzica se auzi în continuare, până se încheie melodia. Domnul la costum spuse pe un ton cât se poate de calm și de detașat:

– Dacă nu dansezi și pe masă, tot degeaba, agent Marcu! Am pretenții de la tine! Haide, ”mișcă, mișcă din buric”!

– Îmi pare rău, șefu’, să trăiți, îmi cer iertare, n-o să mai fac asta niciodată.

Radu tresări. Șefu’? Ăla care ar putea să o... Parcă am mai auzit undeva vocea asta, dar nu știu unde. Nu pot să-l văd – e la distanță de mine, iar eu nu mă pot mișca. Dar oare vreau să-l văd?

Șeful scoase o bancnotă de 10 lei din buzunar și, rânjind, scuipă pe ea și o lipi pe fruntea agentului Marcu:

– Agent Marcu, asta-i pentru cântare, felicitări! Sper să-ți ajungă pentru că luna asta nu mai pupi alți bani de la noi.

Apoi șeful se îndreptă spre Radu și se aplecă asupra lui, mângâindu-i uşor părul şi obrajii. Îngrozit, Radu închise ochii, strânse din dinţi şi trase aer adânc în piept. Când îi redeschise, crezu c-o să facă stop cardiac. Șeful era nimeni altul decât Răzvan! De aceea i se păruse vocea cunoscută. Nimic schimbat, în afară de privire. Ochişorii lui albaştri nu mai erau veseli și prietenoși, ci sclipeau acum sadic şi, în același timp, lasciv.

Cu mișcări ferme, Răzvan îşi deschise fermoarul de la pantaloni şi îşi scoase penisul. Radu îl privi încremenit. Răzvan îşi lăsă mâna sa îngheţată să alunece pe corpul lui gol şi însângerat, mângâindu-i umerii, pieptul şi abdomenul. Mâna lui Răzvan îi da fiori, la fel ca și ochii cu sclipiri de gheață și instrumentul lui scos din pantaloni. Kai, ”Crăiasa Zăpezii” te vrea pentru ea, arde de dorință să te dezmierde cu viforul ei, să te mângâie cu unghiile ei lungi, ascuțite din țurțuri uriași de cristale Swarovski și să te învăluie în săruturile ei de gheață dulci-otrăvitoare. Te dorește cu disperare. Tânjește la viața din tine. Se hrănește cu ea, îți suge sângele și limfa, îți absoarbe respirația, toate secrețiile, toate umorile, toate mirosurile până te învinețești, mori și te transformi într-o piesă minusculă din puzzle-ul ei de gheață de la castel. Nu ai unde să fugi.

– Să nu te mai recunosc, frumosule! Unde e „Radu cel Frumos”? Ai ajuns o halcă de carne sângerândă şi în curând o să putrezeşti, spuse Răzvan cu un rictus amar.

– Eu te recunosc, eşti neschimbat, din păcate, zise Radu, oftând. Şi nu eu am ales să ajung aşa, e opera voastră... O operă de artă comparabilă cu designul interior de mare clasă al lui Tom Ford.

– Te înşeli singur, Radu. Tu ai ales să ajungi aşa, nu noi. Ştiai că vei ajunge aici. Şi poate că ultimul sărut de pe „The Crystal Ship” va veni de la mine... Să te învăluie ca muzica de la „Stuf” sau ca valurile mării în Vamă... Pentru că numai eu am rămas lângă tine, Radu. Și numai eu te înțeleg, zâmbi Răzvan, de parcă i-ar fi citit iar gândurile şi continuând să-l mângâie.

Radu îl privi pierdut. Reuşise, din nou, să-l tulbure şi să-l zăpăcească. Atingerea lui îngheţată, de asemenea, îl înfiora. Captiv în castelul de cristale Swarovski, cu design de Tom Ford. ”Smiling faces” ireproșabile, look impecabil, de reclamă, imagine de brand și superoferte la voucherele de tortură. Totul e perfect. Perfect, dar nu uman. Claritate de cristal. Limpezimea morții. Fascinația îmbrățișării Crăiesei Zăpezii. E o capcană, Kai, smulge-te din ea!

Privindu-l în ochi, hipnotic, irezistibil, Răzvan îi spuse cu glas susurător:

– Radu, dacă recunoşti că eşti membru al MRTLAS, vei fi liber curând. Vei simţi iar nisipul fin, valurile mării şi vei sta lungit pe plajă, în Vamă, sub o umbreluţă de stuf, cu o bere rece în mână, ascultând ecouri din muzica de la terase...

”The days are bright and filled with pain.

Enclose me in your gentle rain, 

The time you ran was too insane

We'll meet again, we'll meet again”...

Radu se zbătu să se smulgă din vraja lui Răzvan. Crăiasa Zăpezii din palatul de gheață de la Crystal Tower, Fata Morgana în deşert, şarpele Kaa din jungla lui Mowgli, agentul Smith din Matrix, Omul-Indicator din „Pădurea fără rost”... Cu toate acestea, ce dreptate are! De ce să mă lupt atât, până la limita nebuniei şi a morţii, cu ei şi cu mine însumi? Aplic iar absurd ”tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”? De ce să mă chinui la nesfârşit? De ce să mor singur, părăsit de toţi, inclusiv de Răzvan, ca un erou necunoscut care plăteşte post-mortem şi taxa de glonţ, nu doar voucherele de tortură, fie și cu discount? La ce bun? Eu nici nu cred în eroi, toată agitaţia lor mi se pare, adeseori, sterilă. Steinhardt, Havel, Michnik, Ana Blandiana, Monica Lovinescu, Don Quijote, Sam şi Jill din „Brazil”, Winston şi Julia din „1984”... Să şi-i păstreze Laura pentru ea! Nu sunt modelele mele. De ce să nu mă întorc la ceea ce e cu adevărat important pentru mine? Mai am atât de puţin timp, nu-mi pot permite să-l irosesc. ”My time is running out”!

De ce să nu recunosc? O minciună în plus sau în minus nu mai contează. Am reţineri să cedez din ură şi dezgust faţă de Răzvan, din orgoliu, din gelozie, din spiritul competiţiei masculine? Vreau să-i dau o lecție lui Răzvan? Încerc s-o impresionez pe Laura? Dacă e aşa, toate astea înseamnă vanitate şi, deci, nu au sens. Eu, care am apostrofat-o pe Laura pentru ego-ul ei hipergonflat... nu, nu vreau să cread în asta. Cu atât mai mult că nu sunt un fan al eroismului.

Şi, la urma urmei, ce trebuie să admit? Mare lucru: că sunt terorist! Nu pot accepta asta de formă? E o pură formalitate. Terorist într-o mişcare stupidă, fictivă, creaţia lui Răzvan! Ce contează? Dar Brâncoveanu de ce nu a acceptat să-și schimbe credința de formă, deși cei trei băieți ai lui au fost torturați și decapitați în fața lui? Nu e vorba să accepți formal că omleta cu ciuperci e mai bună decât omleta cu cașcaval, când ție îți place mai mult cea cu cașcaval. E vorba de ceva important. Important pentru cine? Important pentru tine. Important pentru Brâncoveanu. Nu zic acum că credința e importantă pentru toți. Dar pentru Brâncoveanu da. A fi sau nu fi terorist e un lucru important pentru mine? Cred că da. Dacă recunosc formal că sunt terorist, asta înseamnă să gândesc că nu sunt terorist și să spun că sunt. Parcă ar fi prima oară când nu aș spune ce gândesc! Dar asta nu e ca omleta cu ciuperci sau cu cașcaval. Trebuie să fie o unitate între gândire și acțiune, măcar în ce privește lucrurile importante pentru fiecare dintre noi. Nu știu dacă pot să trăiesc o viață dublă ca Răzvan. Într-una din vieți, în cea exterioară, să fiu terorist, în alta, cea interioară, nu. Pe ”scenă” terorist, iar ”în culise” nu. Care dintre ele e adevărata mea viață? Mi-e teamă că, dacă recunosc formal, îmi voi pierde autenticitatea și nu voi mai fi eu însumi.

În plus, dacă voi semna o declarație că sunt terorist, se complică lucrurile. O declarație e un document oficial, cu valoare juridică. Poate că acum n-are nicio relevanță, dar ar putea să capete peste cinci ani (chiar dacă eu voi fi mort de mult) sau peste o mie de ani, când va fi descoperit de arheologi. Ar putea avea impact chiar și acum: să apară repercusiuni asupra Laurei... dacă a fost arestată şi ea, cum zicea Luca. Cu siguranță, ar fi incriminator și pentru ea.

Însă dacă... Laura m-a trădat, dacă m-a... înşelat? Gândul ăsta mă răscolește și mă face să mă descompun până la ultimul neuron. Şi ce dacă? Trebuie să fac ce face ea? La urma urmei, nu m-a învăţat ea să gândesc întotdeauna cu capul meu? Şi capul meu ce îmi spune? Pe de o parte, „Recunoaşte, prostule, şi hai în Vamă!”, pe de alta: „Nu te obişnui, fraiere, cu haosul, abuzurile și absurdul! Nu poţi accepta orice!”. O disonanță cognitivă autodevoratoare. Şi totuşi, dacă Laura nu m-a trădat? În adâncul sufletului, simt asta, nu știu de ce.

Și fii-miu cum ar percepe faptul că tatăl lui s-a declarat terorist? E ăsta un exemplu bun pentru el? Da, aș putea să-i spun că a fost ceva formal și că au existat presiuni puternice asupra mea. Că vroiam cu disperare să supraviețuiesc ca să am grijă de el mai departe. Iar, sub tortură, orice declarație e posibilă. În cele din urmă mi-o vor smulge și mie, chiar dacă mai rezist puțin. E doar o chestie de timp. Toți cedează. Iar factura de vouchere de tortură crește alarmant... pentru mamaie. Aș putea să-i explic astea lui Luca, deși mi-e rușine și, cu siguranță, o să vreau să uit, să nu mă mai gândesc niciodată. Poate că Luca va înțelege. Dar cum să-i explic, de vreme ce voi fi executat? Să-l bântui ca fantoma tatălui lui Hamlet ca să mă răzbune?

Indiferent ce cred ceilalţi şi ce aşteptări au de la mine, vreau ca decizia să îmi aparţină în primul rând mie, nu Laurei, lui Luca, lui Răzvan, agentului Marcu sau altcuiva, deşi nu pot să nu le recunosc influenţa. Decizia de acum. Peste câteva ore, poate fi cu totul altceva.

Până la urmă, lucrurile se simplifică, chiar dacă nu sunt limpezi precum... cristalul: mai pot înghiţi căcat? Am înghiţit destul căcat în viaţa mea, sunt... „obişnuit”.  Un asemenea căcat de proporţii? Poate că nu mai am loc pentru o porţie suplimentară, sunt deja full. Dacă mai înghit căcat, poate că explodez. Şi, dacă recunosc, poate că nisipul din Vamă mă va arde ca focul Gheenei, marea va deveni clocotită ca un cazan uriaş de ulei încins, umbreluţele de stuf, putrezite şi năpădite de viermi şi de omizi, se vor prăbuși peste mine, iar muzica de la terase se va transforma toată în house.

De obicei, mă ascund în spatele rolurilor, măştilor, platoşelor și armurilor. Uneori nu îndrăzănesc să ies din propria cameră să dau ochii cu Laura... Nici să vorbesc la telefon cu mamaie, darămite face-to-face. De multe ori, dincolo de camera mea, se întinde o lume nesigură, haotică, ostilă, poate chiar neantul. Să ies la luptă? Să-mi pun iar masca, platoşa şi armura şi să-l înfrunt pe Răzvan? Mi se par atât de fragile şi de iluzorii încât ar putea fi spulberate de prima adiere sau de următoarea atingere îngheţată a lui Răzvan. Dar dacă, în loc să mă apăr disperat şi stupid, mi-aș abandona pur şi simplu măştile, platoşa şi armura cum îmi arunc hainele pe plajă, în Vamă? Să mă expun, fără să se mai gândesc la riscuri... Să-mi asum vulnerabilitatea. Asemenea unui prunc. Şi să dansez gol în faţa tancurilor! Fie și pentru ultima oară.

”Oh tell me where your freedom lies /

The streets are fields that never die /

Deliver me from reasons why /

You'd rather cry, I'd rather fly.”

Uită-te la mine, Crăiasa Zăpezii! Uită-te-n ochii mei. Dansez. Ca Zorba Grecul când stâlpii minei s-au prăbușit și totul s-a făcut praf. E un dezastru absolut, așa că dansez. Plutesc. Suflarea ta de gheață nu mă atinge. Sunt încă viu.

– Nu, Răzvane, nu o să recunosc doar ca să vă faceţi voi norma de terorişti și să vă decorați podeaua cu cristale Swarovski, zise Radu îndrăzneţ, de parcă ar fi fost ultimele cuvinte pe care le rostea.

”À tout le monde, à tout mes amis / je vous aime, je dois partir / These are my last words I’ll ever speak / They’ll set me free”. M-am săturat de căcat. Nu sunt terorist! Astea sunt ultimele mele cuvinte. Nu prea mai pot să le articulez că ard de sete și mi se împleticește limba, dar mă străduiesc. Am ajuns la final. ”This is the end / My only friend, the end / It hearts to set you free / But you’ll never follow me”. Dar cel puțin acum totul e clar, limpede precum cristalul. Acum sunt liber să spun orice vreau. Plăcerea sfâșietoare a sfârșitului, singurul meu prieten.... Singurul care mă înțelege cu adevărat... Singurul care îmi aduce un strop de muzică... din spuma valurilor. Spuma scânteiază o clipă și se stinge apoi discret, în tăcere. Ca umbrele de pe pereți. Melancolia apusurilor din Vamă și a răsăriturilor reci, învăluite în ceață. Inspir briza tăioasă a mării și mă avânt în ceață.

– Nu-i nimic, Radu. Mai e timp. Aici nu ești sub presiunea deadline-urilor de azi până ieri. Aici eşti la Crystal Tower. Mintea ta confuză şi sufletul tău tulburat vor deveni de cristal, rosti Răzvan calm, cu zâmbetul său superior.

– Ce poţi să-mi faci? Mă mai dai o dată prin roller-coaster-ul cu „smiling face” ca să-mi limpezesc mintea, să-mi purific sufletul şi să-mi revină zâmbetul?

– Exact aşa. Iar pentru fiecare ”distracţie” va trebui să plăteşti separat, rânji Răzvan.

– Atunci s-ar putea să mor cu tot cu mintea mea confuză şi sufletul meu tulburat şi nu o să mai aibă cine să plătească voucherele, ripostă Radu.

– Ce dacă? O să plătească nevastă-ta. Sau Luca din alocaţia lui. Ori poate mă-ta soacră... cred că arde de nerăbdare să achite factura!

– Nu voi semna nicio declarație, cu excepția declarației de consum pentru administrator, zise Radu cât putu de tare și de ferm.

Mâna lui Răzvan coborî, îi prinse testiculele şi le strânse puternic. Pe măsură ce mâna lui îngheţată i se încleşta mai tare pe testicule, penisul lui Răzvan, scos din pantaloni, se întărea. Radu se zbătu şi gemu cutremurător. Încercă să-și regleze respirația, dar nu reuși. Începu să gâfâie puternic. Întreg corpul, îmbrobonit de o sudoare înghețată, i se contractă și se contorsionă sălbatic. Neajutorat. Singur. Nimeni nu va face nimic pentru mine. Strivit în ghearele Crăiesei Zăpezii, storcit de șarpele Kaa, sfârtecat de mâinile lui Eduard Omul-Foarfecă. Dacă urlu, nu fac decât să-ți dau satisfacție. Nu vreau să mă auzi urlând. Ce faci? Ce caută mâna ta acolo? Îmi vine să mor de scârbă și de rușine. Avea dreptate Laura, sila și umilinţa sunt mai puternice decât durerea fizică. Nu mai suport. Ia-ți laba, porcule, de pe coaiele mele!

– De ce nu recunoşti că eşti membru MRTLAS? zise Răzvan, cu zâmbetul lui obscen și dominator.

Vinişoare albastre se umflaseră şi îi tresăltau pe frunte şi pe tâmple.

– Nu sunt, zise Radu înecându-se, cu vocea subţiată, dar privindu-l pe Răzvan în ochi.

– Ba da, ai fost şi filmat intrând în sediul MRTLAS.

– Şi ce, asta înseamnă că sunt membru? E o inferenţă greşită, un sofism. Nu am semnat nicio adeziune la MRTLAS. Dacă am semnat-o, vă rog să mi-o arătaţi, spuse Radu încet, dar hotărât.

– Ce altceva să cauţi la sediul MRTLAS? Să donezi sânge pentru teroriştii răniţi sau poate să testezi bombe puturoase pentru farsele lui fii-tu? Dragul meu, e evident, limpede precum cristalul. Trebuie doar să recunoşti.

– Dacă e cineva care ştie mai multe despre MRTLAS, acela eşti tu, pentru că eşti şeful ei! Tu ești adevăratul terorist, zise Radu cu furie, adunându-şi ultimele puteri şi fără să se mai gândească la consecinţe.

Răzvan nu îi răspunse, ci îl lovi cu piciorul în burtă şi în coaste. Radu se zvârcoli de durere, dar se simţi mândru că avusese curaj să-i spună totul în faţă. Iar curajul îl elibera şi îi dădea putere. L-am surprins pe Răzvan, nu se aștepta. M-am surprins chiar și pe mine. Mama, săraca, ar fi mândră de mine. Cum îi străluceau ochii atunci când dădeam un gol, câștigam un concurs la pian sau luam premiu la școală! Era fericită, mă încuraja, mă stimula să continui. Nu pot să cred! Nici acasă, nici la ”scârbici”, nu mi-am permis vreodată o asemenea libertate de expresie. Înainte, de obicei, mă cenzuram, îmi alegeam cu grijă fiecare cuvânt. Nici la baie, la oglindă, faţă în faţă cu mine însumi, nu îndrăzneam adeseori să spun ce gândesc şi-mi venea să mă scuip singur.

Telefonul lui Răzvan sună, iar acesta părăsi imediat încăperea, vorbind la mobil. Radu, pe de o parte, oftă uşurat, dar, pe de altă parte, se îngrijoră. Dacă se duce acum la Laura?

– Ce-i place ăstuia să fie şef! Nu se mai satură de şefie! Mâine-poimâine fondează altă mişcare unde să fie el şef, comentă Radu.

– Nu-mi vine să cred, cum să fie el şeful MRTLAS? se minună agentul Marcu. Închid dispozitivele de ascultare şi înregistrare ca să vorbim cinci minute.

– Şi poţi să-mi aduci, te rog, o gură de apă? Mor de sete. Nu am glumit, mi-aş bea propriul sânge. Mi-a luat foc gâtul, îmi arde gura, am buzele uscate şi crăpate, nu mai pot să vorbesc.

După ce dezactivă dispozitivele de ascultare şi înregistrare, agentul Marcu îi dădu lui Radu o sticlă de apă plată la jumătate de litru. Acesta o bău pe toată, pe nerăsuflate.

– Poate tu eşti şeful MRTLAS, zise agentul Marcu, privindu-l pe sub sprâncene.

– Rahat! Nu sunt şef nicăieri! Nu, eu n-am nevoie de control, de dominare ca să mă simt împlinit. Dacă-mi fac bine treaba, dacă am o bere, cafea, ţigări, muzică bună şi... un pic de sex, eu sunt fericit. Nu mi-am dorit niciodată să fiu şef. Crede-mă, pe cuvântul meu, el este şeful MRTLAS. Din păcate, nu pot să-ţi demonstrez acum, dar ăsta e singurul lucru pe care-l pot mărturisi. Și, ce să-ți mai spun, m-a deranjat și modul umilitor în care s-a purtat cu tine. Parcă nu era de ajuns că ți-a tăiat salariul pe o lună. Ah, îmi pare atât de rău!

– Ai văzut? Îți vine să crezi? Pentru o melodie! Nici nu se pricepe la muzică, pune numai jafu’ ăsta dă house. Tu înțelegi, că le ai cu muzica. O să cam fac foamea luna asta, dar o să mă descurc până la urmă. Ce-i pasă lui? El are milioane în conturi. Nici eu nu pot să-l sufăr. Are ceva cu mine, ai văzut cum se poartă, cred că vrea să scape dă mine. Şi-a băgat omu’ lui să mă spioneze. Şi ai văzut ce pervers e? Era să te violeze în faţa mea! Eu am crescut la ţară, m-a dus mama la biserică... Nu suport să văd chestii de-astea. Ba se pare că-i plac și copilașii. Porcu’ dracu’!

– Bine că măcar nu sunteţi toţi ca el. Uite, tu, de pildă...

Să mă violeze? Avea dreptate agentul Marcu? Chiar ar fi făcut-o dacă nu-i suna telefonul? Mi-a venit să vomit numai când m-a atins Răzvan. Nu vreau să mă mai gândesc la restul. Scârba aia cumplită, epuizantă, la început frisonantă, îngheţată ca mâinile lui Răzvan, apoi transformată într-o forţă de inerţie şi, în final, în blocaj, pe care am simțit-o şi în timpul proiectului de acum câteva luni... Dar ce mai contează? Să mă fută şi gata! Să facă ce vrea cu mine. Parcă m-am obișnuit deja cu răul. În doar câteva ore? Ce se întâmplă cu mine? Atingerea lui Răzvan m-a criogenat? Nu mi-am propus să nu mă mai obişnuiesc niciodată cu răul, cu haosul, abuzurile și absurdul?

Dacă ar veni acum sfârşitul lumii, nu mi-ar părea rău. Apocalipsa nu e nimic faţă de infernul interior. Oricum, de data asta, am reacționat mai bine. Nici mie nu-mi vine să cred, m-am suprins singur. Cred că 2+2 mi-au dat 4. Deocamdată... Dar cu ce efort! Și cu ce factură! Nu mai rezist mult. Mi-e rău. Sunt atât de obosit... Și mi-e atât de silă... Privirea insuportabilă, plină de ură și scârbă a lui tanti Nuți de la 84, Luca izbit de perete... de Zid de mascați, milioanele de ace din roller-coaster – la fel de blânde și de tandre ca ploaia de vară, ochii cu săgeți de gheață ai lui Răzvan, suflarea lui otrăvită și rece de ”Crăiasa Zăpezii”, mâinile lui de reptilă încleștate pe testiculele mele... Un vârtej amețitor... Simt că mă prăbușesc. Dansez în continuare, gol, în fața tancurilor, dar sunt atât de aproape, mă vor călca în curând. Nu mai am timp. Nu mai simt nisipul, valurile și soarele din Vamă, mângâindu-mi corpul și alinându-mi sufletul. Nu mai aud muzica de la terasă de la ”Stuf”. Nu voi mai cânta niciodată ”Cântecul lui Solveig”. Muzica s-a terminat. April nu va mai veni. Nu mai am timp. 10, 9, 8, 7, 6, 5... Tancurile sunt chiar lângă mine. Nu mai am de ce să mă agăț înainte să mă zdrobească. Niciun ”smiling face” de care să mă prind. Poate doar de cel din roller-coaster.

Radu închise ochii. Inima îl strângea ca o gheară de oțel ori ca mâinile lui Răzvan încleștate pe testiculele sale. Totul se învârtea cu el dement, ca-n roller-coaster. Când redeschise ochii, se văzu întins pe podea exact în aceeaşi poziţie. Simţi un miros amestecat de sânge, vomă şi urină şi strânse din nas. Capul îi era gata să-i explodeze de durere. Dar lângă el se afla agentul Marcu care-l privea foarte vesel cu ochii săi căprui strălucitori, abia abţinându-se să nu ţopăie de bucurie:

– Hei, 15024011398, am o veste bună pentru tine şi una proastă! strigă agentul Marcu. Vestea bună e că eşti liber! Şi tu şi nevastă-ta! Îmbracă-te! Dacă vrei, te ajut eu să te cureţi un pic şi să te îmbraci.

Radu îl privi buimac pe agentul Marcu.

– Nu se poate! Nu te cred! E o nouă capcană?

– E pă bune! Ce, nu mai vrei să pleci dă la noi?

– Ba da, dar nu-mi vine să cred! Am ajuns penibil, paranoic, văd peste tot teoria conspiraţiei! De ce să ne fi eliberat?!

– Tu n-ai auzit ce-a zis fii-tu când aţi vorbit la telefon adineaori? E protest mare al ONG-urilor ecologiste şi al partidelor de opoziţie chiar în faţă la noi. Acum e şi campanie electorală, nu vrea nimeni scandal. Aşa că voi ca ecologişti vă eliberaţi. Ce ţi-am zis io să fii pozitiv? Ai văzut? Să mor io, am fost acum la ţigară afară şi am văzut cu ochii mei. Era şi ăla mic, Luca, cu o pancartă A4, băgată într-o folie de plastic, ceva cu gazele de șist și stop nu știu ce. Uite, dacă nu mă crezi, poţi să te uiţi şi pe geam, deşi aici e etajul 128 şi nu vezi prea bine.

– Nu se poate! E Luca aici? Cu ONG-urile?

– Păi nu ţi-a zis că sună la ONG-uri?

– Nu pot să cred că s-au mobilizat aşa repede! Cred că e abia duminică!

– Nu e chiar duminică, e luni după-amiaza. Ai leșinat mai întâi. Apoi ai delirat. Să-mi mulţumeşti că te-am vegheat io, altfel aveai parte şi dă alte „distracţii” şi vouchere.  

– E totuşi foarte devreme!

– E campanie. Lucrurile se mişcă altfel în campanie. Hm, vrei să-ţi spun şi vestea proastă sau o las pă mai târziu?

– Spune-mi acum.

– Vestea proastă nu e că tot trebuie să plătiţi voucherele de tortură, şi tu, şi nevastă-ta, deşi şi asta e adevărată. E dă la sine înţeles. Trebuie să ne facem şi noi cota dă terorişti, mai ales pă timp dă criză. Nici că ai făcut pă tine. Şi asta e limpede precum cristalul. Vestea proastă e că cetăţeana de la intrare care stă lângă Luca şi ţine pancarta cu „Jos asasinii!”... e soacră-ta!

– Eşti sigur?

– Am reflexul format, am recunoscut-o din poze.

– Ah, ce dracu’ caută aici?

– Dacă mai tragi de timp ca să nu dai nas în nas cu soacră-ta, te înţeleg! Hai să bem împreună o cafea şi să fumăm o ţigară în curtea din spate!

Radu încercă să se ridice, dar tot nu se simţea capabil să facă nicio mişcare. Se concentră, strânse din dinţi şi mai încercă o dată, dar fără rezultat. Întreg corpul îl durea cumplit. Agentul Marcu îl ajută să se cureţe, să se îmbrace şi să se ridice, cu multe menajamente, căci Radu ţipa la fiecare atingere, oricât de uşoară.

– Acum faci mai multă gălăgie decât în timpul „distracţiilor”, îi zise agentul Marcu.

– Iartă-mă. Poate că nu mai am răbdare, se scuză Radu.

– Dacă vrei, te duc la un doctor.

– Nu acum, vreau să ies cât mai repede de aici.

După ce Radu termină de îmbrăcat, coborâră amândoi în curtea din spate să bea o cafea şi să fumeze o ţigară. La intrarea în liftul exterior de sticlă, Radu fu cutremurat de un spasm şi avu o ezitare, dar îşi depăşi teama şi păşi înăuntru, susținut de agentul Marcu. Jos, agentul îi făcu o cafea tare, fără zahăr, deși Radu nu mâncase nimic și îl durea stomacul. Agentul Marcu îi aduse o Ranitidină şi-l servi cu o ţigară Marlboro Red long.

– Ştii, 15024011398..., începu agentul Marcu, răsucind în mână ţigara, uşor dezorientat.

– Spune-mi, te rog, „Radu”, aşa îmi place mai mult... E mai uman.

– Ştii... Radu, mie îmi pare bine că te eliberezi, dar, sincer, şi un pic rău... O să-mi fie dor dă tine... Io n-am cu cine să vorbesc...

– Prenumele tău, adică numele mic al tău care e?

– Gigi.

– Ai fost foarte de treabă, Gigi, cu riscul să te dea afară. Și așa ai avut probleme cât încape. Dar nici nu ştii cât am apreciat atitudinea ta, mai ales când restul se purtau aşa cum se purtau! Să nu te schimbi!

– Fac şi io ce pot. Eu îs băiat mai simplu, dă la ţară.

– Dar cu suflet. Uite, nu văd de ce nu am ţine legătura. Eu nu am nimic de ascuns... aşa ca şefu’ tău. Ai numărul meu de telefon. Mă poţi suna oricând.

– Suuuper! Nici nu ştii ce nevoie aveam să vorbesc cu un psiholog bun ca tine!

Radu nu-l mai corectă în legătură cu profesia, stinse ţigara şi bău ultima gură de cafea tare, fără zahăr. Îi strânse uşor mâna lui Gigi şi ţipă din nou din cauza contactului. Îi făcu semn de la revedere lui Gigi, amintindu-i să-l sune oricând avea chef, şi ieşi pe hol, către poartă. Fiecare pas i se părea că durează un an. Poate că ar fi trebuit să se ducă, totuşi, la doctor... Aşa nu mai mergea. La uşă o văzu pe Laura şi crezu că se prăbuşeşte. Laura îl susţinu, cu lacrimi în ochi, fără să zică nimic. Încercă să-l îmbrăţişeze, dar Radu se zbătu şi zbieră, fără să-i pese de oamenii din jur:

– Nici nu ştii cât mă bucur să te văd, iubito, dar, te rog, nu mă atinge! Sunt rană vie!

– Aşa e şi sufletul meu acum! rosti Laura cu glas sugrumat. Iartă-mă, Radu, pentru tot! Deşi, poate ar trebui să mă supăr şi eu: este pentru prima oară când îmi refuzi atingerile irezistibile.  

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XI – Crystal Tower: ofertă specială la voucherele de tortură și la taxa de glonț. Nu ratați!

Un turn incredibil de înalt, în spirală (cu o arhitectură dinamică, răsucit precum Turving Turso din Malmo), din sticlă, înconjurat din toate părţile de bazine futuriste şi poduri suspendate, se profilă în faţa lui Radu și a mascaților. Luminile becurilor fluorescente se reflectau în bazine, amestecându-se lasciv cu stelele. Din când în când răzbăteau până la ei ecouri de muzică house, de la terasele amplasate pe marginea bazinelor. Părea o zonă rezidenţială şi/sau de birouri selectă, cu magazine, terase, restaurante, cluburi şi locuri de joacă scumpe.

Se apropiară de turn. Mascaţii îl ţineau strâns şi-l obligau să-i urmeze. Urcară cu un lift exterior, ultramodern, tot din sticlă. La etajul 28 opriră şi uşa se deschise. Aici se vedea un om cu o faţă durdulie şi roșie, cufundat în apă până la gură. “Ajunge! Ajutooor!” țipa omul, fără a fi luat în seamă, în timp ce nivelul apei creştea. Strigătele lui fură repede înlocuite cu bolboroseli din ce în ce mai slabe şi, în curând, fu acoperit complet de apă. Radu asistă năucit la scenă, tremurând, cu ochii holbaţi de groază.

– Scuze, zise unul dintre mascaţi colegului. Cred că nu e etajul 28, ci 128, imediat ajungem.

Şi liftul porni din nou, propulsat către cer ca o rachetă. Radu îşi dori ca drumul să dureze la nesfârşit. Deodată, liftul se opri, de data aceasta la etajul 128, iar Radu fu scuturat de mascaţi. I se tăiaseră picioarele, nu mai putea umbla. Mascaţii îl aruncară pe hol, iar Radu fu preluat de alţi doi agenţi şi împins pe prima uşă din faţă, într-o sală puternic luminată.

Aspectul sălii nu i se păru deloc încurajator: deşi lumina era aproape orbitoare şi-l făcea să clipească, putu distinge totuşi, în faţă, o mulţime de tuburi de sticlă, contorsionate şi încolăcite ca nişte şerpi gigantici.

– Uită, bă, am ajuns în Parcul de Distracţii, o să te dai în roller-coaster chiar acum, zâmbi aproape cu căldură al doilea agent.

Agenţii îi scoaseră cătușele și îi cerură să se dezbrace. Radu nu reacţionă la ordin. Muzica (vorba vine, muzică... era house) era prea tare și, oricum, Radu era incapabil să proceseze ceva. Îi privea pe agenţi cu ochi tulburi şi rătăciţi. Totul i se părea ireal, imposibil. Parcă era ultimul om de pe planetă, răpit, examinat şi supus unor experimente macabre pe o navă extraterestră.

Primul agent îi ordonă din nou să-şi scoată hainele şi îl încurajă cu câteva lovituri de bocanc. Buimăcit, Radu începu să se dezbrace încet, stângaci, tremurând, cu ochii în jos şi cu obrajii arzând de ruşine. Nu mai nimerea nici fermoarul de la blugi sau cureaua. Era prima oară când nu-i făcea plăcere să se dezbrace şi ar fi preferat să-l înghită pământul.

Când îşi dădu jos chiloţii, inima îl înţepă atât de puternic încât crezu că va muri pe loc. Poate că ar fi fost mai bine. Dar, în ciuda durerilor, rămase în picioare, susţinut de agenţi, complet gol, cu corpul îmbrobonit de o sudoare rece şi cu ochii în pământ.

Şi ăsta era doar începutul. La vederea tuburilor de sticlă şerpuitoare, lui Radu i se puse un nod în gât. Vehiculul cu care urma să „călătorească” nu era un simplu trenuleţ sau o maşinuţă, ci o sferă galbenă, desenată ca un “smiling face”. Afişa un zâmbet larg, iliescian (dacă mai ştie cineva cum zâmbea Iliescu pe vremuri). Uite unde era ”smiling face”-ul meu, bine că l-am găsit! Ştiu sigur că o să mi se facă greaţă: când eram mic, m-am dat într-un roller-coaster şi am vomitat. De atunci, nu m-am mai urcat într-un roller-coaster. Luca se dă cu doar mă-sa. Laura! Unde ești?

Capacul sferei se ridică, iar Radu fu “montat” înăuntru: cu mânile şi picioarele încătuşate de barele metalice în formă de X.

– Ai grijă să stai nemişcat, îi explică prieteneşte al doilea agent.

Nu-l auzea prea bine pentru că muzica house era dată la maximum.

– Vezi tu, dacă te zbați când te dai pe tobogan, o să acţionezi sistemul de ace şi o să te înţepi. Ai grijă! Nici eu nu aud nimic, aș închide chiar acum muzica, dar nu e voie, îi urlă al doilea agent în ureche, ca să înțeleagă.

Capacul sferei fu coborât, iar Radu încuiat înăuntru. Deşi îl înspăimânta, sfera îi atrăgea, irezistibil, privirea. Vroia să știe cât mai multe detalii despre ea. Chiar totul. Dar de ce trebuie să cunosc atâtea detalii? Spiritul meu analitic nu se poate opri? „Analiză de conţinut”... ce prostie! Trebuie să fac un efort să închid ochii şi să nu mă mai uit la sfera în care sunt captiv.  

Muzica se aude chiar și aici, înăuntru. Tare și monoton. Câteva sunete, repetate la nesfârșit. ”Simfonia destinului”... aș vrea eu. Nu înțeleg nimic. Nu am făcut nimic. De ce mi se întâmplă mie asta? Pentru că am uitat şoseta împuţită în pahar? Era doar o expresie a spiritului meu artistic. Nu vreau să mor! Mi s-a făcut milă de mine. Milă de corpul meu frumos care urmează să fie strivit. De buclele mele cu reflexii aurii, de ochii mei verzi languroşi, de buzele mele senzuale, de gropiţa din bărbie, de spatele mele lat şi puternic, de degetele mele fine de pianist, de penisul şi de testiculele mele. Chiar şi de unghia murdară şi strâmbă a degetului mic de la piciorul drept. Dacă se întâmplă ceva ireparabil cu degetele mele și nu o să mai pot cânta la pian? Nu vă atingeți de mâinile mele! Deja încheieturile mă dor, imobilizate de cătuşe, cum urmează să fie restul nici nu trebuie să mă mai gândesc, sper doar să leşin repede. Nu am de ce să mă zbat, nu ar contribui decât la intensificarea durerii.

– Bine aţi venit la Crystal Tower! Pe locuri, fiţi gata, start! strigă primul agent cu entuziasm, apăsând pe butonul auriu din perete.

„The Crystal Ship” mă aşteaptă. Măcar dacă aș primi un ultim sărut delicat ca o ploaie de vară sau ca mânuţele lui Luca în jurul gâtului meu înainte de a plonja cu corabia de cristal în oceanul subconştientului, în abisul leşinului...

„Before you slip into unconsciousness  

I'd like to have another kiss

Another flashing chance at bliss  

Another kiss, another kiss”...

Sfera fu propulsată pe toboganele ameţitoare de sticlă cu viraje halucinante, cu urcuşuri abrupte şi prăbuşiri bruşte, cu tentacule mişcătoare, monstruoase de caracatiţă care aruncau un venin înţepător, strângeau şi frângeau. Radu urlă şi întreaga lui fiinţă se descompuse în acest urlet.

După 10 minute, al doilea agent apăsă pe buton şi sfera reveni la rampă, afişând zâmbetul ei larg şi inocent. Capacul fu ridicat, mâinile şi picioarele lui Radu îi fură eliberate din cătuşe. Acesta se prăbuşi ca o masă inertă de carne însângerată.

– O fi făcut stop cardiac chiar de la primul joc din Parcul de Distracţii? Ia, vino şi tu să vezi, zise cam dezamăgit primul agent.

Al doilea agent veni iute cu un furtun cu apă şi-l stropi. Tratamentul îşi făcu efectul: Radu clipi de câteva ori și deschise ochii, dar nu putea să se mişte. Întreg corpul îl durea de parcă ar fi fost înfipte în el mii de ace. Şi avea o senzaţie oribilă de greaţă. Îi privi pe agenţi cu ochi mari şi rugători, dar nu avu putere să spună nimic. Încercă să se întoarcă pe o parte şi să se ridice în genunchi, dar corpul nu-l asculta, îi scăpase de sub control.

– Hei, puiule, ai văzut ce distracţie tare, ce zici de asta? se entuziasmă din nou primul agent, sigur de calitatea serviciilor oferite.

Veni la un pas de Radu care zăcea încă întins pe spate. Văzut de jos, agentul părea uriaş, iar mâinile lui seamănau cu tentacule de caracatiţă gata să-l împroaşte cu venin, să-l strângă şi să-l strivească.

Primul agent îl privi cu aerul că-i împărtăşeşte secretul unei afaceri și zise cât putea de tare, ca să acopere muzica:

– Şi nu te costă decât 2500 de Euro! Hm, de dragul tău o să-ţi fac un discount… Numai 2499 de Euro, ce zici, superofertă, nu?

Ce? Am auzit bine? Trebuie să… plătesc pentru… ”serviciile” astea?! E efectul ”distracțiilor”, am înnebunit sau agentul îşi bate joc de mine? Și dați muzica asta tâmpită mai încet odată!

Radu vru să protesteze, dar nu reuși să articuleze niciun cuvânt. Îi aruncă primului agent o privire absolut uluită și neîncrezătoare. Primul agent însă părea foarte serios şi chiar începu să-şi argumenteze poziţia, oferind unele exemple şi clarificări. În Republica Moldova se solicita la închisoare taxă de bătaie de 300 de lei pentru fiecare protestatar de la alegerile din aprilie 2009, în Iran se cerea taxă de glonţ de peste 3000 de Euro pentru fiecare protestatar executat (ce ironie, tot din cauza unor alegeri din 2009), iar Radu nu ştia să aprecieze o superofertă. Chiar şi într-un parc de distracţii obişnuit, pentru jocuri de o calitate net inferioară, se percepeau uneori tarife mai mari. Şi, mai mult de atât, putea să plătească online, cu cardul, într-o manieră complet securizată.

Al doilea agent veni şi-l ridică pe Radu în genunchi, ca să negocieze detalii despre plată cu primul agent. Radu încercă să-şi să-şi reprime gemetele şi greaţa, dar nu reuşi. Vomită chiar pe bocancii primului agent. Scârbit, primul agent plecă bombănind să se spele, după ce-l înjură pe Radu şi-l lovi cu piciorul în burtă. Radu gemu şi se prăbuşi înapoi pe spate. Al doilea agent îl privi aproape înţelegător.

– Serios, trebuie să plăteşti pentru asta, zise al doilea agent cu un “smiling face” larg şi încurajator pe faţă. Aşa e noua procedură. Încerc să-ţi obţin un discount şi mai mare: de 5%.

Radu îl privi siderat, pur şi simplu nu îi venea sa creadă. Încercă să se ridice într-o rână ca să-l vadă mai bine pe agent, dar durerea era sfâşietoare şi-l făcu să cadă înapoi pe spate. Ai primit super-discounturi la voucherele de tortură: de la 2500 Euro la 2499 Euro. Mai ai și pretenții, Radu? Mai bine mulțumește pentru oferta specială, poate obții discount și la taxa de glonț. Dar cum e posibil să plătesc pentru asta, după ce că am fost arestat nevinovat?! Și nici nu am depus declarația de consum, administratorul o să facă spume. 

– EU?! îngăimă el, înghiţindu-şi sângele şi voma, încă buimac după toate câte i se întâmplaseră. S-să p-p-plă-tesc?! C-cuuum aşa?!

Al doilea agent, galben la față, se clătină şi-şi duse mâna la fruntea îmbrobonită de sudoare, masând-o uşor.  

– Ştii, nu mă simt tocmai bine, zise el cu voce slabă. Tocmai au adus maşina asta nouă şi abia era în testări. Nu ştiu de ce ne-au băgat-o acum, sincer, nu eram tocmai pregătit, mă doare capu' şi mă înţeapă inima, oftă el.

– Ce? TU nu te simţi bine?! se holbă Radu la el.

– Da, ce-ţi spuneam, dacă plăteşti chiar din prima zi, adică azi, poate am aranja un discount de 5%, încercă agentul să-şi regăsească vocea şi zâmbetul. Şi poţi achita online, cu cardul, într-o manieră secu...

– U-un di-di-diiis-count?! bolborosi Radu.

– Eu cred că e un discount excelent ăsta dă 5%. Ştii, nici nu-ți imaginezi ce greu e să faci faţă acum, pă criza asta, din cauza la toate tăierile astea! se plânse agentul. Toată ziua reduceri dă buget, subvenţiile de la guvern a scăzut cu 25%, salariile – cu 15%, ba a şi întârziat cu plata, sporurile ni s-a tăiat, orele suplimentare nu se mai plăteşte, disponibilizări peste disponibilizări, conducerea s-a schimbat, colaborările internaţionale nu prea mai merge, terorismul – o mare bătaie de cap, investiţii doar în traininguri şi reten-teren-te-re-no-lo-gi-za-re, lumea nu mai cotizează şi nu ne mai sponsorizează, nu mai are nimeni încredere în noi, stres, tensiune, nici nu-ţi poţi imagina! Cum te cheamă, că, uite, am început să ne împrietenim?

Înainte ca Radu să apuce să spună cum îl cheamă, agentul se uită pe o foaie printată alb-negru, făcând eforturi să descifreze numele, pentru că tuşul era pe terminate. Probabil fusese scuturat să mai meargă un pic, iar numele de pe listă păreau foarte şterse, aproape ilizibile.

– A, da, uite, ţi-am găsit numele: eşti 15024011398, nu prea se vede scrisu’, da' am descifrat. Nici nu poţi să-ţi imaginezi ce viaţă grea e! Cel mai tare mi-e teamă să nu-mi pierd jobu’, nu știi ce greu e fără job! suspină agentul, așezându-se chiar lângă Radu ca să se poată auzi.

– Hm, da' îţi place jobul ăsta? Îţi place ce faci aici? întrebă Radu cu o grimasă de dezgust care abia se distingea pe faţa tumefiată şi însângerată, suprins și el de propriul lui curaj.

– Bineînţeles. Dacă n-ar schimba toată ziua maşinile astea, ar fi şi mai bine. Urăsc re-te... te-re-no-lo-gi-ză-ri-li, dacă înţelegi ce vreau să spun, zise al doilea agent în şoaptă.

– N-ai vrea să faci altceva? De exemplu, ce visai să te faci când erai mic? îşi manifestă Radu subit curiozitatea.

– Spion, normal, zise ferm agentul.

– Şi acum ce faci? Spionezi sau faci munca de jos cea mai brutală, torturând oameni nevinovaţi? îi zise Radu cu reproş.

Aştepta să fie oprit printr-o lovitură zdravănă, dar aceasta nu veni.

– Hai, nu fi aşa, am crezut că eşti mai înţelegător. Eu sunt un tip dă treabă, nici chiar ţie nu vreau să-ţi fac rău, aşa e jobu’... Da' să ştii că, în general, e un job util pentru societate, îmi apăr ţara şi pă toţi cetăţenii din ea, se justifică al doilea agent, privindu-l în ochi pe Radu, cu un aer aproape protector, doar era şi el unul dintre cetăţenii ţării, fie și terorist.

– Eu nu sunt terorist, sunt nevinovat. Nu sunt terorist, deşi tu mă tratezi ca atare, zise Radu încet, dar clar, înfruntând privirea celui de-al doilea agent.

– Ești membru MRTLAS.

– Ce-i asta? N-am auzit niciodată de asta, făcu Radu pe neştiutorul.

Încercă să rămână calm, dar se înroși. Bine că vânătăile și sângele de pe față îi acopereau roșeața.

– Ai fost filmat intrând în sediul MRTLAS, reluă al doilea agent. Cum să intri acolo şi să nu ştii ce-i acolo?

– Nu ştiu absolut nimic, nu am nicio legătură. Poate sunt imagini trucate. Nu sunt terorist, spuse Radu, cu glas înăbușit.

Nu am făcut nimic. Nu sunt terorist. Simplul fapt că sunt acuzat de terorism e un așa mare căcat încât nici măcar eu (consumator frecvent, nu ocazional) nu știu dacă-l pot înghiți. Măcar de-aș fi făcut o reclamație ca Jill din ”Brazil”, aia de care tot vorbește nevastă-mea, care a fost arestată și ea sub acuzația falsă de terorism. Aș fi știut cel puțin de ce. Nu am făcut niciodată o reclamație. Cred că acum o să fac dacă nu pun și Inna. Fără Inna, nu e pachetul complet. Nu pot agoniza în parametri optimi. De ce nu am rămas eu în Vamă de 1 Mai să protestez contra exploatării gazelor de șist? Ce bine ar fi fost! Nu eram nici măcar acuzat de terorism, mergeam la închisoare cel mult un an.

Terorist! Am fost făcut în toate felurile, dar asta e cea mai tare etichetă care mi s-a aplicat. Terorist! Un terorist căruia îi e frică de mamaie. Ăștia sunt cei mai periculoși. Tot blocul o să știe că sunt terorist. Radu Niculescu de la 85... mai știți, tipu’ ăla drăguț, care părea scos din reclame, impecabil îmbrăcat, cu zâmbetul lui irezistibil, de actor american, ei bine, e un terorist nenorocit, a vrut să ne arunce în aer blocul, o să spună tanti Nuți. Vă vine să credeți? Și colegii de la ”scârbici” o să afle. Și părinții de la școala lui Luca: o să mă bârfească la ședințe. Bine că n-o să mai fiu să mai aud. Toate planurile mele au fost spulberate. Nici pizza cu propriile mele organe n-am apucat să-mi mai comand. Să-mi cumpăr un număr nou din Playboy sau să termin antologia de umor de la Cotidianul. Să-mi iau un parfum nou Tom Ford – Grey Vetiver. Să merg măcar ”la plimbare la mall”. ”All my plans denied”. ”Forget Domani”, cum zice Laura. Niciodată, un terorist n-a ieșit viu de-aici. Nu mai am nicio speranță. Ce speranțe au teroriștii? Dacă aș fi furat o consolă Xbox pentru Luca, mai aveam o șansă, dar așa...Voi testa oferte speciale de tortură până la moarte. ”The Crystal Ship” – ”A million ways to spend your time”. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Altfel, o să crească factura exorbitant și cine o plătește, mamaie? Nici dacă vinde casa, nu-i ajung banii. O să iasă mamaie la produs. O să mă omoare.

Stai puțin, asigurarea de viață! Măcar să încaseze Luca banii. Să nu intre execuția mea la excluderi. Cam totul se încadrează acolo, inclusiv accidentele de role. Orice accident de sport, auto, boli grave sau sinucidere. Parcă de execuție n-am citit, ar trebui să verific contractul. Bine că nu mă împușcă Adrian Năstase, sper că ăștia sunt mai profesioniști! La așa tarife! Dacă tot mă împușcă, măcar să obțin un discount semnificativ la taxa de glonț ca să fie mai mică decât suma asigurată și să moștenească și Luca ceva. Doar nu e accident, nici sinucidere. Este ceva cu totul intenționat... de alții. Ce nașpa, nu mai e ca pe vremea lui Willy Loman din ”Moartea unui comis voiajor”! Ce simplu era să te să te sinucizi atunci: ”țac-pac” și gata, moșteneau copiii asigurarea.

– Nu sunt terorist, repetă Radu, mai tare și cu mai multă convingere.

Al doilea agent întârzie răspunsul. O vreme, păru căzut pe gânduri. Procesa ceva. Apoi, privindu-l pe Radu cu un aer omniscient de guru, reveni:

– Da, ştii tu, e lucruri mai presus dă noi, zise al doilea agent cu o expresie de înţelegere superioară. Ceea ce pare o greşeală a noastră şi un rău făcut ţie poa’ să fie un bine pentru societate. Ştii, 15024011398, zise agentul, uitându-se pe foaie ca să nu greşească, îţi zic pă nume, că acum ne-am împrietenit, eu nu ştiu ce să mă mai fac cu criza asta, n-o mai scot la capăt. Şi îl am şi pă tata bolnav, acasă, la Ciordeştii de Pădure. Iar şefu’ cel nou mă calcă pă nervi, şi-a adus omu’ lui aci, în echipă cu mine, să mă supravegheze (l-ai văzut pă colegu’ ce figurant e!) şi mă scoate din sărite. Apropo, eu sunt agentu’ Marcu. Bine că are cine să mă asculte, 15024011398. Ce bine că au adus şi un psiholog! zise agentul, zâmbindu-i umed, cu căldură lui Radu.

– Sociolog, îl corectă Radu.

– Totuna. Nici nu ştii ce bine-mi pare! continuă agentul.

– Cred că nu mai e nevoie să plătesc taxa, doar am prestat servicii de psihanalist, de cel puţin o oră te ascult, râse Radu cu jumătate de gură, căci îl dureau maxilarele.

– Mulţumesc, chiar apreciez că mă asculţi, răspunse al doilea agent. Cu cine altcineva aş putea să vorbesc? Nu pot să te scutesc dă taxă, dar pot să-ţi vând un pont: soţia ta e şi ea aici.

Radu tresări, scuturat de un spasm puternic şi se albi la faţă.

– A, a.. a fost arestată şi ea? şopti el cu vocea întretăiată.

– Nu, cred că a venit doar în vizită, răspunse pe un ton conspirativ al doilea agent.

– În v-v-vi-vi-vi-zită? În vizită... la cine? Ș-ș-știe că sunt aici? V-vroia să mă vadă? se bâlbâi Radu.

– Ei, nu pă tine, ci pă gagică-su care e şi noul meu şef, spuse al doilea agent mai încet, la urechea lui Radu. Ştii, mai simplu zis, şefu’ o fute pă nevastă-ta.

– Cuuum?! Imposibil! Nu se poate să mă fi înşelat cu un ofiţer de informaţii, se zvârcoli Radu, simţind că se înăbuşă.

– Îţi spun sigur, are o aventură cu şefu’ meu, mi-a spus colegu’, insistă al doilea agent.

– Şi tu-l crezi p-ăsta?

– Toată lumea ştie. E posibil să te fi atras într-o capcană. S-ar putea să vă confrunte şefu’ curând...

– Nu se poate, asta e o nebunie! Nu se poate așa ceva! Vreţi să mă atrageţi în jocul vostru pervers, pentru a mă face să mărturisesc cine ştie ce aberație! Parcă nu era de-ajuns că m-ați făcut terorist! încercă Radu să urle, dar vorbele îi ieşeau slab, abia auzite, ca din adâncul pământului.

Nu se poate! Nu se poate! Nu cred nimic. Nimic! Totul e o minciună sfruntată. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te! Nu te mai gândi la asta. Gândește-te la altceva: la o poveste frumoasă și liniștitoare, cu păsărele și floricele ca pe capotul vecinei, tanti Nuți de la 84. Păsărele antropofage ca vulturul lui Zeus care-ți sfâșie ficatul sub privirile mângâietoare ca razele laser ale vecinei, floricele crescute din sângele, borâtura și pișatul tău, scaieți și buruieni din barba, părul și flocii tăi pieptănați cu ferăstrăul de ”stăpâna”. Nu, asta nu e bună. Mai bine una cu păsărici. A fost odată o păsărică... Păsărica Laurei, epilată, palpitând de dorință, bine lubrefiată de sexul oral pe care tocmai i l-ai făcut tu, Radu. Futută cu furie de Răzvan, apoi de șefu’ agentului Marcu. Poate chiar de curierul care aduce comenzile online sau de administrator. Orice sculă în ea, mai puțin a ta. Futută chiar sub ochii tăi, boule! Aruncați-vă toți șosetele murdare... înfigeți-vă toți umbreluțele scârboase, pline de spermă în paharul de cocktail! Nu, nu, altă poveste! O poveste de ”succesuri”! Vei obține un discount semnificativ pentru taxa de glonț, nu va trebui să vândă mamaie casa (și-așa e ipotecată) și să iasă la produs.

Agentul Marcu îi aruncă o privire plină de compasiune:

– Nebunie sau nu, e adevărat, îmi pare rău, ai putea să-mi mulţumeşti că ţi-am spus!

– Nu ştiu! Nu pot să cred! Dacă e aşa, cea mai mare nebunie, prostie, greşeală, cum vrei să-i zici, a fost să mă îndrăgostesc de ea, dar, zise Radu cu hotărâre, nici acum nu regret nimic!

– Aşa e cu femeile, eu unu' prefer să fiu atent, nu se ştie niciodată, mi-a zis şi mama...

– Ştii.... agent Marcu, acum, când am auzit ce mi-ai spus, dacă e adevărat, mi-aş dori să mor, nu mai aştept nimic de la viaţă. Poate s-o mai văd pe ea o dată... Deşi, să ştii, nu eram pregătit să mor aici şi acum. Şi mi-e teamă.

– Hei, nu fi aşa fiţos, acum e un moment la fel de bun ca oricare altul (ştii tu, lucrurile ar putea chiar să se înrăutăţească cu criza asta)! Iar locul ăsta e la fel de bun ca oricare altul, ba poate chiar mai bun: uite, e modernizat, avem cele mai noi tehnologii (inclusiv maşina asta afurisită), e stilat, elegant şi igienic... Nici nu ştii pă cine am chemat ca decorator – pă..., ah, îmi scapă acum numele, a, Tom Ford, super-designerul şi regizorul din „Single Man”! Ai văzut ce operă dă artă e aici, e mai tare ca magazinul lui, „The Crystals”, din Las Vegas. Plafonul e încrustat cu cristale Swarovski şi vrem să decorăm şi podeaua, dezvălui al doilea agent cu mândrie.

– Să decoreze podeaua cu cristale Swarovski... parcă n-ar fi decorată deja cu sânge, pişat şi borâtură... Uite pe ce se duc banii contribuabililor pe timp de criză... banii noştri, mormăi Radu, dar, din fericire, muzica era prea tare ca al doilea agent să-l poată auzi.

– Aici e Crystal Tower! Nu e Auschwitz, Gulag sau cine ştie ce altă mizerie, continuă al doilea agent cu înflăcărare. E foarte trendy, civilizat, iar noi suntem nişte adevăraţi profesionişti.

– Ce-ai zis? Abia acum procesez. Tom Ford s-a ocupat de decoraţiuni?

– Exact! Tare, nu?

– Parfumul meu preferat e de la Tom Ford: „Grey Vetiver”. EDP. Apă de parfum. E cam scump, dar nu mă zgârcesc dacă-mi place ceva. Pot să te rog ceva? Poţi să-mi aduci o ţigară? Te rog... Mor fără o țigară, vreau să trag măcar un fum, spuse Radu, simţind brusc o stare de epuizare cumplită.

– Nu avem niciuna, este interzis, nu e sănătoase. Legea anti-tabac 349 din 2002, Recomandarea Consiliului European din 2009... Şi niciun serviciu secret nu mai permite.

– Nu sunt sănătoase?! Hm, am fost azi răpit, arestat, torturat... inclusiv cu muzică house, pus să plătesc vouchere exorbitante pentru "distracţie", psihoterapeut de conjunctură pentru un agent de informaţii, aştept să fiu executat în orice secundă, contra cost, cred că nu-mi ajung banii de taxă de glonț chiar dacă vând casa, am aflat că nevastă-mea se fute cu un agent, pardon ofiţer, şi tu nu ai nici măcar o ţigară!

Radu închise ochii. Fierbea de furie. Nici nu-i venea să creadă că izbucnise așa și spusese tot ce spusese. Totul era bulversant şi îl scotea din minți, dar gândul că Laura l-ar fi putut înşela îl durea mai mult decât orice. Se zvârcoli de neputinţă şi gemu atât de înfiorător încât al doilea agent se cutremură de groază şi, în acelaşi timp, de milă:

– Ce e cu tine, 15024011398? Te deranjează muzica? O s-o dau mai încet, dacă vrei.

– Nu, nu e muzica. Deşi nevastă-mea urăşte muzica asta.

– Uite, dacă vrei, dau muzica mai încet şi-ţi dau şi o ţigară de la mine, deşi e interzis. Chiar dacă îmi taie din salariu.

– Mulţumesc, eşti de treabă. M-a îngrozit ce-ai zis de nevastă-mea, spuse Radu încet, înecându-se, tuşind şi scuipând sânge.

– Nu mai pune şi tu atâta la suflet, aşa e femeile, muierea e făcută din coasta unui drac, mie mi-a zis mama demult. Maică-ta nu ți-a spus asta?

Radu nu răspunse nimic. Mama lui murise acum patru ani, la nici un an după tata care avusese cancer la colon. Nu putuse suporta absența soțului ei, se stinsese repede, imediat după el. Îl iubise mult, deși nu-și exterioriza sentimentele. Mama nu-i vorbise niciodată lui Radu de femei sau de sex. Nu petrecuse prea mult timp cu părinții, cel puțin de când începuse școala. Dar își amintea de meciurile de fotbal cu tata din copilărie: mama le urmărea cu atenție și îi arunca o privire mândră când dădea gol. La fel și când lua premiu la școală.

Agentul Marcu se scotoci în buzunare, scoase un pachet de Marlboro roșu lung, luă din el o ţigară, i-o dădu lui Radu şi i-o aprinse. Radu trase adânc şi consumă ţigara aproape dintr-un singur fum. Scrumul căzu pe pieptul lui gol şi însângerat, dar nu-i mai păsa. Niciodată nu mi s-a părut o ţigară atât de bună. Vertij tandru, consolator... Rotire dulce-amară, fără sfârșit... Ploaia de vară, braţele lui Luca în jurul gâtului meu, cântecul lui Solveig, valurile mării în Vamă... sau poate buzele tale, Laura – cărnoase, cu rujul lor violet, lipicios şi parfumul lor de ţigări mentolate și de fructe de pădure. Mă voi transforma într-un strop de ploaie sau de spumă ori într-un fulg sclipitor, albăstriu din presse-papierul cu delfin al lui Luca, voi zbura spre buzele tale, iubito și mă voi lipi de ele. ”Before you slip into unconsciousness / I'd like to have another kiss”.         Ultimul sărut de pe „The Crystal Ship”... sau, mă rog, de la Crystal Tower? Poate că o să dorm, o să leșin măcar şi nu o să mă mai trezesc. Mi-e groază de realitate. ”Take it easy, baby / Take it as it comes”. Lasă-te, Radu, în voia valurilor și a muzicii! Abandonează-te...

Încercă să mai tragă un fum-două, dar se înecă, tuşi şi scuipă iar sânge. Deodată, ecouri din Concertul 2 în do minor de Rachmaninov vibrară în aer, amestecându-se cu muzica house. Radu tresări. Agentul Marcu spuse vesel:

– Hei, sună telefonul tău!

– Telefonul meu? Nu l-aţi luat voi? îngăimă Radu.

– L-am luat io. Uite, scrie că e Luca... Cine e Luca?

– E fii-miu, şopti Radu.

– Cine? Nu te aud. Afurisită să fie muzica asta!

– Fii-miu.

– Păi, eu zic să nu laşi copilu’ să aştepte. Să nu se îngrijoreze. Haide, vorbeşte cu el!

– Nu ştiu, nu e un moment potrivit...

– Hai, nu lăsa copilu’ să aştepte! Nu-i frumos.

– Nu pot să vorbesc acum. Nici nu pot să ţin telefonul, mă doare groaznic mâna, încercă Radu să se eschiveze.

– Nu-i nimic, ţi-l ţin io la ureche ca să vorbeşti.

Agentul Marcu dădu muzica mai încet şi apropie telefonul de urechea lui Radu. Când auzi vocea lui Luca, Radu tresări de parcă ar fi fost electrocutat și simţi un junghi puternic în inimă.

– Ce faci, tati? Unde eşti? spuse Luca agitat.

– Sunt bine, zise Radu cu glas tremurător, făcând eforturi să-şi controleze emoţiile. Şi mai bine pentru că ai sunat tu. Tu ce faci?

– Bine. Ştiu că tu şi mami aţi fost arestaţi. Dar n-am stat degeaba. Am sunat mai întâi la cercetaşi, unde sunt eu membru. Apoi am vorbit şi la alte ONG-uri de mediu, ne-au pus ei în legătură, stai să mă uit pe listă: ”Salvați Vama Veche”, „Viitorul în Zori”, „Salvaţi Dunărea și Delta”, „Greenpeace”, „Mai Mult Verde”, „WWF”, ”Coaliția pentru Mediu” şi altele, nici nu le mai ştiu pe toate. Le-am zis că sunteţi ecologişti şi că aţi protestat contra exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice.

– Luca, mulţumesc! spuse Radu cu lacrimi în ochi. Dar mai bine stai liniştit. Nu te băga şi tu în rahat. Ai grijă!

– Tati, ești dus cu capu’! Organizăm acum un protest tare şi vă eliberăm. Sper să vină şi televiziunile să le dau interviu, zise Luca entuziasmat.

– Luca, ai grijă! şopti Radu şi se înecă, scuipând sânge.

– Tati, dacă se mai iau mascaţii de tine, le fac un jutsu de zboară până pe Marte!

– Lasă, Luca. Nu s-a întâmplat nimic. Ai grijă!

Nici n-apucă să închidă agentul Marcu telefonul, că primul agent intră în fugă în încăpere. Se uită cu atenţie în jur, ciuli urechile, inspiră adânc, apoi tuşi îndelung, puternic, aproape ostentativ.

– Ce faci, bă, Marcule? Ai fumat aici? Nu se mai poate respira, zbieră primul agent, cu ochii scăpărând de mânie.

– Da, eu am fumat, îmi pare rău, spuse agentul Marcu zâmbind ca şi când nu mai era nimic de făcut şi privindu-l pe colegul său cu ochi mari, nevinovaţi de căţeluş.

– Eşti nesimţit! Vrei să ne intoxicăm şi să murim cu toţii? Se fumează numai afară! Şi de preferinţă nici afară! Să nu te mai prind că fumezi aici că te spun lu’ şefu’! Şi muzica de ce ai dat-o încet?

– Mă durea capu’. De când am testat „jucăria” nouă...

– Ia un Nurofen dacă te doare capu’! Nu ai voie să umbli la muzică. Mâine-poimâine vii şi cu manelele tale de la Ciordeştii de Pădure. Să nu te mai prind că te spun lu’ şefu! A, şi ce caută telefonul suspectului la tine?

– Am vrut să mă uit un pic pă el. Ştii tu, documente, muzică, poze... Poate găseam vreun indiciu...

– Căcat! Asta nu e treaba ta. Trebuia să-l predai imediat, nu să stai să te joci pe net! Să mor io dacă nu te spun lu’ şefu’! O să-ţi taie din salariu. Poate te dă şi afară, că, oricum, eşti varză. Dă-mi imediat telefonul, boule!

– Nu ţi-l dau. O să-l predau personal.

– Bine, îi spun şi asta lu’ şefu’.

– Du-te să-i spui!

Primul agent ieşi furios din cameră. Agentul Marcu lăsă muzica aşa cum era, apoi se uită din nou la telefonul lui Radu, examinându-l cu atenţie.

– Îmi pare rău, zise Radu, oftând. Pari un tip de treabă. Nu vreau să ai probleme sau să te dea afară din cauza mea. Ai şi tu greutăţi... Oricum, mulţumesc că m-ai acoperit şi ţi-ai asumat tu responsabilitatea.

– E, ai văzut ce figurant şi pârâcios e? Eram şi io curios. M-am uitat în telefon un pic. Am văzut o muzică cam ciudată, nici nu ştiu ce-i aia. La noi acasă e manele, aici e house... La cei mai mulţi le place. Ţie ce-ţi place?

– Eu am alte gusturi... Am făcut şi un pic de muzică în copilărie...

– Pă bune?

– Da, am cântat la pian. Visam să ajung un mare pianist, dar... Acum, asta e. Nu-mi plac decât muzica cultă şi rock-ul. Muzica cultă... adică, mai pe înţelesul tău, muzica clasică. Deşi nu e corect zis aşa. Clasici sunt Mozart, Beethoven, Hayden... Mie îmi plac mai mult romanticii: Rachmaninov, Ceaikovski, Grieg, Chopin, Liszt, Schumann, Schubert...

– Ce tare! Abia aştept să-mi cânţi şi mie la pian! Io, dacă aş avea un copil, l-aş da să facă pian. Ăsta mic, Luca, cântă?

– Luca are talent muzical, dar deocamdată „cântă” la console de jocuri video. Are patru deja. Toată ziua butonează. E disperat după jocuri video.

– Aşa e copiii din ziua dă azi, zâmbi înţelegător agentul Marcu. Ştii, mă uitam şi io la poze pă Picassa. Eram curios. Am văzut unele foarte tari, la mare. Pă o plajă cu umbreluţe de stuf, la terase cu berici şi gagici, pă un drum cu dealuri roşcate şi multe pietre...

– Erau din Vamă, de anul trecut, spuse Radu cu glas întretăiat.

Umbreluţele de stuf, terasele ”cu berici și gagici”, drumul spre 2 Mai – îngust, pe malul mării, flancat în stânga de peretele abrupt, brun-roşcat, care pare gata să se prăbuşească... Prin ciobul din presse-papierul de cristal cu coral roz, întrezăresc lumea viselor, lumea interzisă la care nu voi renunța niciodată. Mă uit prin ciob, chiar dacă e crăpat și aburit... Pescărușii, nisipul, valurile, muzica... Golfulețul de lângă Cherhanaua unde mă înfrupt cu zargan (peștele bizar, cu scheletul verde-sidefat), proaspăt adus cu barca din larg și pregătit sub ochii mei, pe plita încinsă. Mirosul de pește copt și de fum... Ce-aș mai mânca și acum! Mă strânge stomacul ca o gheară, iar arsuri mai puternice ca focul Gheenei au ajuns până pe buzele mele uscate și crăpate. Cred că o să mă servesc cu puțin zargan. Sau măcar hamsie, să-mi pun câte trei dorințe pentru fiecare peștișor. Ce-aș putea să-mi doresc? Rogojina (pătată de găinaț) pe care stau gol la soare cu o bere rece în mână, cu vârfurile picioarelor răsfățate de valuri. Da, cred că blochez drumul, dar nu-mi pasă. Nimeni nu o să mă dea la o parte. Vreau să rămân aici. Aici e casa mea. Aici trăiesc cu adevărat. Aici sunt liber.

– Şi de pe drumul spre 2 Mai, continuă el cu glas sugrumat, răvăşit.

– Tipa aia roşcată e nevastă-ta?

– Da.

– E bună di tăt...

– Şi tipa mai în vârstă şi mai plinuţă, tot roşcată...?

– E soacră-mea, venise şi ea două zile. Mai mult, din fericire, n-a rezistat.

– Şi puştiul e al tău? E Luca? Stă numai în mare.

– Da, aşa stă el, tot timpul în apă.

– Aşa e copiii! Foarte frumuşel! Seamănă mai mult cu mă-sa, dar are gura ta şi gropiţa ta din bărbie. Pare şi isteţel. Te iubeşte foarte mult, am văzut şi când a sunat.

– Da, e un pic cam răsfăţat, dar mă iubeşte, într-adevăr, foarte mult. Mi-e teamă să nu facă vreo prostie acum! spuse Radu răscolit, cu ochii în lacrimi, articulând cu greu fiecare cuvânt.

– E, parcă poa’ să facă prostii mai mari decât voi, tu şi mă-sa!

– Asta aşa e, râse Radu cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.

– Mă uitam şi io la poze, nu te superi. Io am fost la mare prima dată anu’ trecut. Am avut viaţă grea.

– Îmi pare rău, sper să mai mergi la mare, în ciuda crizei şi a potenţialelor tăieri de salariu din cauza mea.

– Stai liniştit! Ce dacă? Mi-a plăcut pozele. Păreai foarte fericit.

– Aşa e, au fost unele dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. Aş da orice să mai merg o dată în Vamă, acolo sunt mereu fericit, şopti el, privindu-l pe agentul Marcu cu ochi scânteietori.

– De ce nu? Fii pozitiv! Eu aşa am învăţat la training! Trebe să gândeşti pozitiv. Dacă eşti cooperativ, poate te eliberezi.