Examen cu Big Brother. Vol. 1 II. Las-o baltă, Madame Dezastru! Ce e corect?

Dooor de copii, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, aflu că eu și încă vreo 6-7 copii de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: 57% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi destăinuiască probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera din Zonă” (din filmul ”Călăuza” al lui Tarkovski), adică în golfulețul meu paradisiac din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș, inocent-rugătoare și în același timp șugubeață, de animăluț care știe că face mereu prostioare, dar e prea drăgălaș ca să fie pedepsit. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii mari și inocenți din portretele de copiii ale lui Tonitza...

Interesant, citesc acum despre școlile private de pe vremea lui Orwell...  ”O fată de preot”: o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu sine și cu viața ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe (total deplasate și inflamate de tabloide) despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine, de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic iar, dacă e prea frustrată, trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta.

În ce privește disciplinele predate, profa e cel puțin la fel de norocoasă ca mine. E anunțată inițial că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze nonstop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi, ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (de pildă, construirea hărților din plastilină și realizarea unor tapete cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.  

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșitele exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice). După șocul din stradă, își revine aproape imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

***

Hotărâtă să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultate, mă adresez mai întâi forurilor academice. Să vedem care sunt și ce atribuții au. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, dar acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesez de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix?

Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt.  În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul plângerii, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție a anchetei, probabil că doamna X va fi deja disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curând de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Mi-a spus cu o voce caldă, dar îngrijorată:

– Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de câțiva ani buni?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și peste 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Avocați cu ”smiling faces” și polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free”. Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-o fantomă cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi vor da atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara, ”stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”), uneori mă scoate din minți. Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial?

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac, când vine dezastrul, ca Zorba Grecul după prăbușirea minei? Apropo, în acest caz, eu sunt Dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Hei, Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

***

Bine, am ales să merg mai departe cu plângerea penală, dar trebuie să aștept măcar o lună feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? Mă voi interesa, totuși, când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Madame Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine: o reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului), unde am colaborat ca voluntar, ca să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Mai am o prietenă care empatizează cu mine, tot o nebună, normal. Ea mi-a adus aminte de poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor, autodevorator, de absolut... A  renunțat la tot, a ales calea cea grea și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern, prin focul deșertului, prin praf și arșiță. Chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci, emirul merge mai departe, nu se oprește: chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca.

***

Da, merg spre Mecca, dar, invariabil, mă tot izbesc de Ziduri. Ce să fac ca să dispară Zidurile? Să stârnesc o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să produc un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Potrivit studiilor, în războaiele ”chirurgicale”, dronele ucid mai mult civili (88%) decât teroriști (12%). Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidurile? Nu știu, poate că nici nu e nevoie. Nu sunt nici măcar ziduri de cărămizi, ci unele de paie pe care aș putea să le spulber dintr-o suflare, precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.”

”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că secretarei îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidurile altfel. Să le șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... Ei, dacă eu sunt marcată, oare cum o fi ”stăpâna”? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe ”stăpâna” asta cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

Am primit un sfat și de la mâța mea. Ea e o ființă superioară, un guru adevărat. Natural born Guru. Kiry-Kiry (sau Guru), pisica mea neagră (cu lăbuțele și burtica albă), adoptată din Vama-Zonă de la o terasă și hrănită cu laptele meu de la cafea, nu miaună aproape deloc, zici că-i ”pe silent”. Poate că meditează. I se aude gurița doar în cazuri extreme, mai exact atunci când îi închid ușa în nas, blocând-o cu un scaun și mă duc la culcare. Ea nu stă să râcâie la ușă, ci miaună sfâșietor și, în același timp, își calculează cu precizie mișcările astfel încât să apese pe clanță și să împingă scaunul. Reușește de fiecare dată să deschidă.

Mai mult, câteodată pe Guru o scoate din minți ușa închisă de la intrarea în aparatament. Cheile sunt sus, la aproape doi metri, dar ea sare până acolo și cred că mai are un pic și o să învețe să deschidă singură. Dacă-i scot cheile, nu apasă pe clanță, ci caută cheile. Când le găsește, mă cheamă să mi le arate, își freacă boticul de ele și mă privește cu ochi mari, rugători. Dacă pun cheile înapoi în ușă, ea sare din nou, încercând să deschidă. Iar dacă las cheile pe masă și înțelege că nu vreau să le pun la loc, începe să se izbească de ușă cu furie. Azi noapte mi-a fost așa de milă de ea văzând-o cum se lovea de ușă și cum plângea (am înțeles-o, la fel mă simțeam și eu), că i-am deschis ușa. A ieșit imediat pe hol, iar eu am rămas în ușă. Mi-era teamă că fuge pe scări. Dar nu, a mirosit doar un pic la ușa vecinului și apoi a venit înapoi. Când a intrat în casă, torcea fericită. Nu vroia să fugă. Și nici ușa închisă în sine nu o deranja, ci Zidul.

***

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de copii din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani / for tomorrow never comes”. Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied”.

Iar cei care spun ”e doar un job, nu-l lua prea în serios”, de ce nu își dau și ei demisia? ”E doar un job”, nimic mai mult.

Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și copiii! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, tresar, zguduită de spasme, și mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți copii în vagon. Mă uit la ei cum se foiesc, stau pe chat la telefon, ascultă muzică, șușotesc sau fac gălăgie ca la ore, îi privesc mistuită de dor, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ei mă ajutau să conectez videoproiectorul, murdărindu-se de praf împreună cu mine. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt, nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, ”stăpâno”, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea.

Nopți fierbinți, de zvârcoliri disperate, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă, de OZN a plafonierei. Pereții devin incandescenți, iar Zidurile de metal lichefiat se prăbușesc peste mine. Clanțele se fac tăioase ca razele laser, îmi perforează pielea și orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg, cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” din ”Oblio” – maximum 20 de ”indicații prețioase” cu totul, convenționale și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, las-o baltă, Madame Dezastru, o să te obișnuiești... Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu-mi mai văd fața.

Adorm, în sfârșit, pentru două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel,  mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate.  La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (formula ”God created” e din filmul ”Me and Orson” – despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu copiii la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”).

Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector doctor, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi, a îmbrățișat copiii care stăteau pe margine, unul câte unul. 

În timp ce strângeam copiii în brațe puternic, cu disperare, de parcă ar fi urmat să se volatilizeze în clipa următoare, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Uau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fii-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe copiii, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Și nu știu cât o să-i mai țin în brațe. Strâng cearceaful năclăit, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fii-miu, urlu la el. Nu înțelegi nimic, faci doar mizerie și balamuc.

Nu mai suport. Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să-i tai gâtul și plodului ăsta nesuferit și apoi să mă sinucid. M-a deranjat, face mizerie, nu sunt femeia lui de serviciu sau sclava lui. Dacă n-am un pistol să-i pun la tâmplă, merge și cuțitul. M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele.  Loser. Un dezastru. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă.

”Roșu aprins – colorează-mi tăcerea”. Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge. 

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place ce fac? E un exemplu bun? Cui protest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

***

Orbită de praful deșertului sau de cel de pe videoproiector, prinsă într-un vârtej amețitor de revolte, doruri, frustrări și rătăciri... Unde e Mecca? Las-o baltă, Madame Dezastru! Și totuși, încă ard de dor. Nu vreau să accept sfârșitul. Winston (din romanul ”1984” al lui Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Pe ascuns (dar ce poate fi ascuns lui Big Brother?), îl privea vrăjit: putea să zărească acolo, prin el o altă lume, diferită de cea a lui Big Brother, una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă a fost sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, dragostea, visele... Sufletul zdrobit în mii de cioburi. Pentru mine a fost cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Poate că mai există un ciob din el sau poate că noi, nebunii, o să-l reinventăm împreună.

EXAMEN CU BIG BROTHER. Vol. 1. I. M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Reluarea activității didactice universitare (după o pauză de șapte ani), mi-a adus multe satisfuckții: cheltuieli de două ori cât veniturile,”muncă patriotică”, normă dublă, mediu intelectual elevat, stimulativ... de ”copy-paste”. Singura motivație reală: copiii (fie ei și ăia de la FR la vreo 40-50 de ani, unii deja cu chelie). În câteva luni, reușim să comunicăm, construim o relație, evoluăm împreună personal și profesional. Ce nu fac eu pentru copiii mei și ei pentru mine? Oscilez între imaginea de soră mai mare, în blugi și cu rucsăcel și cea de mămică protectoare. Și mă simt iubită.

Și iată că vine marea confruntare: sesiunea de iarnă. Corectez lucrările și simt că plonjez în plin Orwell, ”1984”: a=da, b=nu, c=nu se știe, d=toate. Mulți bifează a, b, d sau cel puțin a, b. PRO TV e canal public sau, în cel mai fericit caz, de știri și comunicarea mediatică e directă. Preluat în serie. În obișnuitul stil ”copy-paste”. Principiul noncontradicției? Nu se aplică. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother: 2+2 fac 5, nu 4 și toată lumea trebuie să creadă asta, altfel nu-l iubești pe Big Brother. M-am întors în ”Camera 101”, camera torturilor personalizate și cărora nu le poți rezista? Se pare că da. O’Brien, nu e nevoie să pui șobolani pe mine ca pe Winston în ”1984”, e suficient să-mi arăți câteva lucrări!

O lume de non-valori și impostură. Copiii nici măcar nu pot fi condamnați, ei sunt produsul sistemului. Până și ”2+2=5” al lui O’Brien din ”1984” al lui Orwell pare de bun simț. ”Idiocracy”? ”M-a învins sistemul” ca pe Milică, mai știți, era odată un președinte numit Milică și poreclit ”Țapu’”? O’Brien îmi tot spune: ”2+2 fac 5, 10, cât vrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fii de acord. Și trebuie să-l iubești pe Big Brother”. Îmi suflu șuvița (ăsta e un exercițiu de relaxare pe care-l știu de mult). Ce să spui când n-ai nimic de spus? ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Suflă șuvița! Dar nu mai funcționează. Mă sufoc. O gură de aer! Sau de fum! Prea puține cuvinte, limbaj prea standardizat, conexiuni prea absurde și stereotipice ca să poți gândi. ”Newspeek”. Hello! ”Is there anybody out there?” Voi fi în curând ”comfortably numb” ca-n Pink Floyd, ”The Wall”, anesteziată ori poate în comă, fără să-mi mai pese? Deja se strecoară confuzia, încep să calculez ”2+2=5” sau 10 sau să spun alfabetul ”k, d, a...”? Nu, nu sunt toate la fel și ”2+2=4”, o să-i demonstrez asta lui O’Brien. Și o să corectez în așa fel încât să promovez coerența și originalitatea, să fac departajare, să se vadă diferența. Și dacă sunt toate la fel și pretutindeni guvernează aceeași logică a absurdului? Ce dacă? Cel puțin eu nu sunt la fel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire față de Big Brother? Nu, nu încă. Sunt singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită. ”Crazy” – ”showing feelings of an almost human nature”... Îmi aștept verdictul, știu că sunt vinovată. M-am născut vinovată. ”Natural born... crazy and guilty”. Știu că vrei să mă ajuți, O’Brien, un biet suflet tulburat trebuie să-și găsească și el calea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniștea ta. Nu vreau să fiu condamnată la fericire.

Mă uit în jurul meu: o lume de ”smiling faces” alergând bezmetic, într-o mișcare browniană, figuri simpatice, prietenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în picioare la metrou sau la reduceri la Black Friday. La 85%, dacă le dai jos masca, nu găsești nimic. Nu mai există nimic. Doar vidul. Și mai sunt vreo 5% față de care e mai bine să păstrezi o distanță igienică pentru că, dacă le smulgi masca, o să vezi ”Potretul lui Dorian Gray”. Monștri – dictatori, tirani, directori... Dar stai, încerci să mă zăpăcești, 85% + 5% nu fac 100%, ci doar 90%! Unde sunt ceilalți 10%? Ăia gen ”votanții” lui Nicușor Dan care vroiau o schimbare? Sunt în ”Camera 101” și ei? Nu, nu toți. Pe unii îi pot vedea încă pe stradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le arunci masca de ”smiling face”. Pentru simplul fapt că ei nu poartă mască. Ei arată uman. Ei simt. Ei gândesc. Sunt frumoși. Puternici. Liberi. ”Unchained”. Fără lanțuri, chiar dacă se află în ”Camera 101”. Vreau să fiu unul dintre ei.

Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien. Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem: pentru unul în care să existe un pic de ordine, o ierarhie cât de cât corectă, respect pentru diferență și unde să se aplice logica normalității. Unde ”2+2=4”. Pentru asta lupt în continuare, cu toate forțele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sistem, ci tu, O’Brien și toți ca tine. M-am săturat de căcat. Vorba lu` Băse, pot înghiți broaște râioase, dar nu și porcu’! M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Time out, O’Brien! Știi ce? Nu eu trebuie să mă schimb, ci tu! Sunt altfel și ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dimpotrivă. Iar asta creează măcar o mică breșă în sistem, ”in the Wall”.  De o săptămână mă ții aici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei urlete? O să-ți dau! Strigăte de luptă! ”Here comes revolution / time for retribution”. Nu doar o să mă apăr, ci o să și atac. Nu doar că nu o să cedez, dar îmi voi rupe lanțurile și voi declanșa o revoluție. Mă uit la lucrările corectate: fii atent, cantitativ, ai câștigat  tu, O’Brien cu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pe cei 10%. Cei care sunt altfel.

Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Mai puternică. Fericită. Renăscută.

***

Dar fericirea nu durează. După câteva zile, sunt chemată să trec notele în catalog. Nici n-apuc să deschid primul catalog, că aud o șoaptă insinuantă: ”Pi….” O fi vorba de ”Viața lui Pi”. Șoapta se repetă, conturându-se tot mai clar: ”pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire absolut uluită, așa că secretara îmi se spune din nou: ”Pilele. Să trecem pilele”. Întreb cu vocea întretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică că pilele sunt protejații diverselor cadre didactice: din anul I (zi și FR) până la master, studenți-fantomă care nu vin la niciun curs și la niciun seminar. Ba mai mult: la niciun examen, la nicio materie. Suprinzător, fantomele trebuie să ia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, deci, mai mult decât colegii lor care s-au prezentat la ore și la examen. Altfel ne bântuie. Este halucinant, îl depășește chiar și pe Caragiale: acolo, ”loazele” de ”familie bună” veneau măcar la examen și se mulțumeau cu o notă de trecere. Logica lui Big Brother, a lui O’Brien, de ”2+2=5” pare iar ceva mai rezonabilă, acum ”0=10”. Și mai spunea cineva că ex nihilo nihil?

Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebat nimic mai înainte, pur și simplu le dăm note. Așa face toată lumea, așa e la particulară. Sunt atât de șocată că rămân paralizată, incapabilă de vreo reacție. Nu mai întreb nimic, pur și simplu iau pixul și trec ”8”, la primul nume menționat. O fi doar unul. Aiurea, numai la master sunt vreo 5. După notarea pilelor-fantomă, trec la studenții obișnuiți, apoi predau cataloagele. Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriu toate notele: sunt cam mici la master, de preferință trebuie să fie de 9 și 10, oricum de la 8 în sus. Rămân din nou cu gura căscată: să modific un catalog întreg?! Am înghițit niște broaște râioase, dar nu și porcu’, nu mai schimb nimic, voi vorbi cu domnul decan săptămâna viitoare.

Acasă, conștientizez. Ce frumos, fantomele astea o să termine anul I, apoi anul II, anul III, masterul și doctoratul. Toate mediile lor or să fie de 10. Și eu am semnat pentru notele lor. Ăștia vor fi viitori premieri ”copy-paste” creați într-adevăr de sistem, dar și de mine. Mă simt bizar. Mâinile și picioarele mi se usucă și se strâmbă, bărbia mi se ascute ca la vrăjitoare în timp ce un neg uriaș, purulent freamătă ciudat, pielea mi se îngroașă și se ridează suspect, spatele mi se cocoșează, buzele devin subțiri și vinete ca de cadavru, ochii mi se fac mici, tulburi și apoși, fără țintă, părul îmi cade șuviță după șuviță până chelesc complet, vorbesc, dar vocea mea e una mâloasă, venită din fundul mlaștinii.

Mă transform oare într-un Corleone, un mare mafiot? Nu, nici vorbă, acela avea ceva prestanță și un cod al onoarei. Dimpotrivă. Mă fac din ce în ce mai mică și gheboasă ca un gnom. Să mă uit în oglindă? De ce nu? Purtată de o atracție perversă, mă îndrept spre ea, curioasă, dar fără să mă tem prea tare: da, constat rece, semăn din ce în ce mai mult cu domnul decan. Zâmbesc la fel ca el: șters și chinuit. Am și un costum de firmă în care înot de larg ce, cu buzunare enorme ca să încapă șpăgile în ele. E normal, asta-i politica, ăsta-i sistemul. Așa sunt și eu. Nu ar trebui să mă mire nimic. Nu e nimic în neregulă. Nu trebuie să-mi pierd ”smiling face”-ul. Nici jobul.

Deodată, negul purulent se sparge și din el țâșnesc notele false. Put a balegă și mă împroașcă peste tot cu căcat. Mi-e rău, mi-e greață. Mă duc la baie și vomit. Fac un duș fierbinte, apoi încă trei, unul după altul. Nu, mizeria asta nu se curăță. M-am tranformat într-un monstru mic, hidos, corupt și imbecilizat, care repetă la nesfârșit singurele cuvinte pe care le mai cunoaște: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul”.

După trei zile și trei nopți de stat mai tot timpul cu capul în budă ca să vomit, am o revelație: toaleta asta împuțită e mult mai curată decât fuckultatea. Mi-e silă de ce am făcut. Nu, n-o să mi-o iert niciodată. Și am greșit în mod stupid, numai pentru că am fost prea șocată ca să reacționez. În niciun caz nu trebuie să accept alte modificări ori alte note din burtă. Dacă ”așa fac toți” sau ”asta e România”, nu înseamnă automat că așa e normal. ”Obișnuit” nu e totuna cu ”normal”.

***

Apropo de ”fantome”, interesant, aici, la școală, încă mai bântuie fantoma comunismului: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus), proprietate la comun (”copy-paste”, ”cursul tău e și al meu”), note la comun (cele acordate, chipurile, de mine sunt și ale secretarei ori ale altui prof), ”minciuna organizată” (de la ”merge și așa” și ”ne facem că” la studenți-fantomă, cursuri-fantomă, examinare-fantomă, plus lăudarea ”mărețelor realizări”) și ”munca patriotică”. Nu, nu se poate! Am crezut că am încheiat de mult lupta cu comunismul și că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului (mi-am dat deja o demisie în semn de protest de la o multinațională (unde șeful stătea cu nasul în calculatoarele noastre, monitoriza țigările, cafelele și mersul la toaletă, organiza ședințe vinerea și sâmbăta noaptea, iar sarcinile erau epuizante, cu deadline-uri de azi până ieri). Urmează a doua demisie în semn de protest?

Să vedem. Mai întâi voi înfrunta fantoma comunismului. Și cum lupți cu diavolul comunist? Steinhardt recomanda să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui (minciună, șantaj etc.) la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu pasiune și dăruire, până la capăt. Dacă ești singur împotriva tuturor și ești atacat, ripostezi. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea luptei. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism, propusă în ”Jurnalul fericirii”, cea a luptei (Churchill, Bukovski). Pe Churchill îl ”întinerea” al doilea război mondial, iar Bukovski ardea de nerăbdare să se confrunte cu anchetatorii KGB. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua pur și simplu cataloagele și aș șterge notele? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Dați-mi catalogul să șterg notele alea de căcat... Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur, o să cad din picioare. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, atunci să mă prefac că am. Poate că merge. 

Miercuri – ziua cea mare a confruntării, fix cu o zi înainte de examenul de titularizare. Excelent moment! Pregătită? Eu una am o tendință fatală de a spune ”da”, orice s-ar întâmpla: nu pot să refuz. Ei, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu.

Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. De fapt, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă (cu care am scris notele) și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc apoi imediat să informez conducerea despre tot ce s-a întâmplat și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț, destul de hotărâtă pentru început, că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor. M-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters. Nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Demisia cu o zi înainte de examenul de titularizare!? Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), câteva propoziții și fraze standardizate, repetate la nesfârșit (”Newspeak”), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: crezi in povești, așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă tu poate crezi că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, ne ajutăm, așa e colegial, nu spui niciodată NU. 

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara. Tremură de furie și-mi flutură în față cataloagele. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, cum ți-ai permis, nesimțito, de-abia ai venit la noi și ce tupeu ai, uite, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. Părul blond, șuvițat, impecabil coafat i se zburlește, iar șuvițele se transformă în șerpi aurii, sâsâind amenințător. Aceștia mă înlănțuie și mă strâng până la sufocare. Ochii căprui-verzui i se holbează și aruncă săgeți de foc. Mă simt iar paralizată, mă înec, nu pot să respir. M-a imobilizat și mă va orbi cu privirea ei de gorgonă. Ăsta-i sfârșitul. Stai puțin, nu ești o gorgonă, ”stăpâno”! Gorgonele sunt sacre, au o forță și o maiestate a lor. Aurul îți zornăie ca la maneliști. Ești doar o vampă boită strident și îmbrăcată de bâlci, în ciuda hainelor de firmă, o paparudă de carnaval, o vedetă de tarabă. Și nici măcar nu ești stăpâna mea. Nu am niciun stăpân.

”Let me hear you scream like you want it!” Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, iar eu încep să mă luminez, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce tu comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara?

Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Știam și asta, ”crazy...”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Cum așa? Ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, nu știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu se poate? Bine, îmi scriu demisia. Gata.

Incredibil, am spus NU trei ore la rând, fără întrerupere. Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Deocamdată. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi plac lucrurile obținute cu efort. Și, dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”. Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector! ”Forget Domani / For tomorrow never comes”. Sigur, nu doream să abandonez copiii. Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret), fie și cu o mască de ”smiling face”, în cazul (improbabil) în care aș fi putut să mi-l păstrez? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

***

Culmea, am și o probă: o înregistrare audio a ”discuției”. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele, asta a fost floare la ureche: am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil (așa cum mi-a arătat fii-miu), am pus telefonul în geantă și am intrat la decanat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu constituie o dovadă: secretara găsește oricând, cât ai clipi, referate pentru toate fantomele. Înregistrarea nu include demisia (s-a consumat memoria, se săturase și mobilul!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dacă am mințit deja, de ce n-aș șantaja? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. E dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”.

”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: minciuni, șantaj, amenințări. Cum... orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei și ale șefei de catedră. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet, într-o singură zi din toate documentele de pe site! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți obișnuiți. Am venit să vă arăt noile mele tonuri de apel. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și tot așa.

În fața ușii decanatului, mi se taie din nou picioarele. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Ba nu. Sunt un Don Quijote castrat, fără vise, cu sabia frântă. Iar sabia nu e nici măcar sabie, ci un pix stricat care nu mai poate șterge nici zâmbetul de ”smiling face” al decanului. Am amuțit. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Mă uit pierdută în jur. Parcă nu mai recunosc nimic. Doar dulapul cu laptopul și videoproiectorul mi se pare cât de cât familiar: eram mereu apostrofată că-mi subminez autoritatea, cărând singură aparatele, în locul studenților și că mă umplu de praf. Ca și când praful mă murdărea pe mine acolo, la fuckultate!

Cu vocea sugrumată, înaintez, ținându-mă de birou ca să nu mă prăbușesc, și îi informez despre înregistrarea convorbirii, apoi mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, conducerea mă întrerupe și-mi cere să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa se comportă un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru, n-ai învățat nimic din sociologie. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături.

Accept acest lucru, e, într-adevăr, mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Nu pot să cred. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împiedicându-mă. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, copiii mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit, mi-au fost alături și m-au susținut în carieră. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări / Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Mă simt mai murdară ca grajdurile lui Augias, nici Heracle nu poate curăța mizeria asta.

Acasă, ascult obsesiv ”Nocturna op. 9, nr. 1 în si bemol minor” de Chopin. Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine, sublimează durerea, mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de copii, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te, Ile! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particulară, ăsta e sistemul, toată lumea face așa. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. Voi continua telenovela asta de căcat, o mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XIII – Din ”Camera 101” în ”Camera” din Zonă cu mamaie, Gazprom și ”Motanul Felix”

Gigi nu se înşelase. La uşă îi aşteptau Luca cu pancarta „Jos ȘISTemul! Stop fracking!” şi mamaie cu cea cu „Jos asasinii!”. Luca ţopăia la fel de energic ca atunci când îl văzuse Gigi, de parcă era pe arcuri, iar mamaie, congestionată la faţă, zbiera atât de tare că i se zbârlise smocul de păr de pe negul din bărbie. Luca și mamaie tropăiseră așa de puternic că generaseră câteva cratere în pavaj. Astfel, prin bunăvoinţa lu’ mamaie și a lui Luca, zona „Crystal Tower” reuşise să intre în posesia propriilor cratere şi să fie la nivelul celorlalte străzi din Bucureşti. Luca se entuziasmă foarte tare când îşi văzu părinţii şi încercă să le sară în braţe, lui Radu chiar în spinare, dar acesta îl împinse uşor, văitându-se de durere. Laura, în schimb, adunându-şi forţele, îl ridică un pic pe Luca şi-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe năsuc.

– Luca, îţi mulţumim că ne-ai salvat! Tu eşti super-eroul poveştii ăsteia! zise Radu cu ochii şiroind de lacrimi. Un singur lucru te rog: deocamdată nu mă atinge, că mă doare!

– Da, Luca, ai făcut un jutsu extraordinar şi ne-ai eliberat. Mulţumim, Na... Lucaruto! spuse şi Laura, plângând în hohote.

Cu obrajii îmbujoraţi, trăgând emoţionat de fusta bunicii, fără să lase pancarta din mâna cealaltă, Luca îi privea pe amândoi incredibil de fericit, cu ochi negri de foc. Ochii maică-sii...

– Mami, tati, trăiţi! Aţi văzut? V-am eliberat aşa cum am promis! Vă place protestul nostru? Știți ce am făcut, tâmpiților? Am găsit pozele de la mare, din Vama Veche de 1 Mai, unde erați voi și unde erau și protestele contra exploatării gazelor de șist. Am editat pozele ca să pară că ați participat și voi la protest și le-am trimis la ONG-urile de mediu ca dovadă. Puteai să juri că sunt reale, mă pricep. M-a ajutat și mamaie, să dăm telefoane și să mergem la ONG-uri. Și ia uitați ce protest super am organizat! Am dat şi un interviu la Antena 3. Am fost foarte tare, nu-i aşa, mamaie? turui Luca.

Dar mamaie nu confirmă, ci-i aruncă lui Radu o privire tăioasă:

– Ce faci, Radu? Ce-ai făcut cu Laura? De ce nu ai grijă de ea? Uite în ce hal ai adus-o! Nu-ţi pasă? Tot io să mă ocup? Vroiai să laşi bietul copil orfan?! Fără o mângâiere?! Să cerşească pe drumuri?! izbucni mamaie, tremurând de furie.

– Lasă-l, mamă, că nu e el de vină! o întrerupse Laura. Eu sunt. Îmi asum integral responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat şi-mi pare rău. Dacă nu mă puteţi ierta, înţeleg. Dar văd că te-ai descurcat foarte bine, mamă, nu cred că i-a lipsit nimic lui Luca.

– Nu i-a lipsit nimic... adică mai nimic: voi doi, bombăni mamaie.

– Ai dreptate. Îmi pare rău, mamă, zise Laura, îmbrăţişând-o strâns.

Radu oftă adânc, dar se abţinu să comenteze acuzaţiile mamei-soacre. Reîncepea (auto)cenzura? Sau asta se numește diplomație? O trase apoi uşor pe Laura spre el şi îi spuse încet:

– Laura, poţi să-i zici mamei tale să-l ia pe Luca şi să se ducă acasă înaintea noastră?

– Da’, tati, ești un prost, nu vreau să merg acasă! Vreau să mai dau un interviu, răule! insistă Luca.

– Ajunge, Luca! Du-te acasă cu mamaie! Noi venim mai încet din urmă. Poate mergem şi la doctor...

Luca şi mamaie o luară, în sfârşit, înainte. Radu şi Laura rămaseră în urmă, să arunce o privire la protestul iniţiat de Luca şi animat de mamaie. Protestatarii păreau mai mult tineri, studenţi şi erau, de regulă, îmbrăcaţi sport, în blugi și cu tricouri. Dacă Radu îşi opri involuntar privirea asupra câtorva fete în maieuri şi fustiţe scurte (dintre care una avea pe piept un tatuaj floral mare, multicolor), Laura fu mai atrasă de un student brunet, pletos, la bustul gol, care avea o pancartă cu „Copulare / Nu poluare”. Era o zi incredibil de caldă, ca de vară: soare și 25 de grade afară, deși intraseră deja în octombrie. Manifestanţii fluturau steaguri şi ţineau pancarte de diverse dimensiuni, unele imprimate ad-hoc pe hârtii A4 și învelite în folii de plastic, altele realizate profesional, cu lozinci precum “Libertate!”, “Jos asasinii!”, “Jos guvernul!”, „Stop fracking!”, „Stop fracturării hidraulice!”, ”Spune NU gazelor de șist!”, ”Gaze de șist / Viitorul trist”, ”Refuz, rezist / Nu vreau gaze de șist”, ”Nu trageți gaze pe ȘEST!”, „Jos ŞISTEMUL!”, ”Copulare / Nu poluare” etc. Săreau şi scandau sloganuri în continuare, neobosiţi, deşi Radu şi Laura erau liberi acum. Cineva împărţea pizza Prosciutto e funghi demonstranţilor, iar pe margine era o gheretă cu un dozator cu apă filtrată, „La Fântâna”. Cine plătise pentru ele? Doi băieți îi serviră și pe ei cu pizza, dar ei refuzară. Nu mâncaseră nimic de aproape două zile şi se simţeau prea rău ca să guste pizza, dar Radu se uită insistent la ea, în virtutea inerţiei. Sper că de data asta e fără organe.

Când trecură pe lângă protestatari, aceştia îi aplaudară, iar Radu şi Laura le făcură semn cu mâna (inclusiv semnul victoriei) şi se înclinară în faţa lor. Radu îi şopti Laurei la ureche:

      – P-asta cu „şistemul” am mai văzut-o în Vamă. De ce nu am rămas să protestez atunci?

      – Ce? făcu Laura, fără să înţeleagă.

      Veniseră şi reporteri ai presei şi televiziunilor de opoziţie care îi asaltară pe drum, împresurându-i şi înfigându-le zeci de microfoane în faţă:

      – Aţi fost arestaţi din ordinul preşedintelui sau din ordinul guvernului?

      – Nu mă pronunţ asupra ordinului. Nu pot să comentez, răspunse Laura cu glas scăzut.

      – Ce părere aveţi despre campania de distrugere sau de înstrăinare a ultimelor resurse ale ţării noastre? De ce ne vindem țara?!

      – Sigur, sunt interese mai presus de noi, dar aș vrea măcar să existe mai multă transparență atât din partea guvernului, cât și din partea companiilor. De exemplu, contractele cu Chevron să fie complet desecretizate. Și să se respecte voința populară: dacă la referendumurile locale validate, cu cvorum suficient, s-a votat anti-exploatare, să se țină cont de asta. Să nu mai acționeze anti-constituțional și să ignore un vot democratic, spuse Laura cu hotărâre.

      – Ce spuneți despre efectele dezastruoase asupra mediului produse de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice?

      – Aș fi vrut să existe mai multă dezbatere publică pe această temă, la care să participe companiile implicate, politicienii, ONG-urile, experții, oamenii de afaceri, reprezentanții comunităților locale. Chevron să pună la dispoziție informații reale, nu de PR, în legătură cu tehnologia fracturării hidraulice: de pildă, rețeta completă a amestecului folosit pentru fracturare, informații despre riscul de cutremure, poluarea apei și a solului și despre dificultățile de depozitare a apei reziduale. Să fie mai multă deschidere și mai multă transparență, cum am zis și mai înainte, să fim și noi, cetățenii, luați în calcul. Dar dacă organizăm referendumuri și nu le respectăm, tot degeaba. Asta nu e o democrație reală, zise Laura, tot mai tare și din ce în ce mai implicată.

      – Credeţi că exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice mai poate fi stopată?

      – Sper ca evenimentele de acum să fi contribuit la stoparea exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Îmi doresc foarte mult asta, vorbi Laura.

      – Dar voi ce-aţi păţit? Ce v-au făcut asasinii?

      – În legătură cu ce-am păţit, în ce mă priveşte, e simplu şi foarte grav: eu am fost bătută, electrocutată şi violată, rosti Laura înroşindu-se uşor, dar tare şi aparent fără nicio ezitare. Sub acuzaţia falsă de terorism. Şi mai trebuie să plătim şi „vouchere de tortură” de 5000 de Euro, dacă vă imaginaţi aşa ceva! Spune şi tu, iubitule…

      Radu nu comentă nimic în faţa reporterilor, ci îi zise încet Laurei:

      – Nu vreau să dau nicio declaraţie, nu vreau să ajungem vedete media, nici să fie speculat politic. Iar ăștia care protestează aici sunt probabil plătiți de Gazprom... Să mergem odată!

      Se uită la manifestanții care mâncau pizza. Păreau leșinați de foame. La fel ca și el. Acum aveau la dispoziție nu doar apă, ci și bere, ca să alunece mai bine. Cineva împărțise cutii de bere protestatarilor. Ascultă fascinat fâsâitul cutiilor de bere, proaspăt deschise. În curând, o să savurez și eu o bere rece, aspră și amăruie, agitată, nervoasă, plină de ”spume”. Ce bine e să trăiești! Sunt mulţumit că am prins un moment favorabil, de campanie electorală, altminteri nu am fi fost eliberaţi. Poate că nu-şi permit escaladarea unui astfel de scandal de imagine în plină campanie, iar adversarii politici pot câștiga un plus de imagine și de voturi. Ce tare, încă se mai organizează alegeri! Mai mult sau mai puțin libere. Iar eu și Laura am ajuns din teroriști ecologiști anti-șistem! E clar că sunt niște interese dacă ONG-urile au luat de bună o poză contrafăcută, editată de Luca, de la protestele din Vamă contra exploatării gazelor de șist. Și că au reacționat atât de repede la apelurile lu’ fii-miu și ale lu’ mamaie. Hei, fraților, ia auziți ce spun copilu’ ăsta și mamaie ca să vedeți ”până unde merge mișelia” Chevron: au fost arestați doi ecologiști anti-șistem, acuzați de terorism și sechestrați la Crystal Tower, să mergem să-i salvăm! Adevărul e că Luca și mamaie pot fi foarte convingători. Uite și cine mediatizează... A ajuns Răzvan în gura lui Mircea Badea. Iar noi să fim salvați de Gazprom și ”Motanul Felix” de la Antene! Și, la urma urmei, ce dacă Gazprom, împreună cu factorii politici interesați, a plătit protestatarii și mediatizează pe canalele lui variantele lui? E o coincidență fericită pentru noi doi – una care nu ar fi putut exista într-un șistem comunist sau fundamentalist islamic. Aici, în capizzalism, mai avem o șansă. Bine că există și Gazprom, nu numai Chevron! Bine că există partide și uniuni politice rivale! Bine că există canale TV concurente! Trăiască competiția!

      Abia după ce trecură de valul de manifestanţi şi de reporteri, Radu realiză ce spusese Laura. Îşi reprimă cu chiu cu vai un geamăt care ar fi sunat la fel de înfiorător ca cel de la Crystal Tower când îi spusese Gigi despre aventura Laurei cu şeful lui.

      – E a-a-a-de-vă-vă-rat? întrebă el bâlbâindu-se, cu glas înăbuşit.

      – Ce, Radu?

      – Ce le-ai spus lor… că ai fost…

      – Da, iubitule, î-î-mi pare rău, şopti Laura, înecându-se şi tuşind.

      Nu, nu vreau să-mi aduc aminte. Parc-aș fi încă blocată în „Camera 101”. Nu o să mai ies niciodată de acolo. Nu am unde să fug. Pereţii încăperii mă apasă. Zidul mă strivește. Nu te apropia! Nu mă atinge! Lasă-mă-n pace! Încerc să urlu, dar nu-mi aud vocea, nici măcar o şoaptă. E oare sacrificiul obişnuit al fecioarelor înainte de a deveni zeiţe sau doar o mare şi insuportabilă mizerie care mă înghite fără urmă? Acum nu-mi mai doresc să evoluez, să ajung zeiţă. Doar să trăiesc. Să respir. Am nevoie de o gură de aer! M-am rătăcit din nou în „Pădurea fără rost”? Sigur, fără rătăcire nu există regăsire, dar acum mă simt pierdută în hăţişurile „Pădurii fără rost”, în râsetele sarcastice și sub privirile sadic-lubrice ale „Omului-Indicator”. Râzi, n-ai decât! Bagă-mi săgețile tale electrizate în cur și în pizdă! Încă o dată, nu te opri! Fă-mă să mă cutremur de durere și de scârbă! Murdărește-mă, mânjește-mă de sperma ta de mutant, profanează trupul unei fecioare care ar fi putut deveni zeiță! Mizeria asta nu va dispărea niciodată. Fute-mă, Răzvane, nu te opri! Fără milă. Arată-mi direcția cea bună, Omule-Indicator... Călăuză! M-ai mințit. Spui că știi totul și nu știi nimic. Am fost un balon de hârtie care aștepta să-l aprinzi și să-l trimiți la stele. M-ai făcut scrum.

      Laura îşi muşcă tare buzele vineții, fără să simtă vreo durere. Era palidă ca un cadavru, ochii ei mari, negri păreau stinşi şi goi. Făcu eforturi să-şi descleşteze maxilarele şi reluă cu glas sugrumat:

      – Şefu’ era agent dublu. Mi-a făcut avansuri şi eu l-am refuzat. MRTLAS nu era doar o modalitate de a găsi clienți pentru Crystal Tower, d-ăia care plătesc vouchere de tortură grase, ci și un mijloc de a agăța gagici și gagii. Cred că și copilași. Și, știi, lui Răzvan nu-i prea plac pițipoancele. Cu atât mai mult scorpiile... ”intratabile” sau ”frigide” cum ziceți voi. Are și el o scorpie de piți acasă. Nimeni n-ar suporta-o mai mult de o oră. Aproape că mi-a fost milă de Răzvan. L-am respins, aşa că m-a forţat. Cred că de-aia s-a răzbunat pe amândoi. Nu accepta să piardă! Ah, a fost un coşmar din care nu m-am trezit încă şi care mă va bântui mereu.

      Radu simţi că se prăbuşeşte. Era, oricum, foarte slăbit și nu mai putea să meargă. Văzu negru în fața ochilor, i se tăiară picioarele şi căzu lat pe trotuar. Laura îl ajută să se ridice şi să ia loc pe o bancă. ”Lay beside me, tell me what they've done / Speak the words I want to hear, to make my demons run”. Radu privi o vreme în gol, fără să spună nimic, tremurând. Îl absorbea abisul interior, devorându-l până la ultima particulă. O avalanşă de imagini îl asalta, în ciuda eforturilor lui de a se opune. Insuportabile, crede-mă, Malraux! Răzvan luând-o pe Laura de păr, dând-o cu capul de pereţi şi posedând-o sălbatic, pe la spate, Răzvan electrocutându-i vaginul Laurei cu un baston electric şi apoi penetrând-o brutal, Răzvan tăindu-i sfârcurile Laurei şi înfigându-i un cuţit în locurile intime, Răzvan pătrunzând-o pe Laura anal, după ce o bătuse la fund cu bulanul. Aud ţipetele tale, Laura de parcă ar fi ale mele. Simt frica, scârba și disperarea ta de parcă ar fi ale mele.

      – Porcul, nenorocitul! izbucni el în cele din urmă, adunându-şi ultimele puteri, cu toată furia pe care o simţea în el. Paștele mamii lui de jigodie în călduri! Îmi vine să-l omor! Îmi pare rău că nu l-am omorât pe ticălosul ăsta când am avut ocazia, când te-am luat pe tine de la sediul MRTLAS. Trebuia să-l sugrum, să-l înăbuş cu perna de pe canapea, să-i sparg în cap scrumiera!

      – Lasă, Radu, ura nu foloseşte nimănui. Nu a avut decât trupul meu, nu şi sufletul. Sufletul meu îţi aparţine, zâmbi Laura. O să-i facem reclamaţie, dacă vrei. Să-l dea afară!

      – Mai curând o să ne dea pe noi afară! O să fim şomeri, iubito! Şi nu orice şomeri, ci STAS, „Şomeri Terorişti Anti-Sistem”, mă rog ”Anti-Șistem”! O să fim, ce mai, suntem deja, nişte marginali stigmatizaţi, nişte looseri, nişte paria! Nu poţi să-ţi imaginezi ce-am simţit când m-au arestat mascaţii şi m-am intersectat pe hol cu tanti Nuţi de la 84! A stat şi s-a uitat. Mi-a aruncat o privire cumplită, plină de ură şi dezgust. Iar pe mascaţi îi privea cu respect și veneraţie. Parcă era o gospodină din anii ’90 care venise să ofere flori minerilor. Iar pe mine m-ar fi scuipat în faţă. Am crezut că intru în pământ de ruşine.

      – Îmi pare rău, Radu, cred că ai suferit. Tu eşti mai sensibil la ce zice lumea. Mie nu-mi pasă de vecini. Eu întotdeauna mi-am dorit să fim nişte paria! Havel a spălat geamuri, Steinhardt a fost o vreme încărcător-descărcător de colete… Ce, noi nu ne putem descurca? Numai tu ţii la status şi la confort! Oricum,“Let’s forget about tomorrow ’cause tomorrow never comes!”. Să ne bucurăm acum, să nu ne gândim prea mult la ce va urma.

      – Enough! Cine vroia City Break-uri în fiecare weekend? Ah, asta nu e cel mai rău! Cel mai rău e ce a făcut ăsta cu tine… Nu-mi iese din cap. Mi-a otrăvit sângele. Mi-a întunecat mintea. O să mă bântuie şi pe mine mereu.

      – Lasă, Radu, mi-am învăţat şi eu lecţia de data asta. Nu mai dau doi bani pe bărbaţii idealişti, puri şi cu spirit de sacrificiu! Bărbaţii nobili care nu se gândesc la sex, dar care te violează... Cel puţin, tu nu eşti porc.

      – Da, mulţumesc, iubito! Eu mă gândesc numai la sex, dar, cel puţin, nu sunt un porc. Datorită ţie mi-am dat seama că sunt mai bun decât credeam.

      – Da, Radu, sunt mândră de tine! Îmi pare rău că te-am băgat în căcatul ăsta. Dacă nu era Luca, plăteam şi taxa de glonţ!

      – Da, a fost extraordinar. Şi, de ce să fiu rău, şi maică-ta a fost fantastică. Niciodată n-o să le putem mulţumi îndeajuns. Cu ajutorul lor şi cu voia lui Dumnezeu, TRĂIM! Cel puţin deocamdată...

      Radu îşi ridică ochii spre cer, recunoscător. Simțea nevoia s-o strângă în braţe pe Laura. Se temea însă de durerile contactului fizic şi se ruşina de halul în care se prezenta. Păi, am suportat eu atingerile murdare ale lui Răzvan şi acum am ezitări să mă apropii de Laura? Nu am ieşit chiar acum de sub duş, nu m-am spălat pe dinţi, nu m-am dat cu parfumul meu scump, Grey Vetiver de la Tom Ford, mi-a căzut un dinte din faţă şi am buzele arse, crăpate şi tumefiate, dar oare detaliile astea sunt aşa de importante pentru Laura?

      Cu ochii în lacrimi, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o sărută. De data asta, instinctul nu-l înșelase. Atingerea buzelor ei era ca un curcubeu aruncat de un înger în abisul în care se scufunda. Se va prinde de curcubeu şi va ieşi la lumină.

      În timp ce o săruta, se auziră acorduri din Concertul 2 de Rachmaninov. În primele secunde, Radu avu impresia că era un semn că, iată, curcubeul funcţiona şi închise ochii de plăcere, ca să asculte mai bine. Abia când Laura începu să-l scotocească prin buzunare, îşi dădu seama că suna telefonul mobil. Tresări, se uită la apelant şi o rugă pe Laura să-i ţină telefonul la ureche când vorbea.

      – Bună, Gigi! Ce faci, bătrâne? zise Radu cât putea de vesel.

      – Bună, 1502..., începu Gigi.

      – Radu...

      – Bună, Radu! Mi-era tare dor dă tine! Ce faci? Te-ai întâlnit cu nevasta şi puştiu’?

      – Da, ne-am văzut la ieşire.

      – Ce fac?

      – Sunt bine amândoi. Puştiul s-a simţit foarte bine la protest, a fost în centrul atenţiei, a dat şi un interviu.

      – Mă bucur pentru voi. În cazul meu, lucrurile nu stau aşa bine. Tata se simte rău, dar nu pot să plec să mă duc la el. Nu pot să-mi iau liber. Nici nu ştii ce griji îmi fac, îmi vine să mor.

      – Lasă că totul o să fie bine. Dacă nu ţi se dă liber, nu-i vina ta, nu-ţi reproşa. Totuşi, mai încearcă, poate obţii o zi liberă. Şi nu te mai stresa! Sunt sigur că tatăl tău o să se simtă mai bine.

      Laura bătu din picior şi-l trase pe Radu de mânecă, mârâind:

      – Ce naiba, acum ţi-ai găsit să vorbeşti la telefon!?

      Cum Radu continua să vorbească, Laura îi retrase telefonul de la ureche. Radu i-l smulse şi-l puse pe difuzor. Acum puteau să asculte şi presa şi protestatarii.

      – Iartă-mă, Gigi, trebuie să închid! Mergem şi noi la doctor pentru constatare. Multă sănătate tatălui tău! Şi ai grijă de tine!

      Radu închise telefonul, strâmbându-se un pic din cauza atingerii dureroase. Laura îl luă la întrebări:

      – Cu cine ţi-ai găsit să vorbeşti acum?

      – A, era Gigi. Agentul Gigi!

      – Vorbeşti la telefon cu agenţii?! Ai înnebunit?

      – Ah, iubito, nu sunt informator! N-am recunoscut nimic, nu te-am trădat, n-am semnat nicio adeziune de colaborare. Gigi este un tip extraordinar, s-a purtat cu mine ca un frate: mi-a dat apă, ţigări, m-a lăsat să vorbesc la telefon cu Luca, a dat muzica house mai încet...

      – Ei, dacă a dat mai încet muzica house, sunt pe cale să-l iert, râse Laura.

      Radu îi mângâie uşor obrajii şi părul ciufulit. Parcă lipseau nişte bucăţi din el, nu mai arata tocmai simetric, dar își păstrase strălucirea. Apoi îi atinse la fel de delicat mâinile însângerate şi învineţite, dar încă destul de fine. Ce bine e lângă ea! Nu-mi vine să cred că am fost despărţiţi cu puţin timp în urmă.

      Privi ca prin vis bazinul de sticlă, cu formă futuristă, în care dansau peştişori exotici fosforescenţi. Crystal Tower, unde fuseseră deţinuţi cu câteva minute în urmă, se reflecta în apa limpede a bazinului. Nimic neliniștitor. Acum părea atât de frumos şi de prietenos...

      – Iubito, ce frumoşi sunt peştii şi turnul! Poţi să crezi că am fost noi acolo? Parcă totul mi se pare ireal. Dacă nu aş vedea... semnele de pe noi, nici n-aş crede...

      – Radu, o să arăţi chiar mai sexy cu cicatrice, îl încurajă Laura. Ştii că mie în liceu îmi plăceau tipii cu cicatrice? Mai ales ăia care avuseseră accidente grave cu motorul.

      – Mulţumesc, era exact ce-mi lipsea. Ce mi-au făcut „asasinii”!... Iubito, aş vrea să ne urnim de-aici, dar nu cred că pot să mai fac un singur pas. Chemăm un taxi să mergem acasă?

      – Ai înnebunit? sări Laura. Nu ai zis că ne ducem la doctor? Sunăm la 112 şi mergem mai întâi la Urgenţe. Apoi anunţăm poliţia şi, dacă e nevoie, ne ducem la INML pentru constatare. Sau poate te tentează mai înainte o rundă de cumpărături la mallul de aici, să nu pierzi ocazia?

      – Vai, ce chef am de shopping! Crezi că ne fac discounturi mai mari decât am primit deja pentru taxa de tortură? Ce-n mă-sa să sunăm la 112? Vrei să ne ia drept terorişti evadaţi de la Guantanamo... sau, mă rog, de la Crystal Tower? Nu avem nici măcar bombele puturoase ale lui Luca pentru ca să-i ameninţăm!

      – Trebuie să mergem, Radu! O să le spunem că suntem doi bieţi ecologişti persecutaţi de sistem.

      – Afurisit să fie șistemu’ ăsta! Mi-a lăsat urme pentru şapte vieţi de acum încolo. Uită-te doar la stigmatele de pe mâinile mele, că nici nu mai au loc: „RS” („Researcher Slave”), „STAS” („Şomer Terorist Anti-Șistem”) şi, cu voia dvs., ultimul pe listă...: „SA” („Sex Addicted”).

      – Bine, Radu, în cazul ăsta, ca să te consolezi cât de cât, ar trebui să-i facem şi lui Răzvan cel puţin unul cu „FR” (”Fucking Rapist”). Hai, dă-mi telefonul, sun eu la 112!

      Laura luă telefonul şi sună imediat la 112. Anunţă că ea şi soţul ei sunt răniţi şi chemă o ambulanţă lângă „Crystal Tower”. În timp ce aşteptau ambulanţa, Radu scoase din buzunar câteva ţigări primite de la Gigi. Erau storcite, dar nu se rupseseră. O servi pe Laura, apoi îşi aprinse şi el o ţigară, trase adânc din ea şi se lăsă învăluit de fumul aromat şi mătăsos ca ceaţa uşoară de la mare, din zori, înainte de răsăritul soarelui.

      – Un singur lucru mă atrage la noua calitate de şomer: nu voi mai contribui o vreme la decorarea cu cristale Swarosvki a podelei de la „Crystal Tower”. Tare, nu? Vezi că sunt şi avantaje? Te rog, nu mă spune lui Gigi, râse Radu.

      – Radu, vorbeşti serios? Cristale Swarovski? Ţi-a zis aşa agentul ăla al tău? se minună Laura.

      – Da, iubito! E pe bune. Unde... am stat eu, era decorat numai plafonul aşa, urma podeaua. Ca să vezi pe ce toacă banii noştri „asasinii”... pe timp de criză! Şi l-au chemat ca designer pe Tom Ford! Dar spune-mi, te rog, mai doreai să stai la închisoare ca să-ţi testezi limitele, să te purifici şi să te regăseşti? îndrăzni Radu să o întrebe. Dacă nu 17 ani precum Coposu, măcar 5 și ceva ca Steinhardt al tău!...

      – Radu, o singură zi e suficientă! Am trecut prin atâtea într-o singură zi! Dar, personal, nu regret experienţa. Nu mi-am schimbat ideile. Recunosc că mijlocul ales pentru... exprimarea ideilor nu a fost unul dintre cele mai inspirate. Şi îmi pare îngrozitor de rău pentru ce vi s-a întâmplat vouă din cauza mea.

      – Doamne, Laura, eşti mai masochistă decât credeam! Pentru mine şi o oră e prea mult! Dar nu-ţi mai reproşa atât! Tu m-ai arestat? Nu eşti tu de vină, ci „șistemul”! În mod normal, nu ar fi trebuit să ni se întâmple nimic, nici mie, nici ţie.

      – A, deci îmi dai măcar o fărâmă de dreptate? Sper că nu am luptat degeaba, însă nu pot să nu mă culpabilizez pentru ce vi s-a întâmplat vouă, ţie în primul rând. Oricum, dacă e să facem comparaţii, proiectul ăla al tău nu te-a chinuit o lună jumate? Cantitativ, e mult peste Crystal Tower. Poate e inferior calitativ vorbind...

      – Nu, categoric, de ce să neg, „câştigătorul” premiului pentru tortură e proiectul meu! Era şi tortură psihică „premium”, cu concursul şefului sau, mai exact, din indiferenţa sa. Cred că asta a fost până la urmă ”Camera 101” a mea: haos, abuzuri psihice, surmenaj și indiferență la cea mai înaltă intensitate. Aici a fost mai mult tortură fizică. Ţi-am zis eu că nu mai e vorba de „reeducare” sau de „oameni noi”! A, stai, era să uit... Mai era un candidat la trofeu! „Divorţul” tău!

      – Radu, dacă mai zici ceva de „divorţul” ăla, să ştii că divorţăm pe bune!

      – Iubito, trebuie să mă cenzurez în faţa ta mai mult decât în faţa „stăpânei”, a lui Vlad sau a lui Răzvan? A, şi să ştii că pe Răzvan l-am înfruntat! Nu am cedat în faţa lui. Cu femeile e mai greu, nu-mi permit întotdeauna... Bine, atunci, doamnelor şi domnilor, câştigătorul marelui premiu pentru tortură e... proiectul! Nu, acum pe bune, chiar el e.

      – Acum, că ai acordat deja premiul cel mare pentru tortură, pot să-ți împărtășesc ceva. Peste tot, fie acasă, la job sau în spațiul public sunt Big Brotheri, Ziduri, ”camere 101”, închisori... Aceeași poveste, repetată la nesfârșit. Asta-i politica. Totul e politică. Chiar și acasă, dacă privim prin prisma raporturilor de putere. Important e ca, în interiorul acestor închisori, să mai putem visa și să ne trăim efectiv visurile, ca să nu ajungem simple cărămizi în Zid.

      Radu suspină, aruncă ţigara și apoi îşi aprinse una nouă. O luă pe Laura de mână şi o strânse uşor, fără să se mai gândească la dureri. Ochii ei străluceau iar intens, ca nişte supernove. Lumina vie a stelelor ce se sting, lumina arsă, neagră, melancolică a soarelui din Vamă, lumina străină şi brutală a lămpilor fluorescente din birou sub care am dansat valsul Coppeliei, lumina minerală, îngheţată şi revelatoare a cristalelor Swarovski din plafon, îmblânzită de muzica, fetele și clinchetul de pahare de pe corabia de cristal... ”The Crystal Ship”... O lumină răvăşitoare, de o clipă. O lumină care mă sfâșie, dar care mă face totuşi să visez...

      – Oricum, şi de data asta, ne-am zdruncinat binişor obişnuinţele. Nu știu dacă am învins haosul, abuzurile și absurdul, însă, măcar ne-am luptat cu ele. Nu doar am evadat în imaginație, ci și am adus ceva din lumea viselor în infernurile de aici. Iar asta mi-a dat putere să lupt, să-l înfrunt pe Răzvan chiar, spuse Radu, zâmbind.

      – Poate că am făcut o mică breşă în sistem... în Zid. M-am convins ce putere are ”puterea celor fără de putere”. Sper că am ieşit din „Pădurea fără rost” cu credinţa întărită. Nu știu sigur dacă am înviat, dar, cel puțin mi-am dat seama că sunt un Zombie care nu a renunţat să-şi caute sufletul. Deși...

      Laura îi strânse și ea mâna.

      – Radu, o să-ți spun ceva, șopti ea, articulând greu cuvintele, dar cu un aer hotărât. Știi, eram în ”Camera 101”, goală și neajutorată, mă împresuraseră monstruleții ăia mici și scârboși, cu măști de porc ca-n ”Brazil”, le simțeam răsuflarea fetidă, balele lor mă împroșcau, ghearele și colții lor îmi sfâșiau carnea, sculele lor diforme mă străpungeau.

      Radu avu un spasm și-i strânse mai tare mâna, coborându-și ochii.

      – Mă prăbușeam, continuă Laura. Da, mă prăbușeam și-mi spuneam că totul s-a terminat când, deodată, a sunat telefonul. Nu telefoanele monștrilor, nici al meu, ci un telefon fix. Mai auzisem cândva sunetul ăsta. M-am uitat la telefonul din perete și am văzut că era unul vechi, crăpat, cu receptor și cu disc, fără taste, un telefon de modă veche. Semăna întrucâtva cu telefonul din ”Călăuza”, cel care se afla la intrarea în ”Cameră”. Dar nu-mi venea să cred. Însă ușa metalizată de lângă el a început să se topească și în locul ei a apărut o ușă de lemn scorojit, cu geamul de sus spart aproape complet și cu mânerul pe jumătate scos. Când a sunat din nou telefonul, m-am cutremurat. Am avut o revelație. Pe ușă, sus, fusese scrijelit ”Nu uitați să închideți ușa”. Era ușa din Vamă, de la Cherhana, aia în aer liber, înfiptă direct în nisip, pe unde ieșeam noi când coboram spre cort și golfuleț și, totodată, ușa ”Camerei”!

      Mi-era teamă să apăs clanța, dacă m-ar fi electrocutat și ea? Dar nu mai aveam timp să aștept. Fără să mă mai gândesc la consecințe, am apăsat clanța. Bizar, atingerea ei era mătăsoasă și catifelată ca a unei mânuțe de copil, așa că am intrat imediat în ”Cameră”. M-a izbit briza puternică a mării. Am inhalat-o adânc și am început să cobor încet și nesigur treptele umede și alunecoase, înțepându-mă în scoici și pietricele. Din când în când mă uitam în urmă îngrozită și pașii mi se împotmoleau. Credeam că or să vină după mine. Dar nu, nu mai era nici urmă de ei. Deși ușa era deschisă și nu era niciun Zid, ei nu puteau intra.

      Frica mi-a dispărut cu totul și m-am liniștit într-o clipă. Când am văzut cortul nostru roșu, decolorat, ușor strâmbat de vânt așa cum e el, am început să alerg și chiar să sar trepte. Eram fericită că am ajuns acasă. În sfârșit, acasă! Am văzut nudiștii pe plajă, întinși relaxați la soare, oamenii plimbându-se la malul mării, desculți în valuri, copiii jucându-se în nisip, câinii vagabonzi scotocind prin spatele corturilor, pescărușii planând peste rogojini (și umplându-le de găinaț). Am auzit ecouri din The Doors de la terasă de la ”Stuf”, nu știu exact ce era, tu ai fi știut mai bine. Apoi ”Oda Bucuriei”. Din ce în ce mai tare. M-am trezit și eu cântând, deși nu știam înainte versurile în germană:

”Freude, schoener Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum”…

Am ascultat apoi murmurul valurilor. Continuu, mângâietor și adormitor ca un cântec de leagăn. Liniște... Am inspirat adânc. Aer proaspăt! Pe malul mării, tu și cu Luca vă stropeați cu apă. Râdeați, chicoteați, vă hârjoneați. Era atâta liniște că, deși eram încă pe trepte, iar voi vorbeați în șoaptă la zeci de metri distanță, am putut auzi cum făceați mișto de mine: vorbeați de spoturi de pe youtube, interzise ”scorpiilor frigide”. Mi-ai făcut semn. Am alergat spre mare și m-am aruncat în valuri! 

      Ochii Laurei, împăienjeniți de lacrimi, străluceau iar ca niște supernove.

      – Știi, iubito, ce ciudat, și eu m-am gândit la Vamă și la tine! spuse Radu.

      – Foarte ciudat, ”Zona” mea era Vama ta, iar ”Camera” – golfulețul nostru unde pusesem cortul acum câțiva ani. Incredibil, ne-am sincronizat și noi o dată.

      – Poate mai reușim o dată-de două ori, dacă facem eforturi... stai, nu te speria, deadline-ul e peste cinci ani!

      – E, într-adevăr, foarte ciudat. ”Camera 101” față de ”Camera” din ”Zonă”... infernul era unul mai puțin personal (la urma urmei, cum ai zis și tu, sunt mai curând arhetipuri ale unor spaime universale), mai difuz (mai puțin precis localizat)          , închis – acolo ești singur, cu durerea ta incomunicabilă. În schimb, ”Camera” din ”Zonă” e mai precis localizată în spațiu și timp (știm unde sunt ”Camera”, ”Zona”, știm zilele, orele și minutele când am fost fericiți), mai individualizată (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), iar paradisul nu e al unei singure persoane: implică minim doi (tu și Dumnezeu), deci dragoste. Paradisul pe care l-am găsit nu era doar al meu, ci și al tău și al lui Luca. Probabil al tuturor celor care cred în el. La fel de frumos ca la Revoluție. Mai știi că vorbeam noi: atmosfera aceea extraodinară, nu doar de solidaritate, ci și de comuniune. Fericirea aceea indescripitibilă. Ne îmbrățișam pe stradă, râdeam împreună, dansam, cântam, ne amestecam sângele și lacrimile, pluteam. Da, Radu, asta înseamnă că... Nu știu dacă pot să-ți spun... așa direct, zise Laura, lăsând ochii în jos.

      – Haide, iubito, vorbești despre toate experiențele alea traumatizante, inclusiv cu presa și acum nu poți să-mi spui mie...

      – Bine, mi-am dat seama că... că... că... te iubesc, şopti Laura înroşindu-se, dar uitându-se în ochii lui.

      – Uau, nici nu ştiu ce să spun! răspunse Radu, tresărind şi căscând ochii cât cepele, atât cât îi permiteau vânătăile şi umflăturile de pe faţă. A trecut aşa de mult timp de când mi-ai zis asta ultima dată... Aproape că am uitat... Mi se pare atât de straniu... Mă dezobişnuisem. Mai spune-mi o dată ca să încep iar să mă obişnuiesc! Uite, asta ar fi una dintre obişnuinţele la care nu aş renunţa niciodată.

      – Te iubesc, Radu! repetă Laura, privindu-l cu ochii ei negri de foc.

      – Sună aproape la fel de bine precum Concertul 2 de Rachmaninov! suspină Radu, cu ochii în lacrimi. Simplul fapt că ai spus asta compensează toată suferinţa de până acum. Şi eu te-am iertat şi te iubesc mai mult ca niciodată.

      – Sper că nu te-a distrus experienţa asta... Îmi reproşez aşa mult!

      – Nu, iubito. Dimpotrivă. A fost, într-adevăr, o experienţă traumatizantă, dar cred că m-am mai maturizat. Am crescut de la 3 la 4 ani. Știi, cred că am găsit amândoi un ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston: uite, Vama. Ce să mai zic, dacă am face dragoste, mi s-ar părea chiar intact, nu doar un ciob.

      – Vezi că totul are un sens, ţi-am zis eu! râse Laura.

      – Da, iubito, incredibil ce-am progresat! Cu siguranţă, am promovat la grupa mijlocie.

      – Ah, sunt atât de mândră de tine! Ai ajuns un erou, „Radu Mamii”! Cred că l-ai eclipsat deja pe Vaclav Havel. Însă mi-e groază că trebuie să plătim distracţiile astea scumpe, vouchere de tortură de 4998 de Euro, cu tot cu discount! Am încurcat-o! Radu, va trebui să vindem maşina!

            – Iar faci calcule, Laura? Lasă, iubito... Dacă trebuia să plătim taxa de glonţ!?