Examen cu Big Brother. Vol. 1. XVII. (Re)întâlnire (de gradul - 25) cu un torționar de treabă

Cum majoritatea zeilor olimpieni se află încă în Tartar, captivi în lanțurile lui Bebe, și trebuie luată rapid o decizie în privința lor, ca și în problema reasumării puterii, Promy se frământă foarte mult și e iar pe punctul să explodeze. Sunt multe variante și toate aparent la fel de satisfuckătoare. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion.

Dacă-i lăsăm acolo pur și simplu (cum zice Her, stăpânul alungat, care condamnă vehement lovitura de stat împotriva lui, deși el însuși a ajuns la putere prin mijloace cvasi-similare), ar însemna că tratăm în bloc, omogenizator, problema, cu toate că ar putea fi grade diferite de vinovăție, iar unii dintre zei chiar nevinovați. Și oricine îi poate elibera (pe toți sau pe unii dintre ei), oricând, chiar și acum, răsturnând situația iar. Mereu provizoratul ăsta nenorocit, planurile anulate, visele năruite, viața futută. Entropia. Principiul II al termodinamicii.

Dacă îi teleportăm pe SPP1001 (cum susține Don Quijote și chiar Promy înclină, asta e fix ce și-ar dori), înseamnă să rămână Olimpul fără zei (nu știm dacă e mare pagubă), și, de asemenea, să aplicăm pedeapsa globală, nediferențiată a exilului pentru toți, indiferent de gradul de vinovăție.

Dacă îi ducem la închisoare și începem o anchetă ca să aflam cine e vinovat și în ce măsură, teoretic trebuie să folosim mijloacele lor... foarte delicate, evident. Promy nu se încumetă să acționeze așa, știe foarte bine ce înseamnă lanțurile și tortura. Nu suportă să-l vadă în lanțuri nici măcar pe Zeus. Și nu mai vrea să dea ochii cu niciunul dintre zei niciodată, își dorește cu disperare să-i știe pe toți la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, pe SPP1001 sau în altă parte, undeva, cât mai departe. Ar face stop cardiac și ar reintra în comă dacă ar trebui să-i reîntâlnească la anchetă. Să le facem atunci tuturor o închisoare cu jacuzzi, grădină, izvorașe de ambrozie și nectar și, eventual, plasmă, iPhone 11 și Tonciuri cum are Zeus pe SPP1001? Sau numai celor care se demonstrează cooperanți? Parcă nici așa nu merge. Oricum, mama lui Promy, Temis, zeița justiției (al cărei spirit l-a moștenit și el), se pronunță ferm împotriva unei pedepse nediferențiate și arbitrare.

Indiferent de soluția aleasă, pentru început trebuie să facem investigații. Vom merge probabil din nou în Tartar să vedem exact cine a rămas acolo, în locul destinat trădătorilor. Prima oară n-am observat mare lucru (noi ăștia care eram atunci bacterii probiotice), iar Promy, Her și Pegas nu-și amintesc nici ei – au fost mai mult leșinați. Her i-ar abandona pe toți acolo, fără nicio judecată: ”Sunt trădători, acolo e locul lor, au vrut să mă răstoarne pe mine. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Și, oricum, indiferent ce au făcut acum, merită să rămână acolo”. Promy vrea totuși să investigăm, chiar dacă îi e groază și silă să mai calce acolo.

Iar în infern, în Tartar?! Toată lumea sare ca arsă. Ah, urăsc cuvântul ăsta, ”ars”, îmi aduce aminte de fulgerașe. Promy e primul care ar refuza să se ducă, dacă s-ar lăsa călăuzit de afecte și nu de rațiune. Dar el e și a fost mereu Vocea Rațiunii, va reuși și de această dată să se controleze. Deși nu are niciun chef, înțelegând că mai târziu poate fi prea târziu și, totodată, că trebuie neapărat să se informeze, Promy solicită să se organizeze o nouă coborâre în Tartar, împreună cu Her cel puțin. Bebe vine și el, dar, de data asta, nu va interveni, îi va lăsa pe Promy și Her să se descurce. Doar dacă vor fi în pericol, îi va scoate de acolo imediat. La fel, în ce privește decizia, nu e treaba lui, dar își rezervă dreptul de a evalua hotărârile yahoo-ilor.

Așadar, ne pregătim de noua incursiune în infern. Alegem ca formă de acces în Tartar chiar focul sacru (simbolic și destul de practic în condițiile date). Vom face impresie. Eu, Promy, Her și Bebe vom fi toți scântei din focul sacru. Vom intra prin gaura uriașă făcută de Bebe în Zidurile infernului la ieșire. Înainte de plecare, Promy bea nu o votcă, ci o ceașcă de cafea neagră, tare, fără zahăr, Her – suc bio de roșii, eu – o bere, iar Bebe mănâncă jăratic, ca să se obișnuiască puțin cu focul. În cinci minute, suntem deja în fundul infernului, la ultimul subnivel. Ce frumos cred că se vede foculețul nostru în bezna Tartarului! Parcă ar fi ”luminița de la capătul tunelului”.  

Când ajungem pe scena unde se desfășurase spectacolul, Promy, Her și cu mine ne recăpătăm forma umanoidă, iar Bebe se arată în toată splendoarea lui de inorog – mare, negru, mândru, cu ochi de foc și cornul strălucitor ca o sabie de lumină a unui cavaler Jedi. Promy se uită năucit la scena amfiteatrului: în dreptul stâncii de care a fost înlănțuit sunt pete mari de sânge închegat. Al lui.

Nimic neobișnuit... De ce trebuie să fie mereu așa? Deși leșinasem, la un moment dat, scuipatul lui Hermes mă arsese mai puternic decât fulgerașele lui Știi Tu Cine și mă trezise. Îl simțisem pe Hermes trăgându-mă de păr și stricându-mi coafura la care muncesc zilnic mai bine de o oră. Țin la ea mai mult decât Golum la inelul puterii. ”My precious!” Apoi îl văzusem pe Hermes înfigându-mi mai adânc pironul în piept, să nu cadă cumva. Plăcerea lui. Așa făcea și atunci. Așa face și acum. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Al Gore, câine turbat ce ești! O să te obișnuiești. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare!

Hermes a fost mereu mâna dreaptă a lui Zeus, a vorbit în locul lui și i-a pus în practică toate fanteziile distructive (violuri, crime politice, genociduri), căci stăpânul singur nu se putea descurca, nu era capabil să emită altceva decât fulgerașe și onomatopee. Cutia Pandorei și potopul n-ar fi existat fără el. Hermes e genul de băiat simpatic, de treabă, care bea un pahar de vin de la Chiron sau Dionysos cu tine, te servește cu chipsuri, joacă ”Plante vs. Zombie” cu tine, postează pe pagina ta de Facebook cauzele lui ecologiste, te pupă și te îmbrățișează când te vede pe stradă, apoi te scuipă și te torturează cu mâna lui. Și e nepotul meu, vă vine să credeți?!

 Un băiat de treabă ca bătrânelul ăla simpatic, torționarul Vișinescu, care sparge capetele deținuților politici și ale reporterilor. Nebunule, hoțule, mincinosule, porcule, ticălosule, nesimțitule, violatorule, trădătorule, câine rău ce ești, numai tu ești de vină! Ai mușcat din nou mâna stăpânului care te-a hrănit. Ai venit aici ca să ne sfidezi iar. Cum ți-ai permis? Ce vrei? Ce mai vrei? Nu te mai înveți minte? O să te arunc din nou în beznă și frig, în lanțuri, să te străpungă piroanele și să te sfâșie bestiile înaripate. Acolo o să zaci pentru totdeauna, ha-ha-ha! Nici scuipatul meu nu-l meriți. Mișcă, porcule!

Da, sunt vinovat, așa e, recunosc. Vinovat pentru că iubesc oamenii. Și sunt mândru de asta.

Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură.

Hai, scuipă-mă, Hermes, nu ezita! Flegmele tale mă onorează. Mai bine în lanțuri, devorat de bestii antropofage și împroșcat de balele tale decât să te ascult. Măcar dacă ați scoate din voi altceva decât o ploaie fierbinte și otrăvită de etichete sau onomatopee. Tu măcar ești capabil să etichetezi, alții știu doar să urle. Și totuși, Hermes, m-am săturat să te ascult. Voi înceta să vorbesc cu Zidurile. Dezbarcă-mă, leagă-mă iar, aruncă peste mine apă clocotită și otrăvită, îneacă-mă în potopul tău de etichete și în balele tale! Paralizează-mă cu privirea ta de reptilă și strânge-mă până la sufocare! Batjocorește-mă, stoarce-mi sângele și limfa, storcește-mi ficatul, fă-mă praf! Praf de stele... voi zbura iar, cu Ile și Her alături.

”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”! Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Da, dar de ce trebuie să fiu mereu redus la asta, o crustă de puroi și  jeg, o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile? Vorba lui Marin Sorescu: ”De ce ficatul?” Asta chiar era o poezie dedicată mie, ce tare! De ce ficatul? Credeați că, astfel, îmi veți distruge sufletul? În acele vremuri, ficatul era considerat un fel de inimă, sursa emoțiilor. Ați vrut să nu mai simt nimic... în afară de durere și de frică, v-a deranjat foarte mult că-i iubeam pe jegoșii ăia de muritori.

Știți ce, aproape că ați reușit să-mi ucideți sufletul: m-ați lăsat mii de ani în comă, abandonat pe Elbrus. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion. Am trăit într-o lume în care erau numai starturi (intenționat) greșite, unde alergătorii se călcau în picioare între ei ca la promoție la ”Black Friday”, iar cursele erau dinainte câștigate. Când am luat o supradoză de absurd (genocidul pregătit pentru... împuțiții de muritori), n-am mai putut răbda, am intervenit. Am dat startul chiar eu, împușcându-mă singur în cap, ca-n altă poezie a lui Sorescu, că tot l-am pomenit. ”Start”... Și așa lucrurile au mers bine. Stați puțin, m-am împușcat singur sau altcineva a făcut-o?

M-am săturat de procesele trucate, de injustiția asta revoltătoare, cumplită, fără sfârșit, aș da orice pentru un strop de dreptate. Întotdeauna am avut dreptate. Dreptate și nu drepturi. Când eram pe Elbrus, le-am chemat pe bunica Geea, zeița-Pământ și pe mami, zeița justiției (!), să vadă ce nedreptăți îndur! Mami e zeița justiției, dacă puteți să credeți! Ah, aveam nevoie disperată de un martor. Cineva care să vadă și căruia să îi pese. Mă prăbușeam în abisul indiferenței. În lanțuri, gol, singur, abandonat, sălbăticit... Până la urmă și tu m-ai uitat, Zeus! Chiar și tu, Hermes, după câteva sute de ani. Am crezut că pe mine n-o să mă uitați, dar în câteva secole nimeni nu-și mai aducea aminte de mine. M-ați abandonat toți acolo, în pustiu. M-ați lăsat singur pe cruce...

Născut în lanțuri. Născut vinovat. God created, natural born bound. Mă simt ca ”Muntele” (din poezia aceluiași Sorescu, cu siguranță, tot mie închinată): ”Am ajuns aici / printr-o regretabilă confuzie (...) Și cu toate că-mi suport / Cu destul stoicism / Soarta mea de granit / Câteodată mă pomenesc urlând: / Circulați numai pe partea carosabilă / A sufletului meu, / Barbarilor!” De fapt, Muntele e mai puțin chinuit ca mine, el se manifestă, pe când eu trebuie să mă controlez permanent. Muntele se cutremură și urlă, dar eu mă închid în tăcerea mea eroică ce mă apasă și mă strânge mai tare ca lanțurile. Aș vrea să pot urla și eu, dar știu că, dacă aș face-o, tot universul s-ar pulveriza într-o fracțiune de secundă.

Mi-e silă. ”În jurul cochiliei / E lumea, / Restul lumii, / Dispusă încolo și încoace, / După anumite legi / De care mi-e silă. / Și-n centrul acestei / Sile universale / Mă aflu eu, /  Melcul, / De care mi-e silă.” Am ajuns un melc. M-ați transformat într-un melc. Mi-e silă de voi. Mi-e silă de mine. Mi-e silă de tot. M-ați făcut să-mi fie silă de tot. Îmi vine să vomit când văd fețele voastre descompuse de ură, mai ales chipul tău, Hermes. Fața ta e încinsă și nădușită, schimonosită de un rânjet barbar, mâinile – umede și lipicioase, curg apele pe tine pe gerul ăsta siberian, te zvârcolești ca o fiară în călduri și urli. Erai singurul care bătea atâta cale până pe Elbrus ca să mă onorezi cu scuipatul tău, asta chiar și după o sută de ani. Întotdeauna am apreciat devotamentul tău. Dar și tu m-ai uitat, în cele din urmă.

Aș vrea să mă ascund sub breton, să nu te mai văd niciodată, nici pe tine, nici pe ceilalți. Să nu mai am niciun contact cu tine, să nu te mai apropii de mine, să nu mă mai atingi. Nici o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină (de-aici până la SPP1001) nu e de ajuns. Și totuși, nu pot să dispar sub breton, nu-mi pot desprinde privirea de chipul tău congestionat, desfigurat de ură, de rânjetul tău sarcastic, de ochii tăi galbeni de fiară (de un galben bolnav, hepatic), de pumnii tăi strânși și ridicați. În curând, voi fi iar gol, în lanțuri în fața ta și a lor, mâinile tale mă vor pipăi, îmi vor zdrobi coaiele, îmi vor storci ficatul să-l facă pateu, iar scuipatul tău îmi va lăsa cratere pe față și pe corp. Sunt în mâinile tale, fă ce vrei cu mine! Mă uit la tine narcotizat, paralizat, fascinat de propriul meu sfârșit pe care-l ghicesc în tine. ”Baba Promida” știe. ”Două minute de ură!” Dar ce am? Iar vorbesc cu tine? Cu Zidurile? Am venit aici să anchetez, de ce mă port ca un condamnat?

***

Promy se clatină. Îi vine să vomite și i s-au tăiat picioarele. Mă strânge spasmodic de mâna dreaptă. Aruncă o privire spre zeii olimpieni din sală: l-au recunoscut, își zornăie lanțurile, urlă, se tăvălesc, scuipă spre scenă, își agită pumnii în aer. E și Hermes, undeva aproape, chiar lângă scenă. Spumegă de furie și azvârle din priviri săgeți de foc mai fierbinți și mai tăioase ca cele îmbibate în veninul otrăvit al Hidrei. Antenuța nu spune nimic, își acoperă fața cu mâinile. Promy s-ar întoarce cu spatele, dar nu are cum pentru că scena e înconjurată de public, așa că inspiră cât poate de adânc și le înfruntă privirea. Eu mă lipesc de el. Ne susținem reciproc. Her face o piruetă ca să-i vadă pe toți, apoi izbucnește într-un râs isteric: ”E tot Olimpul acolo, inclusiv Pan, soțul Antenuței. Ăsta e un noroc sau un ghinion pentru noi? Ia te uită, au ajuns ei acum în sala trădătorilor, ce baftă pe ei! Așa le trebuie dacă au vrut să-mi uzurpe tronul. Până mâine dimineață suntem noi acolo, în locul lor.” Numai Bebe rămâne drept, semeț, dominând scena și publicul cu aerul lui hieratic și aruncând flăcări din priviri.

Cum Promy pare incapabil să mai facă ceva, Her îi ia repede telefonul mobil din mâna stângă și, continuând să râdă nervos, fotografiază și filmează rapid sala pe iPhone 11, ca să-i avem pe toți înregistrați. Vom verifica înregistrarea cât de curând, îndată ce își revine Promy un pic. Cu mâna încleștată de a mea, înfigându-mi unghiile în carne, alb ca varul și scuturat de spasme cumplite, Promy îi șoptește lui Bebe: ”Să plecăm! Te rog! Acum”.

De voie, de nevoie, Bebe îi face pe plac lui Promy: ne întoarcem imediat la masă, acasă la Promy, unde familia ne așteaptă cu un grătărel în grădină. Nu vrem să întârziem, Promy a promis că o să fie la timp la dejun. Bebe verifică scuturile din jurul casei, le mai încarcă puțin și îl roagă pe Promy să le dubleze cu propriile lui scuturi energetice. Ce bine e să lucrezi în echipă! Ne așezăm la masa din grădină unde ne întâmpină un souvlaki delicios de miel, vițel, pui și porc, cu garnitură de pâine prăjită cu usturoi și lămâi. Și vin roșu, sec, tare și aromat de la Chiron.  

În sfârșit, arunc și eu o privire în jur, pentru că înainte nu-mi arsese de așa ceva (Aoleu, iar? De ce vorbesc astfel? M-am săturat de fulgerașe!): e o casă ecologică proiectată de Promy recent, mare (normal, pentru titani), dar prietenoasă, nu foarte înaltă, cu forme curbate, naturale, feminine, vii și expresive, suprinse parcă în mișcare precum clădirile lui Gaudi din Barcelona (Batlo, de pildă). Culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate hipnotic, dansând  un ultim tango cu pământul ca frunzele de arțari canadieni toamna târziu, într-o explozie de lumină și culoare. Un dans al forței și al echilibrului, în același timp aristocrat și plebeu, pe de o parte controlat, elegant, precis, păstrând ritmul și pașii cu acuratețe, iar pe de alta explorând abisuri, pasional, dezlănțuit, fără limite. Controlul rațiunii și puterea iubirii nemăsurate, interzise. Tandrețea dulce-sfâșietoare a ultimelor mângâieri... Mai strânge-mă o dată în brațe înainte să mă cufund în întuneric și să fiu devorat de spaime!

Casa are și un design special: ferestre cu margini aurite, în formă de frunze sau de ochi, prin care se zăresc nenumăratele plante decorative de pe holuri, din camere sau din grădină. Sute de ochi scânteietori de aur clipind în întuneric. Lumina nu se vede decât în întuneric. Și doar dacă o aprinde cineva. Logic, nu? Întrebați-l pe Promy. Sau pe Dumnezeu. Și încă ceva: un miros de ars plutește în aer și, surprinzător, îmi place. E un miros dulce de ars care mă face să-mi doresc să mănânc căsuța din povești întreagă precum Hansel și Gretel. Un miros dulce-răvășitor de cremă de zahăr ars, cum îmi făcea mama demult, în copilărie...

Pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice cum ar fi membrana rezistentă la umezeală. Se simte finețea, forța și siguranța mâinii de titan. Aer... E atâta nevoie de o gură de aer proaspăt în Olimp. Aici e singurul loc respirabil. Surse de încălzire? Energie solară, eoliană, biogaz (ultima ceva mai puțin, în ciuda potențialului, pentru că nu există un cadru legal corespunzător, nici subvenții suficiente). Arhitectură sustenabilă: totul construit ingenios, fiabil, economic din punct de vedere energetic, prietenos cu mediul, deopotrivă elegant și practic. Nimic nu se pierde, totul este reciclabil, de la materialele de construcții la apa de la toaletă (provenită din apa de ploaie). Titanii știu ce înseamnă să pierzi totul și nu vor să risipească nimic.

Curtea e străjuită de pini negri, iar masa mare, ovală, din lemnul aceluiași arbore, e plină de souvlaki aburind. Mor de poftă și de foame, dar nu îndrăznesc să mă ating de nimic, nici să comentez ceva. E și ”soacră-mea”, titanida Temis, zeița justiției, în capul mesei. Toate lumea stă la masă... cu excepția lui Bebe care se află la o distanță nu tocmai igienică, de numai 3 metri în raport cu noi. Înainte să apuc să sparg liniștea apăsătoare și să iau o bucată de souvlaki de pe masă, cu un aer aparent nepăsător și vesel, Bebe deschide discuția:

– Ce-aveți de gând, yahoo-ilor?

– Păi, ai văzut ce ne-nghesuim să preluăm iar puterea și să pedepsim, zice Promy, cu glas înăbușit. Her, vrei să-ți reiei tronul?

– Până o să-mi reiau eu tronul, o să fim înapoi în Tartar, mormăie Her. O să-i elibereze cineva.

– Asta nu-i chiar așa de simplu, intervine Bebe. Lanțurile mele nu pot fi desfăcute decât de mine. Iar oricine vrea să-i elibereze, fie și unul dintre voi, va ajunge el însuși în lanțuri. Așa e formula. Tare, nu?

Promy rămâne cu gura căscată. Îi cade souvlaki din gură la propriu. ”Cum așa? Face mișto? Sau formula e reală? Și eu de ce n-o știu? Nu că n-aș putea s-o învăț... Dar, în cazul ăsta, se schimbă lucrurile.”

– Acum, măcar un lucru e clar, rostește Bebe, privindu-ne cu un aer poznaș. Depindeți toți de mine. Numai eu pot să desfac lanțurile. Și le voi desprinde sau nu, în funcție de decizia voastră. Îmi rezerv dreptul de a analiza și de a evalua hotărârile voastre de yahoo-i. Și voi acționa în consecință.

– Bebe, ce naiba e asta? zice Promy, încă foarte șocat și bulversat. Faci mișto? E un test ca să vezi dacă merită să încerci să ne împr... să mă domesticești?   

– N-ai decât să te întrebi, deși nu prea cred că tu poți fi domesticit. Mă dau în vânt după yahoo-ii care-și pun întrebări. Procesele voastre de gândire și de conștiință sunt distracția mea preferată. Cam puțină, din păcate, în ultima vreme... Din ce în ce mai puțină.  

– Atunci mă bucur că ai dat peste mine, probabil că sunt destul de distractiv pentru tine. Nici eu nu prea cred că pot fi domesticit. Te rog însă să nu ne mai zici ”yahoo-i”. Nu e politically correct. Ori ne spui pe nume ori, nu știu, ”umanoizi”. Ce ziceți, fraților, se acceptă ”umanoizi”?

Lumea pare să fie de acord. ”Umanoid” e un termen acceptabil comparativ cu ”yahoo”, deși s-ar putea ca Bebe să nu fie foarte departe de adevăr.

– Bine... umanoizilor, să vedem ce-ați hotărât. 

– Încă nu am hotărât, răspunde Promy. Vom vota. Deci decât avem două variante (așa se zice la București, nu?): a. propunerea lui Her – îi lăsăm pe olimpieni acolo, în Tartar, așa cum sunt și ne băgăm picioarele; b. propunerea mea și a lui mami – îi ducem deocamdată la închisoare (una cât de cât confortabilă), facem investigații (Chiron, chiar eu, la nevoie, în măsura în care suport, să vedem, poate găsim totuși pe cineva mai neutru) și pedepsim diferențiat, în funcție de gravitatea vinei. Haideți să votăm! Alex...

– Stai puțin, frate, de ce votează Alex? Ce treabă are el? sare Epi (Epimeteu). Numai noi, ăștia de-aici, trebuie să avem drept de vot. 

– Frățioare, trăim într-o lume deschisă, multiculturală, a fluxurilor și rețelelor comunicaționale, a unei conștiințe globale, în ”societatea cunoașterii” și a solidarității comunității internaționale, zice Promy, gesticulând dramatic. Toată lumea trebuie să se implice și să voteze. Noi nu am intervenit în treburile lor? Ei, și ei trebuie să participe la acțiunile noastre, așa cum au și făcut până acum. Nu ne-au ajutat pe mine și pe Ile când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine, apoi să-l teleportăm pe tăticuțu’ pe SPP1001, să scăpăm de Antenuța și să recucerim Olimpul? Așa le mulțumim noi?

– Hei, Promy, lasă vrăjeala! Să știi că sunt de partea lui Epi de data asta, să votăm exclusiv noi, cei de-aici, intervine și Her. Noi știm mai bine cum stau lucrurile aici.

– Vă rog, votul trebuie să fie universal, nu facem discriminare, intervine mama lui Promy, Temis.

Cei prezenți continuă să se agite și să țipe. Cine-o ascultă pe Temis? Balanța ei, a justiției, nu e niciodată în echilibru, ci se învârtește haotic, nebunește, în sensul acelor de ceasornic sau în sens trigonometric, după cum bate vântul... puterii. Oricât s-ar strădui Temis sau Promy, dreptatea e strâmbă și tocmai cei care tânjesc după un strop de justiție sunt primii pedepsiți. ”Vinovații fără vină”...

Cum lumea vociferează și lucrurile nu sunt tocmai clare și acceptate de toți, Bebe bate cu piciorul (mă rog, copita) în pământ, apoi suflă flăcări pe nas și aprinde lumânarea parfumată cu aromă de vanilie, în formă de flacără olimpică, de pe masă.

– Toată lumea votează, spune Bebe grav. Toți. Sper că e clar. Altfel îmi retrag sprijinul.

Vocile amuțesc. Fără Bebe totul e pierdut, așa că votul se reia în liniște.  

– Acum, că votul universal a fost... impus democratic, Alex, te rog să începi. Ești primul care va vota, spune Promy.

– Varianta mai puțin arbitrară, ceva mai corectă și mai individualizată, deși prezintă un grad mai ridicat de instabilitate... entropie, ca să nu spun că vom ajunge toți iar în Tartar, că și eu sunt acum ”prietena” ta, Promy. Varianta b.  

– OK, 1-0 pentru varianta b. Her... 

– Varianta a, evident. Promy, m-ai înnebunit, ai grijă, faci totul ca să nu mai fiu ”prietena” ta! După ce că mi-ai ridicat Olimpul în cap, acum nu mai vrei să scăpăm de ei, când avem, în sfârșit, ocazia. O să ajung să am aceeași relație cu tronul ca Bahmu cu Prigo. Her și tronul – Bahmu și Prigo. Încă un pic și o să mă însor cu Olimpul a 1243-a oară, după jde mii de scandaluri. Cred că încep și eu să mă pricep la cuantificat și predicții, am învățat de la tine.

– OK, 1-1 pentru varianta b. Pegas... 

– Varianta a. Trebuie să gândim raportat la Olimp și la noi. Varianta ta e prea exotică, extravagantă și riscantă deopotrivă.

– OK, 2-1 pentru varianta a. Epi...

– Varianta a. Ce mă mai întrebi?

– OK, 3-1 pentru varianta a. Atlas...

– Tot a. Nu am ce să comentez.

– OK, 4-1 pentru varianta a. Don Quijote...

– Aș spune varianta a, dar e Bebe de față. Așa că aleg b. Varianta b. 

– OK, 4-2 pentru varianta a. Meneceu...

– Frate, mi-e foarte greu. Pe de o parte, știu ce înseamnă lanțurile, la fel ca și tine, și nu sunt de acord cu ele. Pe de altă parte, vreau să trăiesc, să fie liniște, să stau acasă și să fiu alături de frații și prietenii mei. Iar ei acum înclină spre varianta a. Așa că mă abțin.  

– OK, 4-2 pentru varianta a, cu o abținere. Ile...

– Varianta b. Pare soluția cea mai democratică, deși știu că e foarte dureroasă și ingrată pentru tine, Promy, și, totodată, implică nenumărate riscuri.

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu o abținere. Chiron...

– Mă abțin. Teoretic, aș fi pentru varianta b. Practic, pentru a. Nu corespund teoria cu practica, așa că mă abțin și eu. 

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu două abțineri. Eu, c-am ajuns la mine... Oops. Votez b, cu riscul să spuneți chiar voi, ai mei, că sunt dușmanul vostru. Parcă e prima oară când mă considerați trădător! Deci, acum avem egalitate 4-4, cu două abțineri. Continuăm, mami...

– Promy, nu, acum pe bune, ai votat împotriva ta și a noastră, intervine Pegas, spumegând de furie.

– Îmi pare rău că asta e percepția, dar e dreptul meu să aleg și cred că pe termen lung opțiunea mea se va dovedi funcțională. Trebuie să avem viziune. Mai știți, un pic mai devreme, am coborât în Tartar sub formă de foc sacru... Focul sacru trebuie să ne ilumineze, nu să ne ardă, să ne facă scrum. Asta-i și diferența între mine și Știi Tu Cine... Zeus, suspină Promy. Mami, te rog...   

– Varianta b. Chiar eu am sugerat-o. Cred că ăsta e spiritul justiției. Iar spiritul justiției trebuie să se detașeze de problemele personale, de fantasmele bovarice locale, de etnocentrismul îngust, precum și de diferențele de status socio-economic, spune Temis privindu-ne îmbujorată și cu ochi strălucitori.

– OK, 5-4 pentru varianta b, cu două abțineri. Tati...

– Varianta a. Ai înnebunit de tot, Promy? În ce căcat ne mai bagi? Dacă nu-ți pasă ce faci cu tine, ar trebui să te intereseze ce faci cu noi.

– OK, egalitate, 5-5 pentru varianta b, cu două abțineri. Pando, te rog... 

– Păi, și eu știu ce înseamnă să fii condamnat fără vină. Multă lume m-a considerat pe mine vinovată pentru că am adus Cutia cu tot răul din ea pe pământ. Frecvent, femeile în bloc au fost culpabilizate pentru asta. Femeia e sâmburele răului din lume, nu-i așa? Stați puțin, eu am făcut Cutia cu tot ce era în ea sau Zeus? Eu am dăruit-o oamenilor? În spiritul unei justiții reformate, aș vota pentru b, dar, având în vedere instabilitatea permanentă și contextul de acum, pe de altă parte, mă solidarizez și cu cei care au votat a. Așa că, în cele din urmă, mă abțin.

– 5-5 pentru varianta b, cu trei abțineri. Bebe, tu votezi? Cred că e rândul tău, spune Promy.

– Doar n-o să mă cobor la nivelul ăsta, comentează Bebe. Treci la Jill, să nu uiți de ea, e ultima și cred că are votul decisiv. 

– Jill, te rog...

– Varianta b. Dacă vreți într-adevăr o schimbare, trebuie să mergeți pe ea.

– Deci, 6-5 pentru varianta b, cu trei abțineri.  

– Promy, nu trebuie să fac cine știe ce calcule ca tine ca să observ că voturile și opiniile sunt divizate: noi vs. muritorii, spune Her pe un ton ridicat, întunecându-se la față. Muritorii au înclinat balanța... lui mami a ta. Și, ca întotdeauna, ai fost de partea muritorilor, nu a Olimpului.

– Atunci nu e nicio surpriză, v-ați obișnuit deja. Yeah, a câștigat propunerea mea și a lui mami! Am câștigat! Am câștigat! Îmi vine să plâng de ciudă și să mă criogenez. Cât am sperat să iasă învingătoare varianta a!

Examen cu Big Brother. Vol.1. XVI. O fetiță cu codițe îi face pe Promy, Her și Pegas bacterii probiotice ca să-i elibereze din Tartar

Nunta Antenuței cu Pan (o alegere liberă a partenerului, evident, prin intermediul săgeții lui Eros) l-a epuizat pe Promy, mai mult decât toate celelalte evenimente. Se simte mereu obosit și amețit. Mai că-mi vine să-l ascund sub vălul negru, chador ca pe Zâna-Speranță ca să se odihnească. Nu că nu mai știe exact cine e, dar nu mai recunoaște care e mâna stângă și care e dreapta, nici măcar cu ceas și brățară. Repetă mecanic ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara”, dar nu mai poate distinge ceasul de brățară.

Într-una din următoarele zile, Promy se hotărăște să-l viziteze pe Her, noul stăpân din Olimp, la palat. Nu are chef să vadă pe nimeni altcineva dintre zei, îi vine să vomite când se duce acolo, dar i-e dor de Her și-și face griji pentru el. Îl sărut la plecare și-i spun să fie atent. Sincer, mi-e teamă pentru el, Promy nu se simte bine deloc, iar situația asta ar putea fi speculată de numeroșii ”prieteni” din Olimp. Dar nu pot să-l țin încuiat în casă, să facă numai exerciții de identificat ceasul și brățara.

Așadar, suspinând și frângându-mi mâinile, îl las să plece. Îndată ce iese, agitată, patrulez prin casă (adică un pas înainte și unul înapoi, atât cât îmi permite spațiul în apartamentul din Titan), mușcându-mi buzele și suflându-mi șuvița. După trei ore, cum încă nu s-a întors, încerc să-l contactez. Nu răspunde. Să nu disper încă, poate că nu vrea să fie deranjat. Mai aștept o oră-două, apoi îl chem din nou, în varianta-alarmă: ”Help, Promy, help!” Nimic. Să-l strig și pe Her? ”Help, Her, help!” Niciun răspuns. Mă trec toate apele. Ce s-a mai întâmplat? Dar poate că nu e nimic, oi fi paranoică. O să-i mai strig. ”Help, Promy, help!” ”Help, Her, help!”

Tocmai atunci apar Alex și Jill, curioși să vadă ce mai facem și nerăbdători să afle cum merg treburile în Olimp. Jill mă îmbrățișează cu forță și pasiune, dar Alex se retrage strategic ca nu cumva să mă apuce efuziunile sentimentale de tip rusesc și să-l umplu de băluțe de bucurie. Numai Alex are voie să scuipe. Intelectual, evident. De fapt, Alex a venit să-și recupereze ceasul, Promy l-a furat, așa face el, intelectualul nostru flegmatic o să se răzbune crunt măcar prin faptul că va seduce toate sirenele de pe Gliese și nu-i va lăsa lui Promy niciuna. Eu îi spun că și ”Călăuza” din filmul lui Tarkovski a furat ceasul nevestei, dar nu pentru ea, ci pentru Zonă. Așa e și Promy. Cred că de data asta nici nu și-a dat seama că a plecat cu ceasul lui Alex, era varză, săracul.

Aș vrea să-i amuz pe Alex și pe Jill cu povești din Olimp și de la nunta Antenuței, dar acum, din păcate, nu e timp și am cam intrat în panică. Culmea ironiei, nu avem nici măcar un iPhone 11 să ne uităm pe el, poate că așa am fi reușit să monitorizăm tot ce se petrece în Olimp, prin intermediul aplicațiilor instalate special. Disperată, cum nu am la cine altcineva să apelez, iar noi suntem trei muritori fără superputeri, din afara Olimpului, îl chem pe Pegas în ajutor. Din fericire, Pegas sosește imediat. Corpul îi e foarte încordat, coama îi tresaltă nervos, nările îi freamătă, are botul în spume, iar din ochi îi țâșnesc săgeți de foc. E și el îngrijorat, nu știe nimic nici de Promy, nici de Her dar poate că vedem mai mult pe noul iPhone 11, are el unul, slavă Domnului. Activăm hărțile 7D: sala tronului, bizar, e complet goală, nu se vede nimeni. Inima îmi bate nebunește. Să verificăm și pe Elbrus: nu, pot răsufla (deocamdată) ușurată, e pustiu. Să încercăm și acasă la Promy.

Mi-a promis că o să mergem la el acasă să-mi prezinte familia, dar, în ultima vreme, m-a tot amânat. Am fost doar o dată, demult, (când nu erau Atlas și Meneceu), acum se reuniseră, în sfârșit, toți frații și trebuia să sărbătorim. Surprinzător, chiar în seara asta! De ce ne-am făcut iar planuri? Hărțile 7D de pe iPhone 11 sunt destul de clare, se vede întreaga familie: taică-su, Iapet, mama, Temis (zeița justiției, un fel de ”mama-soacră”, în termenii Antenuței) și frații – Epi (Epimeteu cu nevasta, Pandora), Atlas și, mai nou, și Meneceu, proaspăt eliberat din Tartar după mii de ani de temniță în infern.

Mă îngrozește apariția fratelui mai mare, Meneceu: numai piele și os, ca la Auschwitz, cu ten cavernos, brăzdat de un puf alb (semnul morții) și orbitele ochilor adânci și goale. Zace într-un fotoliu, cu o privire rătăcită. Parcă nu e capabil să schițeze o singură mișcare. Mama încearcă să-i dea ambrozie cu lingurița, dar Meneceu se îneacă și scuipă. Temis are aspectul unei adolescente, dar fiul ei pare un pachet de oase strâmbe și roase, pe care niciun câine năpăstuit ca Al Gore nu le-ar vrea. Poate tocmai de aceea a amânat Promy constant să mă ducă în vizită la părinți acasă, l-a marcat probabil întoarcerea lui fra-su, precum și starea lui fizică și psihică. Așteaptă ca Meneceu să se pună cât de cât pe picioare.

Meneceu a fost arestat când Promy era mic pentru că i s-a opus și el lui Zeus. Cei doi frați nu au petrecut împreună prea mult timp, dar exemplul lui Meneceu l-a inspirat pe Promy în confruntarea cu Știi Tu Cine. Tătăl lor, Iapet, nu a fost niciodată de acord cu rebeliunile celor doi frați, se plângea mereu că rămâne singur la bătrânețe, fără reazem, că lor le pasă de toți amărâții, numai de el nu și că i-au înșelat încrederea tocmai ei, băieții dotați cu un IQ mai mare și aparent mai înțelepți (”brânză bună în burduf de câine”). Tatăl lor are măcar meritul că nu i-a mâncat când erau mici, cum era ”la modă” atunci și cum a procedat însuși fratele său, Cronos. A fost destul de avansat pentru epoca lui. Totuși, regretă acum cumva că nu i-a mâncat la momentul potrivit, poate le-ar fi scos gărgăunii din cap. Poate că peste o mie sau zece mii de ani, tatăl lor le va împărtăși gărgăunii. Promy și Meneceu știu să aștepte. Titanii au răbdare. În schimb, mama, Temis, zeița justiției, i-a înțeles pe amândoi. Mai ales pe Promy, în ce privește salvarea muritorilor. Ea a fost capabilă să aprecieze viziunea și dragostea lui pentru oameni și l-a susținut discret. A fost singura, restul l-au considerat și-l mai cred și acum un vierme de trădător. Al Gore e de vină, normal. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Ce e corect?

Nici Atlas n-a scăpat de furia punitivă a stăpânului: el (mai slab la minte, dar cu o forță fizică colosală) a fost pedepsit și păcălit de Zeus să țină bolta cerească. Recent a aflat că avea în spate, de fapt, altceva și că bolta nu trebuie susținută, se ține singură. A dus-o în spate până s-a prăbușit cu ea, rupt de oboseală. Din patru frați, trei au fost condamnați politic. Mai mulți înăuntru decât afară, un principiu aplicat și la noi în anii ‘50, la începuturile glorioase ale comunismului. Acum, toți cei patru frați sunt acasă, spre bucuria părinților. De fapt, nu chiar toți. Am sperat că Promy e acasă, dar nu e.

Ce s-a întâmplat? Oare iPhone 11 prinde Tartarul? Numai intrarea în Tartar, mi-a explicat Pegas care se pricepe la gadgeturi și el: nu are acoperire pentru restul și, oricum, există filtering și bruiaje. Atunci trebuie să mergem în Olimp să-i găsim pe Promy și pe Her. Pegas se bucură că vrem să facem ceva pentru salvarea prietenului său și se oferă să ne ajute, el cunoaște bine Olimpul. Ochii îi strălucesc de bucurie, dar, deodată, privirea lui se schimbă și aruncă raze laser tăioase către mine. Parcă am mai văzut undeva privirea asta. Privirea asta... clocotind de mânie și de ură!

Dacă Pegas nu e Pegas și e... chiar Antenuța? Nu știu, parcă ceva nu e în regulă. Dacă e o capcană? Mă trec fiori de gheață. Ce am, iar sunt paranoică? Îl rog pe... ”Pegas” să aștepte puțin și mă duc să vorbesc între patru ochi cu Alex și Jill, în timp ce privirea lui ”Pegas” mă urmărește, mă arde și mă tranșează de la distanță. ”Alex, Jill, nu am încredere în Pegas, parcă n-ar fi el. Mi-a aruncat o privire atât de plină de ură încât nu pot să cred că e el. Poate fi oricine, chiar și Antenuța. Mă detestă atât de mult că nu s-a putut abține, ura a răbufnit, n-a mai putut-o controla și s-a deconspirat. Eu zic să-l chemăm pe Bebe, inorogul, împreună cu Don Quijote. E ultima șansă.”

Nici nu apuc bine să-i strig, că Bebe apare într-o clipă împreună cu Don Quijote, iar eu le mărturisesc amândurura, albă ca varul, cu vocea întretăiată, tremurând, temerile mele. În timp ce mă ascultă, Bebe se uită în jur cu atenție și inspiră adânc: el poate detecta și identifica persoanele după miros. Clar, e Antenuța, Bebe o recunoaște fără urmă de îndoială, așadar, trebuie să plecăm imediat spre Olimp, suntem toți în pericol. Bebe ne micșorează ca să încăpem toți patru pe el (deși nu-l lasă în mod normal decât pe Don Quijote să-l călărească): Alex, Jill, Don Quijote și cu mine, apoi zburăm spre Olimp cu viteza record a lui Pegas.

În sala tronului, pustiu, așa că ne ducem acasă la Promy: într-adevăr, hărțile par să fi spus adevărul, nu e acolo, iar părinții nu știu nimic și se îngrijorează și mai tare. Abia apucaseră să-și strângă și ei de câteva zile toți copiii acasă. Să încercăm la înțeleptul Chiron, centaurul, poate cunoaște ceva sau ne dă vreun indiciu. Din păcate, Chiron nu știe nici el nimic, dar ne sugerează să mergem în infern, în Tartar: acolo sunt, probabil, șanse mai mari să-i găsim. În Tartar? De ce nu? Trebuie să-i salvăm pe Her și pe Promy. Bebe se gândește și la o metodă practică de acces în infern: ne poate preschimba pe toți în bacterii probiotice Bifidus Essensis nedetectabile, iar el va deveni o fetiță drăguță, cu codițe împletite, funde și pompoane, care face promoție (cu sampling) la iaurtul Danone cu Bifidus Essensis. Va avea mai multe cutii de iaurt pe care le va împărți, iar într-una vom fi noi. Nimeni nu va bănui nimic și toți vor fi încântați să guste noul iaurt.

Zis și făcut. Bebe ne micșorează și mai mult... până la dimensiunea unor bacterii, iar el se transformă într-o fetiță drăgălașă, cu o față angelică, ochi albaștri, mari și inocenți, păr lung, bălai, bujori în obrăjori și piele de porțelan. La intrarea în infern, Bebe îi dă Cerberului trei cutii de iaurt (că are trei capete) și trecem de el fără probleme. Depășim primul nivel din infern și nu găsim pe nimeni. Coborâm în continuare, hotărâți să mergem până la capăt. La ultimul nivel, în Tartar, Bebe tresare, gata să verse iaurtul: l-a simțit pe Pegas, undeva la capătul tunelului, dar semnalul era foarte slab. Pe Promy și Her nu-i detectează.

Avansăm la ultimul subnivel, în beznă, frig și umezeală. În sala destinată trădătorilor e animație mare. Pe scena de tip amfiteatru, înconjurată din toate părțile de public, se află, într-adevăr, Pegas, dar și Promy și Her. Aripioarele albe ca zăpada ale lui Pegas sunt zdrobite cu ajutorul unui aparat de tortură, iar el geme slab. Promy e din nou dezbrăcat, în lanțuri, cu un piron în piept și cu un vultur înfipt în ficatul lui, Her – legat  și îmbrăcat cu haina înveninată, înmuiată în sângele otrăvit al Hidrei. Niciunul dintre ei nu se mișcă și nu scoate niciun sunet. Poate că au leșinat.

În sală sunt prezenți majoritatea zeilor olimpieni și apropiații lor. Încinși la față și agitați, făcându-și vânt cu evantaie (deși înăuntru e un ger siberian) sau sorbind nectar din pahare înalte, împodobite cu pietre scumpe și cristale Swarovski, olimpienii își dau coate, se foiesc, șușotesc și chicotesc. Se aude respirația lor grea, înecăcioasă ca icnetul unui vulcan gata să erupă. Murmurul lor puternic, insinuant zguduie pământul, podeaua și pereții trepidează halucinant. În curând, din gurile lor strâmbate de ură vor țâșni flăcări otrăvite, vulcanul diform va exploda, iar lava epidemică, fierbinte și oarbă, va curge în valuri. Foc contagios, pustiitor, fără leac: va contamina și va devora totul în jur. Vom urmări o vreme, fascinați, strălucirea maladivă a flăcărilor și a lavei, în urletele zeilor din sală. Cumva, știam asta. Focul profetic, mistuitor. Am ghicit. Mai exact, am anticipat. ”Two minutes hate!” ”Două minute de ură!”  

Îmbrăcat într-o robă lungă, argintie, strălucitoare și cu perucă albă de magistrat pe cap, Hermes citește actul de acuzare. Pentru trădători, evident. De ce nu mă miră nimic? Asta e doar prima ședință din miile care vor urma, procesul-spectacol continuă, ”the show must go on”. Epoca modernă nu mai recurge la execuții sumare, în locuri obscure, neștiute de nimeni (cum a fost înlănțuirea lui Promy pe Elbrus), ci la procese-spectacol în văzul tuturor, de preferință televizate și/sau online, cu audiențe cât mai mari. Fiecare trebuie să-și joace rolul. Acuzații trebuie să-și recunoască vina pe scenă, în fața publicului, să se târască în genunchi și să cerșească îndurare, chiar dacă știu că nu o merită. Acuzatorii trebuie să emane siguranță de sine și măreție și, totodată, să creeze senzația că reprezintă o forță inexorabilă... a destinului.

Mai mult, Hermes e conștient că-l vede însuși Obama, deci, trebuie să fie totul pregătit în detaliu, impecabil și să producă impresie. Aflată în rândul întâi, ușor adusă de spate, cu fața pământie, sufocându-se parcă sub coif, Antenuța închide ochii. Dar Bebe nu se lasă copleșit de spectacol, își mușcă buzele, își prinde cercelul desfăcut din urechea dreaptă, își aranjează fundițele și înaintează grațios spre scenă, împărțind iaurturi și zâmbind dulce. Va ajunge pe scenă cu orice preț. Nu suportă să-l vadă pe prietenul lui, Pegas, cu aripioarele strivite. Pegas trebuie să zboare din nou.

Dacă va fi absolut necesar, Bebe va folosi dispozitivul de teleportare pe Gliese pe care l-a găsit la Promy acasă și pe care știe acum să-l utilizeze. Pe scenă, Bebe îl servește cu iaurt pe Hermes, apoi se repede la Pegas, îi șoptește cine e, cu lacrimi în ochi, și-i eliberează aripioarele. Pegas se bucură, dar nu are putere să zboare, nici să meargă măcar, așa că fetița cu codițe îl preschimbă în bacterie probiotică și-l introduce și pe el în cutia cu iaurt. Trebuie să se ducă și la Promy și Her, dar mai întâi să scape de zeii olimpieni. Aruncă niște vânturi hipnotico-adormitoare și, totodată, lanțuri pentru toți din sală. Apoi se îndreaptă spre Promy și Her, le rupe lanțurile și le dă drumul. Aceștia se prăbușesc ca morți. E clar, nu sunt prea cooperanți, trebuie să-i transforme și pe ei în bacterii probiotice, nu-i poate scoate altfel de-acolo. În sfârșit, are cutia de iaurt plină. Cu obrajii îmbujorați, zâmbind satisfăcut, Bebe își ia zborul, vertical, de la ultimul nivel până sus, afară, în viteză și străpunge Zidurile infernului. Gata, Bebe nu a creat o mică breșă în Zidurile infernului, ci o gaură zdravănă. Sper că infernul e asigurat, căci Bebe n-o să plătească nicio pagubă.   

Acasă la Promy, imediat după ce ne face pe toți la loc cum eram și instalează scuturi energetice, dublate de scuturi mentale (bioenergetice) de protecție (cam cum avea Bella în ”Twilight”), astfel încât să nu putem fi nici detectați, nici să treacă altcineva de ele, Bebe începe consultațiile și tratamentele. Mai întâi cu Pegas. Deocamdată, Pegas nu poate merge sau vorbi (când s-o porni, n-o să-l mai oprească nimeni), dar Bebe speră să poată zbura împreună diseară. Și el, și Pegas au nevoie de o plimbare undeva, departe, să nu mai știe de nimeni și de nimic. Bebe își freacă botul negru, cald și umed de coama albă, rece și zbârlită a lui Pegas, apoi se lipește de el. Pegas clipește din ochii roșii, injectați și încearcă să facă doi pași, însă se prăbușește. Cu nările fremătând și botul în spume, Bebe se apucă de preparat siropuri regeneratoare pentru toți: îi dă să bea prima oară lui Pegas (cu ajutorul medicamentului, într-o zi-două, Pegas se va înălța la cer din nou, poate chiar în seara asta), apoi lui Meneceu (într-o lună, dacă-l consumă de trei ori pe zi, ar trebui să fie mai bine, întremat cel puțin fizic), și, în sfârșit, lui Her și lui Promy ca să se trezească.

Her deschide ochii primul și șoptește: ”Merci”. Promy își ridică și el genele negre, arcuite, alungite de flegme și lipite cu sânge închegat (după ultima modă), clipește de câteva ori, ne privește confuz și întinde brațele tremurătoare către noi: ”Ile, Her!” Aoleu, iar ne recunoaște numai pe noi, ca atunci când ieșise din portal? Nu, din fericire, ne știe pe toți, dar are impresia că i-a rămas ciocul bestiei în ficat unde, într-adevăr, e o rană mare, deschisă, sângerândă. Ficatul îi curge afară fatal, nu poate să-l oprească. Promy își apasă mâna acolo obsesiv, strângând în ea resturi de ficat și intestine. Din când în când, tresare, zguduit de spasme. Gâfâie și are senzația că se sufocă. Hemoragia parcă nu mai poate fi stopată. Îi iau (cu greu) mâna tumefiată și însângerată, încleștată la ficat și i-o sărut. Îi mângâi ușor părul ciufulit, năclăit de sânge. Cred că cel mai tare îl doare că i-au stricat iar coafura: doar stă mai mult de o oră zilnic să-și întindă părul cu placa și să se aranjeze.

Her are arsuri grave pe toată suprafața corpului, iar Promy o rană mare la ficat și alta adâncă la piept de la piron, e nevoie, deci, de cremă regeneratoare, pe lângă siropuri. Îi ungem repede pe Her și pe Promy cu crema recuperatoare a lui Bebe (competiția lui Promy) și ne convingem cu toții îndată de diferență. Efectul e, într-adevăr, miraculos și aproape instantaneu, iar acțiunea, deși în profunzime, în același timp foarte delicată, crema nu ustură ca a lui Promy, recunoaște chiar creatorul ei (care acum poate să comenteze din nou, i-a revenit cioculețul cârcotaș). De ce nu există și siropuri și creme pentru sufletul rănit și umilit?

Am putea încerca și cu presse-papierul de pe Gliese. Nu, încă nu. Bebe mai vrea să testeze dacă Promy și Her nu au fost cumva otrăviți/intoxicați, i se pare că e ceva în neregulă, el se pricepe. Promy și Her nu-și amintesc să fi mâncat/băut ceva în Olimp, în sala tronului, au fost prevăzători. Poate la nunta Antenuței, acolo da... Ar putea să facă și Promy analize de sânge la laborator, dar nu e nevoie, Bebe poate scana țesuturile și detecta orice substanțe nocive dintr-o privire. Poate scana și ingredientele unui produs precum iaurtul cu Bifidus Essensis. În câteva secunde, Bebe descoperă substanțe puternic otrăvitoare, într-o formulă complexă, cu efect pe termen mediu și lung, dar el va căuta un antidot pentru ele. Dacă Promy și Her au riscat să consume porcării la nunta Antenuței, ar fi culmea să n-aibă încredere tocmai în el și să refuze antidotul, chiar dacă o să le provoace greață.

Mai multă silă decât Olimpul? NU, nu se poate. Acceptă amândoi să ia antidotul și, în scurt timp, se duc la toaletă și vomită otrava din ei. Acum se simt amândoi, în sfârșit, mai bine. Promy e puțin invidios pe ce poate face Bebe, dar, pe de altă parte, se bucură că Bebe obține performanțe superioare lui (în anumite domenii, cel puțin), că, astfel, are ocazia să asimileze noi tehnologii și metodologii de la el (nu i-e rușine să învețe de la nimeni) și că unicornul e în echipa lui, chiar dacă nu vine la ședințe și n-a predat până acum niciun raport. Bine că Promy știe să aprecieze concurența! Și să-i atragă pe cei mai competitivi în echipa sa.

Încântat că lucrurile evoluează bine, Bebe se apucă să le povestească despre salvarea lor sub formă de bacterii Bifidus Essensis din iaurt și îi întreabă ce s-a întâmplat de au dispărut. Nici Promy, nici Her nu știu nimic. S-au trezit direct din sala tronului în Tartar, la judecată.

– Hei, Promy, să știi că nu am venit pentru tine sau pentru Her, ci pentru ceasul Rolex al lui Alex, nu puteam să las o asemenea ”bunăciune” de gadget în Tartar. Nici măcar la marele artist al poporului, Apollo. Și-apoi, am coborât în infern pentru Pegas, prietenul meu, spune Bebe pe un ton glumeț.  

– Păi ce, noi nu suntem prietenii tăi? îi răspunde Promy, puțin jignit, dar, pe de altă parte, destul de convins, la rândul lui, că ”bunăciunea” de ceas al lui Alex merită o intervenție în Tartar.

– Nu, numai Pegas e, Promy.

– Și Don Quijote?

– Nu, Don Quijote e în curs de domesticire, ca Micul Prinț îmblânzit de vulpe. De-aia îl las doar pe el în șa. Eu sunt vulpea, încă nu știu rezultatul final. Voi însă nu sunteți prietenii mei.

– Știi ce, Bebe, dacă mi-ai aduce cele 258 de rapoarte de la ultimele ședințe consecutive la care ai lipsit, poate că am reuși să ne împrietenim. ”This could be the beginning of a beautiful friendship”. ”Ar putea fi începutul unei frumoase prietenii”, așa ca-n ”Casablanca”.

– Domesticiri. Promy, te-ai zăpăcit și nu ești politically correct. Folosește conceptul potrivit.

– Domesticiri... da, așa e corect, Bebe.

– Doamne ferește, mi-e teamă că nu pot să te domesticesc, nu știu sigur nici dacă merge cu Don Quijote. Și, de fapt, sincer, nu prea vreau. Nu mă-ndeamnă inima să domesticesc și, eventual, să fiu prieten cu umanoizii sălbatici, yahoo-i, fie ei zei, titani sau oameni. Uite ce fac umanoizii, mi se întoarce stomacul pe dos.

– Atunci nu ai vrea să fii tu stăpân în Olimp ca să remediezi situația?

– Uite cât de negru am ajuns deja de la toată mizeria asta din lume, îmi ajunge. Eram alb ca Pegas înainte să mă bag în cloaca asta. De ce nu vrei să fii tu stăpân, Promy?

Promy oftează adânc și tace. Își apasă în continuu mâna în dreptul cicatricei de la ficat (rana s-a închis imediat cu ajutorul cremei lui Bebe), nu și-o poate desprinde de acolo, deși am încercat de mai multe ori să i-o iau, parcă s-ar teme că-i vor curge iar afară bucăți din organul zdrobit. Venele de pe frunte i se umflă și palpită, tâmplele îi pulsează puternic, iar corpul contractat, contorsionat bizar îi e străbătut de o sudoare rece. Bărbia îi tremură și înghite în sec. Își trage bretonul încâlcit și năclăit de sânge tot pe față, fără a putea rosti vreun cuvânt.   

Deodată, Her izbucnește într-un râs isteric:

– Ce e, Her? Te bucuri că va urma o nouă invazie a Olimpului, că ai scăpat deocamdată de responsabilități sau că vei ajunge din nou în Tartar? întreabă Bebe. 

– Întreaga situație e ilariantă. Dezastrul mă face să mă piș pe mine de râs. Am fost salvați de și... sub formă de bacterii...

– Probiotice!

– Probiotice! Am fost salvat de niște bacterii și sub formă de bacterii! Puterea a durat așa de mult! Sincer, nu mă gândeam că o să țină mai mult de o oră, a fost peste așteptări. Am ajuns și în Tartar, unde visam să merg de multă vreme. Acum, adevărul e că, decât să mă întorc în Olimp ca stăpân, mai bine mă duc în Tartar. Scuză-mă, Meneceu, tu tocmai ai ieșit de acolo, zice Her, printre hohote de râs.

– Crede-mă, Her, nu-ți dorești să stai acolo, spune încet, cu glas întretăiat Meneceu.

– Her, o să-ți piară râsul în Tartar în maxim o lună, rostește Bebe. Întreabă-i pe Promy și pe Meneceu.

Her continuă să râdă nervos, Promy tresare și-și trage bretonul și mai mult pe față, iar Bebe ne privește pe toți cu un aer superior și îndepărtat. Alex aproape sforăie pe scaun, Jill fumează în fața lui Her și-i suflă fumul în nas, dar stăpânul proaspăt ales și detronat aproape că nu observă. Eu mă lupt cu o cratiță murdară pe care nici Her (care a făcut lună grajdurile lui Augias), nici chiar Vaclav Havel (care a devenit profesionist la spălat geamuri când sistemul comunist nu-i permitea alt job) nu ar fi putut-o curăța: vreau să o impresionez pe ”mama soacră”, Temis. Don Quijote vine să anunțe că l-a bătut a 28-a oară pe Epi la ”Plante vs. Zombie”. Până și Meneceu (care nu mai știa să meargă ori să vorbească, după ce a stat în temniță mii și mii de ani, de când era adolescent) a învățat jocul video și l-a învins pe Epi. Atlas urmărește confruntările cu mare interes, dar, deocamdată, nu îndrăznește să joace.

Mă bucur pentru Meneceu, recuperează repede, e isteț ca Promy, ei doi sunt frații cu cel mai mare IQ din familie, dar, din păcate, și cei mai loviți de soartă... soarta purtând un nume – Știi Tu Cine... Zeus. Deși proaspăt ieșit din Tartar, Meneceu are un telefon mai șmecher ca al meu cu care se descurcă mai bine ca mine: noul iPhone 11, normal. O să-i fac scene lui Promy că nu mi-a dat și mie unul, toată lumea din Olimp are, până și Antenuța. Este o nevoie de bază, nu poți trăi fără un iPhone 11, mai ales când toată lumea are. Îl vreau! Acum! Hm, nu chiar acum, nu-i momentul. Mâine atunci. Mai bine îmi oferea un iPhone 11 în locul telecomenzii de la portalul infernului. La urma urmei, poate că îmi va dărui cât de curând un iPhone 11, da’ Maretti nu o să împartă niciodată cu mine.

Pentru că e ora mesei, Chiron centaurul coboară în pivniță după vin (unul excelent, creat după rețeta lui și pe care l-a făcut cadou mai demult lui Iapet), iar Pandora, nevasta lui Epi, aduce nectar și ambrozie și insistă ca Meneceu să mănânce. Acesta, deși aflat în plin proces de refacere, le refuză vehement: îi provoacă scârbă atât pentru că sunt mult prea dulci, cât și pentru că îi aduc aminte de zei. Nu mai e mult și-i va revedea. În curând o să fie înapoi în Tartar. De data asta, foarte probabil cu toți frații alături.

Descopăr și eu o bucățică de pască cu brânză dulce și stafide de la mama în rucsăcel și îl îmbii pe Meneceu cu ea, acum, până nu e prea târziu.

– Asta-i pască cu brânză dulce și stafide de la mama, vrei? Îți place?

Cred că n-a înțeles decât cuvintele ”mama” și ”vrei”. Eventual și ”place”.

– Nu știu, Ile, habar n-am ce vreau. Habar n-am ce-mi place. N-am apucat să descopăr, n-am apucat să învăț. Acum e poate prea târziu. Nu știu decât câteva lucruri care nu-mi plac, zice Meneceu, privindu-mă cu ochi cafenii, mari și triști, de sălbăticiune a pădurii.

Viața asta irosită... Speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... Toate planurile date peste cap. Nicio altă experiență în afară de agonie și asta la nesfârșit. Prea multă durere și prea puține amintiri pentru a fi remomorate. Nu i-ar fi recunoscut acum nici pe părinți, darămite pe frați sau casa (cu atât mai mult că e una nouă, ecologică). Și nici ei pe el. Dacă se caută pe Google, nu găsește mare lucru despre el, nici el nu-și aduce aminte, dar va reînvăța. Cine e Meneceu? Păi, cel puțin, cum ar zice Antenuța, e un fel de ”cumnat” al meu, încă și mai dezavantajat ca Promy. Măcar Promy a apucat să pună mâna pe țâțele Antenuței.

Acum Promy se uită în pământ, cu mâna încleștată în dreptul cicatricei de la ficat, pe care nu i-o pot smulge de acolo. Își ascunde, în continuare, chipul sub breton și tremură ușor. Mi-e milă de el și de fratele lui. Îi îmbrățișez pe amândoi: ușor pe Meneceu (că e îngrozitor de slab) și puternic, de parcă ar fi ultima oară (așa cum face el de obicei), pe Promy, apoi îi întind bucățica de pască rămasă lui Meneceu. O privește cu atenție, o studiază, o mângâie cu vârfurile degetelor și, în cele din urmă, gustă din ea. Ochii i se luminează.

– E bună chestia asta, Ile, de la mami a ta. Sper să mai facă și să-mi mai dai. Ah, mă bucur așa mult că sunt acasă! Mi-era dor... Și e atâta liniște... Aș vrea să fie mereu liniște, șoptește Meneceu.

Ura! Se pare că îi place pasca, mai vrea. O să-i mai dau la București. Când? Când face mama. Sau poate o să pregătesc chiar eu o pască cu brânză dulce și stafide. Când? Poate că acum sunt ultimele minute de libertate și de fericire. Să încep să le număr? Să le numărăm împreună? Vreau ca Meneceu și Promy să trăiască. I-am promis lui Promy că va trăi cu adevărat. Cu puțin timp în urmă, Promy savurase liniștea două ore la rând: ”Ce liniște e, Ile! Ce bine! Sst, să ascultăm. Câtă liniște... Sunt fericit”, zicea el, în timp ce eu credeam că înnebunise de tot și eram gata să chem salvarea. Vreau ca Promy și Meneceu să rămână acasă, în liniște, fericiți. Doar n-am făcut drumul până în Tartar degeaba, trebuie să găsim soluții, la nevoie să recucerim Olimpul.

– Promy, nu putem să lăsăm lucrurile așa, trebuie să recucerim Olimpul, asta dacă nu vrei să fugim pe Gliese, spun eu îngrijorată. Altfel, o să ajungem toți în Tartar și o să-i înghețe râsul până și lui Her. Îl avem și pe Bebe cu noi. Hai să ne ducem acum în Olimp, în sala tronului, să facem o mică inspecție.

– Haide, Promy, ”mișcă-mișcă din buric”! zice Bebe, făcându-i cu ochiul. Trebuie să ne folosim toate atuurile. Repede. Mișcă-te odată! N-aș mai suporta să-l văd pe prietenul meu, Pegas, cu aripile strivite. Vreau ca Pegas să zboare cu mine, fără griji, unde și când avem chef. 

Promy nu își face iluzii și ar mai sta să delibereze, însă e destul de târziu. În cele din urmă, acceptă să ne ducem toți să inspectăm sala tronului. Cum nu poate să meargă prea bine și e încă slăbit și amețit, iar Pegas nu-l poate transporta nici el, Promy trebuie să apeleze la Bebe, dar acesta din urmă nu se lasă încălecat decât de Don Quijote. Totuși, în situația de față, Bebe face sacrificiul suprem și-l ia în șa pe Promy. Her vine cu Rocinante, teleportată de Bebe în curtea casei lui Promy. Noi restul (eu, Don Quijote, Jill, Alex, Chiron centaurul) ne deplasăm pe jos, inclusiv Pegas care nu poate să zboare deocamdată.

În sala tronului, pustiu, ca mai înainte. Nici o adiere de vânt, totul e încremenit, parcă ar fi palatul vrăjit al Frumoasei Adormite. Cum nimeni nu se înghesuie să se așeze pe tron (acum, un scaun directorial imens, negru, ergonomic, reglabil și cu balans), pe Mytikas, Bebe îl lasă acolo pe Alex, predându-i totodată sceptrul cu fulgerașe pe care l-a luat din Tartar de la Hermes. Alex, ca un adevărat intelectual rafinat, nu trebuie să aibă milă de nimeni, ci să arunce cu fulgerașele. S-a mai antrenat când i-a tras lui Zeus un scuipat intelectual necruțător, demn de a fi pomenit în toate epopeele. În compania lui Alex rămâne Rocinante, cu o poftă de bârfă nestăvilită, să-i țină de urât. La nevoie, Alex va striga: ”Help, Bebe, help!” Mai târziu, poate totuși se va răzgândi Her și își va recupera tronul.

Promy se clatină. Se uită în jur cu o privire rătăcită, de parcă nimic nu ar fi real. ”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. Natural born bound. Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Prefer să ajung iar în lanțuri, singur, pe Elbrus, sfârtecat de vultur, decât să vă mai văd o dată. Mi-e groază și silă să mă mai intersectez cu voi. Mă doare mai mult contactul cu voi decât orice chin fizic. O sală întreagă urlând împotriva mea, chipuri descompuse de ură. Portretul lui Dorian Gray fără mască. Ăsta a fost doar un episod al showului, distracția continuă. ”The show must go on”.

Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul?

Nu, nu mai suport. Vreau să merg acasă. Mă așteaptă mami și frații mei. Vreau să fac un duș cald, să inhalez aburii, să suflu baloane de săpun cu irizații de curcubeu. Vreau să pun mâinile pe țâțele și fundul unei femei. Vreau să fiu iubit. Să fie liniște. Să mă cufund în oceanul ei binecuvântat. Să aud ”Oda Bucuriei”. Muzică, nu zgomot și urlete. Mami pune masa acum, la ora nouă jumate, se întreabă deja ce fac și se frământă, frații mei ciocnesc un pahar de vin de la Chiron, tati mă bârfește, plângându-se de toate prostiile mele. Aud foșnetul feței de masă albe, din satin, cu margini tivite cu aur. O față de masă ca de nuntă, de sărbătoare. Nu vreau să întârzii. Nu vreau să mai aștepte o sută de mii de ani, până ajung eu.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XV. Dragostea care ne inspiră și transformă ”bestia” în prinț/prințesă

Dragostea poate îmblânzi ”bestia” și o poate transforma într-un prinț. În filmul ”Pelerinul” al lui Charlie Chaplin, hoțul care s-a dat drept preot a devenit bun când a jucat acest rol. Tâlharul de pe cruce a fost iertat când și-a întors ochii spre Iisus. Dar câți au făcut asta? Șansele de a transforma ”bestia” în prinț sunt reduse: mai probabil e ca ”Frumoasa” să devină și ea ”bestie”. Și totuși dragostea face minuni. ”Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”, spune apostolul Pavel (I Corinteni, 13:2).

Dragostea ne dă putere, dar nu Puterea. Aceasta aparține, de regulă, lui Big Brother. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Politica ori ne enervează, ori ne excită (sau ambele în același timp). Uneori până la acte de terorism inacceptabile. Poate să fie o sursă de fantezii erotice, deși asta e o atitudine cam perversă care poate obnubila sau minimaliza suferințe reale. În ultimă instanță, chadorul nu e o jucărie erotică, ci un mijloc de control. Excitată de restricții, frustrată la limita disperării, mi-am depășit recordul de masturbare în Iran... numai că politica te posedă halucinant, furibund, animalic până te transformă în bestie sau, în cel mai fericit caz, te lasă în comă.

Până la urmă, supliciul lui Promy sau al lui Iisus nu e o fantezie a martirajului/sacrificiului eroic/mistic, erotizat sau nu: este ceva îngrozitor așa cum violul (real) nu e o fantezie erotică împlinită, ci un coșmar pentru orice femeie. ”Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, zicea Stephen în ”Ulise”  (James Joyce). Și Promy ”tot încearcă” asta de mii de ani. Avantajul nemuritorilor. Cred că în spiritul ăsta a apărut și sloganul ”România, trezește-te!”

O prințesă cu conștiința trează și care a refuzat cu orice preț să devină ”bestie” e chiar Jill, ”terorista” din ”Brazil”, cea care ne-a apărat recent pe mine și pe Promy de Știi Tu Cine... Zeus cu atâta curaj. Ea trăia în ”Brazil” într-o lume totalitară mai apropiată de ”fundamentalismul” capitalist (decât de comunism sau islamism), marcată de consumerism excesiv și de criza resurselor (în urma unor catastrofe ecologice). Chiar dacă știa că era foarte probabil să fie și ea taxată ca teroristă și condamnată (cum s-a și întâmplat, de altfel), Jill a intervenit când vecinul ei a fost arestat pe nedrept și a făcut reclamație. Ea a știut să calculeze corect ”2+2” și să comunice rezultatul, fără să fi studiat ”political correctness” (care poate fi abuzivă și ea). O fată simplă, dar cu bun simț. De-asta o și vedea Sam, iubitul ei, ca pe o prințesă. Nu cum e prințesa Kate din Marea Britanie, care-și aranjează părul cinci ore, iar pe restul le petrece la cumpărături. O prințesă adevărată pentru că ea a știut să calculeze cum trebuie, nu cum e recomandabil, și a spus asta, în ciuda tuturor și acceptând consecințele. Până la urmă aici e toată filosofia. Un pic de bun simț, de logică a normalității. Să ne dea 4 nenorocita asta de adunare. Dacă ne iese bine, e OK, suntem pe cale să devenim prinți și prințese.

Promy se chinuie de jde mii de ani să mă transforme din ”bestie” în prințesă, în ciuda atitudinii mele mereu oscilante. Pur și simplu nu se dă bătut. Așa sunt titanii. Iar eu, dacă înainte îmi reproșam că-l iubesc prea puțin pe Promy și doar pentru 5 minute, acum mi-e groază că-l iubesc prea mult și parcă tot timpul. Insuportabil de mult. Aș sta tot timpul numai cu el. Dacă trebuie să cobor până la minimarket, mă simt de parcă m-aș prăbuși din paradis în infern, ca la întoarcerea de la mare, din Vamă, din Zonă înapoi aici, pe pământ, la viața cotidiană cenușie și anostă. Promy e Zona, lumea imaginației,  mai autentică, mai curată și mai vie decât realitatea de zi cu zi. Și totuși nu pot rămâne permanent în Zonă.

– Mereu am impresia că trebuie să aleg între voi, imaginar, lumea personajelor și real, lumea de aici. E o disonanță cognitivă sfâșietoare.

– E o falsă problemă. Nu trebuie să abordăm lucrurile așa. De fapt, dacă privim în termeni de ”probleme”, noi suntem soluția, nu problema. Nu trebuie să alegi nimic. Nu ai de ales între noi și restul. Sau ne alegi pe toți și toate. Alegi berea tutti frutti. Acolo e totul. Și, te rog, ai grijă la Ziduri. Unul singur dacă produci (să fugi de un Big Brother, de mine, de maică-ta, de vecini etc.) îi afectează pe toți. Efectul e universal, se simte și pe Gliese, chiar și pe SPP1001.

– Bine, Promy, dar lumea imaginației mi se pare uneori așa un pic superfluă și evanescentă ca aerul din găurile unui șvaițer.

– Da, Ile, dar aerul din găurile astea e mult mai bun ca aerul de pe Pământ. Mai respirabil.

– Așa e, însă uneori găurile tind să consume cașcavalul, Promy. Dacă sunt numai găuri, nu mai e cașcaval. Și la propriu, și la figurat.

– Iar dacă nu sunt găuri deloc, nu mai e șvaițer, e un cașcaval compact și dur, e Zidul, Ile. Până una-alta, nu avem excedent de găuri, cred că mai e mult loc pentru ele. Eu sunt un maestru al găurilor. Mă-nnebunesc după ele, abia aștept să mai dau câteva în Zid. Știi tu, politica mă excită. 

Nu-i tace ciocoulețul ăla cârcotaș niciodată? Promy e doar a cinșpea miliarda versiune adaptată de Prometeu, foarte personalizată, foarte autonomă (normal, cum să facă Promy altceva decât ce vrea el?), nu am niciun control asupra lui. El e șeful, nu eu. Dar el nu-mi impune nimic, ci mă impresionează mereu prin exemplul lui și prin dragostea lui necondiționată, fără margini. Mai curând el m-a creat pe mine, nu eu pe el. Și el continuă să evolueze, singur, fără să-l direcționez eu. Nu e o statuie grecească, ci o ființă vie și caldă ce continuă să se transforme.

Dacă se uită în cărți sau, și mai simplu, pe Google și pe Wikipedia, Promy e și el bulversat, în pragul unei crize de identitate profundă: sunt atâtea variante de Prometeu că-l năucesc complet. În plus, descoperă constant imagini și texte care-i aduc aminte de supliciul lui și îl fac să sufere. Voi cum v-ați simți dacă v-ați căuta pe Google și ați vedea 15 miliarde de ”voi”, în lanțuri, pe Elbrus, în ger și viscol, cu un piron în piept și cu ficatul sfârtecat de un vultur uriaș? Parcă e născut în lanțuri, cu piron și sfâșiat de vultur. Ca Iisus pe cruce. God created bound. Natural born bound. Sau gândiți-vă ce-ar fi dacă nu ați apărea deloc pe Google? Nu ești pe Google, nu exiști. Pe Meneceu, fratele lui Promy, proaspăt eliberat din Tartar, abia îl găsești și, în acest caz fericit, e prezentat sumar, cel mult ca ”fratele lui Prometeu”.

Acum, Promy a aruncat doar o privire pe Google să caute informații despre frații și părinții lui și s-a zăpăcit așa de tare de parcă tocmai ar fi ieșit din portalul infernului. Nu mai știe nici care-i stânga și care-i dreapta. Degeaba ne străduim să-l trezim eu, Jill (”terorista” din ”Brazil” ) și Alex (intelectualul rafinat și depresiv din ”Cutia neagră” a lui Amos Oz) care ne-au ajutat amândoi la teleportarea lui Zeus pe SPP1001 și la recâștigarea Olimpului. Stați puțin, cunosc eu o metodă eficientă! O prietenă, când era mică, încurca mereu stânga cu dreapta, așa că părinții i-au prins un ceas pe mâna stângă, iar la dreapta o brățară: ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara. Clar?” Îi punem lui Promy ceasul de firmă al lui Alex (Rolex – Submariner Steel and Gold, în valoare de 16.800 dolari, dat doar cu împrumut) pe mâna stângă, apoi o brățară de la mine la dreapta. Acum să vedem dacă știe.

– Care-i stânga, Promy?

– Asta, Ile, spune Promy, arătând spre mâna dreaptă cu brățara.

– Păi n-am zis că stânga e cu ceasul, Promy?

– Da, Ile, exact, nu-i ăsta ceasul?

– Nu, asta-i brățara, Promy.

– Ba e ceasul, Ile.

– Ești varză, Promy. Cred că te-au obosit și bulversat ultimele eventimente, mai ales nunta Antenuței, nu? Sau ai băut prea mult la nuntă, ca să-ți îneci amarul? Mai știi, Antenuța a fost săgetată de Eros și s-a măritat cu Pan, am fost amândoi la nuntă alaltăieri... Nu mai ții minte?

Promy îmi aruncă o privire pierdută. Nu înțelege nimic.

– Cine ești tu, Promy? Uită-te la tine! Abia acum ai învățat să iei o pauză (să te bucuri de câteva minute de liniște), asta după mii și mii de ani, doar nu vrei să ajungi ca Zâna-Speranță! Uită-te ce gadgeturi faci, cu ce țoale de firmă de îmbraci, cum te-ai tuns cu breton filat, asimetric și-ți îndrepți părul cu placa când mie îmi plăceai mai mult cu plete! Aveai un păr negru des, lung, ondulat, frumos ca al lui Slash. Așa rău îmi pare de el! Și bungalourile tale de fițe de pe Gliese, la malul Ataraxiei: parcă ar fi Mamaia la puterea o sută, iar eu prefer să merg cu cortul în Vamă! Și știi ce? Mă urmărești tot timpul, în ultima vreme tu ai devenit Big Brother. Nu mă lași să respir o secundă, mă sufoci. Nu mă mai fixa cu privirea aia de ”cățeluș șchiop”... ă, chior, că ți-a învinețit ”nevasta”, Antenuța, un ochi! Și am ajuns să te iubesc cu disperare și să nu mai pot face nimic fără tine. ”I was searching / You were on a mission / Then our hearts combined / like neutron star collision”.  Aș vrea să te șterg, să nu mai depind atât de tine. Știi că mă pricep la șters.

Ce-ar fi să mă joc puțin cu imaginea lui, asta dacă nu i-am distrus-o complet încă? Îi pun o perucă neagră, lungă și cârlionațată à la Slash, apoi una roz sclipitoare, o creastă multicoloră, iar la sfârșit coarne de diavol de Halloween, roșii fosforescente. Îi schimb tricoul verde ”Nike” cu unul roz, decolarat, luat de la second-hand, apoi îi dau unul portocaliu de campanie de la PDL (de tip piticu’ Habarnam), cu coif asortat, apoi un maieu înflorat și peste el o cămașă bleu, cadrilată, cu bretele ca ale lui Tucă. Imediat după asta, îi scot cămașa și îl las la bustul gol, proiectez gheare metalice ca ale Antenuței sau ale păsărilor antropofage asupra lui și sângele curge șiroind, opresc sângele și îi fac pieptul arămiu, foarte bronzat, apoi negru și, în cele din urmă, alb din nou. Totul cu viteza luminii... pardon, a gândului.

– Termină, Ile! Oprește-te! Să nu mai faci asta niciodată! Mă doare atât psihic, cât și fizic. Lasă-mă în pace! Cine sunt? Pot fi miliarde de trandafiri, dar numai unul e trandafirul Micului Prinț. Pot fi miliarde de Promy, numai unul e Promy al tău! Pot fi a cinșpea miliarda versiune de Prometeu, dar trebuie să recunoști că sunt cea mai bine coafată. Și la propriu, și la figurat. Te pricepi să coafezi ”Cântărețe Chele”, doar ai lucrat în Românica, în studii de piață și sondaje de opinie. N-ai zis tu că sunt a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Dumnezeu, care pe deasupra nu e nici om, ci ti-... gay? Sunt atât de tâmpit încât am devenit și Big Brother! Pentru tine. N-ai zis tu să fiu mereu lângă tine și să te monitorizez nonstop, cu riscul de a-ți strica bârfele cu Jill? Nu ai crescut cu mine de la 4 ani și te-am trainuit până ai ajuns o muritoare golancă și ciumpalacă, ba mai nou și trădătoare și teroristă, Madame Dezastru? Știi că mă-nnebunesc după asemenea femei. A, pardon, să mai calculez o dată, tu ai doar 2 ani și 8 luni și asta după ce te-ai maturizat în urma experiențelor didactice  traumatizante recente. Și nu e mai bine să fiu și eu (sau Alex, Jill, Her, Don Quijote, Bebe etc.) în capul tău, nu numai Big Brother(i)? Preferi să fii posedată de Big Brother(i)? Nu mi-ai spus tu că o să ții în viață spiritul meu, al ”hunicei și hadevăratei baba Promida, hautenticul și horiginalul spirit heuropean”? Nu mi-ai promis că o să ai grijă de mine să trăiesc, să fiu fericit și iubit? Vreau să trăiesc. Vreau să fiu fericit și iubit. Atâtea speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... N-ai zis că pentru fiecare speranță rispită, fiecare vis furat, fiecare proiect înghețat vom crea alte zece? N-ai spus tu că ești fericită doar dacă mă iubești pe mine și pe Dumnezeu? Să caut paharul de votcă să-ți dau fericirea și iubirea în doze mici, mai ușor suportabile? Dacă mă ștergi pe mine sau pe Alex, Jill, Her, Don Quijote, Bebe, te ștergi pe tine, Ile! O să dispari și tu. Hai, șterge-mă fără milă, eu te las, nu o să mă opun, fiindcă te iubesc! Fă ce vrei cu mine: aruncă-mă-n portalul infernului, pune-mă-n lanțuri, scuipă-mă, lovește-mă, bea-mi sângele ca o strănepoată adevărată a lui Dracula ce ești, sfâșie-mă, devorează-mă, șterge-mă de pe fața pământului! Șterge-l și pe Dumnezeu. Șterge-ne pe toți. Poți să te obișnuiești cu lumea asta absurdă de afară și nu poți să te obișnuiești cu mine? ”Neutron star collision”? Foarte bine. Mai mult ca perfect. Ar trebui să sărbătorim! Știu că te doare când te prăbușești din Zonă (din Vamă sau din lumea noastră), dar de ce să cazi? Mai bine iei Zona (și pe noi) cu tine ca să aducem un strop de lumină, culoare și viață aici, pe pământ, așa cum am făcut și mai înainte. Și să nu uiți că presse-papierul tău e de la ”Mamaia”.

– Da, tu ești Promy al meu. Te iubesc! Vreau să am grijă de tine, să trăiești și să fii fericit. Am avut suficiente ocazii să-ți beau sângele, sper să nu mai fie prea multe. Ai vărsat destul sânge, inclusiv pentru urmașii lui Dracula. Apropo, încă preferi muritoarele?

– Da, cum să nu, în special golancele, ciumpalacele, trădătoarele și teroristele ca Jill și ca tine. ”Blondă sau brună, îmi e totuna, / Deopotrivă le iubesc, / Deopotrivă le doresc. / De-s ciumpalace sau măcar golance / Ori teroriste... mă-nnebunesc”.

– E bine că măcar tu ne iubești, Promy. Vezi că-ți lipsește o roșcată în echipă: o recomand pe Fiona din ”Shrek”.

– Aoleu, Fiona e prea... verde. Și-și halește copilașii, așa fac căpcăunii, Ile.

– Promy, astea-s stereotipuri... ce-i cu tine? Ce-ai băut la nunta Antenuței? Dar Cronos, titan ca tine, din familia ta, nu-și mânca și el copiii ca să nu-i ia puterea? Și tu faci discriminare?! Tocmai tu?

– Da, fac discriminare pozitivă pentru muritoare, că au fost dezavantajate anterior. Asta e politically correct. Iar Cronos e... nenea Cronos. Da, ai dreptate, Fiona nu poate fi mai rea decât nenea Cronos. Și noi tocmai l-am eliberat din Tartar, să vedem dacă s-a mai schimbat și dacă o să ne fie recunoscător. Nu e tocmai ”roșcată”, dar ăsta nu e un impediment. Mai curând atitudinea. Cine știe, poate ia exemplu de la o muritoare: nu m-am referit la tine, ci la Jill. Niciodată nu e prea târziu să înveți! Chiar și de la o blondă!...

– Promy, sper că dragostea mea e atât de mare încât să poată compensa toată ura asta din Olimp împotriva ta. OK, rămâi cu mine: îți mai dau o șansă să transformi ”bestia” în prințesă.

Cu lacrimi în ochi, îi sărut cicatricele: urma de la ficat și cea de la piept, unde a fost pironul.