Examen cu Big Brother. Vol 1. XX. Primele alegeri libere cu participarea trădătorilor și vampirilor fără domiciliu stabil în Olimp

Noaptea ne va înghiți. Dacă nu sigur, cel puțin probabil. Ne va da dragostea iar putere să înfruntăm întunericul? Uită-te la noi, Obama și fă pe tine de râs! Azi ne jucăm ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, mâine talibanii din Olimp ne mănâncă de vii (sau de animale, legume, bacterii putrezite ce suntem, că sunt necrofili) în Tartar. În câteva minute, poate că nu vom mai ști care e stânga și care e dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Nu vom mai ști cine suntem. Nu vom mai ști cum ne cheamă. Și, de fapt, nu e ăsta cel mai important lucru. Dar, poate că vom uita că 2+2 fac 4.

– Știi cum zic eu, mai mult poate fi prea mult, rostește Promy cu glas înăbușit. Mai târziu poate fi prea târziu. Ile, aș vrea să vă trimit pe toți pe Gliese. Acum. N-aș mai suporta să vi se întâmple ceva.

– Și tu?

– Eu mă întorc aici, în Olimp.

– Păi cum? TU hotărăști pentru noi? Faci atâta caz de liberul arbitru și tocmai tu dai un exemplu prost? Uite, eu vreau să rămân aici, cu tine, indiferent ce s-ar întâmpla. Îmi vei ignora decizia?

– Aș ignora-o, dar te iubesc atât de mult încât îți respect voința și te las să mori pentru mine, dacă așa vrei. Sunt destule oportunități, dacă ești hotărâtă să mori pentru mine.

– Sper să meriți, tâmpitule, nebunule, ticălosule, hoțule, mincinosule, trădătorule, porcule, vierme împuțit, câine rău și turbat, bulangiule și perversule, obsedat de muritori ce ești! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!

Scurta ”Odă pentru Kim Jong Promy” nu reușește să aducă decât un zâmbet fugar și trist pe figura lui Promy. Poate, dacă i-aș cumpăra noul smartphone nord-coreean Arirang, aș reuși să-l distrez. Să vadă și el ce produce competiția! Dar nu se prea găsește. Her îl zărește și el pe Promy cu fața lungă și descompusă (nu aia încruntată de Harry Potter, ci moaca de zacuscă mucegăită, de moluscă sau de... bacterie probiotică, că tot a testat recent) și încearcă să-l mobilizeze, cu atât mai mult cu cât prietenul lui insistă să-l teleporteze pe Gliese ca să fie în siguranță. Ca stăpân interimar al Olimpului (încă), în preziua alegerilor, Her îi dă lui Promy sarcina de a actualiza listele electorale, dar nu reușește să-l entuziasmeze sau măcar să-i distragă atenția, indiferent cât de multe erori are de corectat Promy. Apoi se străduiește să-l binedispună cu lista legilor lui ”tâmpite”:

– Au fost foarte tari legile mele, păcat că am fost singurul care le-a aplicat, se pare că sunt prea avansat pentru Olimp. La fel ca tine. Nu poți face reformă și democrație cu niște bestii needucabile. Comunică tu cu ele și învață-le, dacă poți. I-ai văzut ce fac în Startar? Crezi că merg la conferințe, la teatru ori la bibliotecă? Sau măcar la sala de fitness ca mine? Nu vin la teatru nici dacă le dai un iPhone 11. Poate o să meargă în schimb la o conferință... de-a lui Cronos... nenea Cronos, dacă îi ispitește cu un iPhone 12, că al tău s-a perimat. Păcat, erau niște legi bune. A, stai puțin, Promy, o să mai dau acum o lege ca să fiu sigur că nu mă mai zăpăcești cu Gliese-ul: ”Interzisă teleportarea pe Gliese!” Aha! Cine va încălca legea, va fi exilat pe SPP1001, să-și petreacă următoarele milenii împreună cu tăticuțu’, hohotește Her.

În sfârșit, Promy râde.

– Promy, mă bucur că te-ai înveselit, pentru că în curând o să ne înghețe râsul, continuă Her cu un aer profetic, solemn. Tuturor. Fără a coborî în Tartar. Și eu știu să ghicesc viitorul. Uite, de pildă, dacă ne uităm un pic la investițiile pentru proiectul ”Startar” cu care n-am fost niciodată de acord. Ține minte, n-am semnat nimic, n-am ștampilat nimic. Și acum l-aș închide. De fapt, poate voi lichida Startarul azi, la final de mandat. O extravaganță de-a ta care ne-a lăsat cu o gaură... titanică în buget!

– Da, Her, ai dreptate. Am insistat să păstrăm... deocamdată Startarul nu doar ca să oferim o alternativă, adică să arătăm că există și alte moduri de abordare a pedepselor, dar și din motive practice, ca să-i ținem acolo măcar până la alegeri. Dacă nu mai ai clienți, poți să-l privatizezi, nu știu, să-l faci atracție turistică. Și îmi asum eu tot, nu e răspunderea ta, nu sunt eu condamnat mereu pentru orice?

– Cum să-ți asumi tu singur răspunderea când eu sunt ”stăpânul” Olimpului? Fie și interimar. Toate se sparg în capul meu, dacă am un frățior așa extravagant și cheltuitor. De ce nu ați investit voi din banii voștri, tu și Bebe?! Nu din fonduri de la buget. Iar ticăloșii ăia trebuia lăsați exact cum erau, în lanțuri, în fundul Tartarului, pentru totdeauna. Meritau o pedeapsă eternă mai mare decât a fost a ta. Turbez de furie din cauza asta, sunt pe punctul a-mi aplica propria lege a circulației, adică să mă apuc de parkour: îmi vine să sar din palat peste prăpastie. Și nu e doar părerea mea, Promy! Cred că asta a fost percepția tuturor... fraților și prietenilor tăi. Așteptam de la tine mai multă solidaritate cu comunitatea ta, am sperat orbește că ai învățat și tu ceva. Nu faci modernizare și democratizare cu forța. Știi bine că nu merge.

– Da, frate, așa e, îmi pare foarte rău, proiectele de schimbare socială eșuează fără un suport minimal din partea comunității și fără implicarea acesteia. Eu am sperat, la rândul meu, să găsesc această primă susținere... la voi, la cei de-acasă... la tine. Și eu am nevoie de înțelegere și de suport de la voi, cei dragi, și eu sufăr când mă simt respins chiar de ai mei. Să nu avem o abordare îngustă și ultraselectivă, să evităm ”viziunea de tunel”... Să încercăm să devenim mai deschiși. Acum, ca să fim fair play și politically correct, Her, cine ne-a scos pe noi doi din Tartar și cine i-a pus în lanțuri la început pe... ticăloșii ăia?

– Cine? Bestia ta mare, neagră și cu coarne!

– Atunci și ”bestia mea mare, neagră și cu coarne” avea un cuvânt de spus în problemele Olimpului, frățioare!

– Nu numai că avea, dar încă mai are, intervine Bebe. Iar ”bestia mare, neagră și cu coarne” se cheamă Bebe. Așa e politically correct. Gata, terminați cu Startarul, să ne focusăm pe pregătirea alegerilor. Dacă am fost atât de blond încât să vin aici (mă vedeți doar), o să stau până iese socoteala: ”2+2=4”. Mai mult nu comentez. Nu mă cobor la nivelul ăsta.

***

În sfârșit, buletinele de vot, ștampiluțele, listele electorale, masa comisiei de votare, cabinele de vot și urnele sunt gata. Scaunele confortabile, împodobite ca de nuntă, acoperite cu huse de brocart crem, cu funde aurii din tafta te îmbie să iei loc și să ațipești. Sper că nu o să adormim ca atunci când păzeam tronul, trebuie să fim  foarte vigilenți. Urnele în întregime din aur, decorate cu cristale Swarovski de toate culorile, redând imagini stilizate ale unor păsări surprinse în zbor, scânteiază hipnotic. Cred că cineva a implantat urnele astea special ca Promy să facă stop cardiac, e mare fan al cristalelor Swarovski și, în special, al păsărilor, dar poate că sunt iar paranoică.

Pe fața de masă crem, realizată tot din tafta, pe lângă aranjamentele florale din gerbere crem, trandafiri albi, frezii albe, orhidee vanda albe și hipericum verde, tronează cești de cafea, sticle de nectar, o amforă cu vin de la Dionysos, sticle de apă plată și Cola, iar caserolele sunt umplute cu fructe exotice, fistic, biscuiți și fursecuri cu ambrozie, chipsuri și, bineînțeles, bruschete Maretti. Promy nu se va atinge de nimic, chiar de moare de poftă, indiferent dacă le scanează Bebe ingredientele și confirmă că e totul în regulă. Și-a făcut el însuși un (nou) scanner performant, detector de substanțe periculoase (cu excepția chipsurilor și a bruschettelor!), dar probabil nu-l va expune pe masa comisiei (deși intenționează să-l poarte permanent cu el în Olimp).

Fiecare candidat are câte doi reprezentanți în comisie: Promy și cu mine din partea lui Her, doi centauri (Minos și Ninos) din partea lui Chiron, o sirenă (Melis) și o nereidă (Sophia) din partea lui Poseidon, două muze din partea Thaliei (Terpsichore, muza dansului și Euterpe, a muzicii), un faun (Alcibiade) și o nimfă (Aletheia) din partea lui Apollo. Conform reglementărilor lui Her, o comisie poate funcționa cu minimum șapte membri: președintele (Bebe) și șase reprezentanți ai candidaților. Îi așteptăm cu sufletul la gură să se strângă, astfel încât votul să fie validat: Promy și cu mine am venit primii (de fapt, tot stăm de pază pe muntele Olimp de mai bine de trei săptămâni). După noi au sosit imediat reprezentanții lui Apollo, foarte matinali, de altfel. Bine că nu avem în comisie reprezentanți ai lui Dionysos sau pe zeul vinului în persoană: se trezesc după ora opt seara, adică fix la finalizarea programului de vot. Cu toate că materialele de campanie sunt interzise în secție și la o distanță mai mică de 300 de metri de aceasta, faunul și nimfa care îl reprezintă pe Apollo se încăpățânează să-și promoveze candidatul chiar în sala de vot. Nici nu trebuie să verificăm prea mult, găsim peste tot materiale de campanie, până și pe masă, în caserolele cu bruschette Maretti: postere cu Apollo mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, rânjind larg și îndemnându-ne ”să votăm lumina”, asta dacă nu ne-a orbit deja zâmbetul său perfect de vedetă hollywoodiană.

Cu zece minute înainte de vot, își fac apariția și centaurii lui Chiron, așa că putem răsufla ușurați: suntem minim șapte. Pe ultima sută de metri, cu opt minute înainte de vot, Thalia renunță la candidatură și-și anunță susținerea pentru Apollo. Cu cinci minute înainte de începerea alegerilor, Apollo ne comunică și el că se retrage din cursa electorală, aceste alegeri sunt pură mascaradă, voturile vor fi, oricum, falsificate; recomandă, totuși, electorilor săi să-l voteze pe Poseidon. Așadar, urmează o luptă strânsă între Chiron și Poseidon. Her nu are nicio șansă, nici măcar noi, reprezentanții lui, nu-l vom vota, ca să nu risipim voturile.

Îndată ce Apollo ne înștiințează că nu vrea să mai participe la acest circ, faunul și nimfa sar de pe scaune, zbierând și pleacă val-vârtej, fără a-și strânge materialele de campanie, împrăștiate peste tot. Vai de mine, suntem doar cinci, iar în această formulă comisia nu poate funcționa. Din fericire, în ultimul minut, apar reprezentantele lui Poseidon: sirena Melis și nereida Sophia, așa că putem demara procesul electoral. Îmbrăcate clasic, elegant, frumoase, maiestoase, dar reci și arogante, Melis și Sophia se așază la masă în tăcere, privindu-ne de sus, fără a ne saluta măcar. La opt fix, Bebe bate din copită și dă semnalul începerii votului.    

Ziua alegerilor se scurge greu, trebuie să ne concentrăm intens și să supraveghem totul cu cea mai mare atenție. Fiecare secundă pare un mileniu. Așezată picior peste picior (sirenele din Olimp au așa ceva în dotare), cu aripile strânse, Melis bea cafea după cafea, fără să ne bage în seamă, cu un aer blazat, Sophia ronțăie în continuu biscuiți cu ambrozie, înmuiați în Cola, iar Minos și Ninos, centaurii, reprezentanții lui Chiron, șușotesc tot timpul și-și dau coate. Eu, după ce am dărâmat o ceașcă de cafea a lui Melis, mă feresc să mai ating ceva și trag nonstop din pufăitoare. Promy își suflă bretonul mereu și-și înfige unghiile în carne, iar, din când în când, mă strânge tare de mână, gata să mi-o rupă. Numai Bebe rămâne aparent impasibil, de neclintit, dominând scena cu ținuta și atitudinea lui solemnă.

Nu avem multe ștampiluțe de dat, prezența la vot e destul de redusă, estimăm că o să voteze 15-20% din circa 2000, adică 300-400 de electori (pentru că o bună parte dintre olimpieni au rămas în Startar), deși nu e clar câți sunt de fapt, în ciuda eforturilor lui Promy de a actualiza listele electorale. La prânz, intră în sala de votare frații lui Promy, Epi (Epimeteu) și Mene (Meneceu), împreună cu mama lor, Temis, fără Atlas și Iapet. Atlas a rămas captiv în lumea virtuală, continuă să joace jocul ”Plante vs. Zombie”, netulburat nici măcar de tumultul alegerilor, în timp ce tatăl, Iapet, consideră alegerile, pur și simplu, o nouă trăsnaie de-a lui Promy, așa-i trebuie dacă nu l-a mâncat când era mic, să-i scoată gărgăunii din cap. Îndată ce își face apariția familia lui Promy, sirena Melis sare ca arsă, aruncând săgeți de foc din ochii verzi sticloși:

– Băi, voi ăștia, titanii, Meneceu și Prometeu, ce tupeu aveți! Nu puteți vota! Sunteți niște trădători vânduți... muritorilor și ați suferit condamnări penale. Oricum, locul vostru e la pușcărie, nu înțeleg ce căutați aici. Ați reușit să vă inflitrați până și în comisie, javrelor. Dar ce mă mai miră la târfa de Prometeu?!

Promy tresare puternic. Simte că se sufocă, i se pune un nod în gât, bărbia îi tremură, tâmplele îi pulsează, fruntea și palmele i se umezesc, se înroșește, inima îl înțeapă, iar bestia de vultur își înfige ghearele în el și-i apucă din nou ficatul în ciocul ei monstruos. Cu toate astea, rămâne ferm pe poziție:  

– Cetățenii din Olimp eliberați de la închisoare au drept de vot, condamnările erau, oricum, politice și nu penale, spune Promy încet, dar hotărât, dându-și părul la o parte și privind-o pe Melis cu ochi de foc. Eu și frații mei suntem mândri de ele, onorați să fi fost deținuți politici. Iar noi figurăm și pe listele permanente, asta se poate verifica. Și te rog să vorbești frumos, Melis.

Bebe, președintele comisiei, și Her (sunat de urgență la palat) confirmă: Prometeu și Meneceu sunt pe liste și pot vota. După-amiază, când apare Deucalion, fiul lui Promy (care lucrează la o stație orbitală pe altă planetă, VJ45), împreună cu soția sa, Pira, Promy tresare ca electrocutat, gata să dărâme masa și scaunul de emoție. Se ține de masă și îl privește pe fii-su o vreme în tăcere, cu obrajii în flăcări și ochi mari și umezi, strălucitori ca supernovele. Nu știa că vine, i-a făcut o surpriză. Uite că există și surprize plăcute! Deucalion și-a întrerupt proiectele special ca să voteze. Primul vot din Olimp, primele alegeri libere! E foarte entuziast. Așa e la început: și eu fugeam de la job sau renunțam la vacanțe ca să votez. După aproape 20 de ani de vot (de la care n-am lipsit niciodată), acum sunt din ce în ce mai scârbită și, chiar dacă încă mă mai prezint, de multe ori nu mai știu ce să aleg... dintre talibani.

Deși Deucalion și-a păstrat cetățenia din Olimp și are toate documentele în ordine, Melis izbucnește iar: Deucalion și Pira nu pot vota nici ei pentru că nu au domiciliu stabil în Olimp. Promy tremură, se înroșește și mai tare, dar își păstrează zâmbetul, cu atât mai mult că e fii-su de față. Pașapoartele sunt în regulă, Deucalion și Pira au cetățenie olimpiană, figurează și pe listele permanente, care e problema? Solicitați din nou, Bebe și Her își exprimă și ei acordul: Deucalion și Pira pot vota.

Ultima persoană care întâmpină probleme la exercitarea votului sunt chiar eu. Cu mâna încleștată pe ceașca de cafea, țintindu-l cu ochii ei verzi tăioși doar pe Bebe, fără să-mi arunce mie vreo privire, Melis se opune vehement:

– Nici nu se pune problema să votezi! Nu pune mâna pe buletine și pe ștampiluță! În primul rând, ești o muritoare împuțită, n-ai ce căuta aici, printre noi. Apoi, nu ai nici domiciliul stabil în Olimp și, dacă stau să verific, ăsta se află undeva departe, într-o țară foarte suspectă, mai exact a lui Dracula, iar tu ești urmașa lui. Chiar acum poți să sari la mine, să mă muști de gât și să-mi bei sângele. Mai mult, toată lumea știe, ești olteancă, ceea ce agravează lucrurile. Ai ciocu’ mare ca Prometeu. Și oare de ce mă mai mir eu de ceva când tu, oricum, ești prietena târfei de Prometeu, a viermelui ăstuia de trădător care, în stilul lui obișnuit, ne minte, ne fură, ne sfidează iar, ba chiar și-a permis să voteze cu tot neamul lui de pușcăriași!

Parcă îmi vine să o las să experimenteze un pic ”ciocu’ mare de olteancă, prietenă a trădătorului” (deși până acum am auzit doar ciocu’ ei), dar mă abțin, nu vreau să pun paie peste foc (fie el și sacru). Sunt singura muritoare care încearcă să voteze (Alex e la o conferință în Tokio și a luat-o și pe Jill cu el, să viziteze Japonia, Mi Ko are pașaportul expirat, iar Don Quijote nu a avut niciodată acte) și nu vreau să pierd ocazia, cu atât mai mult că m-au preocupat dintotdeauna problemele Olimpului (mă rog, de când aveam patru-cinci ani) și am apărat tronul de pe Mytikas cu sângele meu de vampiriță. Plus că înțeleptul Chiron pare să fie singura persoană ce merită, într-adevăr, să fie votată din întreaga mea experiență de elector. Iar votul meu ar putea fi, acum, decisiv. Bebe și Her intervin din nou și îmi certifică dreptul de vot pe listele suplimentare (nu permanente), fie și în calitate de reprezentantă al lui Her.  

La ora opt seara se încheie votarea și începe numărarea voturilor. Promy e în pragul unui (nou) accident vascular... asta poate și din cauza colesterolului său foarte mare, chiar necuantificabil, căci el continuă să sfideze legea lui Her (a alimentației bio) și să consume ambrozie și nectar, pe lângă Maretti. Numărăm voturile cu bruma de atenție care ne-a mai rămas după o asemenea oboseală și consum nervos, iar Bebe supervizează procesul cu aerul lui distant și solemn. Aproape fără să respirăm (pe de o parte fiindcă aerul din Olimp e foarte poluat, iar pe de alta din cauza emoțiilor), cu mâinile calde și transpirate, numărăm în continuu: 336 de buletine de vot în urnă – 11 anulate pentru că erau dublu ștampilate sau blank, 4 voturi pentru Her, 160 de voturi pentru Poseidon și 161 pentru Chiron. Ne ia cu leșin. Sigur?! Să mai numărăm o dată, poate reușim să ne mai calmăm un pic între timp. Dacă e adevărat, eu și Promy ar trebui să ne bucurăm discret, suntem, oficial, susținătorii lui Her și opozanții lui Chiron. Da, așa e, 160 pentru Poseidon și 161 pentru Chiron!

”Ura, am câștigat!” sar simultan reprezentanții lui Chiron (Minos și Ninos) și reprezentantele lui Poseidon (Melis și Sophia). Ultimele două sunt absolut convinse de rezultatul favorabil, pentru că au calculat excluzând voturile lui Promy și Mene (Meneceu) (trădătorii evadați din pușcărie), Deucalion și Pira (cu domiciliul stabil pe o altă planetă) și al meu (muritoare, Fata lui Dracula și... prietena trădătorilor): deci, lor le ies 156 voturi pentru Chiron și 160 pentru Poseidon. Ca președinte al comisiei, Bebe intervine și tranșează problema: voturile noastre sunt valide, numărătoarea – corectă, rezultatul e, deci, de 161 la 160 în favoarea lui Chiron. Dacă nu le convine, să se ducă să conteste alegerile la Her (încă stăpânul Olimpului până la depunerea jurământului de către cel liber ales astăzi). Melis și Sophia anunță oficial că au câștigat alegerile și că își mențin opinia că voturile noastre (cele șase) sunt frauduloase și trebuie invalidate. Spumegând de furie, Melis declară că am fraudat alegerile și că va face contestație. Promy e pe punctul de a izbucni în râs, dar se abține: era sigur că așa vor proceda, în caz de victorie. Acum am furat și alegerile!

***

Acasă, Promy ne cheamă să bem un pahar de vin de la Chiron cu Deucalion ca să sărbătorim câștigarea alegerilor și venirea fiului său în Olimp. Încă surprins de nesperata șansă de a-l revedea pe fii-su, Promy îl privește minute în șir pe Deucalion în tăcere, topit de dragoste, cu ochii săi negri, mari și umezi, scânteietori ca niște supernove. Nu-i vine să creadă că Deucalion e aici. E fericit și mândru. Văd iar în ochii lui, plutind în lacrimi, lumina vie, orbitoare a stelelor ce se sting. Îl soarbe pe fii-su din priviri. Deucalion e înalt, bine făcut, solid, dar cu trăsături fine ca Promy, cu părul bogat, până în dreptul urechilor, ușor ondulat, șaten deschis, cu reflexii aurii și cu ochi căprui-verzui strălucitori, cu gene lungi, arcuite (moștenite de la taică-su). Ne strânge mâinile și ne îmbrățișează la fel de tare ca Promy. Cu disperare. De parcă i-ar fi frică să nu ne volatilizăm și să-i scăpăm din brațe. Să rămână cu mâinile goale.

Încântat că am făcut cunoștință, Deucalion îmi spune că a auzit de la unchiul său, Meneceu, de delicioasa plăcintă cu vișine a maică-mii și că i-ar plăcea să guste. El mănâncă de toate (alimente ca noi oamenii, ambrozie, nectar, chiar și mâncare astrală foarte concentrată, dar consistentă, sub formă de capsule), nu e mofturos ca tati (care consumă doar ambrozie, nectar și... bruschette Maretti). Din păcate, nu avem acum plăcintă cu vișine, dar poate cu altă ocazie... Promy abia așteaptă să-l mai vadă o dată, o să-l anunțăm când e gata plăcinta. Poate facem chiar noi. Deucalion promite să vină imediat: va simți, cu siguranță, mirosul de plăcintă proaspăt coaptă și se va teleporta direct în bucătărie. Îi mărturisesc că-l iubesc așa mult pe tăticul lui (din copilărie) că sunt în stare și să mă apuc de gătit pentru el, frații sau copiii lui, să deschid chiar cuptorul meu de acasă, de la București, care se încinge mai rău ca Gheena și emite un abur fierbinte-înțepător mai asfixiant decât aerul din Olimp. Deucalion zâmbește înțelegător, știe (multe, nu tot, oricum, prea multe), i-a povestit și tati, a citit și pe blog. Nu prea are timp (așa sunt titanii, viața lor personală le cam scapă printre degete), dar vrea să fie informat și să nu piardă legătura cu Pământul.

Deucalion conduce o stație orbitală pe planeta VJ45. Tot un fel de proiecte civilizatorii ca și tăticu’... poate cu mai multe succesuri ori măcar cu mai puține apocalipsuri. E destul de mulțumit, îi place ce face. VJ45 seamănă cumva cu Solaris: e o planetă vie, inteligentă și sensibilă, care încearcă să comunice cu locuitorii săi. La fel de expusă ca și Solaris, oricine ar putea s-o distrugă. Deucalion se teme pentru ea, vrea să o protejeze, dar știe că nu are totul sub control. O iubește pe VJ45 și pentru că e o planetă specială: aceasta se exprimă artistic. Orice acțiune a unui explorator de la stația orbitală este urmată de răspunsul muzical al lui VJ45: planeta preia/combină/compune și difuzează instantaneu simfonii, concerte, opere sau simple melodii (de la lieduri romantice, bluesuri sau balade rock la dance ori hip hop).

Mai mult, planeta rezonează cu stările psihice ale celor de la stația orbitală. Atmosfera și oceanul își schimbă culorile corespunzător stărilor psihice ale locuitorilor, precum ”inelele sentimentelor” a căror piatră își modifică gradat tonurile și nuanțele, în funcție de trăirile noastre (mai exact, de temperatura corpului). Planeta trimite mesaje individualizate, particularizate, adresate fiecărei persoane în parte, pe care ceilalți de acolo nu le pot percepe. De exemplu, odată, când lui Deucalion i-a fost dor de Olimp și de familie (spre rușinea lui, i se mai întâmplă, deși sentimentele sunt amestecate... ”Casa de copii ”Olimp” nu e acasă”), cu toate că era ora prânzului, atomosfera și oceanul și-au schimbat aspectul și culoarea, de parcă ar fi apus soarele. Oceanul a devenit argintiu-metalizat, cerul – roz-violaceu ca o petală de petunie, nisipul fin și lucios a căpătat irizări de curcubeu și Deucalion a auzit deodată Beatles, ”While My Guitar Gently Weeps”.

Promy îl ascultă vrăjit, sorbindu-l din priviri. Și el are sufletul rănit... Oare de câte simfonii ar fi nevoie pentru a-i alina lui sufletul!? Poate că planeta s-ar dezintegra instantaneu, dacă ar percepe durerea lui. Promy nu vrea să-i facă rău. Și Deucalion a trecut prin multe. Prea multe... Începând cu înlănțuirea lui ta-su, apoi potopul lui Știi Tu Cine... El a fost singurul supraviețuitor, împreună cu Pira, soția lui. Incredibil, chiar Promy i-a ajutat să scape. Deși era atunci pe Elbrus, în lanțuri, într-o fază destul de avansată de descompunere, devastat de chinuri și mizerie, Promy și-a adunat ultimele forțe și l-a învățat pe Deucalion cum să-și facă o barcă zdravănă și să se refugieze sus, pe muntele Parnas, unde puhoaiele ajungeau mai greu. Nimeni dintre olimpieni nu a protestat împotriva deciziei stăpânului, toți au ascultat ordinul ăsta absurd al lui Zeus (cu excepția zeiței Temis, bunica lui Deucalion): să vină potopul! Asta pentru că Zeus îl ura pe Promy și vroia să dispară împuțiții de muritori. O singură zeiță din anturajul stăpânului și-a făcut griji. Antenuța! Pentru Promy? Pentru alți titani? Pentru oameni? Nici vorbă. Se temea că nu va putea trăi fără sclavii săi, fără să fie venerată de muritori, se obișnuise cu sacrificiile rituale și cu odele.

Deucalion avea toate motivele să stea departe de Olimp și, totuși, a făcut drumul până aici ca să voteze. Pentru prima oară! Pentru toate există un început. Cam târziu, dar, de data asta, mai bine mai târziu decât niciodată.

– Am venit special să votez tocmai de pe VJ45. Am așteptat atât!... Am toate actele în regulă, am și cetățenie, n-aș suporta să-mi anuleze votul, zice Deucalion, înroșindu-se și plecându-și genele lungi și arcuite, moștenite de le Promy.

– Și eu am așteptat mii de ani să fie alegeri în Olimp și să votez, Deu. Dacă-mi invalidează votul, mă sinucid. Glumesc, o să-i omor pe ei și o să arunc Olimpul în aer. Nu, nici așa, dar o să-mi apăr cu toate forțele mele votul meu de trădător mizerabil, condamnat a priori pentru tot răul din lume! spune Promy cu înflăcărare, strângându-i tare mâna lui fii-su.  

– Eu am fost preocupată de problemele Olimpului de când mă știu! izbucnesc și eu. Înainte de cele ale României sau ale Pământului. Cum?! Să-mi anuleze mie votul de muritoare, Fata lui Dracula, teroristă, golancă și ciumpalacă și, totodată, prietena trădătorilor? Nu le e teamă că o să le beau tot sângele?!

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIX. Secretul profețiilor apocaliptice: Natural Born Bound.

Planul ”malefic” al lui Bebe și al lui Promy e pus în aplicare impecabil (surprinzător, fără incidente de această dată) și nenea Cronos e, în sfârșit, arestat. Mă rog, rearestat. Nu se poate spune că se întoarce de unde a plecat: de la Tartar la Startar e o cale lungă de minim o sută de mii de ani lumină. Putem răsufla ușurați? Din păcate, nu. Chiron centaurul ne anunță că mai e puțin și va finaliza ancheta: bineînțeles, marea majoritate a olimpienilor din Startar vor fi eliberați din lipsă de probe și își vor păstra privilegiile, gadgeturile și țoalele de fițe numai dacă rămân în închisoare. O anchetă gata în patru săptămâni? Nu-mi vine să cred. Promy își face însă griji că vom cădea de pe vârful Mytikas direct în Tartar și ar fi dat orice ca ancheta să dureze ca în România, să mai câștige ceva timp, dar asta contravine chiar principiilor lui și ale maică-sii, Temis, zeița justiției.

Pe lângă emoțiile anchetei și ale rezultatelor ei finale, se acumulează ineluctabil, din ce în ce mai intens, tensiunea, presiunile și neliniștile alegerilor. După anunțarea rezultatelor anchetei, se vor organiza alegeri pentru funcția de ”stăpân” al Olimpului, în câteva zile. Primele alegeri libere din Olimp! Cu siguranță, Chiron va candida. Probabil și Her, măcar ca să lase impresia de consecvență și, totodată, pentru a exista un contracandidat al lui Chiron. Noi (muritorii și Promy cu familia lui) aparent îl susținem pe Her, chiar dacă și noi vom vota tot cu Chiron, ca să nu risipim voturile.

Inspirat poate de ideile cu secretara asiatică ale lui Promy, după ce a învățat chineza într-o dimineață, într-un avânt titanic, în numai două ore, Mene (Meneceu) dă anunț pentru a-și angaja o secretară din China. Din milioanele de aplicații pe care le scanează fulger, dintr-o privire, o selectează imediat pe Mi Ko, întâmplător sau nu, roșcată, exact ce ne lipsea. Din rațiuni de securitate și eficiență, Mene o aduce pe noua secretară să lucreze și să locuiască acasă la mama lui Promy. Mi Ko poartă ținută office chiar și la bucătărie, are părul mediu, până la bărbie, moale, drept, filat, cu breton deasupra sprâncenelor, ochi căprui luminoși, o guriță mică, discret rujată și unghiile tăiate scurt, din carne, fără manichiură, doar lăcuite (ca mine). E foarte drăguță și politicoasă, dar Mene nu o poate opri din lucru înainte de încheierea unui interval de 16 ore în fiecare zi, oricât s-ar strădui, și, deocamdată, îl strigă pe șeful ei ”Stăpâne”. Iar el, abia ieșit din Tartar (unde, bineînțeles, a avut onoarea să fie tratat ca și obișnuit să se considere ”stăpân”), înțelege perfect situația. Cum s-o învețe el să nu-l mai strige ”stăpân” sau să-și ia o pauză?! Habar n-are nici el. La fel și Promy.

Venirea lui Mi Ko suscită noi întrebări, dificile chiar pentru titani. E posibil ca Mi Ko să fie și ea nemuritoare, Promy și Mene au dificultăți în a o clasifica, pentru că seamănă mai curând cu titanii decât cu muritorii obișnuiți: muncește aproape nonstop, nu mănâncă și nu doarme mai mult de o oră pe noapte. Acest ultim lucru o aduce aproape de pragul sinuciderii, căci ea depune eforturi titanice, de multă vreme, să-și reducă rația de somn la 10 minute, așa cum procedează sute de milioane de alți chinezi în prezent. Se simte inferioară, cu toate că Mene și Promy o privesc admirativ, dar și ușor îngrijorați. Un singur lucru pare să o distingă de titani: Mi Ko nu comentează nimic (ceea ce pentru Promy, care a inventat reclamațiile, este inacceptabil și trebuie remediat urgent).

Cred că inclusiv Bebe are nevoie de o pauză: ochii îi sunt injectați, nările uscate, pielea și coama lui și-au pierdut din strălucirea de dinainte, scuturile îi consumă foarte multă energie, așa că Promy dezactivează unul dintre scuturile bioenergetice ale lui Bebe, cel de pe muntele Olimp (în stilul lui specific, după o deliberare serioasă, însă din proprie inițiativă, fără acordul unicornului). Cele de acasă, de la Promy, fuseseră deja oprite. Îl păstrează totuși pe cel mai important, care înconjură Startarul.

În ziua finalizării anchetei, Promy e incredibil de agitat: patrulează înainte și înapoi, își suflă nu șuvița, ci tot bretonul cu furie, scapă orice obiect care îi cade în mână, îmi strânge degetele gata să mi le frângă, își înfige adânc unghiile în carne, făcând să țâșnească stropi de sânge în aer, tremură și izbucnește în crize de râs isteric. Este atât de neliniștit că e gata să aplice legea interzicerii circulației a lui Her și să se apuce de parkour: adică să sară de pe munte, de pe Olimp. Primul și singurul care aplică legea! A luat-o complet razna? Mai bine ar face o terapie de tip ”Bill și Monica” pe Mytikas, cu sau fără secretară asiatică, tot vom preda tronul în curând.

Rezultatele anchetei sunt cele prevăzute, anticipate mai exact (baba Promida nu se înșeală niciodată): sunt condamnați oficial la sențințe cu executare doar Cronos, Atena, Hermes și Pan (acesta din urmă, sub presiunile nevestei, a complotat împreună cu soția mai întâi la otrăvirea lui Promy și a lui Her, la nunta sa cu Antenuța, apoi a luat parte, într-o anumită măsură, și la lovitura de stat organizată de Hermes și Atena). Restul vor fi eliberați din lipsă de probe. Așa cum aranjaseră în prealabil (ca să lase impresia unei opoziții autentice), Promy îl critică pe Chiron, de față cu toți olimpienii, pentru grabă, superficialitate și, totodată, pentru că îi subminează autoritatea lui Her, încercând să-și asigure suportul alegătorilor prin mijloace netransparente, destul de suspecte. Chiron își joacă rolul cu calm și detașare: nu se pune el la mintea lui Promy, alegerile vor fi peste trei zile, organizate impecabil, iar orice cetățean al Olimpului poate participa. Olimpienilor aflați acum în infern li se va prezenta superoferta ”Startar 2013”: doar dacă rămân la închisoare își vor păstra privilegiile și vor avea primii (înaintea muritorilor) cele mai tari gadgeturi și țoale. Trebuie să se decidă într-o oră.

Ora asta trece incredibil de greu pentru Promy, aproape că intră în convulsii și-i vine să se tăvălească pe jos de emoție. Totul se va sfârși curând. ”Timpul nu mai are răbdare”. Iar ne mănâncă nenea Cronos cu ai lui. Mă rog, ai noștri. Nu, nu sunteți ai mei, nu vă recunosc! Dar ce contează? Nici nu mă mai obosesc să număr minutele și secundele. Sunt stors de puteri și știu că nu are sens. Nu trebuie să fiu Casandra ca să prezic sfârșitul Troiei. Sau vrăjitoarele Melissa și Vanessa ori Mama Omida. Apropo, ce vezi tu, Baba Promida? Anticipez... ca de obicei. Nu am nevoie să mă uit la ”Știrile de la ora 5” ca să prevăd dezastre. Ca să spun că totul va fi rău. Mult mai rău decât îmi pot eu imagina vreodată. Apoca...lipsuri după apoca...lipsuri. Mereu lipsuri. Eterna frustrare... De fapt, secretul profeției apocaliptice este că nu există niciun sfârșit. Doar sfârșituri. Succesive. Fără număr, fără număr, fără număr... La fel de oribile și penibile. Telenovela asta nu se termină niciodată și numai Al Gore e de vină. Natural born bound. Câine rău, vierme, porc, trădător, violator... Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Târăște-te în genunchi! Acum!

Promy tresare puternic. În sfârșit, vești din Startar! Îi scapă paharul de nectar din mână și havana aprinsă din gură. Havana îi alunecă pe picior și-ncepe să adâncească artistic gaura originală din blugi, dar Promy nu observă nimic. Her ne anunță vesel că olimpienii preferă în majoritate superoferta și rămân, deci, în închisoare, cu toate că zece dintre ei optează pentru eliberare: Apollo, Artemis, Poseidon, Hefaistos, Orfeu, doi fauni și trei nimfe. Apollo și în special Poseidon ne îngrijorează, au ceva susținere, poate că or să și candideze acum la alegerile ”prezidențiale” din Olimp și or să încerce să obțină un rezultat favorabil. Prin orice mijloace.

În două zile, într-adevăr, se confirmă candidaturile lui Apollo și Poseidon, pe lângă cele ale lui Chiron, Her și Thalia, muza comediei (anunțate chiar în momentul finalizării anchetei). Trebuie să amenajăm rapid sala de votare sus, pe munte, în Olimp: cabine de vot, urne, ștampiluțe, buletine de vot, mese și scaune, liste electorale (aici e o problemă delicată, pentru că informațiile ori lipsesc, ori sunt eronate, ori nu se cunoaște clar universul populației la care ne raportăm și, automat, se poate specula foarte mult – ca la noi la referendumul pentru demiterea președintelui din 2012). Din comisia de votare vor face parte câte doi reprezentanți ai fiecărui candidat (de exemplu, Promy și cu mine vom veni din partea lui Her), iar președinte va fi Bebe unicornul. Dacă Apollo și Poseidon sunt periculoși și capabili să fraudeze rezultatele, ce să mai spunem de nenea Cronos! El nici măcar nu se va gândi la alegeri, pur și simplu va sparge la un moment dat scutul și ne va hăpăi pe toți.

***

Sus pe Olimp, cu două zile înainte de vot, Promy contemplă în tăcere apusul de soare. Fâșii de lumină roșiatică, bucăți fierbinți și aspre, desprinse dintr-un soare putred, alunecând fatal în continuu, năucitor. Brațe de foc, contorsionate sălbatic, care mă strâng până la sufocare. Buze înfocate, cu gust de nectar, care mă sărută nesățioase și mă intoxică cu otrava lor dulce, incurabilă. Liniile încinse ale transpirației mele scurgându-se pe față, la început paralele, într-o simetrie perfectă, apoi curbându-se, apropiindu-se bizar și topindu-se împreună într-un șuvoi halucinant de lavă. Lanțuri incandescente care mușcă din corpul meu. Cascadă de fulgere orbitoare, tăioase ca razele laser, căzând asupra mea la nesfârșit și tatuându-mi trupul cu mesaje de dragoste: ”câine turbat”, ”vierme ticălos”, ”porc de violator”. Chiar și pe ficatul meu scrie: ”trădătorul”. Pentru totdeauna. ”Love is forever”. Dansez pentru tine, Olimp! Pentru ultima oară.

Dansez ca întotdeauna patetic, dezlănțuit, până leșin. Din dragoste și disperare. Așa am făcut mereu. Cu tălpile sfârâind în flăcări... Mă doare, dar mă forțez să tac, îmi înghit lacrimile și las focul să mi le încingă. Focul care te pârjolește și te face scrum, în loc să te ilumineze. Pelicula unui film îngălbenindu-se subit, topindu-se și arzând. Pete maroniu-roșcate mușcând din lumină, fără speranță. Nu există nicio Speranță în Cutia Pandorei. Trebuia, oricum, să o arunc în Styx, după ce i-o trăgeam bine lui Pando. Pelicula se descompune lent. Un film prost... o telenovelă fără sfârșit. Mă sufoc. Pironul îmi străpunge pieptul: Știi Tu Cine îl verifică, împreună cu Hermes și Antenuța. Hermes mi-l înfige mai adânc, Știi Tu Cine râde în hohote, iar Antenuța surâde... enigmatic ca Gioconda. Bestia e și ea cu ciocul vârât în ficat, degeaba încerc să-l smulg de-acolo, acum îmi înghite și mâna. Din nou gol, în lanțuri, sfâșiat și devorat. M-am născut în lanțuri. Natural born bound. Pe punctul de a mă prăbuși în abisurile leșinului, dar scuipatul lui Hermes și al lui Știi Tu Cine mă arde mai rău ca fulgerașele, îmi perforează fața, îmi cască cratere în obraz și mă trezește. Târăște-te în genunchi, porcule și cerșește îndurare! Târăște-te și cere-ți iertare!

În curând va fi întuneric. Nu voi mai asculta cântecul valurilor, nu voi mai face scufundări în Ataraxia, la recifurile de corali albaștri, nu voi mai proiecta iPhone 12 (în cazul în care nu l-a lansat deja nenea Cronos), nu voi mai avea orgasme cu Maretti, nu voi mai pune mâinile pe țâțele și fundul niciunei femei, nimeni nu mă va aștepta acasă, la masă... S-a stricat chiar și ambrozia. E târziu. Prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Va fi întuneric. Și liniște. Ca-n filmul ”Nunta mută” atunci când nunta din sat a fost oprită și dizolvată în tăcere la moartea lui Stalin. Împușcături și arestări. Apoi, liniște. Adusă de tancuri.

Încă mai dansez deznădăjduit, cu o furie sălbatică, dar tancurile sunt aproape. Simt răsuflarea lor înghețată, încearcă să mă împietrească precum privirea Meduzei. Avansează lent, dar constant, amenințătoare ca niște blocuri imense de gheață în derivă, venind implacabil spre mine. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul? Nu mai știu, sunt epuizat. Mii și mii de ani în lanțuri, sub tortură. Milenii de frustrare și paralizie liber aleasă. Se spune că vezi lucrurile mai limpede când sfârșitul e aproape. Dar eu nu mai zăresc nimic. Poate că am văzut prea multe sfârșituri. Am luat supradoză. Acum percep doar tancurile – uriașe, compacte, deplasându-se terifiant către mine, trepidând, tot mai aproape cu fiecare clipă care trece. Am obosit să număr secundele rămase. Ascult sunetul greu de șenile, rostogolindu-se încet și hipnotic ca un verdict implacabil și simt apăsarea lor de plumb. ”Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb.” Sunt mort și eu. M-am născut mort. God created dead. Natural born dead. În curând mă vor zdrobi. Nu va mai rămâne din mine decât o pungă ferfenițită de Maretti cu pizza, dansând bezmetic în vânt, fără să știe unde se duce.

”The rest is silance”. E prea multă liniște, îmi vine să urlu. Asta nu e liniștea pe care mi-am dorit-o eu: liniștea nopților în care să mă uit la cei dragi cum dorm (chiar dacă îi surprind jucând jocuri video sau lucrând până dimineață), liniștea mirosului de souvlaki de pui cu lămâie și usturoi, a clinchetului de pahare umplute cu vin de la Chiron și a feței de masă de satin foșnind, liniștea jocurilor ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, în Olimp când sperma mea avea gust de de whisky, liniștea ședințelor la care Bebe nu a venit niciodată ori în care ironizam legile lui Her, iar el râdea de ideile mele ”originale”... Liniștea voastră e diferită. E una a pumnului în gură. Mă simt iar în lanțuri, strâns, sufocat, înăbușit. Cu pumnul în gură. Ascultați-mă! Am ceva de spus. Ascultați-mă! Vreau să vorbesc, dar pumnul îmi strivește buzele.

Dacă ar putea vorbi, Doctorul Prometeu, Dottore Al Gore, câinele rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui, v-ar recomanda tuturor (oameni, zei și titani) următorul experiment, pe care l-a început Madame Dezastru în Iran. Mai întâi, încercați să respirați în căcatul din România, țara lui Dracula cea mică și murdară. Dacă simțiți că vă sufocați, duceți-vă în Iran: acolo e aer curat, puritate islamică. Puneți chadorul pe voi! Încă mai respirați? Atunci încercați cu sacul de gunoi strâns pe cap. Înfășurați-l bine și strângeți! Tare! Nici așa nu merge? Încă mai aveți aer? Haideți atunci în Olimp: veți primi un accesoriu scump, de firmă, lucrat chiar de Hefaistos. Un piron în piept! Înfigeți-l mai bine! Mai adânc! Și acum respirați din nou.

Am glumit, nu faceți experimentul ăsta acasă, mai bine vă apucați de parkour, ”Saw” sau ”Hunger games”. Asta nu era o lecție de supraviețuire. Era lecția de disperare.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XVIII. Un Cronos flămând, gata să înghită și noua închisoare de fițe, Startar, întrerupe jocul ”de-a ”Bill și Monica” pe Mytikas

Ridicarea noii închisori din Tartar, realizată de Bebe unicornul după planurile lui Promy, avansează în ritm rapid: în două zile va fi gata. Dacă s-ar construi și la noi cu aceeași viteză! Autostrada București-Constanța a durat circa un sfert de secol. Deocamdată, Chiron se ocupă de anchetă, Bebe supervizează, iar Promy monitorizează pe iPhone 11: nu a avut dreptate Antenuța, infernul cu tot cu Tartar poate fi excelent vizualizat pe mobil. Poate că imaginile au fost bruiate intenționat atunci când Promy, Her și Pegas erau captivi. Bebe l-a sfătuit pe Promy să stea la distanță: îi face rău să meargă acolo, nu e credibil și ar pune paie peste foc. Mai bine să se abțină o vreme să se joace cu focul. Fie el și sacru. Însă Promy vrea să viziteze închisoarea, moare de curiozitate să o inspecteze cu ochii lui, să vadă cum a ieșit. Mai e puțin până când vor fi eliberați aproape toți zeii și acoliții lor, din lipsă de probe, poate și nepoțelul lui Promy, Hermes, torționar de treabă. Promy a depus deja mărturie că acesta din urmă l-a dezbrăcat, l-a înlănțuit, i-a înfipt pironul în piept, l-a scuipat, l-a tras de păr și l-a lovit cu sălbăticie. Dar cine ne crede pe noi chiar când suntem la putere?

Coborâm în infern la ultimul subnivel și ne izbește lumina primăvăratică din Tartar: cred că e de la terasa și părculețul plin de flori din noua închisoare. Aceasta nu are Ziduri care să o înconjoare, ci doar un scut energetic (dublat de unul mental) de protecție exterior de care nu pot trece decât anchetatorii. Deținuții pot circula liber în interior. Închisoarea e imensă, de mărimea unui orășel și cu un cer simulat de un albastru intens, fără nor, ce griji au ei? Poate de a nu rata ultima promoție de la mall, căci închisoarea e dotată cu hypermarketuri, malluri, hoteluri de fițe, parc de distracții (inclusiv acvatic), săli de sport și de conferințe, agora, amifiteatre/săli de spectacole, bibliotecă, părculeț cu lac și hidroscutere, cluburi și terase. Infractorii stau la hotel de 7 stele. Ăsta nu e Tartar, e STARtar. Cum o fi o anchetă la terasă, la o berică? Sau la un pahar de vin ori nectar?!

Promy arde de nerăbdare să vorbească cu Pan, așa că mergem la terasă, unde zeul-țap bea un pahar de vin cu Hefaistos. Noroc că e aproape de scutul de protecție. Promy încearcă să ignore privirile prietenoase care-l tranșează mărunt și să discute doar cu Pan. Măcar 5 minute. Ne așezăm la masă, sub o umbreluță roșie-albastră de Pepsi, dar nu apucă Promy să comande ceva, că cineva se repede asupra mea și îmi sfâșie hainele. Hermes! E descheiat la șliț și cu scula scoasă. Promy îi dă brânci și îl azvârle cât colo, apoi activează dispozitivul de teleportare pe care-l luase, prevăzător, cu el. Ajuns acasă, se agită toată noaptea, fără a închide un ochi. Tremură de furie, se sucește, se răsucește, se zvârcolește, îi vine să urle, dar își mușcă buzele și se abține. ”Cum e posibil?! Să încerce să te violeze în fața mea, la terasă, când noi suntem la putere?! Ticălosul! În fața mea?!”

Reacția lui Hermes și perspectiva eliberării Olimpului în bloc, îl fac pe Promy să caute iar soluții, fie și din cele mai originale. Să sperăm că nu la fel ca ”democrația originală” a lui Iliescu de pe vremuri. Așadar, Promy discută cu Chiron centaurul, cu Her, cu Bebe, apoi cu familia și muritorii. El consultă de obicei alte opinii, chiar dacă, în cele din urmă, decizia îi aparține. Astfel, încep să se contureze perspective noi. Ce-ar fi dacă zeii (cu excepția lui Hermes și a Antenuței împotriva cărora există probe și mărturii clare), cu perspective frumoase de eliberare din lipsă de probe, să nu mai vrea să plece din închisoare, din noul Tartar? Sau mai bine zis Startar?

– Să le dăm olimpienilor următoarele alternative, spune Promy cu glas tremurător și obrajii în flăcări, suflându-și bretonul și privindu-ne cu ochii săi mari, negri, migdalați, tot mai vii și mai strălucitori. Deci decât: 1. rămâneți în Startar cu tot ce aveți (și veți mai primi în timp) și 2. plecați din Startar, sunteți liberi, dar renunțați la toate privilegiile din închisoare (hotel de 7 stele, iPhone 11 și alte gadgeturi, țoale de fițe din mall, cel mai tare parc de distracții din univers etc.). Dacă voi considerați că vă puteți procura singuri de pe pământ gadgeturile, hainele trendy și distracțiile, da, într-adevăr e posibil, dar nu veți beneficia de aceeași calitate (și voi vă dați seama imediat, că aveți simțurile fine), și, în plus, veți trăi umilința cumplită de a vedea că muritorii vor avea acces înaintea voastră la toate (o să mă asigur de asta, știți că prefer muritorii și o să le dau lor primii, abia aștept). Va trebui să vă cumpărați țoalele și gadgeturile din magazin, veți sta la coadă la casă, veți aștepta la rând, în urma muritorilor. Vă veți călca în picioare la ”Black Friday” pentru o ofertă specială și nu veți reuși să prindeți mai mult de 1% din ce v-ați propus. Fraților, trebuie să facem închisoarea irezistibilă, continuă Promy entuziasmat, clipind din ochiul stâng, funcțional care devine albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din presse-papierul de pe Gliese. La cât de proști, șmecheri și fițoși sunt, ar trebui să meargă. Și respectăm, în același timp, justiția și dreptul individual de a alege. Iar apoi (imediat după anchetă) facem alegeri libere (noi, cei care am rămas) și votăm pe cineva cel puțin la fel de bun ca Her, eventual cu și mai multă experiență, înțelepciune, încredere în sine și în viitor (nu ca mine care îmi număr mereu minutele și secundele de libertate și fericire), o persoană cât mai populară, cu rețele sociale cât mai largi și, ”the last but not the least”, cu cea mai mare susținere sau, mă rog, cu cel mai mic potențial de respingere (pe Her și, în mod special, pe mine ne ”iubesc” foarte mult, într-adevăr, pentru că suntem mai apropiați de muritori și i-am sfidat mereu).

– Ai grijă, Promy, să nu numeri voturile ca Roberta Anastase! sar eu.

– Nu, că mă vede mami!

***

Între timp, trebuie să păzim și tronul de pe Mytikas, pe muntele Olimp de potențialii pretendenți inopinați. Într-o zi, îmi vine și mie rândul să stau de veghe sus, pe Mytikas, în Olimp, să supraveghez tronul și sceptrul cu fulgerașe. N-am scăpat. Scaunul cel nou e așa de confortabil că adorm imediat, noroc că Promy e cu mine și prinde sceptrul căzut din mâna mea. Mai e și Rocinante de pază, dar acum mănâncă o porție de trifoi cu patru foi (preferatul ei), iar apoi își va face siesta. De voie de nevoie, rămâne și Promy de veghe. El are obsesia confortului, după cât a suferit. Disconfortul fizic și pshic prelungit e devastator, dar și prea mult confort strică. Uite, dormi în sala tronului, la birou sau în Parlament.

– Mai bine să dormi decât să faci porcării, zice Promy absolut convins. Bine, eu aș prefera, totuși, altceva, continuă el, zâmbind cu subînțeles și privindu-mă cu ochii lui vioi, tot mai jucăuși. Mai sunt și alte lucruri de făcut. Am o fantezie din copilărie, de când eram cu mâinile pe țâțele Antenuței: să mă joc ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” pe tronul lui Știi Tu Cine, pe Mytikas, în Olimp. Am și havane cubaneze, iar sperma mi-o pot face cu gust de whisky (doar îi schimb aroma când am chef). Dacă nu mi-ar fi atât de scârbă de tot Olimpul, mai ales de locul unde a stat Știi Tu Cine... Compensația se anunță însă irezistibilă. Merită să fi așteptat mii de ani pentru asta, e ceva aproape la fel de bun ca Maretti. Și cred că mi-ar mai trebui o secretară permanentă, poate una asiatică. Am văzut niște spoturi XXX pe youtube foarte edificatoare care mi-au confirmat performanțele asiaticelor. Frate-miu, Meneceu, a învățat deja chineza în dimineața asta: poate din același motiv.

– Zâna-Speranță Made in China?

– Nu, e prea mică, doar nu sunt pedofil. Și e deja consumată de atâta muncă, în pragul sinuciderii. Sunt milioane care abia așteaptă. O să-i dau și un iPhone 11 de serviciu.

– Îmi vine să înnebunesc: când o să am nevoie de tine, o să o apelez pe secretara asiatică?! mă impacientez eu.

Promy îmi închide gura cu un sărut. Se așază apoi tacticos, cu mișcări largi, hieratice, pe tron, se descheie la șliț, își aprinde o havană și se învăluie în nori de fum. Cum? Vrea să începem deja să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”? Păi asta înseamnă să profanăm tronul de pe Mytikas. Și ne vede și Obama. E mai rău ca o ilegalitate, e un păcat. Unul foarte grav, cum ar spune mama lui Ali în Iran. Dar, la urma urmei, de ce să nu-i satisfac o fantezie din copilărie a cărei împlinire o așteaptă, săracul, de mii de ani pentru a-și lua revanșa? Doar n-o să-l las să apeleze la secretara asiatică.

Îi scot penisul din blugi, îl sărut și i-l iau în gură, masându-i în același timp testiculele. Geme de plăcere. În sfârșit, plăcere.

Am așteptat asta mii de ani, de când eram mic și puneam mâna pe țâțele Antenuței. Cât am tânjit!... Până când mi s-a zgârcit carnea, mi s-au tasat organele (mă rog, ce mi-a rămas din ele), fruntea mi s-a teșit, nasul mi s-a turtit și ochii mi s-au înfundat în orbite, storși și uscați ca niște deșerturi fără sfârșit. Nu pot să cred. ”Răzbunarea e dulce”, bine zice sloganul de promovare a biscuiților ”Rom Sandviș” și a caramelelor ”RomToff” de la fabrica de ciocolată unde lucrează mama lui Ile. Într-o campanie inspirată, lansată de Kandia Dulce și iubitorii de ciocolată ”Rom”, se strâng semnături la greu pe o petiție prin care li se cere americanilor să recunoască că baseballul se trage din oină sau că l-au furat pe Dracula la Hollywood și se umplu de bani pe seama românilor. Acum fac și eu istorie. Iată-mă acum stăpânul Olimpului, al lumii întregi.

”Eu când vreau să fluier, fluier”. Nimeni nu poate sta în calea unui titan. Holbează-te, Obama, și salivează, n-ai decât, nu poți ajunge la mine, sunt în Olimp, pe Mytikas, deasupra norilor... de fum. Impecabil coafat, ca-n reclame, vedetă de Hollywood, ce mai (și n-am nevoie de Photoshop pentru asta ca alții), mai tare ca Dracula, stau pe tron confortabil, trag din havană sus, pe Mytikas, iar Ile îmi face terapia ”Bill și Monica”. E cea mai bună terapie. Depășește chiar Maretti cu pizza sau noul iPhone 11. Știu precis, eu am inventat medicina. Iar sperma mea va avea gust de whisky ”Chivas”. Ce, vrei și tu? Pune-ți pofta-n cui! Sunt fericit. Liber. La putere.

Încerc să controlez fluxul spermei cu aromă de whisky, să mai aștept puțin înainte să termin, să prelungesc plăcerea la nesfârșit. Răscolit de dorință, inspir adânc aerul dulce-otrăvit al Olimpului, corpul mi se cambrează, mușchii îmi tresaltă, penisul îmi vibrează, inima îmi bate tare. Transpir. Sângele, limfa și țesuturile îmi iau foc. Excitate, moleculele sar bezmetic și dansează sălbatic, iar neuronii-mi explodează. ”Big Bang”. ”Umezeala de canal, mirosul fatal îmi intră în creier și devin un animal. / Mai dau volum la bas, îmi dă sangele pe nas / Și aștept adrenalina să mă bage în extaz. / Creierul cedează, muschii se-ncordează, inima-mi pompează tare... / Basul și cu toba mare!” Ce tare, puterea scoate animalul din tine! ”Măi, animalule!”

În curând, oceanul de lacrimi reprimate se va revărsa, iar un urlet cumplit, devastator, acumulat în milenii de frustrări și umilințe se va dezlănțui și va pulveriza universul întreg. Încă respir! Trăiesc! Sunt la putere, ce pula mea!

***

Într-o seară, îl luăm și pe Meneceu să stăm împreună de veghe pe Mytikas, în Olimp, în sala tronului. Avem la noi prăjituri cu vișine, mere, nuci, caise și pască cu brânză dulce și stafide de la maică-mea. Meneceu e în delir: îi place la nebunie prăjitura cu vișine și-i mulțumește maică-mii de milioane de ori pentru ea, cu lacrimi în ochi. Își linge firimiturile de pe degete cu o poftă insațiabilă. Mă uit la el (un pic jenată, dar plăcut surprinsă), arată din ce în ce mai bine, se reface într-un ritm ultrarapid cu ajutorul siropurilor revitalizante și energizante ale lui Bebe și ale lui Promy. Nu vreau să-i întrerupă nimeni procesul de recuperare, nici să-i mai strice liniștea lui Promy.

Cum e târziu și scaunul mă îmbie din nou la somn, ne hotărâm să ne uităm la un film. Mi-e deja atât de somn că n-aș mai putea procesa Tarkovski, Terry Gilliam, Woody Allen sau măcar Charlie Chaplin, așa că optăm.... adică optez pentru un film siropos cu vampiri, ”Twilight – Breaking Dawn 1”. Meneceu adoarme în timpul filmului, dar eu și Promy rezistăm eroic până la sfârșit. S-a făcut iar patru dimineața, iar Promy începe să-și pună întrebări dacă și-a valorificat timpul satisfuckator. Îl rog să nu se mai gândească. Locul ăsta nu e unul care să te predispună la așa ceva. Mai bine să-l ducă pe Meneceu la culcare, apoi să vină cu altcineva care să preia tura, poate Atlas, căci n-a mai fost de mult. Promy pleacă împreună cu Meneceu, iar eu rămân de pază, un pic speriată, dar foarte hotărâtă, cu mâna încleștată pe sceptrul cu fulgerașe.

După nici zece minute, văd o ființă umanoidă în zona interzisă, înaintând implacabil spre tron. Am halucinații? N-am mai zărit pe nimeni de trei zile, credeam că toți sunt în Startar și că niciunul nu mai vrea să plece de acolo. Ființa umanoidă se apropie suspect de mult, așa încât îi văd îmbrăcămintea (clasică, olimpiană) și chiar chipul. E un tip înalt, slab, cu fața osoasă, mai creolă și părul scurt, țepos, roșcat, seamănă ciudat de mult cu Meneceu, doar că poartă barbă. Habar n-am cine e. Cu o voce din fundul pământului (foarte convingătoare), îl avertizez verbal să se oprească și să se întoarcă, altfel voi folosi fulgerașele.

Cum atacatorul continuă să înainteze spre tron netulburat, tremurând ca scuturată de friguri, ridic sceptrul și încep să arunc fulgerașe. În cele din urmă, intrusul pleacă, iar eu răsuflu ușurată pentru câteva secunde. În timp ce-l urmăresc cum se retrage, simt deodată gheare ascuțite, parcă metalice, înfigându-mi-se în spate. Fac o sforțare să mă întorc, cu sceptrul ridicat, aruncând întruna fulgerașe. Sceptrul e gata să-mi cadă, deși îl țin atât de strâns că am făcut deja febră musculară. Un ciclop! Se dă un pas înapoi când vede sceptrul și simte fulgerașele, dar, înainte să dispară, întinde o labă păroasă și-mi sfâșie pieptul cu ghearele, apoi se volatilizează.  

Din fericire, Promy apare imediat cu Atlas, înainte de a apuca să-l strig. Îi explic ce s-a întâmplat, Promy mă felicită pentru reacția fermă, apoi verifică rănile, mă asigură că nu e nimic grav și mă unge cu cremă reparatoare cu ambrozie și nectar de-a lui. Zâmbind placid, ca și când nimic nu s-ar fi întânplat, Atlas se așază pe jos, lângă tron (că nu are loc) și începe să joace pe consolă ”Plante vs. Zombie”. Fără să-l bage în seamă pe Atlas, Promy mă teleportează acasă la el și mă trimite urgent la culcare.  

A doua zi, după un somn agitat, cu multe întreruperi, Promy mă întâmpină la trezire cu cafeaua aburindă (Lavazza cu lapte și zahăr, nu neagră cum consum de obicei) și cu o felie de cozonac italienesc tradițional, pufos și aromat, cu stafide și portocale, Panettone de la Maina. Stai, Promy, eu beau cafeaua neagră, tare, fără zahăr, iar cozonac din ăsta mănânc numai de Crăciun, iar acum e iulie. Sau am dormit așa de mult că a venit Crăciunul? Promy îmi zâmbește ușor stingherit, mă sărută și mă invită să bem cafeaua în sufragerie.

Mână în mână cu el, intru în sufrageria uriașă, cu pereții și plafonul îmbrăcați în rododendroni și petunii. Mă simt absorbită complet de natură ca-n sala circulară de la ”Orangerie” cu ”Nuferii” lui Monet. Imersiune în natură... Parcă și plasma gigantică e plină de flori, o jerbă de petunii izvorăște chiar din mijlocul ecranului. Bine că măcar aici natura și cultura sunt în comuniune. Mă așez pe canapeaua imensă, moale și pufoasă, învelită cu o cuvertură matlasată, decorată cu motive florale, discret pictate, în culori pale (roz, banan, bleu, vernil). Când te așezi pe ea, te simți ușor ca un fulg. Cred că e concepută special pentru a aduce alinare trupurilor și sufletelor chinuite de titan. O fi pe-aici, pe undeva, ceva din puful lebedelor mele care mi-au zburat din desen când se trăgea în cartier, la Revoluție?

Mă străduiesc să fac loc ceștii de cafea pe măsuța rotundă din lemn de pin negru, printre nenumărate tablete și telefoane mobile, apoi iau o pernă înflorată, umplută cu puf și-mi înfund fața în ea. Petale de petunii îmi mângâie obrajii. Parcă încep să simt și puful lebedelor dispărute la Revoluție. Alb imaculat, ușor, luminos. Aș putea fi și eu un fulg de lebădă, nu, nu să zbor, m-ar împușca și pe mine, desigur, dar măcar să mângâi fruntea înaltă a lui Promy și să mă agăț de genele lui negre, lungi, arcuite. ”Un anotimp, un an, un timp”...

Dar Promy îmi întrerupe reveria și nu mă lasă să mă ascund: îmi desprinde delicat fața din pernă, îmi dezmiardă ușor părul și mă sărută pe gât. Mă întreabă din nou ce s-a-ntâmplat și mă roagă să-l las să se mai uite o dată la urmele ghearelor ciclopului. Ciudat! Nu doar că ciclopul avea gheare, dar acestea au scris parcă un mesaj, din păcate, prea șters, pe care nu-l poate descifra singur. O să-l cheme pe Bebe care, cu această ocazie, mă poate scana, să vadă dacă nu sunt și eu cumva intoxicată cu cine știe ce substanțe nocive. Ar putea să-mi preleveze sânge și să recurgă la analize de laborator obișnuite, dar asta durează. Bebe vine imediat și mai întâi mă scanează: totul e în regulă, pot să stau liniștită, nu s-a întâmplat nimic grav. Apoi, detectează mesajul, îl intensifică și-l luminează astfel încât să fie vizibil. Promy a avut dreptate, e un mesaj, ba chiar mai multe: pe spate, ”Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Cară-te!” (în română) și ”Your time is running out!” (în engleză), iar pe piept, ”vacă proastă” (în greaca veche, câte un cuvânt pe fiecare sân - βοῦς & ἀμαθής). Uau, un mesaj destul de subtil și de targetat reprezintă un avertisment și pentru Promy, nu doar pentru mine. ”Casa de copii Olimp nu e acasă!”

Pentru o clipă, Promy se întunecă la față și capătă iar figura încrâncenată de Harry Potter. Își ia iPhone-ul și mă roagă să verificăm în baza de date tridimensională persoanele rămase afară din Startar, inclusiv pe titanii din familia lui, proaspăt eliberați, poate reușim să identificăm agresorul. Când îl văd pe titanul mai slăbuț și mai tras la față (doar a stat mult în Tartar), cu păr scurt, roșcat, țepos și cu barbă, cel care seamănă cu Meneceu, tresar ca electrocutată. Nu mai încape îndoială, el e! La fel de clar ca atunci când fii-miu l-a recunoscut pe Al Gore, maidanezul care l-a mușcat la școala de muzică. Cronos sau, mai exact... nenea Cronos!

Bebe îi aruncă lui Promy privirea lui ironic-superioară ca de la houyhnhnm la yahoo, iar acesta din urmă se ia cu mâinile de cap. Atâta ne mai lipsea: să-l avem adversar acum pe nenea Cronos, parcă nu era destul că ne făcuse de rușine cu purtarea lui de căpcăun. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Și-a mâncat aproape toți copiii, cu excepția lui Știi Tu Cine... Zeus (aici nu mai sunt sigur dacă a procedat bine, poate că trebuia să-l hăpăie și pe Știi Tu Cine, ar fi preîntâmpinat multe nenorociri). Să nu uit, Zeus și cu mine suntem verișori primari, iar Hermes – nepoțelul meu, ce mică e lumea! Știi Tu Cine s-a răzbunat crunt și l-a expediat pe tăticuțul său într-o scurtă vacanță într-unul dintre cele mai exotice locuri din lume, în Tartar. Pentru următorii 100.000 de ani.

Nenea Cronos e isteț, abil, înșelător și foarte fluctuant (de aceea, e și stăpânul timpului). A asimilat în câteva zile cunoștințe de IT la un nivel aproape de mine. Îi place să întindă capcane, să vâneze, să facă farse, are un spirit ludic, investigator și-și bagă nasul peste tot la fel ca mine, asta e moștenire genetică. Și culturală. Mai mult, e capabil de orice. Aici nu mai seamănă cu mine deloc. Și nici nu împărtășește dragostea mea față de muritori, după cum am aflat chiar azi. Într-un fel, îmi reproșez că l-am eliberat, dar nu aveam cum să ne dăm seama cu certitudine mai înainte. Nimic nu e sigur, ci doar probabil.

Avea antecedente, era probabil să recidiveze, dar nu sigur. Nici nu știam dacă o să-și revină vreodată. Și, oricum, dacă nu-i dădeam noi drumul, o făceau ceilalți titani, acuzându-ne, totodată, că l-am lăsat tocmai pe nenea Cronos să putrezească în Tartar. Era mare scandal. Pe mine nu m-au iertat și nu o să mă ierte niciodată că am trecut de la titani la zei, apoi de la zei la muritori. Sunt ultimul vierme de trădător pentru ei, la fel ca pentru zei. Da, am trecut de la titanul Cronos la zeul Știi Tu Cine tocmai pentru că titanul Cronos era cum era (o rușine pentru titani și un dezastru pentru univers) și nu mai vreau să trec acum de la zeul Știi Tu Cine înapoi la titanul Cronos. M-am săturat să aleg între talibani. Și să rotesc la putere aceiași talibani. Nu înțeleg de ce trebuie să ajungă la putere mereu cei care sunt rușinea familiei și un dezastru pentru univers.

Iar nenea Cronos și-a petrecut mai toată viața la pușcărie, inspira atâta milă când l-am eliberat, la fel ca Mene! Nici nu știa, săracul, de muritori. Și s-ar putea să fi acumulat multă bunăvoință, dragoste și spirit de sacrificiu în Tartar, într-un mediu atât de motivant. Cineva care a trăit atât de mult la închisoare, poate fi înțeles până la un punct, vrea să-și ia revanșa. E condamnabil? Cine nu e, într-un anume sens, condamnabil? Dar de ce să se răzbune pe noi, cei care l-am salvat? Când o să mă învăț minte să nu mai fac fapte bune?! Acum, oricum, e prea târziu, faptul e consumat. Mai târziu e prea târziu.

– Din păcate, avem și noi, titanii, talibanii noștri, spune Promy încet, cu glas întretăiat, înecându-se și trăgându-și bretonul pe față. Mi-e atât de rușine... Nu că mănâncă coaie, dar pot să ne înghită pe toți dintr-o suflare. Nenea Cronos n-are milă nici de bebeluși, doar și i-a devorat pe ai lui, fără să clipească. Și cred că zeii jubilează acum, că sunt conflicte chiar între noi, titanii. Când te gândești că tocmai noi l-am eliberat din Tartar! Ce răsplată! Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești.

Promy înghite în sec, își suflă bretonul, astfel încât îi putem vedea fața încinsă și transpirată, apoi continuă tot mai tare și mai alert, dezlănțuindu-se ca un torent:

– I-am dat drumul nemernicului ăstuia din Tartar cu toate că știam că e capabil de orice și că se poate întoarce oricând împotriva noastră. Îmi reproșez asta cumva acum, dar ne era tuturor foarte milă de el, nu știam sigur ce va face și ar fi fost, oricum, eliberat. Nici nu înțeleg cum a atras ciclopii de partea sa, înainte ciclopii au fost aliații zeilor, contra titanilor, poate i-a captat cu noul iPhone 12, al meu s-o fi perimat deja. Și mă tem că are de partea sa nu doar ciclopii, ci altceva mult mai important. Avantajul tehnologic, ce întorsătură! E un șmecher și jumătate, ne întrece pe mine, Hermes și Hefaistos la un loc. Ia te uită cum ni s-au dat peste cap toate planurile din nou! Iar ne numărăm minutele și secundele? Dar nu renunțăm, vom continua să ne facem planuri, orice s-ar întâmpla. Singura șansă e să ne ținem ferm pe poziție, folosind toate mijloacele... admise. Trebuie să apărăm tronul din Olimp, să-l sfidăm pe nenea Cronos și, în același timp, să comunicăm clar și consecvent poziția noastră favorabilă muritorilor și reformei, conchide Promy foarte hotărât. Tu, Ile, trebuie să-ți reiei paza pe Mytikas, în Olimp. Pregătită să-ți reocupi locul pe tron, măcar să facă spume nenea Cronos?

– Nu știu, Promy, răspund cu jumătate de gură.

– Păi, eu zic să te instalezi comod pe tron, pe Mytikas, chiar cu riscul de a trece de la filme siropoase cu vampiri la telenovele ca Madame Hera! Să-i arătăm lui nenea Cronos că pe tronul din Olimp poate să stea și, sincer, chiar are mai mult dreptul (comparativ cu nenorociții și ticăloșii ăștia, inclusiv din familie)... o femeie, muritoare, Madame Dezastru, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, trădătoare și teroristă pe deasupra! Eu sunt mândru de tine și sunt alături de tine. Stai liniștită, îl voi urmări permanent pe nenea Cronos, am capacitățile tehnologice necesare, va fi filat în continuu și înregistrat, oricâte măsuri de precauție și-ar lua. O să-l aducem și pe Atlas cu noi la pază, el e mai puternic decât Her și îi dăm jocul video ca să nu se plictisească. La nevoie, apelăm și la Her, cred că a rămas ”prietena” mea în străfundul sufletului. Iar Bebe ne va monitoriza pe toți nonstop (chiar dacă acum supervizează și ancheta din Startar). Bine că Bebe era negru deja când a venit în Olimp, altfel se făcea ca smoala în cinci secunde și mă învinovățea tot pe mine!

Îi strâng mâna lui Promy: e fierbinte și umedă acum. Nu vreau ca ea să înghețe în Tartar sau pe Elbrus. Vreau ca Promy și Meneceu să trăiască, să respire, să se bucure (fie și de o plăcintă cu vișine de la mama), să ciocnească un pahar de vin sau de nectar cu ai lor acasă, să se uite noaptea la cei dragi cum dorm (lui Promy îi place la nebunie asta, mai ales de când i s-au reunit frații), să țină în brațe femei, fie și pe afurisitele de secretare asiatice! E ca și cum aș vrea ca Bebe să fie alb din nou sau să se întoarcă lebedele care mi-au zburat din desen când se trăgea în cartier, la Revoluție. Dar, în ce mă privește, mă voi ține cu dinții de tronul de pe Mytikas, mă voi lega de el (până la alegeri), îl voi apăra, încă o dată, cu sângele meu dacă trebuie. Din dragoste și disperare. La urma urmei, sunt o olteancă golancă și ciumpalacă, teroristă și trădătoare, urmașă a lui Dracula. ”Pe-aici nu se trece!”

– Ce nu fac eu pentru tine, Promy?! Nu doar că mă lupt cu tot Olimpul și, mai nou, cu... nenea Cronos al tău, dar o să mă tâmpesc complet pe tronul ăla, chiar că ajung la telenovele.

– Ce nu fac eu pentru tine, Ile? Uite, am ajuns și Big Brother.

***

Așadar, îl luăm pe Atlas cu noi și plecăm din nou pe muntele Olimp să stăm de pază. Eu pun filmul ”Twilight Breaking Dawn 2” pe căști, ca să nu-l deranjez pe Promy. E clar, de data asta mă voi uita singură: Atlas vrea să joace jocul video ”Plante vs. Zombie”, iar Promy trebuie să se concentreze să-l găsească pe nenea Cronos. Atlas e atât de absorbit de joc că nu aude nici dacă urli la el sau îl zgâlțâi. Am permisiune de la Promy să folosesc fulgerașele ca să-l trezesc la nevoie. Pe cât de nereceptiv e Atlas, pe atât de sensibil e fra-su, Promy, atât fizic, cât și sufletește. Are o acuitate perceptivă uluitoare: poate recepta cel mai mic zgomot, cel mai delicat miros, cea mai fină schimbare de nuanțe, dar și cea mai ușoară tristețe sau melancolie.

Așezat pe jos, lângă tron, pe o saltea, Promy se pregătește să-l intercepteze pe nenea Cronos. Începe surâzând cu ”Salut, Obama! Ai citit deja pe mail sau pe Facebook că mama lui Ile a făcut plăcintă cu vișine și că lui Meneceu i-a plăcut foarte mult, că tu știi că eu nu mănânc asemenea porcării, doar nectar, ambrozie și Maretti! Vrei și tu un pic de plăcintă cu vișine? Nu știu dacă meriți. Ajung imediat la tine să te servesc personal, cu nenea Cronos am ceva de furcă, ai cumva vreo sugestie?” Promy se chinuie să-l găsească pe Cronos, dar intervin mereu blocaje. Cronos parcă se joacă cu el ca șoarecele cu pisica.

La un moment dat, îl detectează pe Cronos în infern, în Startar, dar îl pierde în câteva secunde. ”Afurisita de tehnologie! Se întoarce împotriva mea, îmi scapă de sub control”. Își suflă bretonul slab, îi tremură buzele, bărbia și mâinile, e alb ca varul la față, încordat, iar corpul îi e acoperit de o sudoare rece. Nu reușește să treacă de filtre, blocaje și scuturi, oricât s-ar strădui, dar continuă. Nu-i asta toată filosofia până la urmă: să mergi mai departe, indiferent ce s-ar întâmpla? ”There must be an answer / Let it be”.

După-amiază, Promy pleacă să vorbească cu Bebe și Chiron, să se intereseze de avansarea anchetei și să caute sugestii pentru spargerea blocajelor lui Cronos. După două ore, îl chem pe Promy. Nu răspunde. Necontactabil iar? Să o sun pe secretara asiatică? Mai încerc, dar fără rezultat. Intru și eu în panică și nu e bine. Mi-e teamă pentru Promy, e la marginea prăpastiei. Dar poate va sări peste ea. Parkour. E un ”sport” la modă. Deocamdată o să aștept, poate dă el un semn curând. Nu mi-a zis chiar el că trebuie să învăț să am răbdare?

Seara, ajung pe Mytikas Bebe cu Her, Rocinante și Pegas. Surpriză: Rocinante zboară. Bebe i-a făcut cadou o pereche de aripi ca să poată zbura împreună cu Pegas. I s-au cam aprins călcâiele... copitele după Pegas. I-a dăruit porția ei de trifoi cu patru foi (desertul ei preferat), iar Pegas (care mănâncă numai jăratic cu ambrozie) a acceptat-o. Mi-e teamă s-o mai încalec: se pare că are și ea mania vitezei, la fel ca Pegas sau s-a molipsit de la el. Cu acordul lui Her (”stăpân” interimar până la alegeri), Bebe instalează scuturi bioenergetice și energetice și aici sus, pe Mytikas, astfel încât nimic să nu mai fie interceptat/înregistrat și numai noi să avem acces. De ce nu existau până acum? Păi, nu erau legale. Doar cu acordul explicit al lui Her se poate lua o decizie privind Olimpul și tronul. Măcar în problemele importante să respectăm legea.

După instalarea scuturilor pe Mytikas, mergem acasă la Promy, la ședință. Ce bine, Promy e chiar acolo! Îmi făcusem atâtea griji. Stă la masă încruntat, cu buzele strânse și cu corpul contorsionat bizar, așa că Alex îi amintește de ”fața de Harry Potter” care ar trebui înlocuită măcar cu ”zâmbetul american”. Dar Promy nu-și mai găsește ”smiling face”-ul. Poate că nenea Cronos i l-a înghițit. Nenea Cronos l-a devansat deja sub toate aspectele (mental și tehnologic), pregătește probabil superoferte pentru cei din Startar, nu doar pentru ciclopi, inclusiv noul iPhone 12. Nu a reușit să-l detecteze și poate că nici n-o s-o facă vreodată. Mai încearcă totuși, el nu renunță niciodată. Îmi cere scuze: nu putea să vorbească, era cu Bebe, Chiron, apoi cu părinții și, la urma urmei, nu e întotdeauna indicat să simt tot ce simte el. Nici pentru el, nici pentru mine. Poate că nu sunt pregătită, ori el nu e, ori nu e momentul. Acum puteam fi și interceptați. Aici, acasă, au fost amplasate scuturi energetice, dar pe muntele Olimp nu existau până acum câteva minute.

Bebe ne privește cu o ușoară condescendență. Doar ușoară. E aproape prietenos. Ne încurajează să găsim soluții, el ne susține. Nu vrea să ne spună dacă l-a scanat bio-chimic și mental pe Cronos și știe acum lista ingredientelor din sânge sau din gânduri. Și astea se schimbă, oricum, mereu. Mai ales în cazul lui Cronos care e foarte alunecos și flexibil. Inspirat poate de propria experiență cu nenea, Promy propune să-l provocăm pe Cronos astfel încât să-l aducem pe marginea prăpastiei, folosind psihologia titanilor. Ce ar fi insuportabil pentru el?

– Uite, de exemplu, ce a fost insuportabil pentru tine, Mene, în închisoare?

Chipul lui Meneceu devine cenușiu. Acesta tace îndelung, presând ritmic în brațe o pernă pufoasă de pe canapea. Apoi spune cu glas scăzut, înecându-se și tușind:

– Păi, pentru un titan, cred, sunt foarte greu de suportat lanțurile și pironul, Promy, tu știi.

Chipul lui Promy se întunecă și mai mult, iar corpul i se contorsionează și mai puternic pe canapea, cuprins de convulsii. Promy își încleștează mâna pe brațul lui Meneceu și i-l strânge spasmodic, aproape să i-l rupă. Apoi, își revine, aruncă o privire relativ resemnată în jur și continuă pe un ton sec:

– OK, Chiron o să îl aresteze pe nenea Ocean, fratele mai mare al lui nenea Cronos, la care chiar ține... Pentru tolerarea exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice de pildă, nu știu, orice. Îl punem în lanțuri cu un piron simulat, iar nenea Cronos va fi nevoit să spargă scutul închisorii ca să-l salveze și așa va exista pretextul legal să fie arestat. Nenea Cronos a dat deja târcoale Startarului, e curios, se gândește poate la alte oferte mai tentante pentru zei și arde de nerăbdare să-și încerce forțele cu scuturile.

– Voi slăbi și eu puțin scuturile atunci când Cronos va ataca. Vreau să-l ajut, mi-e milă de el, spune Bebe, privindu-ne jucăuș. Până atunci, Promy, poate reușești să-l detectezi. Dacă nu, măcar îl înfurii și-l obosești un pic. În același timp, toți vom încerca pe diferite căi să-l extenuăm și să-l aducem pe Cronos la exasperare, să comită o greșeală gravă. Uite, de pildă, tu, Her, ca stăpân interimar... sper că vei interzice și mai multe lucruri, fie și pentru trei zile.

– O, da, abia aștept, zice Her râzând. De exemplu, să nu poată să deschidă laborator/centru de cercetare fără licență de la Promy și să-și facă analizele complete zi de zi la clinică la Promy. Apoi, pe lângă pizza, ketchup, snackuri și hamburgeri, vor fi interzise gogoașele ”înfuriate”, pateurile cu brânză și shaorma, iar rațiile de ambrozie și nectar vor fi reduse (că-s nocive pentru sănătate și e criză). Mai mult, e interzis consumul propriilor copii (pentru consumul copiilor compatrioților se va plăti o amendă foarte mare) și, de asemenea, interzisă violarea nimfelor minore. A, și interzisă viteza... ba nu, interzisă circulația complet, că riscul de accidente e prea mare. O să fiu aproape la fel de iubit ca Promy, iar Promy însuși o să organizeze proteste la mine la palat, ha-ha-ha!

– Cum, Her, ai înnebunit de tot? sare Promy. Interzisă circulația și pe sus, în zbor, și pe jos, cu mijloace de transport (fie și o tricicletă) sau cu autopicioarele, și pe apă, și sub pământ?

– Da, Promy, exact, riscul de accidente e prea mare.

– Nu se poate, Her. În cazul ăsta, olimpienii, inclusiv tu, nu se vor putea deplasa decât prin parkour: prin sărituri de pe un munte/stâncă/palat pe altul, iar asta va spori numărul accidentelor. Cei mai norocoși vor ajunge șchiopi ca Hefaistos.

– Ba nu, Promy, accidentele se vor reduce.

– Ba vor crește, frățioare. O să vezi statisticile. Facem pariu pe un pachet de Maretti, interzis evident, Her?

– Bine, Promy, te sparg. 

– Vezi că mai am un pic și-ți compun o ”Odă pentru Kim Jong Her” de să mă ții minte.

Promy râde iar. Din păcate, îi îngheață râsul curând. Cronos devine din ce în ce mai puternic de la o secundă la alta, în două-trei zile ar putea ajunge pe altă planetă sau în alte dimensiuni, poate chiar pe Gliese, iar obsesia lui pentru control e tot mai mare. Promy nu a reușit încă să-l detecteze, dar continuă eforturile. E foarte dificil pentru că are niște programe de tip malware (mereu altele) care atacă, virusează și dezintegrează aproape instantaneu orice soft de detecție, iar apoi se autoneutralizează. De fiecare dată, apar alte astfel de programe, tot timpul noi și năucitoare pentru Promy. Nu poate să detecteze niciun pattern comun, nu există niciun model recurent, nicio amprentă personală. Și nu poate învinge softul de distrugere sub nicio formă, oricât s-ar strădui.

Dar poate că tocmai în asta constă stilul lui Cronos. După nenumărate încercări eșuate, când e pe punctul de a exploda, Promy realizează: dacă, în loc să se lupte disperat și absurd și să fie distrus întotdeauna, ar apela la altă tactică? Pur și simplu, să lase softul de tip malware să-i facă praf – aparent sau nu – softul de detecție, să-l convingă că e distrus, să aștepte ca programul lui Cronos să se autodezintegreze, iar apoi să resusciteze propriul soft, să atace brusc și să-l localizeze pe ”nenea”? Moarte și reînviere. (Auto)devorare. E mai în spiritul lui Cronos. Așa poate va păcăli timpul. După trei zile și trei nopți de eforturi continue, Promy, tras la față, dar cu ochii strălucitori ca niște supernove, vine să ne anunțe că a reușit. A atacat, programul lui Cronos l-a ”ucis”, mai exact, Promy s-a prefăcut ”mort” în mod foarte credibil, softul lui ”nenea” s-a autoanihilat, Promy a ”înviat”, a revenit și a câștigat. Cronos bântuia pe undeva prin Patagonia: poate căuta oase de dinozauri, titanii au gusturi mai excentrice. Dacă vroia unii reali, putea să încerce la mine la fuckultate.

Yeah! ”We are the champions!” Promy e obosit, dar fericit. Dar și Cronos e extenuat și îl știe acum de adversar redutabil pe Promy, exact cum ne-am dorit.

– Sunt oboshit, suspină Promy.

Se așază cu picioarele pe masă și se întinde un pic. Parcă niciodată nu are loc (la București, în Titan, se plânge și că nu-i încape scula în baie). Totul îl strânge, îl apasă, îl sufocă. Obsesia lanțurilor și nevoia insațiabilă de a compensa?

– Oboshit? Credeam că titanii nu obosesc niciodată, spune Bebe, aruncându-i lui Promy o privire caldă, protectoare, aproape părintească. Tocmai vroiam să-ți mai dau o mică sarcină, nimica toată pentru tine, Promy.

– Vai, Bebe, și tu mă chinuiești? Lasă-mă să respir o secundă. ”Let me breathe”.

– Nu, nu eu te chinuiesc, Promy. De data asta a fost chiar unchiul tău, nenea Cronos. Eu nu sunt nepotul tău, Hermes, verișorul tău, Zeus, nenea Cronos sau vreo muritoare enervantă, cu fițe și pretenții exagerate. Sunt un houyhnhnm. Și-așa m-am făcut destul de râs până acum. Toată lumea se întreabă: ”Ce mai caută și animalu’ ăsta aici?” Încă o dovadă pentru ei că Promy iubește mai mult animalele și muritorii decât zeii și chiar titanii. Iar aerul de aici e aproape irespirabil. Dar vreau să te ajut, chiar dacă asta îți depășește capacitatea de înțelegere. Așa că te rog să mă asculți. Totul merge perfect, nenea Cronos e pe cale să cedeze și să cadă în capcană. Vreau să-l arestăm mâine seară, așa că ne vom asigura că am pregătit totul cum se cuvine, cum îți place și ție, de altfel. Uite, acum, în seara asta, vreau să-ți instalezi un scut mental și să-l lași pe nenea Cronos să ți-l spargă. Nu imediat, în circa o oră, trebuie să te lupți cu el, să fie convingător. Să-l lași să-ți citească gândurile și viitorul... care ne interesează pe noi: până la arestarea lui Ocean inclusiv, fără restul, doar n-o să ne deconspirăm. Și mai bagi unu-două gânduri de putere, doar ești obsedat de control, Promy și vrei să-ți iei partea ta de ciolan... dacă nu pe tot. De-aia îl arestezi pe Ocean... nenea Ocean. Cred că poți fi credibil, ai talent dramatic... chiar și în softuri. Dacă nu știi cum să-ți izolezi gândurile și să etalezi doar ce ne interesează pe noi, îți arăt eu imediat. Tu prinzi repede și reții pe termen lung, am văzut. Și te concentrezi bine. Eventual, mă voi conecta cu tine, la nevoie, și te voi ajuta să direcționezi fluxul gândurilor, păstrându-mi invizibilitatea pentru Cronos. După aia, nenea Cronos, fericit că te-a învins pe tine și că-ți știe intențiile, își va încerca puterile cu mine. Vom lupta până la răsăritul soarelui sau până la prânz, apoi o să-i permit și eu să-mi spargă scutul și să vadă același lucru. Minunat! Nenea Cronos va crede în planul nostru (mai ales dacă vede două versiuni similare), va fi și mai ahtiat după ciolan, se va simți mai puternic, mai sigur pe el și mai decis să acționeze: să ajungă în Startar și să dezactiveze scutul de la închisoare. Chiar dacă va fi epuizat. Titanii nu renunță niciodată, nu? Propria lui siguranță de sine, beția succesului, curiozitatea morbidă, jocul necontrolat, dorința disperată de putere și revanșă, plus surmenajul îl vor pierde. Sunt convins.

– Vai, Bebe, m-ai șocat iar, nu știam că unicornii houyhnhnmi pot fi așa de machiavelici!

– Cine vorbea, Big Brother! zice, Bebe făcându-i cu ochiul lui Promy.

Un ochi albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” ori coralul din presse-papier-ul de pe Gliese.