Examen cu Big Brother. Vol. 1 XXI. Execuția... legală a timpului

Alegerile sunt, în sfârșit, validate, voturile noastre au fost recunoscute, așadar putem să sărbătorim! Bebe ne invită la o plimbare deasupra Olimpului și, incredibil, se oferă să transporte chiar el câțiva yahoo-i... pardon, umanoizi. Îl ajută Pegas și Rocinante, prietena lui, proaspăt dotată cu aripi și infractoare de top, la competiție cu Promy (a încălcat flagrant legea circulației a lui Her și a stabilit un nou record de viteză în zbor). Mai întâi, ne urcăm Promy și cu mine pe Rocinante, Alex și Jill pe Bebe, iar Her și Don Quijote pe Pegas. Ne înălțăm deasupra Olimpului, până aproape de nori. E frig și bate un vânt puternic, dar e un aer așa de curat! Inspirăm adânc. Să avem rezerve pentru mai târziu. Dedesubt, se zărește marea de un albastru infinit, uniform, intens ca de peruzea, atât de ispititor că, la un moment dat, Her sare de pe Pegas și plonjează în valuri. Noi restul (mai ales eu), care abia ne ținem pe caii zburători, nu mai încercăm alte experimente.

După un zbor destul de solicitant (pentru mine în special, caii nu par să resimtă oboseala și amețeala), ne oprim pentru un scurt popas pe insula Skiathos, lângă pădurile de pini, pe plaja cu nisip fin, argintiu, într-un golf în care apa e de un albastru-turcoaz orbitor și... foarte curată, cel puțin la mal, mai încolo nu se mai aplică, e Poseidon, frățiorul lui Știi Tu Cine, contracandidatul lui Chiron și stăpânul apelor. Alex și Don Quijote rămân la mal (Alex nu se simte prea bine, iar Don Quijote, mai de modă veche, se jenează să se dezbrace și stă cu armura pe el), dar Jill și cu mine înotăm cât putem (undeva puțin mai departe de geamandură), iar Promy face scufundări. Ne întoarcem fericiți, râzând, stropindu-ne și scuturându-ne părul ud. Promy și-a stricat din nou coafura, însă de data asta nu regretă. Urmează seria a doua: Epi (Epimeteu) și Pandora pe Pegas, Deucalion și Pira pe Bebe, iar Mene (Meneceu) și Mi Ko pe Rocinante. Atlas rămâne jos: e prea mare și greu, pe el nu-l poate transporta nimeni. Oricum, nu-și ridică ochii de pe consola de jocuri video.

Scuturându-și stropii de apă din păr, Promy se așază lângă mine, mă ia de mână și mă privește zâmbind, cu ochi mari și strălucitori, albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din presse-papierul de pe Gliese:

– Ile, ce zici, te mai excită politica, te mai joci ”de-a Promy”?

– O, da, e un joc periculos, dar îmi place. Nu regret nimic. ”Je ne regrette rien”. Cred însă că Her nu o să se mai joace, cel puțin pentru o vreme, ”de-a Bahmu și Prigo” cu puterea.

– Ai grijă totuși la temperatură... măcar la ”aia dintre picioare”, să n-o depășești pe Antenuța.  

– O las pe ea să bată toate recordurile, știu că are alergie la orice competiție. Ai grijă însă să nu te vadă cu trei muritoare odată, o blondă, o brună și o roșcată, parc-am fi ”armata amazoanelor” a lui Gaddafi, știi că el avea gardă personală de femei. Turbează Antenuța, o să spună că ești un porc mai mare decât credea ea și, eventual, c-ai lăsat-o cu burta la gură pe Mi Ko. Și mai bine nu te apuci să-mi testezi temperatura, s-ar putea să ți se strice termometrul.

– Termometrele sunt protejate prin lege, așa a zis Her. Nu știai de legea termometrelor?  

– Dacă s-o aplica la fel ca celelalte legi ale lui Her!... Oricum, să știi că te iubesc din ce în ce mai mult. Nu până la Lună, la Soare, la Gliese, la VJ45 sau până la SPP1001, ci infinit de mult și la un nivel de intensitate insuportabil nu doar pentru tine, ci și pentru Malraux... ăla care zice că singurul lucru insuportabil e că nimic nu e insuportabil.   

– Ba nu, știi care e singurul lucru insuportabil?

– Să-ți lipsească Maretti și iPhone 11?

– Nu, Ile, indiferența. Asta chiar e insuportabilă. Indiferența e insuportabilă, crede-mă, Malraux!

– Bine, dar activismul nu ți se pare ridicol? Uită-te la lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Întreabă-l, dacă mai vrei detalii, că-i aici cu noi.

– Da, Ile, cu siguranță, ă, adică probabil, activismul e ridicol, dar indiferența e și mai penibilă. Iar pasivitatea e și ea o opțiune politică: alegi să NU (re)acționezi. Indiferent dacă vrei să (re)acționezi sau nu, ești afectat de politică. Asta e și mai penibil.   

Așa e, Promy are dreptate (nu și drepturi), indiferența e și mai penibilă. Unii oameni lasă impresia că nu există. Foștii colegi de birou (într-o firmă unde era fluctuație mare și angajații își dădeau demisia și după trei săptămâni – o lună, iar eu am rezistat eroic aproape șase ani!), nu mă credeau că șeful există: nu-l văzuseră cu ochii lor niciodată, nu putea fi contactat chiar dacă erau urgențe (nici la birou, nici prin mail, telefon sau SMS). Inclusiv Promy mă contrazice cu privire la existența acestui personaj, cu atât mai mult că eu mi-am asumat misiunea sacră de a-l face să plângă prin ce scriu. Nu poate fi detectat de niciun dispozitiv de monitorizare și supraveghere, deci, nu există; nu există, deci, nu poate să plângă. Logic, nu?

Nici Obama nu-l vede, deși are la dispoziție cele mai bune tehnologii și cel mai calificat personal. Pe de altă parte, dacă personajul acesta ar exista într-adevăr, l-ar umple pe Promy de invidie: el, săracul, oricât se zbate să se ascundă, e hăitut și asaltat mereu, oriunde s-ar duce (fie și pe SPP1001), spre deosebire de fostul meu șef care poate merge liniștit, fără niciun fel de probleme, în orice colț din univers, fără să-l observe nimeni. Eu încă mai sper ca el să verse măcar o lacrimă și să devină, astfel, detectabil. Și contactabil. Cu riscul să-l vadă Obama. 

– Promy, cred că ai dreptate. Uite, vreau să-ți zic ceva: sunt pe punctul de a consuma ambrozie și nectar ca să fiu și eu nemuritoare și să rămân cu tine, deși îmi vine să vomit numai când mă gândesc la ele.  

– Să-ți dau puțină ambrozie și nectar? O să fac pe mine de râs când o să le iei.

– Nu încă. Cred că mai aștept un pic. Nu îmi zici tu mereu să am răbdare? Oricum, te iubesc prea mult și mi-e teamă. Mai mult poate fi prea mult, nu spuneai chiar tu? Parcă ai fi numai tu peste tot, Promy.

– Lasă, Ile, asta nu-i rău. Și nu trebuie să analizăm tot în detaliu. Unele lucruri mai bine le lăsăm așa cum sunt, să nu le stricăm. Să nu se piardă magia....

– Promy, ce-ai pățit? Tu crezi în magie? Parcă erai cu tehnologia!

– Nu mă refer la magia aia gen ”vrăjitoarele Melissa și Vanessa” care papă milioane de parai de la vedete din showbiz și fotbaliști! Dar, Ile, ”a kind of magic” trebuie să existe.

– OK, voi încerca să păstrez această magie, orice-ar fi. Știi ce, mi se pare că, în ultima vreme, cu toate evenimentele astea tensionate, arăți mai fericit.

– Nu doar arăt, ci sunt. Dar și tu pari. Cred că te simți mai bine printre titani... măcar printre unii dintre ei. Nu mă refer la nenea Cronos.

– Probabil de-aia am ales să locuiesc în Titan la București.

– Vezi? Nu e predestinare, ci o alegere liberă. Rămâi atunci în Titan. Ești binevenită.

– Bine, dar îmi explici și mie, te rog, dacă nu cumva se strică misterul, de ce îmi acorzi atenție tu mie, o biată muritoare? Tu ești perfect.

– Mai mult ca perfect! O dovadă că nu e așa sunt chiar oamenii pe care i-am creat. Ah, Ile, nimeni nu e perfect. Eu am demonstrat că nici zeii nu sunt perfecți, nici omniscienți, nici omnipotenți. La Mecona, când trebuia să aleagă între două pachete, unul cu oase, altul cu carne, lacom și țăran cum e, Știi Tu Cine s-a orientat după mărime și sclikitsch și a optat, astfel, pentru pachetul cu oase! Nu eu l-am păcălit, singur s-a făcut de râs. S-a autodemascat. Eu vroiam doar să-i testez omnipotența și omnisciența, în fața oamenilor. Toată puterea se baza, de fapt, pe teroare și minciună. Când oamenii și-au învins și ei frica, așa ca mine, n-a mai avut nicio putere asupra lor.

­– Indiferent de asta, tu ești un supererou autentic, un VIP adevărat, nici nu ar trebui să mă bagi în seamă.

– Aș fi preferat să vorbesc cu Bebe. Dar, dacă Bebe mă consideră un yahoo și nu vrea ”să vorbesc cu mine” cum zice EBA, ce să fac? Și ce VIP sunt eu? Un VIP fără drept de vot. Născut la gunoi, născut în lanțuri. Natural born bound.

– Lasă vrăjeala, Promy! Ai grijă că eu nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani.

– Cuuum?! Așa puțin?!

– Asta e, știi bine că eu nu am răbdare. Până și Penelopa voastră l-a așteptat pe Ulise numai douăzeci de ani.

– Învață odată să ai răbdare, nu ți-am spus asta mereu?! Dar, bine, o să fac și eu tot posibilul să mă încadrez. ”I’m doing my best”.

***

Când se întoarce ”seria a doua” de la plimbare, Deucalion propune să mergem cu toții pe planeta VJ45 unde locuiește el în prezent împreună cu soția, Pira. Acceptăm toți cu entuziasm. Chiar de la intrarea pe VJ45 ne întâmpină o lumină proaspătă și vie ca după o ploaie ușoară de aprilie. Stația orbitală, foarte modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, dinamică, e amplasată lângă ocean. Deucalion ne arată biroul său, tot din sticlă, luminos, spațios și stilat, cu vedere la ocean. Și dacă suntem la malul oceanului, de ce să nu facem o baie, măcar ca să ne udăm la loc? Toată lumea aruncă toate hainele (mai puțin Alex și Don Quijote) și plonjează în valuri.

Înotăm foarte lejer pentru că apa are o salinitate ridicată și ne ține la suprafață. Unde e Her? L-am pierdut pe drum? A, a ajuns undeva, departe, în larg, mai are un pic și traversează oceanul. Caii sunt pe mal, tropăie prin valuri, cu nările fremătând și boturile în spume, stropindu-se fericiți. La un moment dat, apele se dau în lături și se deschide o punte până departe, în zona lui Her. Bebe a făcut asta? Nu, Bebe nu. Nici Promy. Caii pășesc pe punte și se îndreaptă spre Her. La mal apare o barcă cu motor care parcă îi așteaptă pe Alex și pe Don Quijote să se urce. Bebe? Promy? Nu, niciunul nu știe nimic. Alex și Don Quijote intră în barcă și avansează și ei în viteză spre Her. Promy se bălăcește un pic, mă stropește, apoi, surprinzător pentru cineva care se teleportează și la toaletă, iar în apă se rezumă de obicei la sărituri și scufundări, începe să înoate în viteză spre Her și-l depășește.  

În larg, Promy se oprește să-și tragă sufletul. Se întâmplă ceva, cerul și oceanul încep să-și schimbe culoarea. Simt o presiune în aer și un miros ciudat, sărat și greu... de sânge. Cerul se înroșește, apele se încing și clocotesc, un abur dens, otrăvitor mă amețește și mă înăbușă, vânturi fierbinți și tăioase mă izbesc cu putere în față, orbindu-mă și crestându-mi carnea. Apoi, brusc, totul îngheață și încremenește. Încerc să avansez, însă mă simt imobilizat, nu mai pot face nicio mișcare. Captiv într-un sicriu de gheață. Parc-ar fi ”patul lui Procust”, iar eu nu corespund, n-o să am niciodată dimensiunile potrivite. Vreau să mă întind, dar nu am loc, mă strânge, mă doare! Mă zbat cumplit, însă nu reușesc să mă eliberez. Treptat, îmi pierd puterile, zvârcolirile sunt din ce în ce mai slabe, iar respirația mi se stinge lent. Mă sufoc. ”Let me breathe!” Prizonier într-un aisberg uriaș. Uite că aisbergul a scufundat nu doar Titanicul, ci și Titanul. Nu pot face nimic. Aud uvertura la ”Tristan și Isolda” din opera lui Wagner. Poate că e sfârșitul. Mai bine.

Deodată, simt un parfum de trandafiri în aer, dilatându-mi tandru nările. Gheața începe să se crape și se transformă în petale de trandafiri roșii care curg în valuri peste mine și mă acoperă cu mângâierile lor. Acum pot să înaintez. Dar nu vreau. O să mă las în plută. Să alunec în voia valurilor. Nu mai fac niciun efort. Fie ce-o fi. Plutesc, nu-mi pasă unde voi ajunge... Brusc, aud un fâlfâit de aripi și văd pescăruși apropiindu-se de mine tot mai mult... Ah, nu suport păsările. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Se așază pe mine, unul pe piept, al doilea pe mâna dreaptă, al treilea pe piciorul stâng. Al patrulea îmi vâră ciocul în ficat. De ce le țin evidența cu o atenție perversă? Mai bine închid ochii. Degeaba, le ascult halucinat țipătul vulgar, strident, freamătul continuu al aripilor și râcâitul lent și fatal al ghearelor ascuțite, înfipte adânc în corpul meu. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Nu mă atingeți!

Tresar puternic și înghit apă cu gust de sânge. Mă înec. Întreg corpul mi se contorsionează sălbatic în încercarea disperată de a scăpa de ei. Dar nu reușesc, parcă ar fi niște excrescențe naturale ale trupului meu. Parcă m-am născut așa. Mă vor sfâșia. Mă vor devora. Nu va mai rămâne nimic din mine. Însă, bizar, ghearele lor devin moi și pufoase ca de catifea și se preschimbă în petale de trandafiri. Parfumul dulce-îmbătător de trandafiri mă învăluie, petalele curg în cascade, alinându-mi trupul și sufletul. Apa are acum gust de dulceață de trandafiri. Liniște, ca atunci când îi privesc noaptea pe cei dragi dormind... Aud ”Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major” de Chopin și mă las să plutesc în voia valurilor. Nu mai mi-e frică.

***

Ca de obicei, fericirea e de scurtă durată. Promy a apucat totuși să ”asculte” liniștea două nopți la rând și să-i privească vrăjit pe cei dragi dormind. Asta e acum plăcerea lui cea mai mare, de când i s-a reunit familia. Se bucură de fiecare secundă petrecută cu frații și cu fiul lui, chiar și când ei dorm (mai puțin workaholica Mi Ko, secretara din China a lui Mene, și Atlas care nu se poate opri din jocul ”Plante vs. Zombie”, mai avem un pic și-l hrănim forțat ca la Guantanamo). La următoarea ședință cred că o să propun o normă minimală de liniște și fericire: 5 minute pe săptămână pentru Promy.  

Deși alegerile în Olimp sunt oficial validate, soarta Startarului continuă să ne facă nopți albe... mai exact negre ca Bebe inorogul. Nu mai sunt bani de la buget pentru finanțarea proiectului, am putea spune că ”nu tot ce zboară se mănâncă” sau ”nu tot ce zboară te mănâncă”, în termenii lui Promy. Chiar așa și e, nu tot ce zboară e horror, ce, Bebe și Pegas, mai nou și Rocinante, caii zburători, sunt horror? Din ce în ce mai mulți dintre apropiații lui Promy (începând cu Her și până la Deucalion) sunt șocați și revoltați de Startar pentru modul în care sunt ”recompensați” ticăloșii cu genocide la activ. În același timp, puterea lui Bebe scade dramatic, și-a consumat aproape toată energia, e aproape străveziu, mai are puțin și se va volatiliza, în vreme ce forța lui nenea Cronos crește neîncetat (în închisoarea de lux din Startar), iar acesta din urmă amenință să spargă scuturile lui Bebe și ale lui Promy. Scuturile de pe vârful Mytikas și de la casa lui Promy au fost deja dezactivate, dar a rămas cel mare din ”Startar” al lui Bebe. Trebuie să-l oprim și pe acesta cât de curând ca Bebe să se poată reface. Mai târziu e prea târziu.

Promy se frământă cumplit (iar cade din pat și de pe scaune, dărâmă tot în cale și sfărâmă orice obiect atinge): știe că ”Startarul” trebuie lichidat (era, oricum, o strategie de a-i ține acolo pe olimpieni până la alegeri), însă se teme de potențialele complicații rezultate din eliberarea zeilor. Oricând situația se poate răsturna: azi pe tron, pe Mytikas, stăpân al Olimpului, mâine în Tartar. Bahmu și Prigo. Telenovela continuă și nu am găsit-o pe Elodia. Mai mult, nenea Cronos e din ce în ce mai periculos și amenință întreg universul: ar putea oricând sparge scutul și hăpăi tot ce-i iese în cale. N-a avut milă nici de proprii copilași. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? ”Forget Domani / for tomorrow never comes”.

Cronos va înghiți tot: Olimpul, Pământul, Gliese, VJ45, poate ajunge și pe SPP1001 să-și revadă fiul pierdut pe care fusese gata să-l mânânce când era doar un bebeluș (Știi Tu Cine... Zeus a fost singurul care i-a scăpat). Acum, Zeus a ajuns, într-adevăr, cam mare și scârbos: s-ar putea să-l vomite. În Olimpul ăsta toți îți produc silă. Să nu uităm, totuși, că până și Zeus a fost un copil traumatizat. Ce să ne mai mirăm de cum se poartă mai târziu?! La fel și Madame Hera. Sau nenea Cronos însuși, abuzat de tatăl său, Uranus, și condamnat la torturi veșnice de fiul său, Zeus. O țară de traumatizați. Unul mai traumatizat ca altul. Cu Promy în frunte. Ce și-au dorit toți? Inițial, doar să supraviețuiască. Apoi controlul absolut. Dar asta justifică orice?

Iar noi să ne facem talibani ca să salvăm lumea? Să salvăm copilașii din Siria, electrocutați de al-Assad și cu unghiile smulse, intoxicați cu gaze sarin ori uciși de trupe speciale, paramilitare, de lunetiști-fantome (ah, urăsc acest cuvânt, nu mai scăpăm odată de fantome?!) prin intermediul rachetelor,... eventual cu bomba atomică? Să salvăm lumea de dictatori prin războaie... cu mici ”pagube colaterale” cum se zice la NATO (asta se traduce prin ”copilași, femei însărcinate, bătrâni etc.”)? Salvăm copilașii ucigându-i prin alte metode? Poate că ale noastre sunt mai prietenoase, oricum, n-aveau nicio șansă, de ce să se mai chinuie?  

Chiar dacă vrea și el să trăiască, Promy nici nu clipește când vine vorba de propriul sacrificiu, deși i-e greu să le accepte pe ale familiei și ale prietenilor. Dar poate expune întregul univers? Bine, nu face el direct răul, dar își va reproșa, îl va chinui conștiința mai mult decât torturile de pe Elbrus și din Tartar, dacă-l lasă pe nenea Cronos să înghită universul întreg. Și cum să procedeze? Să-l pună în lanțuri pe nenea Cronos și să-l tortureze până când va ajunge din nou o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile – cum era când l-am eliberat noi din Tartar – și n-o să-i mai ardă de conspirații? Cum era... Mene? Cum era chiar el, Promy? Eventual și pe Antenuța, prietena din copilărie, fata căreia i-a pus mâna pe țâțe prima oară? Cine nu e condamnabil?!  

Cine nu a greșit niciodată să arunce piatra. Nenea Cronos a trăit și el aproape numai în închisoare, sigur că e cumplit de frustrat și vrea să-și ia revanșa. Și totuși Promy de ce nu reacționează așa, ca nenea Cronos, deși a suferit și el la fel de mult și încă absolut pe nedrept? Sau Mene? Nu sunt toți la fel. Iar nenea Cronos, din nefericire, are și mijloacele necesare pentru a-și duce răzbunarea la bun sfârșit. Dar de ce să se răzbune pe noi, cei care l-am salvat? Când o să ne învățăm minte să nu mai facem fapte bune?! Pe Pământ acestea sunt mereu pedepsite, nu premiate.   

Nu trebuie să folosim orice metode, dar nici să ne fie prea milă de ticăloșii cărora nu le pare rău decât că le-au rămas câțiva supraviețuitori și care continuă să amenințe lumea furibund, cu figurile descompuse de ură. Răul trebuie nu doar respins din punct de vedere moral, ci și condamnat public, sub aspect juridic, ca balanța justiției să-și găsească echilibrul măcar pentru o secundă și 2+2 să dea 4. L-am eliberat pe nenea Cronos, iar el s-a întors împotriva noastră așa cum Ștefan Cantacuzino l-a vândut pe Brâncoveanu turcilor, după ce domnitorul, din milă creștinească, îl iertase pentru trădare. Ticăloșii trebuie să fie pedepsiți, nu să primească ”pensii nesimțite” de milioane ca Vișinescu, torționarul de treabă de la închisoarea Râmnicu-Sărat ori ca Marin Pârvulescu, unul dintre cei care l-au ucis pe disidentul Gheorghe Ursu.

Nu trebuie să-i punem pe dictatori pe prima pagină în revista Vogue, așa cum a apărut Asma al-Assad, prima doamnă a Siriei, englezoaică la origine: cea mai frumoasă, cea mai șic (doar se îmbracă la Chanel), cea mai modernă, mai deschisă, mai bună, mai caritabilă (implicată în educația copiilor și schimbarea mentalităților), gata să spargă Zidul împreună cu Roger Waters la nevoie, că ține la PR. Trebuie să pară caritabilă dacă așa e trendul. Fac pariu că are și cauze pe Facebook și-și colorează pagina în roz, în ziua luptei anti-cancer la sân. Păi, tocmai de-aia a și ordonat masacrarea copiilor din Siria, îi era milă de ei, când i-a văzut atât de neajutorați: singuri, fără părinți (uciși de ea și de soțul ei), fără o mângâiere, morți de foame și fără adăpost.  

Nu trebuie să-i încurajăm să tortureze și să ucidă. Sau, și mai rău, să-i finanțăm (așa cum Rusia și Iranul susțin regimul al-Assad). Pentru că ei nu se pot opri singuri. Vișinescu, la 88 de ani, a bruscat un reporter, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, alt băiat simpatic, torționar de treabă, ar da orice să-l vadă iar în lanțuri, cu pironul în piept și sfâșiat de vultur pe Promy, să mai azvârle o Cutie a Pandorei în lume sau să mai trimită un potop. Mulți nu au nicio conștiință. Nu sunt nici măcar Dorian Gray. Sărmanul Dorian era bântuit și hăituit de ”Portretul” său oribil. De conștiința lui. Dar lor nu le pare rău, ci dimpotrivă, se bucură de ce au făcut. Cel mult, singurul lor regret e că le-au rămas supraviețuitori, fie și o bacterie probiotică din cineva.

***

Din ce în ce mai revoltat de Startar (la fel ca Deucalion, aflat pe punctul de a-l renega pe ta-su), hotărât să termine cu proiectul ăsta scandalos, Her îi face mereu scene lui Promy:

– Promy, îmi vine să te omor! Cum? Îți pasă mai mult de nenorociții ăștia decât de frații tăi și de ”prietena” ta care te-a salvat de jde mii de ori, am pierdut șirul deja?... Din două în două minute, ”Help, Her, help!” Dar acum, gata: eu o să fiu primul azvârlit în Tartar... Tartarul real pentru Startarul tău fantasmatic pe care îl urăsc!

– Omoară-mă, dacă poți! Ce bine ar fi! Nici nu știi cât invidiez muritorii! Ce n-aș da să mor de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas! Ce frumos! Cum să nu-mi pese, Her?! Mi se rupe inima. Tu nu doar că ți-ai asumat sacrificiul puterii, dar ai fost mereu lângă mine, la orice oră, chiar și la afurisitele de ședințe de vineri de la două noaptea ale lui Ile, care ți-au stricat somnul de frumusețe. Ai ucis monștri pentru mine. M-ai vegheat, m-ai încurajat, m-ai făcut să râd, mi-ai spus o vorbă bună când toți mă scuipau și mă împroșcau... cu epitete și etichete stupefiante și absurde. M-ai îngrijit... m-ai uns și cu cremă reparatoare la fund, de ce să nu recunosc. Mi-ai dat un sărut gay salvator când abia ieșisem din portal și eram în comă. Ai făcut mult pentru mine. Prea mult... necuantificabil. Dar nu știu dacă ne putem salva pe noi sau universul cu orice mijloace. Iartă-mă, te rog! Știu că ți se pare revoltător și injust.   

– Și tu îi tratezi pe ticăloșii care merită fiecare pedepse eterne mai mari ca a ta... în special pe Cronos, apoi pe Hermes, ca să nu zici că generalizez, ca și cum ar fi niște ființe obișnuite. Nu, Promy, nu sunt așa! Sunt niște monștri pe care tu îi lași să distrugă totul, inclusiv pe noi. Îmi vine să te scuip, să te fac bucăți și apoi să-ți teleportez resturile pe SPP1001 ca să se ocupe tăticuțu’ de ele... cred că abia așteaptă.

– Scuipă-mă, tu ești la rând. Exilează-mă pe SPP1001. Fă-mi ce vrei, Her. Te înțeleg. Iartă-mă!

Promy își trage bretonul pe față și se ascunde sub el. Parcă și-a pierdut iar cheful de viață: nu mai vrea să facă baie în Mediterana, să mănânce Maretti cu pizza ori să se joace ”de-a Bill și Monica”. Corpul încordat, îmbrobonit de o sudoare rece, are din când în când tresăriri bruște, de parcă ar fi electrocutat. Buzele și bărbia îi tremură și, când îi suflu bretonul, îi zăresc ochii obosiți, încercănați, adânciți în orbite și privirea rătăcită. Acum stă mai mult pe jos, ghemuit, ca să nu cadă din pat și de pe scaune ori să dărâme ceva.

Unghii murdare și însângerate, înfipte în Zid, râcâindu-l cu disperare, la nesfârșit. E zgrunțuros, masiv și rece. Vreau să-l sfâșii. Vreau să se facă lumină. Dar unghiile mi se rup, degetele mi se frâng, oasele îmi sunt strivite. Mă fac praf. Praf de stele? Nu, condimente pentru popcorn, pizza sau noul Maretti cu aromă de ficat în sânge. Mai toate imaginile mele (fie în literatură ori în artele plastice) sunt așa: eu pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul înfipt în piept și ficatul sfârtecat de bestie, asta în cazul în care și-a adus aminte de mine cineva. Continui să fiu bulversat și îngrozit când le văd. Nu pot să mă obișnuiesc. Iisus e și el reprezententat mai tot timpul pe cruce. Iar Mene și Deu, săracii, nu au nici măcar o statuie la Luvru.  

Nu e nimic eroic, înălțător, nimic solemn, nimic tragic ca-n muzica lui Wagner. E doar o glumă proastă, repetată la nesfârșit. Nu sunt un luptător german care râvnește la o moarte eroică și așteaptă să se deschidă porțile Walhallei. Nu am cultul morții, ci pe al vieții. Nu cred în ideologiile care glorifică moartea, de multe ori sunt doar stimuli și justificări ale violenței (inclusiv de stat). Nu vreau războaie. Nu sunt un supraom, un Zarathustra străin și distant, un deus otiosus superior, retras în sferele lui inaccesibile muritorilor de rând. Nu am căutat cu orice preț sacrificiul: acesta nu e un scop în sine, ci doar un mijloc pe care l-am acceptat ca atare.

Am coborât alături de oameni, în frig și beznă, în întunericul și mizeria ignoranței din ”peștera” lui Platon ori în mlaștina puturoasă, bântuită de fantome, colcăind de broaște râioase și porci cu diplome, cum spune Ile. M-am amestecat cu muritorii, m-am lăsat profanat și terfelit. Mi-era milă de ei. Aveau nevoie de lumină, așa că am aprins-o. Mi-am dat foc singur. Sunt o torță vie. Arzi, tâmpitule, piromanule ce ești, așa-ți trebuie dacă te joci cu focul! Uitați-vă la reality-show în direct, pe toate canalele TV, fiindcă nici nu știți ce pierdeți! M-am autoincendiat sau altcineva a făcut-o? Mai contează? Faptele s-au prescris. Și totuși, era ceva care mă motiva. Mii de ani la rând, am sperat absurd ca muritorii să-mi semene mai mult mie decât lui Știi Tu Cine.

Dar acum sunt obosit și lanțurile sunt mult prea grele. Mă strâng prea tare. Mă sufocă. Zidul rămâne inalterabil și surd. Sleit de puteri și din ce în ce mai abrutizat, cu un ciot de mână, continui să râcâi slab, ritmic, din inerție.

***

Simțind tensiunea și pericolele, înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului, liber ales, ne vizitează împreună cu Bebe ca să discute cu Promy. Bebe are ochii stinși, goi, duși în fundul capului, iar oasele îi împung pielea uscată și crăpată. Aproape că se poate vedea prin el, atât de mult a slăbit. Se așază într-un colț și tace. Stăpânul Chiron se trântește pe canapeaua mare, moale, cu pernuțe înflorate (ocupând-o complet și împingându-l, astfel, pe Promy pe scaunul din lemn de pin de alături) și dă pe gât repede un pahar de vin roșu (dres cu ambrozie și scorțișoară). Apoi, scărpinându-se în barba albă, pufoasă ca de Moș Crăciun, îl ia pe Promy de braț și-i spune cu vocea lui caldă, prietenoasă, dar fermă:

– Băi, Prometeu, să știi că nu te las așa nici pe tine, nici Olimpul, nici universul. Tu ar trebui să mă asculți pentru că eu sunt pe de o parte ”stăpânul” tău, liber ales (chiar cu votul tău), iar pe de alta pe jumătate cal, adică semi-houyhnhnm. Te rog, ascultă-mă! Tu ții mai mult la principii decât la soarta ta. OK, asta se poate accepta. Ții la principii mai mult decât la soarta mea, a lui Heracle, a părinților, fraților și prietenilor tăi. Asta se poate înțelege, de asemenea. Dar să ții la principiile astea mai mult ca la soarta universului! ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”, ziceați voi. Bine, nu te fă taliban. Lasă-i să-ți mănânce ție coaiele. Sau mie sau lui Heracle sau lui Meneceu. Ori poate lui Deucalion. Nu contează. Dar nu o să se oprească la coaiele tale... sau ale noastre, o să înghită și copilașii de pe Gliese cu tot cu florile lor albastre de cactus. O să devoreze inimioare de copilași de pe Gliese, la un grătărel pe malul oceanului. Iar tu o să fii fericit că ți-ai respectat principiile.

De atâta strânsoare, Promy sparge paharul de votcă între degete. Sângele i se scurge încet pe mână. Se uită pierdut la cioburi și la sânge, dar lasă totul așa și nu zice nimic.

– Ascultă-mă, Prometeu! Trebuie să terminăm odată cu Startarul: o să proiectăm o închisoare mai simplă, fără fițe, mai mică, fără atâtea facilități, cu un singur scut energetic (pe al lui Bebe îl eliminăm chiar azi), ca să ne încadrăm în buget. O să-i ținem acolo, fără privilegii. Am avut nevoie de finalizarea anchetei, de rezultate concrete înainte de alegeri, plus de un gest de clemență pentru olimpieni din partea mea ca să am șanse minimale la alegeri, să nu induc aceeași reacție de respingere ca voi și, totodată, să mă confrunt cu cel puțin un contracandidat, așa e democratic. Dar ancheta va continua. Eu am anunțat, evident, că sunt liberi... să aleagă între avantajele închisorii și eliberare. Ai văzut pentru ce au optat majoritatea. Sunt încă acolo. Mingea e în terenul nostru. Încă. Mai târziu poate fi prea târziu, tu spui mereu asta și ai dreptate. Să profităm cât mai e timp. Tu mi-ai făcut scandal public și în particular că am desfășurat o anchetă rapidă și superficială. Așa e, ne grăbeam că erau alegerile, iar puterea lui Cronos creștea. Minunat! Este un lucru minunat că ne-am certat și toată lumea știe. Acum vei face scandal oficial încă o dată, chiar când voi spune că închid Startarul din lipsă de fonduri și că-i voi elibera: vei contesta rezultatele anchetei și vei solicita reluarea ei. Nimeni nu va fi surprins de o astfel de atitudine din partea ta. Eu, deși nu sunt de acord cu tine, în mod democratic, pentru a risipi orice suspiciuni, voi aproba redeschiderea anchetei, realizată de altcineva, nu de mine (pot fi și Minos și Ninos ca să fim credibili). Iar ancheta poate să dureze... și mai mult ca la București, și mii de ani, cât vrem noi. Măcar să mai câștigăm timp. Iar pe Cronos, dacă-l mai tratezi cu menajamente, să știi că te teleportez chiar eu pe SPP1001. Cronos trebuie anihilat imediat, puterea lui e prea mare. Sau vrei să-ți numeri la nesfârșit minutele și secundele... ție și alor tăi? Trebuie să învingem timpul, să-l oprim. Sine die. Dacă nu vrei să recurgem la mijloace prea neelegante, am putea să-l criogenăm. Știi cum e cu Duhul din lampa lui Aladdin: trebuie să rămână în lampă. Dacă te prind c-o freci...

– Promy, ascultă-l pe Chiron, că altfel îți beau tot sângele cu riscul de a intra în comă alcoolică sau de a face diabet! sar și eu.

***

O nouă șansă de a face o ”plimbare” în Tartar, doar n-o s-o ratez! Promy și Deucalion trebuie să coboare în Tartar pentru proiectarea noii închisori ”după buget” și pentru pregătirea transferului olimpienilor în aceasta. Poate că nenea Cronos rămâne acolo, e mai sigur să fie criogenat la fața locului, relocarea lui ar fi foarte periculoasă. Închisoarea va fi una foarte dură: fără ambrozie și nectar, fără pizza și ketchup, fără hamburgeri, fără chipsuri și fără mall, în schimb cu program de bibliotecă, fitness la sala de sport și mâncare bio. Asta da pedeapsă! Promy e foarte agitat ca întotdeauna când trebuie să viziteze Tartarul, dar acum se străduiește să pară cât mai calm și încrezător în fața fiului său. De Bebe nu mai știm nimic, s-a retras de câteva zile să se odihnească și e necontactabil.  

După câțiva pași în Startar, Promy tresare și se oprește brusc. A observat niște fluctuații ale scutului energetic care-l blochează pe nenea Cronos (special creat pentru a-l reține pe acesta în închisoare). Chiar și scutul mare din jurul Startarului (cel energetic, instalat de Promy, căci cel bioenergetic al lui Bebe a fost dezactivat, ca unicornul să se poată reface) are niște vibrații suspecte. Dacă e așa, nenea Cronos poate oricând să treacă de scuturi și să evadeze. Mai mult, înseamnă că a depășit deja mental scuturile Startarului și știe tot ce gândim noi, mai ales eu și Deucalion care nu am pus niciun fel de bariere în calea lui. Așadar, Promy trebuie să ne evacueze imediat din Startar. Cu fruntea îmbrobonită de sudoare și mâinile tremurătoare, Promy apasă dispozitivul de teleportare. Ne trezim undeva, afară din Startar, pe drum spre casă. De ce nu direct acasă? Era Promy prea stresat și a calculat greșit? Ne-a deviat cineva traiectoria? Promy face o eroare o dată la o mie de ani și asta doar în situații limită.

Acasă, ne revenim cât de cât din șoc și ne întrebăm ce s-a întâmplat. Mai mult ca sigur, nenea Cronos ne-a citit gândurile, a înțeles ce planuri avem pentru el și e, astfel, și mai motivat să fugă din închisoare și să preia controlul. Promy nu ne-a teleportat pentru că am fi putut divulga noi informații lui Cronos (acesta le știe deja și poate sparge singur scuturile de la închisoare), ci pentru că s-a temut pentru noi. A vrut să ne știe cel puțin pe noi în siguranță. Pentru următoarele cinci minute măcar. În plus, l-am fi încurcat dacă stăteam acolo, nu se putea concentra în confruntarea cu nenea Cronos, mai avea și grija noastră.

Dar nu putem să-l lăsăm acolo, în Startar, prea mult timp, singur cu nenea Cronos, un fel de Sauron reloaded. Îi chemăm de urgență pe Her, Don Quijote, Jill, Alex, Rocinante și Pegas. Deocamdată, păstrăm discreție față de frați (Mene, Atlas și Epi) și față de părinți, ca să nu-i speriem. Her știe foarte clar că nu o luptă fizică se impune în acest caz, așa că el și Atlas nu prea au ce să facă. Oricum, e foarte improbabil ca Atlas să lase consola de joc din mână. Cu siguranță, adică probabil, Bebe ar fi mai potrivit să intervină acum. Încercăm să-l contactăm pe Bebe, dar nu răspunde. Nici măcar lui Don Quijote (parțial ”domesticit” de el) sau lui Pegas, singurul lui prieten. Indiferent de asta, continuăm procedurile de contactare. Nimic, niciun semn de la Bebe.  

Sunt atât de obosită încât nu mai simt nimic, nu mai sunt capabilă să-mi fac griji. Cu toate astea, anunț că voi pleca în Startar singură, dacă ei nu se hotărăsc odată. Her izbucnește în râs:

– Cum să te duci în Startar singură? Nu vei găsi nici măcar drumul până acolo, darămite să treci de Cerber.

– Ba da, Her, îl voi găsi și-i voi da Cerberului prăjituri cu caise  de la mama (trei – câte una pentru fiecare cap) ca să mă lase să trec. A mai fost ispitit și în trecut cu asemenea dulciuri. Cerberul e înnebunit după dulciuri, așa sunt toți în Olimp.

– O să primești numărul de dosar de la Parchet până vei identifica tu drumul spre Startar. Iar Cerberul nu merită să primească prăjituri cu caise de la maică-ta, mâine-poimâine o să împarți cu el și Maretti din proviziile secrete, ilegale evident, ale lui Promy, spune Her, prăpădindu-se de râs.

Criza lui isterică de râs mă trezește și mă înfurie. Ce facem? Există, totuși, cineva care, chiar dacă nu are experiență, ne-ar putea teleporta acolo, în Startar și ar putea instala scuturi energetice de protecție acasă la Promy și la Her, apoi la palat la Chiron: Deucalion. A văzut la tati cum procedează, e posibil să se descurce. Deucalion acceptă provocarea, dar mai întâi va merge la Chiron la palat pentru a cere aprobarea scrisă (cu ștampilă și semnătură) pentru o acțiune în forță și ”execuția” lui nenea Cronos. Deși se pare că o să fie exact invers. În numai jumătate de oră, Deucalion obține acordul stăpânului liber ales (cu voturile noastre mai mult sau mai puțin recunoscute) pentru o intervenție în forță. Incredibil, dacă era la București, demersurile birocratice ar fi durat zeci de ani. Așadar, Deucalion predă formularul semnat și ștampilat lui Her și se apucă de instalat scuturile energetice.

În timp ce Deucalion lucrează la ultimul scut de acasă, iar eu am pierdut deja șirul minutelor și secundelor, auzim un tropăit ușor. Bebe! Singur? Nu. Cu Promy. Răsuflăm cu toții ușurați. Promy ne îmbrățișează pe toți, dar Bebe păstrează o distanță igienică față de yahoo-ii ca noi (cu excepția lui Pegas). Promy e alb ca varul la față și din când în când tresare ca electrocutat. Se clatină. Îl ajutăm să se așeze pe canapeaua mare și moale: cu o mână mă prinde pe mine de braț, cu cealaltă pe Deucalion. Ne strânge slab. Buzele vineții i se mișcă în gol, fără a putea rosti vreun cuvânt. Bea câteva guri de nectar, înecându-se și tușind, își adună forțele și, cu vocea întretăiată, începe să ne povestească: 

– Eram față în față cu el. M-a scanat dintr-o privire, până la ultimul atom. M-am simțit iar singur, gol și neajutorat ca pe Elbrus. Știa tot. Nu avea nevoie de nicio informație. Nu își dorea decât controlul. Totul a început să se schimbe într-un ritm halucinant. M-am trezit din nou în lanțuri, pe Elbrus: îmi rupeau pielea, îmi intrau în carne, mă sfâșiau, oricât mă zbăteam. Hermes mi-a înfipt, lent și adânc, pironul în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine. Apoi, flegmele lor fierbinți și toxice mi-au ars și mi-au găurit fața, au generat cratere mai mari decât în locul unde era pironul și m-au infectat cu otrava lor incurabilă. Imediat, am auzit un freamăt de aripi terifiant și, totodată, atât de familiar: gheare ascuțite, de oțel m-au imobilizat și ciocul bestiei mi-a sfârtecat iar ficatul. M-am străduit să nu scot niciun sunet, să nu le dau satisfacție. Am simțit apoi, ca prin vis, brațele calde și puternice ale lui Her, smulgându-mi lanțurile. Deu a apăsat dispozitivul de teleportare și ne-a propulsat pe Gliese, în Ataraxia. Amețit și sleit de puteri, m-am cufundat în adâncul oceanului. Vroiam să rămân acolo, să mă scald în apa vie și să renasc din spuma valurilor. Să le ascult la nesfârșit murmurul ca o incantație, să mă dezmierde ușor și să-mi aline rănile. Am contemplat recifurile de corali albaștri fosforescenți, i-am zărit pe Her și pe Deu înotând departe, în larg, și pe Alex cu sirenele. M-am trezit apoi în Olimp, pe Mytikas, jucându-mă ”de-a Bill și Monica” și ronțăind Maretti cu pizza. De acolo, am ajuns acasă. Vroiam să fiu aici, acasă. Am simțit atingerea mătăsoasă a feței de masă de satin, mângâierea lui mami pe obraz (nu pe frunte, ca să nu-mi strice coafura), mâinile prietenoase ale lui Her bătându-mă ușor pe spate, îmbrățișarea disperată, titanică a lui Deu, sărutul lui Ile și buzele ei de catifea ștergându-mi sângele... I-am văzut apoi pe toți cei dragi de acasă, dormind liniștiți, mai puțin pe Atlas care continua să joace pe consolă ”Plante vs. Zombie” și pe Mi Ko ce lucra la un tabel în Excel. Mi-am zis: ”Ce liniște e! Mai bine mă duc și eu la culcare, sunt așa de obosit!”, dar, tocmai atunci Cronos m-a apucat de păr și m-a tras de el cu sălbăticie. Smocuri, smocuri au început să cadă. Am constatat cu stupoare că era alb deja. Cu firul despicat și ars. Mâinile mi s-au pigmentat, pielea mi s-a uscat, corpul s-a zbârcit tot și s-a atrofiat, s-a strâns ca o smochină uscată. Cronos m-a aruncat în scutul energetic, izbindu-mă puternic de el de câteva ori, dar eram atât de bătrân și ostenit că n-am mai simțit nimic. Toată puterea mea se risipise. Am zăcut o vreme lipit de scut, fără să percep electricitatea, oarecum resemnat, incapabil de a mai reacționa. Ceva mai târziu, am observat, detașat, ca dintr-o altă lume, puzderie de viermi ieșind din trupul meu cenușiu, umflat și putred. M-am gândit că gata, ăsta chiar e sfârșitul. Dar am simțit ceva fierbinte alunecând asupra mea. Un nou scuipat? Nu, nu era un scuipat. Era o lacrimă. O lacrimă a lui Bebe care m-a trezit la viață.  

– Totul a fost în imaginiația ta, Promy. Eu nu vărs lacrimi pentru yahoo-i, intervine Bebe calm și ironic, privindu-ne cu aerul lui distant, superior.

– Indiferent dacă a fost sau nu în imaginația mea, lacrima asta a ta a avut puterea de a mă trezi la viață.  

– Crezi ce vrei, Promy. Nu e treaba mea. Eu n-o să-ți dau nicio explicație. Nu mă cobor la nivelul ăsta.

– Vai, Bebe, eu unul sunt atât de impresionat de ce ai făcut încât nu doar că-ți mulțumesc, dar cred că te voi servi cu Maretti.  

– Taci, Promy. Nu comentez. Să continuăm povestea, atât cât vă interesează pe voi, căci, Promy, nici tu nu știi finalul, erai iar incapabil să procesezi. Ei bine, l-am transformat pe nenea într-un snop de trifoi cu patru foi și l-am înfulecat pur și simplu. Norocul lui. Așa-i trebuie dacă vrea să ne pape pe toți. Și-a găsit nașul. Nu mă întrebați ce gust avea nenea Cronos. De trifoi cu patru foi, evident. Logic, nu? Cred că Rocinante e un pic invidioasă că nu l-a mâncat ea, e înnebunită după trifoi cu patru foi. Promy, tu nu l-ai fi hăpăit nici dacă ți-l serveam sub formă de Maretti. Și, apropo, să știi că am fost acolo de la început, chiar dacă tu și nenea n-ați observat.

– Cum?! Ai fost acolo și nu ai intervenit imediat?! sare Promy.

– Așteptam formularul de aprobare a ”execuției” de la Chiron, cu ștampilă și semnătură. Imediat cum i-a parvenit lui Her, l-am teleportat din mâinile lui și am intrat în posesia lui. Verifică, Her, te rog, să vezi dacă-l mai ai.

– Aoleu, nu e! Mi-ai furat formularul, Bebe! Ești mai rău ca Promy! se vaită Her.

– Cum, Bebe!? Ai stat și te-ai uitat până ți-a parvenit formularul? Pentru o hârțoagă?! Eu am crezut că mor.

– Nu ai zis chiar tu că trebuie să fie tot legal și să respectăm procedurile, Promy?

Mai e puțin și răsare soarele. Altă noapte albă... neagră pentru Olimp. Alba-neagra cu puterea. ”Bahmu & Prigo”. O serie nesfârșită de sfârșituri grotești și absurde. Telenovela merge mai departe și n-am găsit-o pe Elodia. Ne-am săturat și ne e silă tuturor, dar strângem din dinți și continuăm. Deși, dacă mă gândesc bine, e timpul ca titanii să învețe să ia o pauză. Promy are nevoie urgent de o vacanță. Nu doar de zece minute pe Gliese ori pe VJ45, o să-i propun să mergem câteva zile la mare, în Vamă. Nu e el foarte încântat de viața la cort, dar să vină să facă baie în mare măcar. La lumina lunii.

– O să traversez Marea Neagră, să nu mai zici că nu fac mișcare și doar mă teleportez peste tot. O să vezi, Ile, șoptește Promy.

– Promy, tu o să traversezi Marea Neagră într-adevăr, dar numai pe Google Maps.

Examen cu Big Brother. Vol 1. XX. Primele alegeri libere cu participarea trădătorilor și vampirilor fără domiciliu stabil în Olimp

Noaptea ne va înghiți. Dacă nu sigur, cel puțin probabil. Ne va da dragostea iar putere să înfruntăm întunericul? Uită-te la noi, Obama și fă pe tine de râs! Azi ne jucăm ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, mâine talibanii din Olimp ne mănâncă de vii (sau de animale, legume, bacterii putrezite ce suntem, că sunt necrofili) în Tartar. În câteva minute, poate că nu vom mai ști care e stânga și care e dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Nu vom mai ști cine suntem. Nu vom mai ști cum ne cheamă. Și, de fapt, nu e ăsta cel mai important lucru. Dar, poate că vom uita că 2+2 fac 4.

– Știi cum zic eu, mai mult poate fi prea mult, rostește Promy cu glas înăbușit. Mai târziu poate fi prea târziu. Ile, aș vrea să vă trimit pe toți pe Gliese. Acum. N-aș mai suporta să vi se întâmple ceva.

– Și tu?

– Eu mă întorc aici, în Olimp.

– Păi cum? TU hotărăști pentru noi? Faci atâta caz de liberul arbitru și tocmai tu dai un exemplu prost? Uite, eu vreau să rămân aici, cu tine, indiferent ce s-ar întâmpla. Îmi vei ignora decizia?

– Aș ignora-o, dar te iubesc atât de mult încât îți respect voința și te las să mori pentru mine, dacă așa vrei. Sunt destule oportunități, dacă ești hotărâtă să mori pentru mine.

– Sper să meriți, tâmpitule, nebunule, ticălosule, hoțule, mincinosule, trădătorule, porcule, vierme împuțit, câine rău și turbat, bulangiule și perversule, obsedat de muritori ce ești! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!

Scurta ”Odă pentru Kim Jong Promy” nu reușește să aducă decât un zâmbet fugar și trist pe figura lui Promy. Poate, dacă i-aș cumpăra noul smartphone nord-coreean Arirang, aș reuși să-l distrez. Să vadă și el ce produce competiția! Dar nu se prea găsește. Her îl zărește și el pe Promy cu fața lungă și descompusă (nu aia încruntată de Harry Potter, ci moaca de zacuscă mucegăită, de moluscă sau de... bacterie probiotică, că tot a testat recent) și încearcă să-l mobilizeze, cu atât mai mult cu cât prietenul lui insistă să-l teleporteze pe Gliese ca să fie în siguranță. Ca stăpân interimar al Olimpului (încă), în preziua alegerilor, Her îi dă lui Promy sarcina de a actualiza listele electorale, dar nu reușește să-l entuziasmeze sau măcar să-i distragă atenția, indiferent cât de multe erori are de corectat Promy. Apoi se străduiește să-l binedispună cu lista legilor lui ”tâmpite”:

– Au fost foarte tari legile mele, păcat că am fost singurul care le-a aplicat, se pare că sunt prea avansat pentru Olimp. La fel ca tine. Nu poți face reformă și democrație cu niște bestii needucabile. Comunică tu cu ele și învață-le, dacă poți. I-ai văzut ce fac în Startar? Crezi că merg la conferințe, la teatru ori la bibliotecă? Sau măcar la sala de fitness ca mine? Nu vin la teatru nici dacă le dai un iPhone 11. Poate o să meargă în schimb la o conferință... de-a lui Cronos... nenea Cronos, dacă îi ispitește cu un iPhone 12, că al tău s-a perimat. Păcat, erau niște legi bune. A, stai puțin, Promy, o să mai dau acum o lege ca să fiu sigur că nu mă mai zăpăcești cu Gliese-ul: ”Interzisă teleportarea pe Gliese!” Aha! Cine va încălca legea, va fi exilat pe SPP1001, să-și petreacă următoarele milenii împreună cu tăticuțu’, hohotește Her.

În sfârșit, Promy râde.

– Promy, mă bucur că te-ai înveselit, pentru că în curând o să ne înghețe râsul, continuă Her cu un aer profetic, solemn. Tuturor. Fără a coborî în Tartar. Și eu știu să ghicesc viitorul. Uite, de pildă, dacă ne uităm un pic la investițiile pentru proiectul ”Startar” cu care n-am fost niciodată de acord. Ține minte, n-am semnat nimic, n-am ștampilat nimic. Și acum l-aș închide. De fapt, poate voi lichida Startarul azi, la final de mandat. O extravaganță de-a ta care ne-a lăsat cu o gaură... titanică în buget!

– Da, Her, ai dreptate. Am insistat să păstrăm... deocamdată Startarul nu doar ca să oferim o alternativă, adică să arătăm că există și alte moduri de abordare a pedepselor, dar și din motive practice, ca să-i ținem acolo măcar până la alegeri. Dacă nu mai ai clienți, poți să-l privatizezi, nu știu, să-l faci atracție turistică. Și îmi asum eu tot, nu e răspunderea ta, nu sunt eu condamnat mereu pentru orice?

– Cum să-ți asumi tu singur răspunderea când eu sunt ”stăpânul” Olimpului? Fie și interimar. Toate se sparg în capul meu, dacă am un frățior așa extravagant și cheltuitor. De ce nu ați investit voi din banii voștri, tu și Bebe?! Nu din fonduri de la buget. Iar ticăloșii ăia trebuia lăsați exact cum erau, în lanțuri, în fundul Tartarului, pentru totdeauna. Meritau o pedeapsă eternă mai mare decât a fost a ta. Turbez de furie din cauza asta, sunt pe punctul a-mi aplica propria lege a circulației, adică să mă apuc de parkour: îmi vine să sar din palat peste prăpastie. Și nu e doar părerea mea, Promy! Cred că asta a fost percepția tuturor... fraților și prietenilor tăi. Așteptam de la tine mai multă solidaritate cu comunitatea ta, am sperat orbește că ai învățat și tu ceva. Nu faci modernizare și democratizare cu forța. Știi bine că nu merge.

– Da, frate, așa e, îmi pare foarte rău, proiectele de schimbare socială eșuează fără un suport minimal din partea comunității și fără implicarea acesteia. Eu am sperat, la rândul meu, să găsesc această primă susținere... la voi, la cei de-acasă... la tine. Și eu am nevoie de înțelegere și de suport de la voi, cei dragi, și eu sufăr când mă simt respins chiar de ai mei. Să nu avem o abordare îngustă și ultraselectivă, să evităm ”viziunea de tunel”... Să încercăm să devenim mai deschiși. Acum, ca să fim fair play și politically correct, Her, cine ne-a scos pe noi doi din Tartar și cine i-a pus în lanțuri la început pe... ticăloșii ăia?

– Cine? Bestia ta mare, neagră și cu coarne!

– Atunci și ”bestia mea mare, neagră și cu coarne” avea un cuvânt de spus în problemele Olimpului, frățioare!

– Nu numai că avea, dar încă mai are, intervine Bebe. Iar ”bestia mare, neagră și cu coarne” se cheamă Bebe. Așa e politically correct. Gata, terminați cu Startarul, să ne focusăm pe pregătirea alegerilor. Dacă am fost atât de blond încât să vin aici (mă vedeți doar), o să stau până iese socoteala: ”2+2=4”. Mai mult nu comentez. Nu mă cobor la nivelul ăsta.

***

În sfârșit, buletinele de vot, ștampiluțele, listele electorale, masa comisiei de votare, cabinele de vot și urnele sunt gata. Scaunele confortabile, împodobite ca de nuntă, acoperite cu huse de brocart crem, cu funde aurii din tafta te îmbie să iei loc și să ațipești. Sper că nu o să adormim ca atunci când păzeam tronul, trebuie să fim  foarte vigilenți. Urnele în întregime din aur, decorate cu cristale Swarovski de toate culorile, redând imagini stilizate ale unor păsări surprinse în zbor, scânteiază hipnotic. Cred că cineva a implantat urnele astea special ca Promy să facă stop cardiac, e mare fan al cristalelor Swarovski și, în special, al păsărilor, dar poate că sunt iar paranoică.

Pe fața de masă crem, realizată tot din tafta, pe lângă aranjamentele florale din gerbere crem, trandafiri albi, frezii albe, orhidee vanda albe și hipericum verde, tronează cești de cafea, sticle de nectar, o amforă cu vin de la Dionysos, sticle de apă plată și Cola, iar caserolele sunt umplute cu fructe exotice, fistic, biscuiți și fursecuri cu ambrozie, chipsuri și, bineînțeles, bruschete Maretti. Promy nu se va atinge de nimic, chiar de moare de poftă, indiferent dacă le scanează Bebe ingredientele și confirmă că e totul în regulă. Și-a făcut el însuși un (nou) scanner performant, detector de substanțe periculoase (cu excepția chipsurilor și a bruschettelor!), dar probabil nu-l va expune pe masa comisiei (deși intenționează să-l poarte permanent cu el în Olimp).

Fiecare candidat are câte doi reprezentanți în comisie: Promy și cu mine din partea lui Her, doi centauri (Minos și Ninos) din partea lui Chiron, o sirenă (Melis) și o nereidă (Sophia) din partea lui Poseidon, două muze din partea Thaliei (Terpsichore, muza dansului și Euterpe, a muzicii), un faun (Alcibiade) și o nimfă (Aletheia) din partea lui Apollo. Conform reglementărilor lui Her, o comisie poate funcționa cu minimum șapte membri: președintele (Bebe) și șase reprezentanți ai candidaților. Îi așteptăm cu sufletul la gură să se strângă, astfel încât votul să fie validat: Promy și cu mine am venit primii (de fapt, tot stăm de pază pe muntele Olimp de mai bine de trei săptămâni). După noi au sosit imediat reprezentanții lui Apollo, foarte matinali, de altfel. Bine că nu avem în comisie reprezentanți ai lui Dionysos sau pe zeul vinului în persoană: se trezesc după ora opt seara, adică fix la finalizarea programului de vot. Cu toate că materialele de campanie sunt interzise în secție și la o distanță mai mică de 300 de metri de aceasta, faunul și nimfa care îl reprezintă pe Apollo se încăpățânează să-și promoveze candidatul chiar în sala de vot. Nici nu trebuie să verificăm prea mult, găsim peste tot materiale de campanie, până și pe masă, în caserolele cu bruschette Maretti: postere cu Apollo mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, rânjind larg și îndemnându-ne ”să votăm lumina”, asta dacă nu ne-a orbit deja zâmbetul său perfect de vedetă hollywoodiană.

Cu zece minute înainte de vot, își fac apariția și centaurii lui Chiron, așa că putem răsufla ușurați: suntem minim șapte. Pe ultima sută de metri, cu opt minute înainte de vot, Thalia renunță la candidatură și-și anunță susținerea pentru Apollo. Cu cinci minute înainte de începerea alegerilor, Apollo ne comunică și el că se retrage din cursa electorală, aceste alegeri sunt pură mascaradă, voturile vor fi, oricum, falsificate; recomandă, totuși, electorilor săi să-l voteze pe Poseidon. Așadar, urmează o luptă strânsă între Chiron și Poseidon. Her nu are nicio șansă, nici măcar noi, reprezentanții lui, nu-l vom vota, ca să nu risipim voturile.

Îndată ce Apollo ne înștiințează că nu vrea să mai participe la acest circ, faunul și nimfa sar de pe scaune, zbierând și pleacă val-vârtej, fără a-și strânge materialele de campanie, împrăștiate peste tot. Vai de mine, suntem doar cinci, iar în această formulă comisia nu poate funcționa. Din fericire, în ultimul minut, apar reprezentantele lui Poseidon: sirena Melis și nereida Sophia, așa că putem demara procesul electoral. Îmbrăcate clasic, elegant, frumoase, maiestoase, dar reci și arogante, Melis și Sophia se așază la masă în tăcere, privindu-ne de sus, fără a ne saluta măcar. La opt fix, Bebe bate din copită și dă semnalul începerii votului.    

Ziua alegerilor se scurge greu, trebuie să ne concentrăm intens și să supraveghem totul cu cea mai mare atenție. Fiecare secundă pare un mileniu. Așezată picior peste picior (sirenele din Olimp au așa ceva în dotare), cu aripile strânse, Melis bea cafea după cafea, fără să ne bage în seamă, cu un aer blazat, Sophia ronțăie în continuu biscuiți cu ambrozie, înmuiați în Cola, iar Minos și Ninos, centaurii, reprezentanții lui Chiron, șușotesc tot timpul și-și dau coate. Eu, după ce am dărâmat o ceașcă de cafea a lui Melis, mă feresc să mai ating ceva și trag nonstop din pufăitoare. Promy își suflă bretonul mereu și-și înfige unghiile în carne, iar, din când în când, mă strânge tare de mână, gata să mi-o rupă. Numai Bebe rămâne aparent impasibil, de neclintit, dominând scena cu ținuta și atitudinea lui solemnă.

Nu avem multe ștampiluțe de dat, prezența la vot e destul de redusă, estimăm că o să voteze 15-20% din circa 2000, adică 300-400 de electori (pentru că o bună parte dintre olimpieni au rămas în Startar), deși nu e clar câți sunt de fapt, în ciuda eforturilor lui Promy de a actualiza listele electorale. La prânz, intră în sala de votare frații lui Promy, Epi (Epimeteu) și Mene (Meneceu), împreună cu mama lor, Temis, fără Atlas și Iapet. Atlas a rămas captiv în lumea virtuală, continuă să joace jocul ”Plante vs. Zombie”, netulburat nici măcar de tumultul alegerilor, în timp ce tatăl, Iapet, consideră alegerile, pur și simplu, o nouă trăsnaie de-a lui Promy, așa-i trebuie dacă nu l-a mâncat când era mic, să-i scoată gărgăunii din cap. Îndată ce își face apariția familia lui Promy, sirena Melis sare ca arsă, aruncând săgeți de foc din ochii verzi sticloși:

– Băi, voi ăștia, titanii, Meneceu și Prometeu, ce tupeu aveți! Nu puteți vota! Sunteți niște trădători vânduți... muritorilor și ați suferit condamnări penale. Oricum, locul vostru e la pușcărie, nu înțeleg ce căutați aici. Ați reușit să vă inflitrați până și în comisie, javrelor. Dar ce mă mai miră la târfa de Prometeu?!

Promy tresare puternic. Simte că se sufocă, i se pune un nod în gât, bărbia îi tremură, tâmplele îi pulsează, fruntea și palmele i se umezesc, se înroșește, inima îl înțeapă, iar bestia de vultur își înfige ghearele în el și-i apucă din nou ficatul în ciocul ei monstruos. Cu toate astea, rămâne ferm pe poziție:  

– Cetățenii din Olimp eliberați de la închisoare au drept de vot, condamnările erau, oricum, politice și nu penale, spune Promy încet, dar hotărât, dându-și părul la o parte și privind-o pe Melis cu ochi de foc. Eu și frații mei suntem mândri de ele, onorați să fi fost deținuți politici. Iar noi figurăm și pe listele permanente, asta se poate verifica. Și te rog să vorbești frumos, Melis.

Bebe, președintele comisiei, și Her (sunat de urgență la palat) confirmă: Prometeu și Meneceu sunt pe liste și pot vota. După-amiază, când apare Deucalion, fiul lui Promy (care lucrează la o stație orbitală pe altă planetă, VJ45), împreună cu soția sa, Pira, Promy tresare ca electrocutat, gata să dărâme masa și scaunul de emoție. Se ține de masă și îl privește pe fii-su o vreme în tăcere, cu obrajii în flăcări și ochi mari și umezi, strălucitori ca supernovele. Nu știa că vine, i-a făcut o surpriză. Uite că există și surprize plăcute! Deucalion și-a întrerupt proiectele special ca să voteze. Primul vot din Olimp, primele alegeri libere! E foarte entuziast. Așa e la început: și eu fugeam de la job sau renunțam la vacanțe ca să votez. După aproape 20 de ani de vot (de la care n-am lipsit niciodată), acum sunt din ce în ce mai scârbită și, chiar dacă încă mă mai prezint, de multe ori nu mai știu ce să aleg... dintre talibani.

Deși Deucalion și-a păstrat cetățenia din Olimp și are toate documentele în ordine, Melis izbucnește iar: Deucalion și Pira nu pot vota nici ei pentru că nu au domiciliu stabil în Olimp. Promy tremură, se înroșește și mai tare, dar își păstrează zâmbetul, cu atât mai mult că e fii-su de față. Pașapoartele sunt în regulă, Deucalion și Pira au cetățenie olimpiană, figurează și pe listele permanente, care e problema? Solicitați din nou, Bebe și Her își exprimă și ei acordul: Deucalion și Pira pot vota.

Ultima persoană care întâmpină probleme la exercitarea votului sunt chiar eu. Cu mâna încleștată pe ceașca de cafea, țintindu-l cu ochii ei verzi tăioși doar pe Bebe, fără să-mi arunce mie vreo privire, Melis se opune vehement:

– Nici nu se pune problema să votezi! Nu pune mâna pe buletine și pe ștampiluță! În primul rând, ești o muritoare împuțită, n-ai ce căuta aici, printre noi. Apoi, nu ai nici domiciliul stabil în Olimp și, dacă stau să verific, ăsta se află undeva departe, într-o țară foarte suspectă, mai exact a lui Dracula, iar tu ești urmașa lui. Chiar acum poți să sari la mine, să mă muști de gât și să-mi bei sângele. Mai mult, toată lumea știe, ești olteancă, ceea ce agravează lucrurile. Ai ciocu’ mare ca Prometeu. Și oare de ce mă mai mir eu de ceva când tu, oricum, ești prietena târfei de Prometeu, a viermelui ăstuia de trădător care, în stilul lui obișnuit, ne minte, ne fură, ne sfidează iar, ba chiar și-a permis să voteze cu tot neamul lui de pușcăriași!

Parcă îmi vine să o las să experimenteze un pic ”ciocu’ mare de olteancă, prietenă a trădătorului” (deși până acum am auzit doar ciocu’ ei), dar mă abțin, nu vreau să pun paie peste foc (fie el și sacru). Sunt singura muritoare care încearcă să voteze (Alex e la o conferință în Tokio și a luat-o și pe Jill cu el, să viziteze Japonia, Mi Ko are pașaportul expirat, iar Don Quijote nu a avut niciodată acte) și nu vreau să pierd ocazia, cu atât mai mult că m-au preocupat dintotdeauna problemele Olimpului (mă rog, de când aveam patru-cinci ani) și am apărat tronul de pe Mytikas cu sângele meu de vampiriță. Plus că înțeleptul Chiron pare să fie singura persoană ce merită, într-adevăr, să fie votată din întreaga mea experiență de elector. Iar votul meu ar putea fi, acum, decisiv. Bebe și Her intervin din nou și îmi certifică dreptul de vot pe listele suplimentare (nu permanente), fie și în calitate de reprezentantă al lui Her.  

La ora opt seara se încheie votarea și începe numărarea voturilor. Promy e în pragul unui (nou) accident vascular... asta poate și din cauza colesterolului său foarte mare, chiar necuantificabil, căci el continuă să sfideze legea lui Her (a alimentației bio) și să consume ambrozie și nectar, pe lângă Maretti. Numărăm voturile cu bruma de atenție care ne-a mai rămas după o asemenea oboseală și consum nervos, iar Bebe supervizează procesul cu aerul lui distant și solemn. Aproape fără să respirăm (pe de o parte fiindcă aerul din Olimp e foarte poluat, iar pe de alta din cauza emoțiilor), cu mâinile calde și transpirate, numărăm în continuu: 336 de buletine de vot în urnă – 11 anulate pentru că erau dublu ștampilate sau blank, 4 voturi pentru Her, 160 de voturi pentru Poseidon și 161 pentru Chiron. Ne ia cu leșin. Sigur?! Să mai numărăm o dată, poate reușim să ne mai calmăm un pic între timp. Dacă e adevărat, eu și Promy ar trebui să ne bucurăm discret, suntem, oficial, susținătorii lui Her și opozanții lui Chiron. Da, așa e, 160 pentru Poseidon și 161 pentru Chiron!

”Ura, am câștigat!” sar simultan reprezentanții lui Chiron (Minos și Ninos) și reprezentantele lui Poseidon (Melis și Sophia). Ultimele două sunt absolut convinse de rezultatul favorabil, pentru că au calculat excluzând voturile lui Promy și Mene (Meneceu) (trădătorii evadați din pușcărie), Deucalion și Pira (cu domiciliul stabil pe o altă planetă) și al meu (muritoare, Fata lui Dracula și... prietena trădătorilor): deci, lor le ies 156 voturi pentru Chiron și 160 pentru Poseidon. Ca președinte al comisiei, Bebe intervine și tranșează problema: voturile noastre sunt valide, numărătoarea – corectă, rezultatul e, deci, de 161 la 160 în favoarea lui Chiron. Dacă nu le convine, să se ducă să conteste alegerile la Her (încă stăpânul Olimpului până la depunerea jurământului de către cel liber ales astăzi). Melis și Sophia anunță oficial că au câștigat alegerile și că își mențin opinia că voturile noastre (cele șase) sunt frauduloase și trebuie invalidate. Spumegând de furie, Melis declară că am fraudat alegerile și că va face contestație. Promy e pe punctul de a izbucni în râs, dar se abține: era sigur că așa vor proceda, în caz de victorie. Acum am furat și alegerile!

***

Acasă, Promy ne cheamă să bem un pahar de vin de la Chiron cu Deucalion ca să sărbătorim câștigarea alegerilor și venirea fiului său în Olimp. Încă surprins de nesperata șansă de a-l revedea pe fii-su, Promy îl privește minute în șir pe Deucalion în tăcere, topit de dragoste, cu ochii săi negri, mari și umezi, scânteietori ca niște supernove. Nu-i vine să creadă că Deucalion e aici. E fericit și mândru. Văd iar în ochii lui, plutind în lacrimi, lumina vie, orbitoare a stelelor ce se sting. Îl soarbe pe fii-su din priviri. Deucalion e înalt, bine făcut, solid, dar cu trăsături fine ca Promy, cu părul bogat, până în dreptul urechilor, ușor ondulat, șaten deschis, cu reflexii aurii și cu ochi căprui-verzui strălucitori, cu gene lungi, arcuite (moștenite de la taică-su). Ne strânge mâinile și ne îmbrățișează la fel de tare ca Promy. Cu disperare. De parcă i-ar fi frică să nu ne volatilizăm și să-i scăpăm din brațe. Să rămână cu mâinile goale.

Încântat că am făcut cunoștință, Deucalion îmi spune că a auzit de la unchiul său, Meneceu, de delicioasa plăcintă cu vișine a maică-mii și că i-ar plăcea să guste. El mănâncă de toate (alimente ca noi oamenii, ambrozie, nectar, chiar și mâncare astrală foarte concentrată, dar consistentă, sub formă de capsule), nu e mofturos ca tati (care consumă doar ambrozie, nectar și... bruschette Maretti). Din păcate, nu avem acum plăcintă cu vișine, dar poate cu altă ocazie... Promy abia așteaptă să-l mai vadă o dată, o să-l anunțăm când e gata plăcinta. Poate facem chiar noi. Deucalion promite să vină imediat: va simți, cu siguranță, mirosul de plăcintă proaspăt coaptă și se va teleporta direct în bucătărie. Îi mărturisesc că-l iubesc așa mult pe tăticul lui (din copilărie) că sunt în stare și să mă apuc de gătit pentru el, frații sau copiii lui, să deschid chiar cuptorul meu de acasă, de la București, care se încinge mai rău ca Gheena și emite un abur fierbinte-înțepător mai asfixiant decât aerul din Olimp. Deucalion zâmbește înțelegător, știe (multe, nu tot, oricum, prea multe), i-a povestit și tati, a citit și pe blog. Nu prea are timp (așa sunt titanii, viața lor personală le cam scapă printre degete), dar vrea să fie informat și să nu piardă legătura cu Pământul.

Deucalion conduce o stație orbitală pe planeta VJ45. Tot un fel de proiecte civilizatorii ca și tăticu’... poate cu mai multe succesuri ori măcar cu mai puține apocalipsuri. E destul de mulțumit, îi place ce face. VJ45 seamănă cumva cu Solaris: e o planetă vie, inteligentă și sensibilă, care încearcă să comunice cu locuitorii săi. La fel de expusă ca și Solaris, oricine ar putea s-o distrugă. Deucalion se teme pentru ea, vrea să o protejeze, dar știe că nu are totul sub control. O iubește pe VJ45 și pentru că e o planetă specială: aceasta se exprimă artistic. Orice acțiune a unui explorator de la stația orbitală este urmată de răspunsul muzical al lui VJ45: planeta preia/combină/compune și difuzează instantaneu simfonii, concerte, opere sau simple melodii (de la lieduri romantice, bluesuri sau balade rock la dance ori hip hop).

Mai mult, planeta rezonează cu stările psihice ale celor de la stația orbitală. Atmosfera și oceanul își schimbă culorile corespunzător stărilor psihice ale locuitorilor, precum ”inelele sentimentelor” a căror piatră își modifică gradat tonurile și nuanțele, în funcție de trăirile noastre (mai exact, de temperatura corpului). Planeta trimite mesaje individualizate, particularizate, adresate fiecărei persoane în parte, pe care ceilalți de acolo nu le pot percepe. De exemplu, odată, când lui Deucalion i-a fost dor de Olimp și de familie (spre rușinea lui, i se mai întâmplă, deși sentimentele sunt amestecate... ”Casa de copii ”Olimp” nu e acasă”), cu toate că era ora prânzului, atomosfera și oceanul și-au schimbat aspectul și culoarea, de parcă ar fi apus soarele. Oceanul a devenit argintiu-metalizat, cerul – roz-violaceu ca o petală de petunie, nisipul fin și lucios a căpătat irizări de curcubeu și Deucalion a auzit deodată Beatles, ”While My Guitar Gently Weeps”.

Promy îl ascultă vrăjit, sorbindu-l din priviri. Și el are sufletul rănit... Oare de câte simfonii ar fi nevoie pentru a-i alina lui sufletul!? Poate că planeta s-ar dezintegra instantaneu, dacă ar percepe durerea lui. Promy nu vrea să-i facă rău. Și Deucalion a trecut prin multe. Prea multe... Începând cu înlănțuirea lui ta-su, apoi potopul lui Știi Tu Cine... El a fost singurul supraviețuitor, împreună cu Pira, soția lui. Incredibil, chiar Promy i-a ajutat să scape. Deși era atunci pe Elbrus, în lanțuri, într-o fază destul de avansată de descompunere, devastat de chinuri și mizerie, Promy și-a adunat ultimele forțe și l-a învățat pe Deucalion cum să-și facă o barcă zdravănă și să se refugieze sus, pe muntele Parnas, unde puhoaiele ajungeau mai greu. Nimeni dintre olimpieni nu a protestat împotriva deciziei stăpânului, toți au ascultat ordinul ăsta absurd al lui Zeus (cu excepția zeiței Temis, bunica lui Deucalion): să vină potopul! Asta pentru că Zeus îl ura pe Promy și vroia să dispară împuțiții de muritori. O singură zeiță din anturajul stăpânului și-a făcut griji. Antenuța! Pentru Promy? Pentru alți titani? Pentru oameni? Nici vorbă. Se temea că nu va putea trăi fără sclavii săi, fără să fie venerată de muritori, se obișnuise cu sacrificiile rituale și cu odele.

Deucalion avea toate motivele să stea departe de Olimp și, totuși, a făcut drumul până aici ca să voteze. Pentru prima oară! Pentru toate există un început. Cam târziu, dar, de data asta, mai bine mai târziu decât niciodată.

– Am venit special să votez tocmai de pe VJ45. Am așteptat atât!... Am toate actele în regulă, am și cetățenie, n-aș suporta să-mi anuleze votul, zice Deucalion, înroșindu-se și plecându-și genele lungi și arcuite, moștenite de le Promy.

– Și eu am așteptat mii de ani să fie alegeri în Olimp și să votez, Deu. Dacă-mi invalidează votul, mă sinucid. Glumesc, o să-i omor pe ei și o să arunc Olimpul în aer. Nu, nici așa, dar o să-mi apăr cu toate forțele mele votul meu de trădător mizerabil, condamnat a priori pentru tot răul din lume! spune Promy cu înflăcărare, strângându-i tare mâna lui fii-su.  

– Eu am fost preocupată de problemele Olimpului de când mă știu! izbucnesc și eu. Înainte de cele ale României sau ale Pământului. Cum?! Să-mi anuleze mie votul de muritoare, Fata lui Dracula, teroristă, golancă și ciumpalacă și, totodată, prietena trădătorilor? Nu le e teamă că o să le beau tot sângele?!

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIX. Secretul profețiilor apocaliptice: Natural Born Bound.

Planul ”malefic” al lui Bebe și al lui Promy e pus în aplicare impecabil (surprinzător, fără incidente de această dată) și nenea Cronos e, în sfârșit, arestat. Mă rog, rearestat. Nu se poate spune că se întoarce de unde a plecat: de la Tartar la Startar e o cale lungă de minim o sută de mii de ani lumină. Putem răsufla ușurați? Din păcate, nu. Chiron centaurul ne anunță că mai e puțin și va finaliza ancheta: bineînțeles, marea majoritate a olimpienilor din Startar vor fi eliberați din lipsă de probe și își vor păstra privilegiile, gadgeturile și țoalele de fițe numai dacă rămân în închisoare. O anchetă gata în patru săptămâni? Nu-mi vine să cred. Promy își face însă griji că vom cădea de pe vârful Mytikas direct în Tartar și ar fi dat orice ca ancheta să dureze ca în România, să mai câștige ceva timp, dar asta contravine chiar principiilor lui și ale maică-sii, Temis, zeița justiției.

Pe lângă emoțiile anchetei și ale rezultatelor ei finale, se acumulează ineluctabil, din ce în ce mai intens, tensiunea, presiunile și neliniștile alegerilor. După anunțarea rezultatelor anchetei, se vor organiza alegeri pentru funcția de ”stăpân” al Olimpului, în câteva zile. Primele alegeri libere din Olimp! Cu siguranță, Chiron va candida. Probabil și Her, măcar ca să lase impresia de consecvență și, totodată, pentru a exista un contracandidat al lui Chiron. Noi (muritorii și Promy cu familia lui) aparent îl susținem pe Her, chiar dacă și noi vom vota tot cu Chiron, ca să nu risipim voturile.

Inspirat poate de ideile cu secretara asiatică ale lui Promy, după ce a învățat chineza într-o dimineață, într-un avânt titanic, în numai două ore, Mene (Meneceu) dă anunț pentru a-și angaja o secretară din China. Din milioanele de aplicații pe care le scanează fulger, dintr-o privire, o selectează imediat pe Mi Ko, întâmplător sau nu, roșcată, exact ce ne lipsea. Din rațiuni de securitate și eficiență, Mene o aduce pe noua secretară să lucreze și să locuiască acasă la mama lui Promy. Mi Ko poartă ținută office chiar și la bucătărie, are părul mediu, până la bărbie, moale, drept, filat, cu breton deasupra sprâncenelor, ochi căprui luminoși, o guriță mică, discret rujată și unghiile tăiate scurt, din carne, fără manichiură, doar lăcuite (ca mine). E foarte drăguță și politicoasă, dar Mene nu o poate opri din lucru înainte de încheierea unui interval de 16 ore în fiecare zi, oricât s-ar strădui, și, deocamdată, îl strigă pe șeful ei ”Stăpâne”. Iar el, abia ieșit din Tartar (unde, bineînțeles, a avut onoarea să fie tratat ca și obișnuit să se considere ”stăpân”), înțelege perfect situația. Cum s-o învețe el să nu-l mai strige ”stăpân” sau să-și ia o pauză?! Habar n-are nici el. La fel și Promy.

Venirea lui Mi Ko suscită noi întrebări, dificile chiar pentru titani. E posibil ca Mi Ko să fie și ea nemuritoare, Promy și Mene au dificultăți în a o clasifica, pentru că seamănă mai curând cu titanii decât cu muritorii obișnuiți: muncește aproape nonstop, nu mănâncă și nu doarme mai mult de o oră pe noapte. Acest ultim lucru o aduce aproape de pragul sinuciderii, căci ea depune eforturi titanice, de multă vreme, să-și reducă rația de somn la 10 minute, așa cum procedează sute de milioane de alți chinezi în prezent. Se simte inferioară, cu toate că Mene și Promy o privesc admirativ, dar și ușor îngrijorați. Un singur lucru pare să o distingă de titani: Mi Ko nu comentează nimic (ceea ce pentru Promy, care a inventat reclamațiile, este inacceptabil și trebuie remediat urgent).

Cred că inclusiv Bebe are nevoie de o pauză: ochii îi sunt injectați, nările uscate, pielea și coama lui și-au pierdut din strălucirea de dinainte, scuturile îi consumă foarte multă energie, așa că Promy dezactivează unul dintre scuturile bioenergetice ale lui Bebe, cel de pe muntele Olimp (în stilul lui specific, după o deliberare serioasă, însă din proprie inițiativă, fără acordul unicornului). Cele de acasă, de la Promy, fuseseră deja oprite. Îl păstrează totuși pe cel mai important, care înconjură Startarul.

În ziua finalizării anchetei, Promy e incredibil de agitat: patrulează înainte și înapoi, își suflă nu șuvița, ci tot bretonul cu furie, scapă orice obiect care îi cade în mână, îmi strânge degetele gata să mi le frângă, își înfige adânc unghiile în carne, făcând să țâșnească stropi de sânge în aer, tremură și izbucnește în crize de râs isteric. Este atât de neliniștit că e gata să aplice legea interzicerii circulației a lui Her și să se apuce de parkour: adică să sară de pe munte, de pe Olimp. Primul și singurul care aplică legea! A luat-o complet razna? Mai bine ar face o terapie de tip ”Bill și Monica” pe Mytikas, cu sau fără secretară asiatică, tot vom preda tronul în curând.

Rezultatele anchetei sunt cele prevăzute, anticipate mai exact (baba Promida nu se înșeală niciodată): sunt condamnați oficial la sențințe cu executare doar Cronos, Atena, Hermes și Pan (acesta din urmă, sub presiunile nevestei, a complotat împreună cu soția mai întâi la otrăvirea lui Promy și a lui Her, la nunta sa cu Antenuța, apoi a luat parte, într-o anumită măsură, și la lovitura de stat organizată de Hermes și Atena). Restul vor fi eliberați din lipsă de probe. Așa cum aranjaseră în prealabil (ca să lase impresia unei opoziții autentice), Promy îl critică pe Chiron, de față cu toți olimpienii, pentru grabă, superficialitate și, totodată, pentru că îi subminează autoritatea lui Her, încercând să-și asigure suportul alegătorilor prin mijloace netransparente, destul de suspecte. Chiron își joacă rolul cu calm și detașare: nu se pune el la mintea lui Promy, alegerile vor fi peste trei zile, organizate impecabil, iar orice cetățean al Olimpului poate participa. Olimpienilor aflați acum în infern li se va prezenta superoferta ”Startar 2013”: doar dacă rămân la închisoare își vor păstra privilegiile și vor avea primii (înaintea muritorilor) cele mai tari gadgeturi și țoale. Trebuie să se decidă într-o oră.

Ora asta trece incredibil de greu pentru Promy, aproape că intră în convulsii și-i vine să se tăvălească pe jos de emoție. Totul se va sfârși curând. ”Timpul nu mai are răbdare”. Iar ne mănâncă nenea Cronos cu ai lui. Mă rog, ai noștri. Nu, nu sunteți ai mei, nu vă recunosc! Dar ce contează? Nici nu mă mai obosesc să număr minutele și secundele. Sunt stors de puteri și știu că nu are sens. Nu trebuie să fiu Casandra ca să prezic sfârșitul Troiei. Sau vrăjitoarele Melissa și Vanessa ori Mama Omida. Apropo, ce vezi tu, Baba Promida? Anticipez... ca de obicei. Nu am nevoie să mă uit la ”Știrile de la ora 5” ca să prevăd dezastre. Ca să spun că totul va fi rău. Mult mai rău decât îmi pot eu imagina vreodată. Apoca...lipsuri după apoca...lipsuri. Mereu lipsuri. Eterna frustrare... De fapt, secretul profeției apocaliptice este că nu există niciun sfârșit. Doar sfârșituri. Succesive. Fără număr, fără număr, fără număr... La fel de oribile și penibile. Telenovela asta nu se termină niciodată și numai Al Gore e de vină. Natural born bound. Câine rău, vierme, porc, trădător, violator... Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Târăște-te în genunchi! Acum!

Promy tresare puternic. În sfârșit, vești din Startar! Îi scapă paharul de nectar din mână și havana aprinsă din gură. Havana îi alunecă pe picior și-ncepe să adâncească artistic gaura originală din blugi, dar Promy nu observă nimic. Her ne anunță vesel că olimpienii preferă în majoritate superoferta și rămân, deci, în închisoare, cu toate că zece dintre ei optează pentru eliberare: Apollo, Artemis, Poseidon, Hefaistos, Orfeu, doi fauni și trei nimfe. Apollo și în special Poseidon ne îngrijorează, au ceva susținere, poate că or să și candideze acum la alegerile ”prezidențiale” din Olimp și or să încerce să obțină un rezultat favorabil. Prin orice mijloace.

În două zile, într-adevăr, se confirmă candidaturile lui Apollo și Poseidon, pe lângă cele ale lui Chiron, Her și Thalia, muza comediei (anunțate chiar în momentul finalizării anchetei). Trebuie să amenajăm rapid sala de votare sus, pe munte, în Olimp: cabine de vot, urne, ștampiluțe, buletine de vot, mese și scaune, liste electorale (aici e o problemă delicată, pentru că informațiile ori lipsesc, ori sunt eronate, ori nu se cunoaște clar universul populației la care ne raportăm și, automat, se poate specula foarte mult – ca la noi la referendumul pentru demiterea președintelui din 2012). Din comisia de votare vor face parte câte doi reprezentanți ai fiecărui candidat (de exemplu, Promy și cu mine vom veni din partea lui Her), iar președinte va fi Bebe unicornul. Dacă Apollo și Poseidon sunt periculoși și capabili să fraudeze rezultatele, ce să mai spunem de nenea Cronos! El nici măcar nu se va gândi la alegeri, pur și simplu va sparge la un moment dat scutul și ne va hăpăi pe toți.

***

Sus pe Olimp, cu două zile înainte de vot, Promy contemplă în tăcere apusul de soare. Fâșii de lumină roșiatică, bucăți fierbinți și aspre, desprinse dintr-un soare putred, alunecând fatal în continuu, năucitor. Brațe de foc, contorsionate sălbatic, care mă strâng până la sufocare. Buze înfocate, cu gust de nectar, care mă sărută nesățioase și mă intoxică cu otrava lor dulce, incurabilă. Liniile încinse ale transpirației mele scurgându-se pe față, la început paralele, într-o simetrie perfectă, apoi curbându-se, apropiindu-se bizar și topindu-se împreună într-un șuvoi halucinant de lavă. Lanțuri incandescente care mușcă din corpul meu. Cascadă de fulgere orbitoare, tăioase ca razele laser, căzând asupra mea la nesfârșit și tatuându-mi trupul cu mesaje de dragoste: ”câine turbat”, ”vierme ticălos”, ”porc de violator”. Chiar și pe ficatul meu scrie: ”trădătorul”. Pentru totdeauna. ”Love is forever”. Dansez pentru tine, Olimp! Pentru ultima oară.

Dansez ca întotdeauna patetic, dezlănțuit, până leșin. Din dragoste și disperare. Așa am făcut mereu. Cu tălpile sfârâind în flăcări... Mă doare, dar mă forțez să tac, îmi înghit lacrimile și las focul să mi le încingă. Focul care te pârjolește și te face scrum, în loc să te ilumineze. Pelicula unui film îngălbenindu-se subit, topindu-se și arzând. Pete maroniu-roșcate mușcând din lumină, fără speranță. Nu există nicio Speranță în Cutia Pandorei. Trebuia, oricum, să o arunc în Styx, după ce i-o trăgeam bine lui Pando. Pelicula se descompune lent. Un film prost... o telenovelă fără sfârșit. Mă sufoc. Pironul îmi străpunge pieptul: Știi Tu Cine îl verifică, împreună cu Hermes și Antenuța. Hermes mi-l înfige mai adânc, Știi Tu Cine râde în hohote, iar Antenuța surâde... enigmatic ca Gioconda. Bestia e și ea cu ciocul vârât în ficat, degeaba încerc să-l smulg de-acolo, acum îmi înghite și mâna. Din nou gol, în lanțuri, sfâșiat și devorat. M-am născut în lanțuri. Natural born bound. Pe punctul de a mă prăbuși în abisurile leșinului, dar scuipatul lui Hermes și al lui Știi Tu Cine mă arde mai rău ca fulgerașele, îmi perforează fața, îmi cască cratere în obraz și mă trezește. Târăște-te în genunchi, porcule și cerșește îndurare! Târăște-te și cere-ți iertare!

În curând va fi întuneric. Nu voi mai asculta cântecul valurilor, nu voi mai face scufundări în Ataraxia, la recifurile de corali albaștri, nu voi mai proiecta iPhone 12 (în cazul în care nu l-a lansat deja nenea Cronos), nu voi mai avea orgasme cu Maretti, nu voi mai pune mâinile pe țâțele și fundul niciunei femei, nimeni nu mă va aștepta acasă, la masă... S-a stricat chiar și ambrozia. E târziu. Prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Va fi întuneric. Și liniște. Ca-n filmul ”Nunta mută” atunci când nunta din sat a fost oprită și dizolvată în tăcere la moartea lui Stalin. Împușcături și arestări. Apoi, liniște. Adusă de tancuri.

Încă mai dansez deznădăjduit, cu o furie sălbatică, dar tancurile sunt aproape. Simt răsuflarea lor înghețată, încearcă să mă împietrească precum privirea Meduzei. Avansează lent, dar constant, amenințătoare ca niște blocuri imense de gheață în derivă, venind implacabil spre mine. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul? Nu mai știu, sunt epuizat. Mii și mii de ani în lanțuri, sub tortură. Milenii de frustrare și paralizie liber aleasă. Se spune că vezi lucrurile mai limpede când sfârșitul e aproape. Dar eu nu mai zăresc nimic. Poate că am văzut prea multe sfârșituri. Am luat supradoză. Acum percep doar tancurile – uriașe, compacte, deplasându-se terifiant către mine, trepidând, tot mai aproape cu fiecare clipă care trece. Am obosit să număr secundele rămase. Ascult sunetul greu de șenile, rostogolindu-se încet și hipnotic ca un verdict implacabil și simt apăsarea lor de plumb. ”Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb.” Sunt mort și eu. M-am născut mort. God created dead. Natural born dead. În curând mă vor zdrobi. Nu va mai rămâne din mine decât o pungă ferfenițită de Maretti cu pizza, dansând bezmetic în vânt, fără să știe unde se duce.

”The rest is silance”. E prea multă liniște, îmi vine să urlu. Asta nu e liniștea pe care mi-am dorit-o eu: liniștea nopților în care să mă uit la cei dragi cum dorm (chiar dacă îi surprind jucând jocuri video sau lucrând până dimineață), liniștea mirosului de souvlaki de pui cu lămâie și usturoi, a clinchetului de pahare umplute cu vin de la Chiron și a feței de masă de satin foșnind, liniștea jocurilor ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, în Olimp când sperma mea avea gust de de whisky, liniștea ședințelor la care Bebe nu a venit niciodată ori în care ironizam legile lui Her, iar el râdea de ideile mele ”originale”... Liniștea voastră e diferită. E una a pumnului în gură. Mă simt iar în lanțuri, strâns, sufocat, înăbușit. Cu pumnul în gură. Ascultați-mă! Am ceva de spus. Ascultați-mă! Vreau să vorbesc, dar pumnul îmi strivește buzele.

Dacă ar putea vorbi, Doctorul Prometeu, Dottore Al Gore, câinele rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui, v-ar recomanda tuturor (oameni, zei și titani) următorul experiment, pe care l-a început Madame Dezastru în Iran. Mai întâi, încercați să respirați în căcatul din România, țara lui Dracula cea mică și murdară. Dacă simțiți că vă sufocați, duceți-vă în Iran: acolo e aer curat, puritate islamică. Puneți chadorul pe voi! Încă mai respirați? Atunci încercați cu sacul de gunoi strâns pe cap. Înfășurați-l bine și strângeți! Tare! Nici așa nu merge? Încă mai aveți aer? Haideți atunci în Olimp: veți primi un accesoriu scump, de firmă, lucrat chiar de Hefaistos. Un piron în piept! Înfigeți-l mai bine! Mai adânc! Și acum respirați din nou.

Am glumit, nu faceți experimentul ăsta acasă, mai bine vă apucați de parkour, ”Saw” sau ”Hunger games”. Asta nu era o lecție de supraviețuire. Era lecția de disperare.