Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXIII. ”Mi-e chador și doare”, dar ”sfârșitul nu-i aici”

Mene înhață hulpav ultima bucățică de plăcintă cu vișine de la mama, salivând, cu ochii sticlind de poftă. Închide ochii de plăcere, o savurează, lăsând-o să se topească în gură, iar apoi își linge degetele mari și unsuroase. Mi Ko are urme de zahăr pudră (vanilat) pe nas, îmi vine să i le suflu. Mâncăm plăcintă cu vișine de la mama, bem împreună un ceai de pin (bun detoxifiant la fel ca și ceaiul verde, preferatul meu), vorbim de copii, de educație și de viitor. Școală, copii, viitor... Parcă trebuia să reiau și eu școala în octombrie, să pregătesc cursurile și seminariile, emoționată, în pragul stopului cardiac, să mă întâlnesc cu copiii, iar ei să se foiască în bănci și să mă privească cu ochii lor mari și nevinovați de cățeluș. Care viitor? Totul s-a terminat. ”Forget Domani!” Mă simt încă murdară, în ciuda nenumăratelor dușuri și a plimbărilor răcoritoare în Tartar sau pe Elbrus. Observând zahărul pudră de pe nasul lui Mi Ko, îmi aduc brusc aminte... Mi se făcea observație la școală că îmi căram singură videoproiectorul (în locul copiilor): îmi pierdeam autoritatea și mă umpleam de praf. Logic, nu? Ha-ha-ha, ultimul lucru care mă murdărea acolo era praful de pe videoproiector.

Să fac o evaluare? Anul acesta, m-am cufundat în mlaștina fetidă, bântuită, plină cu broaște râioase și porci cu diplomă. M-au posedat fantomele, chadorul și zeii din Olimp. M-au sufocat căcatul din România, puritatea islamică și piroanele din Olimp. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. M-am zbătut cumplit să preiau controlul asupra mea și să-mi iasă socoteala: ”2+2=4”. Am fost suficient de nebună ca să ascult Vocea Rațiunii, să aplic logica normalității într-o lume absurdă și feroce. Suficient de nebună ca să mă izbesc obsesiv, cu furie, de Zidul mare și alb, exasperant de rece și pururi impenetrabil. De ce? Dacă nu din rațiuni etice, măcar din motive estetice. Mai exact, ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Nebunia e frumoasă. Restul e înspăimântător de hidos. Ca portretul lui Dorian Gray. Încă îmi provoacă repulsie.  

Până acum am supraviețuit. Incredibil, nu? Nu e suficient doar să supraviețuiești. Trebuie să trăiești. Nu oricum, ci fără a-ți pierde fața umană. Mi-am pulverizat propriile Ziduri, mi-am scos armura, mi-am aruncat măștile și încerc să merg pe stradă fără ele, complet expusă, vulnerabilă de parcă aș fi goală. Cu toate astea, știu că acum am cea mai mare putere. Și sunt liberă cu adevărat. Dar nu plecasem pe drum spre Mecca, pe urmele emirului din poezia lui Macedonski? Asta e calea, prin deșert, prin praf și arșiță, prin nisipuri mișcătoare. Calea, nu trambulina de succesuri facile a pilelor și a șpăgilor. Adevărul, poate subiectiv, dar în niciun caz minciuni grotești sau manipulare grosolană. Viața, nu supraviețuirea ca Zombie cu ”smiling face”, acționat cu telecomanda, fie și în formă de Tonciu. ”Calea, adevărul și viața”.

Unde mă aflu acum? N-am avansat așa de mult. Nici nu am primit numărul de dosar de la Parchet, după mai bine de jumătate de an. Iar în Olimp, deși a fost revoluție, urmată de primele alegeri libere, instabilitatea se menține la un nivel periculos. Avem dreptate, dar niciun drept. Telenovela continuă și nu am găsit-o pe Elodia. Viitorul îl pot prezice și eu, nu doar baba Promida. Nu există apocalipsă, ci numai apoca...lipsuri, unul după altul. Planuri date mereu peste cap, viață futută, proiecte înghețate, speranțe risipite și vise furate. Al Gore e de vină. Și totuși, ”je ne regrette rien”.  

***

Așadar, nu o să abandonez drumul spre Mecca. Ce-ar fi dacă mi-aș continua căutarea în Exopotamia, deșertul din romanul ”Toamnă la Pekin” al lui Boris Vian? Exopotamia e un deșert care descompune și înghite totul: viața, visele și proiectele fiecăruia, aici șinele de cale ferată trec prin ruinele hotelurilor dărâmate, se opresc undeva în pustiu și ruginesc. De fapt, trăim deja în Exopotamia (cam peste tot, pe Pământ sau în Olimp), nu prea avem de ce să ne ducem acolo, îmi spune Promy. El nici nu mi-a zis vreodată că există Mecca, dar eu insist. În Exopotamia originală sunt mai multe șanse să ajungem la Mecca. Iar eu m-am săturat de Exopotamia asta înghețată din Tartar sau de pe Elbrus, cel puțin în cea originală e cald. Să plecăm așadar! Promy bombăne, dar pregătește în același timp bagajele (pe care le va căra tot el): o sticlă mare de apă plată la cinci litri, câteva sandvișuri, plăcintă cu vișine de la mama pentru mine, respectiv o Cola, o caserolă cu ambrozie, o sticlă cu nectar și 25 de pungi de Maretti cu pizza pentru el. Doar cu două tablete, fără dispozitiv de teleportare la nevoie, fără iPhone 11, pe jos, fără jeep, fără un dromader măcar.  

După câteva ore, am consumat deja proviziile și murim de foame și de sete. Pielea ni s-a uscat, buzele ni s-au crăpat, gura ne-a luat foc, arșița ne izbește ca fulgerașele lui Zeus, praful ne întunecă și ne înroșește ochii, iar pământul ne fuge de sub picioare. Focul trebuie să ne ilumineze, nu să ne facă scrum, nu zicea așa Promy? Mai am un pic și mă prăbușesc. Promy mă asigură: ”Nu-i nimic. Dacă o să cazi, o să te duc în brațe. Până mă prăbușesc și eu”. Nu putem găsi o oază măcar în care să ne răcorim și să ne odihnim pentru câteva clipe? ”De-aș avea patru dromadere / Mi-aș cumpăra un palmier / Și stând sub el într-un hamac / L-aș tot citi pe Apollinaire / Si j’avais quatre dromadaires”… Deodată, văd o cetate scânteind în depărtare, feeric precum un foc de artificii. Mecca? Fata Morgana? Poate e totuși o oază. Topită de soare și de dor, întind brațele spre ea și simt ca prin vis cum mă înghit nisipurile mișcătoare.  

Când ne trezim, observăm că ne aflăm, într-adevăr, într-o oază răcoroasă, plină de palmieri. Din când în când, câte un dromader cu ochi mari, inocenți și cu un aer blajin trece agale printre palmieri, trăgând din narghilea. În depărtare strălucește o apă maroniu-roșcată, clocotită, deasupra căreia plutesc aburi roșiatici cu forme bizare ca duhul din lampa lui Aladdin. Încerc să mă duc către ea ca s-o văd mai bine, dar descopăr că nu mă pot mișca. Parcă am prins rădăcini. Am înțepenit de tot. Să mai încerc. Nimic. M-am înnămolit. Și, ce caraghios, Promy nu doar că și-a stricat freza, ci din creștet îi cresc frunze imense, lucioase de palmier! Mă bufnește râsul. Tocmai atunci, un bătrânel gârbovit, cu o figură înțeleaptă și zâmbitoare, îmbrăcat în straie simple, lungi, cenușii, cu un turban alb pe cap, apare în fața noastră. Își plimbă îndelung privirea curioasă, ușor condescendentă, însă surâzătoare asupra mea și a lui Promy, dă ușor din cap și spune cu o voce caldă, foarte prietenoasă:

– Bine ați venit în țara Al-Cola, Al Gore... mai exact El-Gol și Vampiruța, Fata lui Dracula sau, mai simplu, Vampi... să nu credeți că nu vă recunosc! Nu știu sigur dacă Obama doar latră și nu mușcă, dar, din înțelepciunea mea adunată cu atâta trudă amar de ani, pot să bag mâna-n foc că Al Gore e rău. Al Gore... El-Gol, ești un câine rău și ticălos, ai mușcat mâna stăpânului care te-a hrănit, nicio pedeapsă nu e prea mare pentru tine, dar, uite, nouă ne-a fost milă de tine și te-am salvat în numele lui Al-Lac, slăvit fie Al-Lac, trăiască în veci Al-Lacul de Al-Cola! Te-am salvat, deși tu le-ai otrăvit mințile copiilor noștri, i-ai făcut să-și smulgă rădăcinile, să fugă în deșert și să piară căutând Mecca! Numai tu ești de vină! De ce le-ai spus de Mecca? Mecca nu există!  

Promy se uită la el buimac și-și scutură frunzele:

– Îmi pare rău de copiii voștri, dar nu am spus nimănui niciodată că există Mecca și nu am trimis pe nimeni acolo, vorbește el cu glas scăzut, dar ferm.  

– Eu am spus că există Mecca. Și eu l-am târât pe Prometeu (că are și el un nume, nici nu mai știe, săracul, cum îl cheamă de atâtea etichete!) prin deșertul Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Nu m-a obligat cu nimic, dimpotrivă, eu l-am bătut la cap să vină cu mine, încerc eu să clarific.  

– Taci, Vampi! Ești un dezastru: la noi femelele nu vorbesc neîntrebate, îmi spune bătrânul autoritar, continuând să zâmbească larg. Ne-a înghițit copilașii deșertul și numai tu ești de vină, El-Gol! se vaită el, întorcându-se spre Promy. Dar noi iertăm totul și vă primim cu bucurie printre noi. De azi înainte, vei fi și tu, împreună cu Vampi, un palmier ca ceilalți de la noi. Vei avea 827 rădăcini trainice, crede-mă, ai nevoie. Aici alcoolul e haram, dar te vom primi la pieptul nostru și te vom hrăni cu Al-Cola de cea mai bună calitate din Al-Lacul nostru. Un pic cam caldă. Hot Cola, dar așa e vremea în deșert. Toți palmierii cresc și se mențin cu Al-Cola. Apollinaire, la fel ca și netul, e interzis, dar poți avea propriul dromader ca și ceilalți palmieri. Nu facem discriminare. Sper că nu-ți displace să fii palmier.  

– E obligatoriu? Aș fi preferat să fiu dromader. Cred că și... Vampi.

– Da, toată lumea e aici palmier, cu excepția mea și a dromaderilor. O să fii foarte bine integrat. Cred că și decorativ. Tu arăți destul de bine. Vampi e cam palidă și cam uscată, dar, cu ceva mai multă Al-Cola, dacă se va hidrata corespunzător, cred că va avea și ea un aspect acceptabil. O să vă dau chiar acum o Al-Cola, să vedeți cum vă pune pe picioare... adică vă întărește rădăcinile.

Bătrânelul îi înfige lui Promy în față o sticlă de Cola clocotită, din care ies aburi și i-o duce la gură. Promy o dă pe gât (pe tulpină mai bine zis) repede, înecându-se și tușind. Apoi e rândul meu: eu trebuie să beau două sticle de Cola fierbinte la jumătate de litru, am nevoie de suprahidratare. Bătrânelul ne prezintă și dromaderii noștri care ne vor aduce Al-Cola din Al-Lac, hrana noastră zilnică. Dromaderii sunt prietenoși, știu, bineînțeles, de Dracula și sunt fani Inna. Cum? Inna nu e haram? Ba da, dar e cumva tolerată, ei ascultă Inna pe ascuns.  

Se lasă noaptea și nu putem închide un ochi. Ne dor picioarele... rădăcinile, mai ales pe mine care nu sunt obișnuită să stau așa, imobilizată. Niște rădăcini de nota 10, cu sau fără examen. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești... Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Altfel ne înghite Exopotamia. Tot n-ai învățat nimic din sociologie, Madame Dezastru? În plus, sunt 40 și ceva de grade afară noaptea, la fel ca ziua. Ce deșert e ăsta? Nu ar fi trebuit să fie o diferență mare de temperatură între zi și noapte?

– Ba da, ne explică bătrânelul zâmbitor, dar s-a schimbat clima și numai El-Gol e de vină! De-aia bem mereu Hot Al-Cola. 

Cum ne săturăm repede de rădăcini și, oricât ne-am zbate, nu putem să le smulgem (nici măcar Promy), ne gândim la alte potențiale soluții. Poate chiar Al-Cola ne va ajuta. Eu mi-am adus aminte că fii-miu și colegii lui de la școală făceau experimente ca să vadă cât de corozivă e Cola: întâmplător sau nu, ajunseseră la performanțe extraordinare, topeau pixuri și brelocuri întregi în ea. Dacă are și un efect dizolvant asupra rădăcinilor? Să testăm! Promy se oferă: toarnă o sticlă de jumătate de litru de Al-Cola peste câteva rădăcini și așteaptă. Ura! Are efect. După doar câteva minute, rădăcinile au dispărut în Al-Cola. Merge, dar ne trebuie multă Al-Cola. Și doare! Normal, e cumplit de dureros să-ți pierzi rădăcinile. E ca și cum ți-ai tăia propriile picioare, le-ai arde cu fulgerașele lui Zeus sau, mai exact, le-ai dizolva în acid sulfuric ori în scuipatul zeilor. Să-ți dizolvi în acid sulfuric 827 de rădăcini trainice? Sau să rămâi palmier hrănit cu Al-Cola care îi mulțumește smerit, în veci, lui Al-Lac pentru asta? În acest caz, din fericire, nu trebuie să deliberăm prea mult sau să negociem: și eu, și Promy suntem de acord că trebuie să scăpăm de rădăcini cu orice preț.

Decizia e clară, urmează să vedem cine ne va aduce Cola discret și în cantități suficiente. Bătrânelul nu trebuie să știe nimic. Palmierii nu ne pot ajuta, sunt și ei captivi. Poate dromaderii: sunt singurii care se pot deplasa și pot transporta cantități mari. Dacă le-am da șpagă... Sau gadgeturi irezistibile. De exemplu, tabletele noastre solare performante, decorate cu cristale Swarovski, cu jocul ”Plante vs. Zombie” preinstalat. Dromaderii sunt fascinați de propunere, dar se plâng că e prea riscant și continuă să negocieze pentru a nu părea fraieri și a mai obține ceva: câte un bilet la un concert Inna la care vor fi teleportați de Promy, iar în locul lor vor fi lăsați dromaderi-androizi. El-Gol nu minte? Bătrânelul i-a avertizat să nu aibă niciodată încredere în El-Gol. Promy se ia cu mâinile (adică frunzele) de cap. Să jure pe Mecca? Nu, Mecca nu există. Atunci pe ce? Cu frunzele pe tulpinimă, Promy se jură pe Al-Cola și Al-Lac. În sfârșit, dromaderii sunt mulțumiți și încep să ne aducă Al-Cola.

Când avem suficientă Al-Cola, Promy o azvârle peste propriile rădăcini și le dizolvă pe toate imediat, fără să scoată măcar un geamăt. Eu nu mă descurc la fel de bine. La început, cu chiu cu vai, reușesc să topesc trei-patru rădăcini în jumătate de oră. Durerea e intensă și răscolitoare. Mă străduiesc să-mi înăbuș țipetele. Lucind de transpirație de parcă aș fi fost stropită cu Al-Cola chiar acum, mai torn puțin lichid incandescent peste rădăcini, strâng din dinți și închid ochii. Trebuie să mă gândesc la altceva. De exemplu, la oceanul Ataraxia de pe Gliese, să-l ascult pentru câteva clipe. Valurile blânde și mângâietoare, nisipul fin, argintiu, părul blond și mătăsos al fetițelor de pe Gliese în vânt, lanurile galbene fosforescente de rapiță de la noi din Bărăgan legănându-se ușor, puful păpădiilor...

După circa patru ore, nu am dizolvat decât maximum o treime din rădăcini. Și sunt epuizată de efort și de arșiță. Timpul trece, iar va începe Promy să numere minutele și secundele și ne va mânca nenea Cronos... cu sau fără turban! Promy nu mai vrea să așteptăm. Cu acordul meu, va încerca să smulgă restul de rădăcini și să mă tragă afară. O durere ascuțită, pătrunzătoare, dar scurtă. Gata. Nu prea mai pot să merg, însă mă ia Promy în brațe și înaintează, clătinându-se ușor, prin nisipurile mișcătoare.

Nu știu dacă mai ajungem la Mecca, dar cel puțin am aflat ceva: Al-Cola distruge rădăcinile.

***

S-a lăsat noaptea, se simte, în sfârșit, puțină răcoare. Cerul spuzit de stele strălucește ca o broșă cu marcasite. Poposim la marginea unei dune înalte care seamănă cu cocoașa unui dromader. Ah, m-am săturat de dromaderi și de palmieri, vreau să plecăm odată din Exopotamia. A mai rămas doar o sticlă de Hot Cola la litru pe care Promy mi-o lasă mie, să nu mă usuc precum măslinul rece, calculat și fără de credință care nu a vrut să rodească nici pentru Iisus în extrasezon. Promy poate rezista fără lichide mii de ani. După ce-mi dă mie să beau restul de Al-Cola, Promy se așază în poziția lotus, privește o vreme tăcut, spre stele, apoi începe să-mi vorbească încet, aproape șoptit, strângându-mi mâna:

– Să-ți povestesc ceva, Ile, despre ”Nunta mea mută” cu absurdul. Telenovela asta... Parcă nu se mai termină. Petrecerea continuă. Când eram pe Elbrus, ”comfortably numb” și eu, am simțit deodată o zdruncinătură tare care m-a trezit. Am deschis ochii roșii și încețoșați, am clipit de câteva ori și m-am uitat năucit în jur. Era o vacă nebună, cu ochi mari și rătăciți, murdară, înfometată și foarte jigărită, care alerga disperată în jurul meu de parcă era bolnavă de streche. Copita ei mă trezise? Dar poate că aveam halucinații, cel mai probabil așa era, orice medic ar fi mizat pe varianta asta de răspuns.

– Ce faci, măi, Prometeu? mi-a vorbit ea cu o voce tânguitoare de femeie, în același timp ascuțită și răgușită.

– P-p-păi, ce fac? m-am întrebat și eu, atât de surprins când am văzut lanțurile, pironul și rănile de pe corpul meu (plus ficatul și mațele care îmi curgeau afară) și când am observat că abia puteam să rostesc un cuvânt, încât nu m-a mai mirat deloc că vorbesc cu vacile. Aoleu, ce fac? Ce-i asta?

– Păi, nu știi pentru ce ai fost pedepsit?

– Nu. Nu știu nimic. Nu înțeleg nimic. Dar tu cine ești?

– Io! Am o problemă cu... Zeus. M-a violat și m-a transformat într-o văcuță ca să mă ascundă de nevastă-sa, Hera. Iar Hera s-a răzbunat tot pe mine: mi-a băgat o streche în ureche. Am fugit, înțepată de streche, până aici. Hera mă urmărește peste tot. Nu știu cum să scap de ea și de Zeus, s-a văitat ea.

– Mai spune-mi o dată! Mai rar. Mi-e rău. Nu înțeleg.

Vaca a reluat povestea, impunându-și să stea pe loc, cu toate că strechea o îmboldea să alerge bezmetică de colo-colo, iar eu am făcut eforturi supratitanice să o ascult și să procesez. Am înțeles doar că vaca aia nebună avea o problemă cu Știi Tu Cine. La sfârșit, m-am străduit să vorbesc, deși limba mi se răsucise ciudat și înghețase, aveam fălcile înțepenite și pielea arsă, crăpată de ger, iar fiecare cuvânt îmi provoca dureri mai puternice decât fulgerașele lui Știi Tu Cine și mușcăturile bestiei de vultur:

– Zeus? Cine e Zeus? Și zici că ai o problemă cu Zeus?

Mă chinuiam să înțeleg. Vaca asta vorbește? Vaca asta e om?! E o fată? Vaca asta... fata asta are o problemă cu Știi Tu Cine? Cine e Știi Tu Cine? Dar eu ce caut aici? Nu înțeleg nimic. Vaca asta... fata asta a fost violată? Eu am violat-o oare? Nu sunt eu un mare violator? Stai, cine a zis asta? Știi Tu Cine. Eu sau el? Dar ce am, am ajuns să vorbesc cu vacile?! Dacă văd vaci vorbitoare, sigur am halucinații. Logic, nu? Totuși, numele lui Știi Tu Cine îmi da fiori. Parcă și eu aveam o problemă cu Știi Tu Cine, dar nu era deloc clar. Cu toate astea, am revenit, cu o sforțare titanică:

– Ai o problemă cu Zeus? Cred că și eu am o problemă cu Zeus. Cel puțin una. Dar cine nu are?

– Da, Prometeu. Fug de el și de Hera disperată. Tu iubești așa de mult oamenii ca mine! Te rog să mă ajuți!

– Cee?!

– Te rog, Prometeu, ajută-mă! Ai făcut atâtea pentru oamenii ca mine. Chiar dacă eu nu prea mai semăn a om, îți jur că sunt. Ajută-mă, te rog!

– Eu??!! Să te ajut pe tine?

Hei, vaco... fătucă, uită-te la mine în ce hal sunt! Ce, crezi că eu mai am aspect umanoid? Ce să fac eu pentru tine?! Sunt primul care are nevoie de ajutor. Totuși, m-am zbătut din nou să-i spun ceva... o vorbă bună, de genul: ”Dă-l în mă-sa pe Zeus!” Atunci, din păcate, nu exista SPP1001, nici dispozitiv de teleportare.

Au trecut mii de ani de atunci. În continuare, suntem captivi în telenovela asta fără sfârșit, în care n-o găsim niciodată pe Elodia. Căutăm Mecca în Exopotamia și ajungem doar în Al-Cola. Nu există justiție, balanța lui mami n-o să fie niciodată în echilibru. Fac mereu o ”nuntă mută” cu absurdul și nu mai suport, îmi vine să sparg tăcerea Zidului și să urlu. În pustiu. În Exopotamia. Dar, dacă aș urla, la cât am ținut eu în mine, întreg universul ar exploda. Ei, și acum un palmier cu 827 de rădăcini trainice, stropit cu Al-Cola, mulțumindu-i lui Al-Lac pentru grija lui pentru mine?! M-am săturat de lanțuri, rădăcinile mă țin legat, iar eu vreau să zbor. Și nu există nicio speranță.

– Ba da, Promy, există. Și nu e Zâna-Speranță Made in China de la McDonlad’s de la Happy Meal. Nu, chiar tu ești Speranța. Eu cred în tine. Și uite, am impresia că am găsit Mecca deja. De fapt, tu ești Mecca. Mecca e în tine.

– O Mecca năruită și o Zână-Speranță care nu mai poate să zboare, cu aripile frânte... pârjolite de foc... de fulgerașe și de arșița Exopotamiei.

– Nu-i nimic, dacă nu poți să zbori, te teleportezi.

– Da, da, da... Dacă nu poți să zbori, te teleportezi. Dacă nu poți să te teleportezi, mergi. Tot avansezi un pic. Mai ales când ești în lanțuri, cu un piron în piept și bestia de vultur îți devorează ficatul. Dar, nu-i nimic, titanii pot să aștepte, au răbdare. Din păcate, sunt o Zână-Speranță făcută praf... 

– Nu cred asta, dar, presupunând prin absurd că ar fi așa, e praf de stele. Dacă tu nu mai poți zbura, cel puțin ne-ai dat nouă aripi. Ne-ai ajutat să descoperim Mecca din noi. Mecca e în fiecare dintre noi. Ți-am furat și eu viața, recunosc, nu numai zeii. Dar când am furat viața ta, Promy, parcă am furat focul sacru ca tine. Sau o flacără din el măcar. Ca s-o dăruiesc celor din jur, cum am văzut că ai făcut tu. Sunt atât de fericită că exiști! ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”  

– Nu, cred că mai bine aș spune eu asta: ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Nu-mi vine să cred că mai exist. Mereu mă surprinde asta. Ciudat, de fiecare dată când mi-ai ”furat” tu viața, nu m-am simțit stors ca atunci când mi-au supt-o zeii. Dimpotrivă, ce ai făcut mi-a dat putere. Așa că te rog să continui. ”Un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp”... Și strânge-mă acum în brațe. Să ne topim împreună în arșița Exopotamiei, fără teamă, fără regrete, fără speranță.

***

       

Când ne întoarcem, obosiți și dezamăgiți, din Al-Cola în Olimp, nicio șansă să ne odihnim sau să ne regăsim speranța. Situația e, ca de obicei, tensionată. Continuă lupta pentru reformă, deși opiniile sunt divizate. Unii (precum Her) ar vrea să fie consolidat ce avem (dar ce avem mai exact?), să întărim nucleul dur al simpatizanților lui Chiron (care ” e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, mă rog, e sub 1% și ar trebui să fie măcar de 10-15%), să ne ocupăm preferențial de politicile în sfera sănătății și a alimentației publice, sport și turism și să-i pedepsim dur pe cei din Tartar. Alții (precum Promy și mama lui, zeița justiției, Temis) doresc ca partea juridică să fie prioritară (Constituția, coduri de legi moderne, democratice, bine documentate și foarte specifice), să se dea pedepse corecte, corespunzătoare vinei, apoi să fie create și dezvoltate rețele cât mai largi de susținători ai lui Chiron prin contactarea și atragerea altor suporteri ai stăpânului actual: de exemplu, în mediul acvatic – Amfitrita, soția lui Poseidon (o persoană mai deschisă, cu inițiativă și influență), în lumea artiștilor – fauni, nimfe, muze, poate chiar Dionysos, zeul vinului.  

La urma urmei, am putea să privim mai departe, chiar și locuitorii de pe Gliese ar putea fi solidari cu Pământul și Olimpul: de ce nu le-ar păsa de noi? Așa ar ști să aprecieze și să-și apere mai bine ce dețin. Plus că lucrurile nu sunt atât de roz nici pentru Gliese (în perspectivă cel puțin) și locuitorii trebuie să fie pregătiți pentru orice. Ei au calități extrem de importante care i-ar putea ajuta să lupte și să supraviețuiască: inocența și simțul responsabilității. Promy, ”Gandalf” al Olimpului, ar putea selecta și trainui câțiva ”hobbiti”-gliesieni. Her, numai dacă aude de gliesieni, explodează: n-au pus niciodată mâna pe o armă, n-au avut niciodată program și antrenamente spartane, n-au mâncat niciodată bio și nici nu cunosc pe pielea lor conceptul de ”discriminare”.

Poate vom completa cu gliesieni tocmai baza de susținători ai lui Chiron. Pe lângă faptul că e extrem de greu să atragi suporteri în contextul unei atitudini ostile la nivelul olimpienilor, ne mai lovim și de problema numerelor și a procentelor: cât înseamnă 10-15%? La ce ne raportăm: toți olimpienii de afară și din Tartarul nou, unde au fost relocați olimpienii după redeschiderea anchetei (foarte dur, cu program de bibliotecă, fitness și mâncare bio), doar cei de afară sau cei de afară și cei care vor ieși curând din închisoare? Și câți vor ieși oare din Tartar: toți (eliberați din lipsă de probe) sau doar o parte și, dacă da, care anume? Și când?

Legat de Startar, nimic mai simplu: Pandora, o femeie energică, hotărâtă, cu inițiativă și viziune, se angajează ca ”manager privat la companie de stat”: îl va transforma într-o atracție turistică și, desigur, îl va aduce pe profit. Acum, mama lui Promy (care se ocupă de Constituție) și Pandora (managerul Startarului) sunt mereu pe drumuri, până noaptea târziu, iar Promy și Mene își fac griji și le așteaptă cu sufletul la gură. S-au inversat rolurile. Mama lui Promy, zeița Temis, aproape că s-a mutat la birou, la palat. So, ”Bring the girls back home!”  

Lărgirea numărului de simpatizanți ai lui Chiron prin contactarea și cooptarea artiștilor pare a fi o chestiune delicată. La urma urmei, s-ar putea rezolva, dacă recurgem la abordările potrivite, bine targetate. Însă Her spune clar, din start, foarte vehement, că nu are încredere în artiști, iar mulți sunt de acord cu el: aceștia sunt ca trestiile în vânt, oscilează după cum bate vântul... puterii. Eu cred că exagerează, nu toți artiștii produc exclusiv ode și osanale, unii pot fi critici, rebeli și, totodată, capabili să inspire lumea. Promy se abține să comenteze: nu demult, l-a trădat un prieten artist la nunta căruia a jucat: Pan, zeul-țap, cântărețul din nai și proaspătul soț al Antenuței. Azi te îmbrățișează (mai ales dacă le dai un iPhone 11), mâine te scuipă. Lui Promy i s-a întâmplat personal și l-a afectat intens. Chiar dacă îți impui să nu te implici, speri absurd că prietenul îți va fi alături. Trădarea e întotdeauna dureroasă, există anumite așteptări mai mult sau mai puțin conștiente, mai ales când te străduiești să îmblânzești, să ”domesticești” pe cineva și să te împrietenești.

– Promy, crezi că sunt și eu o trestie care se îndoaie după cum bate vântul? îl întreb îngrijorată, lăsând ochii în jos.

– Cred că tu ești o trestie care preferă să se rupă decât să se îndoaie. Am încredere în tine, Ile.

– Ce bine! Apropo, unde mi-e iPhone-ul? De când îl aștept!

Toată lumea din Olimp are iPhone 11, numai eu nu. Dar nu-mi zice Promy mereu că trebuie să învăț să am răbdare? Când așteptarea e mai mare, plăcerea mai mare. Sau frustrarea? Să aștept până când îmi vine numărul de dosar de la Parchet?! Din fericire, nu e nevoie. În cele din urmă, într-o noapte, la bucătărie, într-un context total neprotocolar, Promy îmi dă și mie un iPhone 11. Mă înfurii un pic de modul de acordare, dar, pe de altă parte, realizez că, dacă mi-l oferea ca pe un premiu, medalie sau diplomă oficial, într-un spectacol standardizat, cu ținută de gală, zâmbete formale de ”smiling face” și aplauze  prestabilite, îl făceam ”festivist comunist” și i-l aruncam în cap. De bine de rău, cu ajutorul noului meu iPhone 11, voi reuși să țin legătura cu cei din Olimp și mai ales nu voi rămâne în urma nimfelor, centaurilor, faunilor și muzelor care au primit deja prețiosul gadget. ”My precious!”

Ședințele de la palat continuă să fie tensionate și dramatice. Cele mai aprinse confruntări apar chiar între Her și Promy, cu toate că acesta din urmă a rămas oficial reprezentantul lui Her. În timpul dezbaterilor de la palat (care sunt uneori programate la ore mai puțin accesibile și durează mai mult decât ședințele mele obișnuite de vineri, de la două noaptea, astfel încât să strice somnul de frumusețe al lui Her), sărmanul Her se mai ascunde la budă, mă sună pe mine sau pe alții (pe iPhone 11!) și-l bârfește pe Promy. Într-o seară, Her reușește perfomanța de a sta la budă trei ore. Când se întoarce, Promy își suflă bretonul și îl ia la rost:

– Ce-ai pățit, frățioare, să-ți dau un laxativ?

– Frate, mai am un pic și chiar că-mi aplic legea interzicerii circulației, fac parkour. Sar direct de pe Mytikas, pe bune, nu mai suport!  

– Her, dacă o să faci așa ceva, cu puțin noroc, n-o să crăpi, dar o să ajungi șchiop ca Hefaistos, după ce l-au azvârlit tăticuțu’ (al lui și-al tău), Știi Tu Cine și mămicuța, Madame Hera în prăpastie, când era doar un bebeluș! Asta pentru că era prea urât ca să-l mănânce....

– Păi tocmai asta e! izbucnește Her, tremurând de furie, cu obrajii în flăcări, aruncând săgeți din ochii săi albaștri. Tu nu vrei să înțelegi cu cine avem de-a face! Cu d-ăștia care-și azvârlă bebelușii în prăpastie (de mai multe ori, dacă e nevoie), în cazul în care sunt prea urâți ca să-i înghită personal!  

– Frățioare, indiferent ce spui, eu îmi dau seama că faci așa pentru că, de fapt, îți pasă de mine. Mai știi ce-i zicea Zorba lui Basil, șefului lui? Tu ești bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult. Frumos ești, deștept ești, puternic ești, bun ești, reciclezi, faci mișcare, nu bei, nu fumezi, ba mănânci și bio. Ești aproape perfect. O scânteie de nebunie, atât mai trebuie... Și știu c-o ai, altfel n-ai fi ”prietena” mea.

– Da, sigur. Dar vezi că o simplă scânteie poate produce un incendiu. 

Într-o zi, Promy e atât de obosit și scârbit încât se dezbracă, se ascunde sub chadorul meu și intră în grevă. Promy gol? Asta nu-i mare lucru. Mai toată lumea l-a văzut. A stat mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Dar Promy în grevă nud, sub chador e ceva nou pentru Olimp. Cu siguranță, o să se bârfească.  

– Lăsați-mă-n pace! Nu vă apropiați! Nu mă atingeți! Păstrați distanța igienică de 100.000 de ani lumină! Sunt în grevă! Vă rog să-mi respectați dreptul la grevă, dreptul la întuneric și la liniște! strigă Promy, ghemuit sub chador ca un fetus în placentă.

– Promy, ieși de-acolo! Ia uite, băi nene, drept la grevă! Acum ți-a intrat în cap că ai și drepturi! Ce tupeu! sare Jill.

– Taci, Jill! Lasă-mă-n pace! răspunde Promy printre dinți.

– Sparge placenta asta și ieși la lumină! îl provoacă Don Quijote.

– Taci, Don Quijote! Lasă-mă-n pace! M-am săturat să fiu resuscitat. Să duc mereu cu mine povara asta nenorocită, mai grea ca bolovanul lui Sisif sau ca bolta lui Atlas! Dacă aș putea renaște, ar fi altceva. Dar nu să fiu resuscitat.

– S-o iei de la capăt, Promy? De la zero? întreabă Don Quijote.

– Da, să uit totul, să nu mai știu nimic.

– Dacă ar fi așa, n-ai mai fi tu însuți, zice Don Quijote calm, zâmbind. 

– Taci, Don Quijote! Oricum nu se poate. Dar poate vrei să fii tu în locul meu? Eu m-am săturat.

– Vrei să vină și ”prietena” ta cu tine sub chador? Să nu te simți singurel! râde Her.

– Taci, Her! Lasă-mă-n pace!

– Ce ai, dottore El-Gol? Nu vrei nici terapia ”Bill și Monica”? Nici Maretti? încerc să-l ispitesc eu.

– Taci, Ile! Nuuu! Nu vreau nimic! Lăsați-mă-n pace! Mi-e...  chador și doare! Chador și doare...

– Păi, dacă ești în grevă, ce revendicări ai? intervine Mene.

– Să taci! Să tăceți toți! Și să vă cărați de-aici! se răstește Promy.

– Promy, nu te mai joci ”de-a Promy”? mă lamentez eu.  

Acum, Promy se agită și nu doarme nopți la rând de grija lui Mene, a lui Mi Ko și a lui Bebe junior. Se teme că Bebe junior și-ar putea petrece copilăria în cel mai bine amenajat loc de joacă, în Tartar, împreună cu părinții săi. Copilul unui prizonier politic evadat, ba mai mult, titan, și al unei muritoare, o chinezoaică ce a ales ca loc de emigrare, foarte inspirat, țara tuturor posibilităților, Olimpul! Natural born bound. God created bound. Mene abia a început o nouă viață, se află încă în faza de entuziasm, nu e foarte conștient de context și de riscuri și ține să se implice cu orice preț în acțiunile din Olimp și în monitorizările de pe Pământ, în timp ce Promy vrea să-l știe acasă, aproape, în siguranță. Poate e un pic egoist. Nu vrea să-l piardă:

– Mene, vreau să stai deoparte câteva luni. Te rog! îl imploră Promy, palid la chip, dar cu ochii săi mari, negri, migdalați împăienjeniți de lacrimi. Uite, sunt în stare să mă târăsc în genunchi în fața ta pentru asta. Nu am făcut-o în fața lor niciodată, dar în fața ta nu mi-e rușine să-mi îndoi genunchii. 

– Nu te umili, frățioare, și nici nu mai insista, zice Mene senin, pe un ton detașat, privindu-l pe Promy în ochi. Decizia mea e fermă. Vreau să-ți fiu alături. Să mă joc ”de-a Promy”, cum spune Ile.

Promy suspină adânc, de parcă se rupe ceva în el. Își trage bretonul pe față și se ascunde sub el. Tremură ușor. Încearcă să-și regleze respirația, dar tot are impresia că ceva îl strânge și se sufocă. Apoi, își mușcă buzele livide, își suflă șuvițele, se uită în jos și rostește cu glas stins, sforțându-se, totuși, să termine ce are de spus:

– Dar, dacă îmi ești așa alături, probabil te voi pierde. Nu vreau să fii din nou arestat din cauza mea. Nu știu dacă înțelegi cât de instabilă e situația, cum e politica, cum e sistemul. Obama nu doar latră, ci și mușcă. Și Al Gore e de vină. Tot mai vrei să te joci ”de-a Promy”? Nu ți-a ajuns? Ai nevastă însărcinată. Vrei ca Bebe junior să-și înceapă copilăria în Tartar? Să-și petreacă acolo viața? Ca... tine? Asta în cazul în care nu-i despică nimeni burta lui Mi Ko sau n-o jupoaie de vie până atunci. Un copil singur, în Tartar... Uitat acolo, în lanțuri, în infern...

Mene tresare, se întunecă la față pentru o clipă, îi prinde mâna lui Promy și i-o strânge cu forța sa titanică, proaspăt redescoperită, căutându-i privirea. Apoi, reia discuția pe un ton la fel de categoric:

– Taci, Promy! Decizia mea e clară. Și nu eu îl arunc în Tartar. Nici tu. Știi bine cine. Iar tu de ce-mi vorbești așa? Și tu aveai copil și te-ai implicat.    

– Deu (Deucalion) era mare atunci. Oricum, crede-mă, a fost un coșmar pentru mine care mă bântuie mereu. Nu doar pedeapsa mea. Pe ea singură o mai puteam suporta, așa cum ai făcut și tu în Tartar. Dar Cutia Pandorei și potopul! Deu... gata să fie înghițit de ape sub ochii mei! Nici nu m-ai crezut când ți-am spus prima oară. Știi cum e să vezi oamenii pe care ai vrut să-i salvezi dispărând sub ape?! Pe copilul tău ucis în fața ta?! Degeaba mă zbăteam în lanțuri pe Elbrus. Focul meu nu mai avea nicio putere în fața puhoaielor.

– Ba da, Promy. Deu a supraviețuit. La fel ca tine. Și ca mine. Iar dintr-un om s-au făcut 7 miliarde.  

– De a căror existență tu nici nu aveai habar. Nu știai nici că femeile au țâțe și pizdă, iar bărbații – pule și coaie. Ce să știi tu, săracu’, parcă tu mai aveai ceva și, oricum, nu-ți mai dădeai seama de nimic, iartă-mă, Mene. Erai doar o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile, la fel ca mine. Și totuși, ai trântit un copil. În condițiile de acum!

– Da, așa e, dar acum am început să explorez lumea și să o cunosc. Atâta timp cât se poate. O iubesc pe Mi Ko și vreau copilul ăsta. Îi mulțumesc cerului și... vouă pentru fiecare clipă de fericire. Indiferent dacă sunt doar 5 secunde. Crede-mă, știu să apreciez. Și, dacă mi se întâmplă ceva mie, lui Mi Ko sau lui Bebe junior, nu eu sunt de vină, nici tu. Știi foarte bine cine e de vină. Sistemul, la rândul lui, reprezentat prin... ființe raționale, posedate de telecomenzi, sceptre cu fulgerașe sau ”inelul puterii”. Mai exact, ăia care sunt recompensați cu Startarul pentru genocid. Poate te duci chiar tu să-i iei lui Știi Tu Cine un costum Armani, iar lui Madame Hera măcar o poșetă Vuitton de la magazinele din Startar, că nu au, săracii, mall în exil pe SPP1001! Și să le dai personal cadourile! Repede, mai târziu poate fi prea târziu, cum zici tu, frățioare. Poate au făcut praf deja planeta. Haide, Promy, nu te mai culpabiliza inutil. Și nici pe mine să nu mă acuzi. Exact asta vrea Big Brother, na, am învățat și eu. Tu mai știi cât fac 2+2, Promy? Uite, eu vreau să duc mai departe flacăra din focul tău sacru. Flacăra olimpică, flacăra campionilor.

Mene se îndreaptă spre Promy și-l îmbrățișează, strângându-l cu o forță extraordinară... obișnuită însă în familia lor. S-a întremat complet. Cu tenul bronzat, părul șaten-roșcat, ușor ondulat și o bărbuță scurtă și țepoasă, înalt și solid, într-o formă fizică mai bună ca Promy (căci face mișcare și mănâncă precum oamenii) și cu o ținută perfect dreaptă, Mene pare foarte puternic. Îl domină acum pe fratele mai mic care e tras la față și obosit, tremură, scapă totul din mână și pare gata să se prăbușească. Promy se lipește de fratele său, tace, închide ochii și savurează îmbrățișarea lui care îi frânge oasele, le fărâmă și le preschimbă în praf de stele.  

Pe lângă Mene, mai e cineva care pare decis să rămână în Olimp: Bebe unicornul. Parcă nu mai vrea să plece de aici, a prins rădăcini.... să sperăm că nu 827, din acelea trainice și sănătoase care trebuie hrănite cu Al-Cola. În continuare, Bebe se abține de la comentarii, limitându-se, de regulă, la monitorizare: a ajuns și el Big Brother! Într-o seară, văzându-i pe titani și pe Her cum se contrează între ei și se plâng (uneori ajungând iar la numărarea minutelor și secundelor până la prăbușirea în Tartar sau înlănțuirea pe Elbrus ori măcar la greva nud sub chador), Bebe intervine în discuție, privindu-i pe cei prezenți ușor superior și ironic, totuși cu o anumită căldură și înțelegere:   

– Am doar două lucruri să vă spun. Mai întâi, sunteți la putere, ce pula mea! Puterea e în mâinile voastre. Nu vă mai purtați de parcă ați fi etern în opoziție. Nu vă mai culpabilizați și victimizați. Ați încremenit în proiect. Ați rămas blocați în paradigme cognitiv-simbolice depășite. Schimbarea începe din interior. Doi: mie nu mi-a fost jenă să-l înghit pe nenea Cronos, la nevoie. În cazuri extreme, nu hăpăi doar broaște râioase, ci și porcu’. Apropo, nu aruncați mărgăriSTARTARe porcilor. ”Margaritas ante porcas”. Formularul (în baza căruia l-am păpat pe nenea legal)... l-am așteptat pentru că mi-a fost solicitat. Promy, m-am uitat la tine cum agonizai și nu am intervenit imediat, pentru că tu mi-ai cerut să nu fac nimic fără formular. Prima ta reacție a fost una de furie și respingere la adresa acestei atitudini: cum, m-ai lăsat să mă chinui pentru că-ți lipsea o hârțoagă? Apoi, după ceva timp, ai raționalizat, ai reconstruit evenimentul și interpretarea a devenit: da, Bebe, ai făcut bine că ai așteptat, trebuia să acționezi într-un cadru legal. Sigur, legea e foarte importantă, dar trebuie să fie întotdeauna înaintea persoanelor? Iar legea poate fi și ea aberantă. Chiar tu ai furat focul, Promy, când ți-ai dat seama că toate celelalte mijloace fuseseră epuizate și nu-l puteai obține altfel. Cu siguranță, dreptul la viață e mai important decât dreptul de proprietate. Tu ai fost primul care l-a contrazis pe Big Brother și a calculat corect ”2+2=4”, nu degeaba ești și inventatorul matematicii. În concluzie, întotdeauna, trebuie să aplicăm lucrurile simple, de bun simț, de tip ”2+2=4”.

 

***

Într-o seară, beau un pahar de vin roșu de la Chiron în sufragerie cu Mene, în cinstea lui Bebe senior și a lui Bebe junior (căci Mi Ko are grețuri și nu ne poate acompania), așteptându-l înfrigurată pe Promy să sosească acasă. Acesta apare într-un târziu, agitat, dar entuziasmat. Răsuflu ușurată: în sfârșit, ochișorii negri, mari și migdalați îi strălucesc poznaș, are un aer ștrengăresc, îl văd iar vesel, chit că tot neliniștit. A venit cu o propunere tare de a lărgi echipa:

– O vom lua cu noi pe bomba-sexy, blonda irezistibilă, asta...

– Udrea? îl întreb zâmbind.

– Nu, mă, blonda sexy, amanta lui Collin Powell și presupusa agentă KGB... Corina Crețu.

– Doamne ferește! sar eu.

– De ce nu? Are experiență. E buuună. E clar că o excită și pe ea politica. ”Are temperatură mare între picioare”. Și n-ai zis tu să promovăm muritorii, în special femeile, căci au fost defavorizate?

– Păi, Corina Crețu nu a fost deloc dezavantajată, e dintr-o familie de politruci, ta-su a studiat la Moscova, iar ea a fost în gașca lui Iliescu. Nu, în niciun caz! Îmi voi folosi dreptul de veto!

– Dar tu nu ai drept de veto! Eu sunt șeful. Numai eu am.

– Nu, tu n-ai niciun drept.  

– Da, bine, am numai dreptate, nu și drepturi. Haide, măi, Ile, mai ești și la mine acasă...

– La maică-ta-n casă, nu acasă. Tu n-ai nicio casă. Eu mă simt mai acasă decât tine aici.

– Sigur că da, adică probabil... Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză... Uite, am ales-o pe Corina. E pefectă... mai mult ca perfectă. Corina, chiar acum ai o revelație! Fii atentă, revelațiile nu pot greși. Ascultă-mă! E sigur, ești aleasă! Tu ești aceea. ”You’re chosen. You’re the one!”

– Nu-l crede, Corina! mă impacientez eu, vărsând puțin vin pe blugi. Revelațiile astea sunt niște prostii. Să nu crezi nimic. E un mare trădător, mincinos, porc și ticălos. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc!

– Ile, lasă odele! Nu e voie să urăști la noi în echipă! Doar să iubești!  

Promy se lasă absorbit de canapeaua moale și pufoasă, împânzită cu pernuțe înflorate, mă ia de gât și mă sărută pe buze scurt, demonstrativ. Acum precis sunt convinsă de puterea dragostei. Mâinile lui calde, transpirate îmi ating tatuajul cu Bebe inorogul, aflat sus pe spate, aproape de gât. Bebe își întinde botul umed, cu nările fremătând, pentru a fi mângâiat, iar Promy îl scarpină ușor. Și eu și Bebe toarcem de plăcere ca niște pisici. Guru, mâța mea și Marele Gardian al Presse-Papierului cu Coral Albastru din Ataraxia, ne aude, tânjește și ea după un strop de tandrețe, așa că i se așază în brațe lui Promy, râcâindu-i delicat blugii cu gheruțele. Promy o lasă în pace, nu prea contează ce model va crea Guru pe blugi, sunt deja rupți.  

Mă uit fascinată la pata de vin de pe blugii mei: e roșie intens, are o formă de petunie și parcă s-a desprins din tavan ori de pe pereții acoperiți de flori. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea”. Zidurile astea sunt calde și vii. Pereții și tavanul respiră, Zidurile respiră, Promy respiră. Îi ascult respirația ca-ntr-o vrajă și îi sorb răsuflarea fierbinte, îmbătătoare, cu aromă de havane, vin roșu și Maretti cu pizza. În sfârșit, Promy respiră, nu se mai sufocă. Ninge cu petale de petunii și rodododendroni și undeva, în aerul pur, luminos, plutește eteric puful lebedelor care mi-au zburat din desen la Revoluție și au fost împușcate. Amețită de lumină, mă lipesc de Promy și-i șoptesc, topită de iubire, înroșindu-mă ca pata de vin:

– Promy, vreau să te întreb ceva. Pot să rămân la voi acasă... adică la maică-ta în casă, în Olimp? 

– Da, Ile, ești binevenită. Nu de alta, dar ne e frică de vampiri. Dacă ne sugi tot sângele? 

– Vai, Promy, sunt atât de fericită... Aș da orice să rămân la voi. Chiar și un iPhone 11.

Promy m-a surprins din nou, chiar sunt fericită, pe punctul de a face stop cardiac. Mă temeam că o să spună și el cum mi-a zis odată Alex, intelectualul nostru depresiv care l-a scuipat pe Știi Tu Cine: ”Ile, ai resuscitat niște morți neîngropați, pe jumătate putreziți: pe Promy și pe Mene (din adâncurile abisurilor), pe mine (bolnav de cancer), pe Jill (victima regimului din Brazil) sau chiar pe tine. Ne-ai făcut tuturor respirație gură la gură cu suflarea ta muribundă, parfumată, dar otrăvită, de fata doctorului Rapaccini. Ca să te uiți cum agonizăm, în continuare, în parametri mai mult sau mai puțin optimi. Fascinant, nu? De ce ne-ai trezit la viață? De ce nu ne lași în pace? De ce nu vrei să ne respecți dreptul la întuneric și la liniște?”   

Ah, asta mi-a adus aminte de poezia ”Învierea lui Lazăr” a lui Sorescu, în consonanță cu mesajul lui Alex: ”Ce mi-ai făcut, Doamne / Tocmai când mă deconectasem! / Parcă mi se luase o ceață de pe ochi / Și începusem să văd întunericul / (...) Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap / Și revin la vechea năuceală”. De ce nu vreau să accept sfârșitul? Poate că ”Sfârșitul nu-i aici”. Așa cânta Pittiș la festival, la Folk You, la mare, în Vamă.

– Vai de mine, Madame Dezastru, ai da șpagă un iPhone 11 ca să rămâi în Olimp, într-un loc de unde toți vor să se care, inclusiv eu?! Cu mine, cel mai împuțit vierme de trădător și cel mai mare ”dușman al poporului”, să ne numărăm împreună minutele și secundele rămase, apoi să agonizăm în parametri optimi până vom fi... cel mult resuscitați ca să o luăm de la capăt?! Asta chiar e o declarație de dragoste! izbucnește Promy. Apropo, ai idee dacă Bebe, alt imigrant de marcă în Olimp, poate trage bășini... cu arome de bășini? Am impresia că produce numai de-alea cu iz de parfumuri scumpe, plus unele nu tocmai legale.  

– Habar n-am dacă Bebe poate trage bășini normale.

– Ile, dacă i-ai face tu fasole cu ciolan, poate că ar reuși.

– Fasole, da, îi fac, dar, din păcate, n-am ajuns la ciolan. Și nu cred că o să am parte de ciolan vreodată. Știi ce, mai bine nu-l întrebăm pe Bebe nimic. N-o să comenteze, nu se coboară la nivelul ăsta. Mă frământă însă și pe mine ceva. Eu sunt Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de creația lui și tu Galateea, statuia?

– Nu, mai degrabă invers: eu – Pygmalion și tu – Galateea. Mai curând tu ești creația mea. Nu ești perfectă, ești Fata lui Dracula, faci multe prostii, dar mi-ești dragă. Ești o statuie vie. Când Zidul se prăbușise peste tine și erai acoperită de o grămadă de moloz, am suflat... și praful s-a risipit. Ei bine, mi-am suflat șuvița. Am spus și cuvântul magic: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.  Respiră, Galateea! Inspiră, expiră! Inspiră, expiră! Deși mă cam sufocam de emoție...  

– Mi-ai dat o gură de aer, Pygmalion! Vezi, există speranță! În tine, Promy. Tu ești soarele, cărțile noastre sunt luna care primește lumina ta, focul tău sacru, iar eu sunt luna reflectată din lac. Uneori îmi acoperă fața sălcii plângătoare. Sau chadorul, vălul integral. Mă întunecă și mă sufocă. Am nevoie ca lumina ta să ajungă la mine. Și aerul proaspăt. Pregătit să-mi faci respirație gură la gură, dacă e nevoie?

– O, da, am supt o bomboană Tic Tac... cu aromă dementă, ăăă, de mentă. Respirație rece ca gheața. Numai două calorii. Dar mi-e un pic teamă să suflu, să nu te criogenez.  

– Hai încearcă numai! Să știi, mi-am dat seama că tu ești singurul ”Big Brother” pe care-l iubesc... după Dumnezeu, bineînțeles. Tu ești floarea mea de cactus de un albastru neverosimil pe care o visez din copilărie. Tu ești presse-papierul indestructibil care-mi protejează și îmi întărește sufletul mai mult ca Al-Cola și cele 827 de rădăcini trainice.  

Cu mâini tremurătoare, Pygmalion îmi toarnă o cafea decofeinizată, poate pe asta nu o mai varsă Galateea pe blugi (ar trebui să fie, totuși, mai indulgent cu o statuie proaspăt trezită la viață). Privesc hipnotizată luciul ei negru, gelatinos, de jeleu ca al Mării Negre în Vamă, în golfulețul meu sacru: o dâră argintie tresaltă pe el. Mă uit mai atent: bizar, dâra este alcătuită din cioburi fine, scânteietoare de presse-papiere din toată lumea. Presse-papiere sparte, trupuri zdrobite și suflete moarte. Deodată, vibrând precum vitraliile unei catedrale pe muzica lui Bach, cioburile se înalță deasupra valurilor, plutesc și dansează halucinant, rotindu-se amețitor, în cercuri largi de lumină. La un moment dat, cioburile se apropie unul de altul, frisonant de mult. Tresar. Atingerea lor mă electrocutează. Cioburile se lipesc, sfidând legile fizicii și dau naștere unei luni uriașe, stranii și enigmatice precum bolul de cristal al vrăjitoarelor. În mijlocul lunii, un coral albastru fosforescent imens iradiază o lumină suprareală.

Ținându-mi respirația, fără să mă ating de cafea, ca să nu distrug mirajul, îl iau de mână pe Promy și-l întreb, mai în glumă, mai în serios:

– Dar nu sunt cam bătrână pentru tine, dottore El-Gol? Am cam pierdut șirul anilor.

– Mie îmi spui?! 

– Te iubesc atât de mult, vierme împuțit și câine rău ce ești, Al Gore, dottore El-Gol, porcule și ticălosule, hoțule și mincinosule, trădătorule și violatorule, tâmpitule care iubești șapte miliarde de monștri! Și nici măcar nu ești om, ești gay.

– Și eu te iubesc, Madame Dezastru, Vampiriță, golancă, ciumpalacă, vacă proastă, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare ce ești! Ah, ce-mi plac etichetele! 

– ”You’re so fucking special”, metrosexualule, chiar dacă stai toată ziua la oglindă sau la shopping.

– Uau, asta-i nouă! ”Toate-s vechi și nouă toate”. Ce tare! În sfârșit, ceva care mi se potrivește. Nu mai sunt un geniu neînțeles. Nu-mi vine să cred. În cele din urmă, sunt înțeles. Nici nu știți cât apreciez asta, muritorilor!

– Nu, acum pe bune, ”you’re so fucking special”. Ce naiba ai găsit tu la mine?

– Vorba lui Bebe...”nu comentez nimic, nu mă cobor la nivelul ăsta”.

– Vezi? Iar eu nu o să mă ridic niciodată la nivelul tău.

– Nu, Ile, am glumit. Nu-i nimic, dacă nu poți să te ridici la nivelul meu, o să cobor eu la tine. Sunt obișnuit să mă cufund în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplomă. O să cobor eu și o să te înalț și pe tine. Adică o să te iau în brațe!

Promy își împletește degetele lungi, fine, de un alb marmorean cu ale mele, își suflă bretonul și mă privește în ochi. Irișii lui au devenit iar albaștri fosforescenți precum coralul din presse-papierul de pe Gliese sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Mă strânge în brațe cu disperarea lui titanică, de parcă se teme că mai am un pic și mă voi volatiliza, așa că preferă să-mi sfărâme el însuși oasele și să le transforme în praf de stele. Topiți de dragoste, curgem amândoi pe o petală imensă de un albastru luminos, ireal. Ne lăsăm absorbiți de albastrul infinit, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Suntem acum nectarul dulce-amărui al unei flori albastre de cactus de pe Gliese.  

– Bine, Promy, dar mai e ceva, insist eu, cu o îndârjire titanică. Nu o să mă domesticești niciodată.

– Nu-i nimic, m-am învățat cu femeile sălbatice și periculoase, geme Olimpul de ele.

– Nu crezi că am mers prea departe? 

– Prea departe nu există pentru mine. Nicăieri nu e prea departe. N-am limite. În afară de cea a bunului simț, a lui ”2+2=4”. Asta nu trebuie să uităm.

Foarte convins de veridicitatea aserțiunii, Mene dă din cap aprobator (înaintea mea), își toarnă un pahar de vin și-l întinde spre noi ca să ciocnim, zâmbind și făcându-mi cu ochiul:

– Hm, mă întreb dacă tu ești pregătită, Ile...

– Pregătită pentru ce, Mene?

– Să ne ajuți mai departe, continuă el.

– În ce sens?     

– Păi, uite, de pildă să-i schimbăm scutecele lui Bebe junior, râde Mene. O să fie o întreagă aventură. Și cred că o să aibă o guriță cel puțin la fel de mare ca a lui Promy... nenea Promy.

– Sper că da. Ăsta să fie cel mai mare căcat din viața mea și voi fi fericită, Mene.

– Perfect! Ăăă... mai mult ca perfect! ”Gaudeamus igitur / Iuvenes dum sumus”. ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr!”, cum zicea Florian Pittiș? ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos / şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” ”Etern și fascinant”. ”Tânăr și neliniștit!” râde Promy.   

– Bunică-mea a trăit până la 87 de ani urmărind zi de zi serialul ”Tânăr și neliniștit” pe PRO TV. Asta o ținea în viață, punctez eu.

– Nu te speria, Ile, telenovela continuă, ce, crezi că am găsit-o pe Elodia? S-a terminat ancheta? Nici n-a-nceput. Apropo, te mai excită politica, te mai joci ”de-a Promy”?

– Tu ce zici, Promy? Ia verifică-mi temperatura. Cred că o să ți se strice termometrul. 

– Aoleu, ”are, are... temperatură mare între picioare”! Știi ce, Mene merită o statuie la Luvru. Trebuie să-i facem una. Și, pe lângă astea, poate câștigă și una de aur... un Oscar la Hollywood. O să meargă pe covorul roșu să-și ridice premiul. Poate producem un film. Mă apuc de scenariu și regie. Uau, parcă văd: lansare ”Titan Pictures”, cel mai tare film din istoria Hollywoodului în care jucăm noi...

– Super, frățioare, dar cred că ai început din nou să ai idei trăsnite gen Startar! Ce-ai băut? sare Mene.

– Numai Al-Cola, frățioare! răspunde Promy nonșalant.

– Oscar sau nu, ce contează? spun eu entuziasmată. Continuăm împreună. Uite, mi-am dat seama chiar acum că această poveste, toată nebunia asta cu gust de bere tutti frutti, fără alcool, dar cu Al-Cola, zăpăceala asta de frutti-fresh-uri... frutti-flash-uri... fantome cu iPhone, broaște râioase cu chador, porci cu diplome, zei și Big Brotheri la Pet, la ofertă, este, de fapt, un roman de dragoste!

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXII. Renaștere din spuma balelor, curmată de ”The Wall”

În scurta vacanță în Vamă, răceala mea obișnuită, fără de care îmi pierd identitatea, se accentuează. Titanii știu că eu dârdâi și mă fac vânătă la orice temperaturi de la 25 de grade în jos, cum o fii să stai mii de ani la – 25 ca-n Tartar sau pe Elbrus nici nu vreau să mă gândesc. În Românica testasem gerul siberian la manifestațiile ”Stop ACTA” de acum un an jumate, din Piața Universității. Am păstrat de atunci amintire o tuse puternică, sonoră, cu care am reușit să încing atmosfera la filme, teatru, concerte clasice la Ateneu ori, pur și simplu, în metrou și am primit drept răsplată priviri tandre ca fulgerașele lui Știi Tu Cine, cuvinte dulci de încurajare, coate, șuturi și fluierături. Dar, poate că, dacă aș scăpa de ea, mi-aș schimba identitatea. În Vamă, cum febra crește, nu dorm și am amețeli, trec repede la ceai fierbinte și antibiotice. Cură de ceai în Vamă! Și numai Al Gore e de vină. Ori poate Băsescu. Jos Băsescu! Jos dictatorul!

Festivalul ”Folk you – Florian Pittiș” îmi mai alină durerea, deși nu rezist la mai mult de două-trei melodii. Din fericire, sirenele de pe Gliese, fane ale muzicii folk din România, salvează situația: stau în fiecare zi de la deschidere până la ultima melodie, știu toate cântecele (mai puțin pe acelea care sunt în primă audiție), dar le place îndeosebi Andrieș, cântecul despre plagiat (cred că tocmai pentru că e foarte exotic, nu există așa ceva pe Gliese) și Taxi, ”Dramă în Vamă” (despre ce n-am vrea să vedem niciodată în Vamă: limuzine, palmieri și piscine, cazino și parcare cu plată, hotel de cinci stele, club și plajă privată, telegondolă, trăsuri cu doi cai, fitness și spa, metrosexuali etc.). Sirenele (dotate și cu microcipuri cu limba română preinstalată) se integrează perfect și s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă pe Gliese. Nici turiștii din Vamă nu prea mai vor să le lase.

Foarte aglomerat: nu că n-ai unde să calci, nu ai unde să arunci o țigară, așa că nu strică să te teleportezi. Promy se plânge din nou că se sufocă și nu are loc: nici aici nu-i încape scula. De-abia găsim loc de cort. Da, am venit iar cu cortul. Rămân o maniacă ”Flower Power” care, pe lângă faptul că poartă același tricou din mai până-n octombrie și face baie doar în mare, blochează investițiile profitabile și crearea locurilor de muncă de către marile companii ca Chevron și, paradoxal, nu poate trăi fără parfum de firmă (Davidoff Cool Water, brandul recomandat cerșetătoarelor ca mine). Măcar parfumul să fie cool. Așa a zis Promy. Bine că încă mă distrează etichetările ca pe Her. Și o să-i demonstrez că schimb tricoul și fac duș în fiecare zi (fie și rece). Cine vorbea! Promy e un fițos și jumătate care se coafează o oră jumate în fiecare zi, nu poate sta fără semnal wi-fi și se cazează numai la hoteluri de la cinci stele în sus. Eu nu am cinci stele, ci miliarde la cort în fiecare noapte.

La festival, Her (mai blonziu, pletos și foarte musculos) e surprins plăcut că se strâng multe fete în jurul lui și-i cer autografe. Singurul olimpian recunoscut și apreciat? Într-un târziu, își dă seama că e confundat cu unul din streaperii de la Chippendales. Promy, Mene, Deucalion și Pira nu țin să fie recunoscuți, preferă să călătorească incognito. Mene și Mi Ko sunt încântați să exploreze locuri noi și să cunoască oamenii, abia acum au început să-și trăiască viața. Mene nici nu știa că sunt muritori pe Pământ când ieșise din Tartar, credea că există doar titani, zei, ciclopi, hecatonhiri, giganți și monstrul Tifon. Nu-și mai aducea aminte nici măcar că femeile au țâțe sau ce au în dotare bărbații ca el. Adevărul e că în Tartar cu greu se poate recunoaște sexul sau chiar specia. Ajungi un fel de legumă mutantă de maxim 40 de kile. Pentru Deucalion e o plăcere să descopere că există oameni fericiți sau, mă rog, care se bucură de viață, fie și pentru câteva zile, el, unul, nu prea văzuse.

La sporturile acvatice, Her n-are competiție, traversează Marea Neagră cât ai clipi. După multe insistențe, Deucalion îl convinge pe Promy să se întreacă amândoi, nu foarte departe, doar până la plasa de pescari, unde se pescuiesc rechini (uite că, de data asta, noi îi mâncăm pe ei și nu ei pe noi!). Deucalion îl lasă pe Promy să fie victorios. Poate așa îi vine chef să facă mișcare și să mai participe la concursuri de înot. La următoarea competiție între Promy și Mene, învinge Mene, iar Promy comentează: ”Nu eu l-am lăsat să câștige, ci el m-a lăsat pe mine să pierd onorabil”.

Când intru eu în apă, uneori îl strig pe Her, să-l provoc la o întrecere. Her face pe el de râs:

– Du-te, mă, Ile, tu să te-ntreci cu mine? Ha-ha-ha! Am crezut că vrei să-mi ceri un autograf. Ai grijă doar să nu te piși pe mine când intri în mare. Nu știu de ce, dar am impresia că te apucă exact când vin eu la tine. Poate că totuși de emoție... O singură dată vin în Vamă băieții de la Chippendales.

După atâtea întreceri (care solicită forța fizică), chiar dacă l-a evitat sistematic pe Her pe post de competitor, Promy îmi mărturisește că e puțin obosit și nu mai vrea să înoate cu mine. Se uită lung, pe plajă, la sirene și la muritoare. Cică supraveghează sirenele de pe Gliese, pe Pira și pe Mi Ko, să nu li se întâmple ceva. Când ochii i se fixează prea mult asupra uneia dintre sirene, îi arunc o privire de gheață:

– Haide, Promy, nu vrei să-notăm? Mă rog, înot eu, tu poți să faci scufundări, să sari și să stropești. Nu stăm mai mult de cinci minute, eu am deja febră. Nu te-ai săturat să monitorizezi gagicile sau o aștepți cumva pe secretara ta asiatică?

– Prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Privirea ta (pe care aș fi simțit-o chiar și sub ochelarii de soare) m-a criogenat. Și eu care visam să renasc ca Afrodita din spuma valurilor...

– Poate din spuma balelor.

– Da, așa e, sunt predestinat: Afrodita din spuma valurilor și eu din spuma balelor.

Interesant, la plajă în Vamă, generațiile adulte (părinți și bunici) fac nudism, dar copiii stau cu costum de baie. Am văzut și o fetiță de patru ani, ai cărei părinți și bunici erau nudiști, iar ea purta costum de baie complet: slip și sutien. Intrase în panică atunci când își pierduse sutienul în apă și nu mai vroia să iasă afară! Tare, pe Don Quijote nu-l mai luăm cu noi la mare nicăieri după ce a stat îmbrăcat până-n gât, cu armura pe el și cu mâna la ochi pe plajă, la malul Ataraxiei pe Gliese ori pe cel al Mării Egee, la Skiathos, de frică să nu-l ispitească sirenele și s-o trădeze pe Dulcineea, fie și numai în gând.

În sfârșit, lună plină! Nu înțeleg, parcă o mâncasem atunci când vroiam să neutralizez portalul în stilul meu pur românesc, de fiică a lui Dracula. Culmea, avusese un gust delicios de Mentosan. Acum, luna dementă de mentă a reapărut ca prin vrajă, iar dâra ei argintie tresaltă tandru, ispititor, pe apele line, moi și lipicioase ca de jeleu. E cald, briza abia adie, aș face o baie cu Promy la lumina lunii pline, dar eu am febră, cu toate antibioticele. ”Ești fierbinte”, râde Promy, atingându-mi ușor fruntea, ca să-mi verifice febra. Apoi mă ia de mână, intrăm amândoi în mare, el tresărind ușor (la amintirea poralului probabil), iar eu tremurând din tot corpul și clănțănind din dinți). Începem să înotăm împreună pe dâra tremurătoare a lunii către larg. Adică circa zece metri.

Acolo, Promy îmi înconjoară gâtul cu brațele sale statuare, de un alb marmorean și mă sărută, mușcându-mi buza superioară și împletindu-și limba cu a mea. Savurez gustul de sare, alge, votcă Stalingrad și havane cubaneze al limbii lui (de când ne-am jucat ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas, preferă havanele, nu țigările). Îi mângâi părul ud, bogat, în sfârșit dat deoparte de pe față, și mă pierd în ochii lui negri, adânci, migdalați, cu gene arcuite, strălucitori ca stelele ce se sting. Pielea îi scânteiază straniu, iradiind o lumină dintr-o altă lume. Topită de dorință, îl sărut și eu pe gură, pe gât, în ureche, apoi îi zgârii ușor, cu unghiile, spatele lat și puternic și-i masez fundul tare, musculos. Îi înconjur mijlocul cu picioarele, iar el îmi dezmiardă, la rândul său, cu o mână părul lung, despletit și cu alta fundul. O vreme rămânem lipiți unul de altul, într-o îmbrățișare disperată, titanică, care-mi fărâmă oasele și le preschimbă în praf de stele.  

În seara următoare, cum visez la câteva minute de liniște... de contemplare și contopire cu natura, îmi propun să merg într-un golfuleț unde înotam anul trecut (pentru că descoperisem o apă mai limpede ca Ataraxia pe Gliese și Egeea la Skiathos), aflat destul de aproape, pe drumul spre 2 Mai, să văd răsăritul de lună și stelele mai clar. Să nu existe alte surse de lumină care să interfereze cu cele naturale. S-o mai auzi terasa aia enervantă de după Cherhana, din capătul falezei, aia cu muzică house tare, toată noaptea? Trei note repetate la nesfârșit! Îi las pe titani la Cherhana să înfulece rechin copt pe plită, cu legume la grătar și cu deliciosul sos picant, cu usturoi, sarmuzac, și mă aventurez pe drumul spre 2 Mai, la lumina (naturală, evident) telefonului mobil.

Nu apuc să fac cinci pași, că-mi ajung la ureche niște lătrături... prietenoase, sper. ”Obama doar latră, nu mușcă”. Așa or fi și ei. Mă uit mai atent și, la lumina telefonului mobil, zăresc vreo șapte-opt câini cu ochii roșii, injectați (zici că-s dați cu fosfor precum câinele din Baskerville). Mârâie spre mine. Le curg balele. Mai am un pic și renasc și eu ”din spuma balelor”? Mă opresc și aștept. Trebuie să învăț să am răbdare, nu spune așa Promy? Nu vreau să mă sfâșie câinii, dar nici să mă întorc din drum. Și nu o să-i chem pe Her sau pe Promy pentru câțiva cățeluși. Cineva de la un cort îi ademenește cu ceva de mâncare și, în cele din urmă, se retrag. Ajung într-un târziu în golfulețul meu. Terasa, surprinzător, se aude în continuare. Aceleași trei sunete! Ce performanță! Tremur. Sentimentul sacrului și al absolutului? Mysterium tremendum? Doar tremens... La întoarcere, iar lătrături și mârâieli, dar reușesc să trec cu bine de câini. La cort, altă surpriză: un cățeluș la fel de drăgălaș, pe jumătate intrat în cort, inspectează salteaua și sacii de dormit, căutând mâncare (din păcate, am doar croissante care nu cred că-l satisfac).

După cina copioasă la Cherhana, Mene ne invită la Canapele, să bem o bere, face el cinste. Acolo e semnal wi-fi și titanii își pot verifica mailurile. Acum, Mene are ceva activitate. Și-a încercat mâna și el pe softurile de construcții: a proiectat și a realizat un stadion (de proporții titanice, evident) pe Gliese în numai 1h 23’, unde titanii vor juca fotabal contra gliesienilor, iar eu s-ar putea să fiu majoretă, ca să râdă și ei de mine, nu doar eu de ei. Deși nu știu dacă am vârsta legală… am numai 2 ani și 8 luni, asta după ce m-am maturizat în urma experiențelor didactice universitare recente.

Mene vrea să și câștige ceva din arhitectură și construcții, căci în curând va fi tată! Mi Ko e însărcinată, îl așteaptă pe Bebe (junior), botezat așa în cinstea seniorului unicorn (care s-a sacrificat, sărmanul, acum să vegheze Olimpul, împreună cu Don Quijote, Rocinante, Pegas și Chiron, renunțând la vacanță). Mi Ko a rămas însărcinată în timp ce se juca cu Mene ”de-a Bill și Monica” în Olimp, pe Mytikas, când păzeau tronul, înainte de alegeri. Pentru prima oară, Mene și Promy numără minutele și secundele până când se va naște Bebe junior, în sfârșit, nu e ”Countdown to extinction”, ci o numărătoare fericită, chiar dacă Promy își face extrem de multe griji legate de copil. Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine, primul client al lui Mene, i-a comandat deja să-i extindă locuința din Israel și să-i amenajeze grădina, așa că Mene și-a permis să facă cinste la Cherhana și la Canapele. Alex a fost atât de încântat de opera lui Mene încât a preferat să rămână în Israel, în loc să vină cu noi la mare.

Bineînțeles că lumea din Olimp comentează deja că Promy nu e doar un trădător nenorocit, hoț și mincinos, porc și ticălos, ci și un mizerabil de violator care a lăsat-o pe Mi Ko (altminteri o muritoare împuțită) cu burta la gură, iar apoi a abandonat-o... să crape de foame. Parcă nu-i ajungeau blonda și bruneta. În încercarea de a ignora bârfele și de-a-și ocupa timpul cu altceva, pe lângă arhitectură și construcții, Mene s-a apucat și de hackereală: a spart deocamdată, de probă, site-ul unor școli generale din București, iar eu l-am încurajat să treacă la fuckultățile particulare. E un ”Big Brother” tot mai priceput, îl va ajuta, cu siguranță, pe Promy la monitorizarea activităților de pe Pământ și din Olimp. Apropo, Mi Ko nu numai că a început să comenteze ce zice Promy, dar l-a și contrazis pe ”stăpânul” Meneceu, Promy și Mene sunt foarte mândri de ea, nu se așteptau la asemenea rezultate într-un timp record. Dacă va reuși și să doarmă, va primi bonus un iPhone 11. Mene, oricum, e atât de fericit că e acasă încât savurează orice contact cu familia, inclusiv conflictele.  

Așadar, Mene nu se poate plânge că se plictisește. Cu atât mai mult cu cât dedică o mare parte din timpul său unui proiect solicitant, cu un client dificil: reconstrucția casei lui Her. Aceasta arată medieval, dar nu ca un castel, ci ca un bordei. Înăuntru totul stă într-o rână, gata să se prăbușească, de parcă ar fi opera lui Edifis din ”Asterix și Cleopatra”, arhitectul ale cărui creații erau strâmbe și șubrede. Până și bordeiul românesc pare net superior casei lui Her, că era sub pământ, mai sigur și mai stabil. Când intri în casa blondului de la... Chippendales, te aventurezi în ”Casa Surprizelor” din parcurile de distracții: sunt numai capcane, treptele alunecă suspect și se crapă subit, pereții cad peste tine și podeaua îți fuge de sub picioare. Senzații tari, gratis. Sau o fi făcut-o special așa, pentru a fi mereu antrenat și a-și ține atenția trează? Oricum, Mene i-a propus deja lui Her circa 30 de variante de casă (și nu e satisfuckut!) și o ofertă specială: 150% discount, că e ”prietena” lui Promy! Her are un status aparte, nu e doar un supererou și ”prietena” lui Promy, ci și un fost stăpân al Olimpului, chit că un dictator bio.   

O casă trebuie să fie stabilă și puternică, clădită pe stâncă, nu pe nisip, titanii știu. O spune și Iisus în parabole. Nu mai vorbim de povestea purcelușilor. Care dintre casele purcelușilor (cea din paie, lemn sau cărămizi) a rezistat până la urmă asediilor lupului? ”To be a rock and not to roll”. Mai întâi de toate, o casă e o stare de spirit. Bordeiul lui Her nu e tocmai o casă, dar el se simte acasă acolo. Deși a primit 30 de modele din care să aleagă, Her trage de timp: nu se îndură să se despartă de bordeiul lui. Acasă nu e neapărat o casă. Și viceversa: o casă nu e neapărat acasă. Pentru Promy, de pildă, e foarte greu să se simtă acasă în Olimp. Eu una însă m-am obișnuit atât de bine aici și sunt atât de fericită cu el, încât aș vrea să rămân în Olimp pentru totdeauna. Chiar și acum, în paradis, în Vamă, mi-e dor de infernul din Olimp.    

Cu ochii umezi, strălucind ca focul sacru pe fața foarte bronzată, Mene ridică paharul de bere, țâșnește în picioare și spune tare, cu glas întretăiat:  

– Dragii mei, înainte erau puține lucruri pe care le știam. Doar câteva care nu-mi plăceau. Plăcinta cu vișine de la mama lui Ile mi-a redeschis nu doar pofta de mâncare, ci și pofta de viață. A fost placenta cu vișine care m-a hrănit, m-a întărit și m-a protejat. Acum sunt multe lucruri care îmi plac: nu doar plăcinta cu vișine de la mama lui Ile, rechinul copt pe plită cu sos sarmuzac de la Cherhana, aripioarele crocante de la Bibi sau platoul ”Dracula” de la Canapele, ci și limba chineză, să proiectez și să construiesc clădiri, să profanez tronul de pe Mytikas împreună cu Mi Ko, să hackeresc, să călătoresc și așa mai departe. Pot să-mi fac deja o listă cu lucrurile care îmi plac. Și recunosc, am învățat chineza înainte de greacă. Nu vreau decât să mă lase în pace. Să mă lase în pace! Atât. Pe de altă parte, am aflat și multe lucruri care nu-mi plac... tot ce a făcut Zeus, cum a vrut să extermine familia noastră și oamenii. Tot ce au făcut oamenii mai târziu, când nu mai erau sub autoritatea lui Zeus. Oamenii care se credeau și se cred zei. După chipul și asemănarea lui Zeus. Aș fi dat orice să semene mai mult cu tine, Promy, nu cu el. Incredibil! Am fost în stare de șoc. Pur și simplu, nu puteam să cred, mintea mea refuza să conceapă, deși veneam din infern. Însă trebuia să știu, mulțumesc că mi-ați spus. Mă bucur să bem o bere împreună, aici, la terasă. Îmi pare bine că ești un client dificil, Her: poți să-mi faci figuri, nu mă deranjează, nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine să lucrez la un proiect... pentru tine. Și abia aștept să mă certați toți: mami, tati, frățiorii mei sau nevastă-mea. Aia pe care a violat-o Promy și-a lăsat-o cu burta la gură.

Roșcata ”violată și abandonată” de Promy, Mi Ko, a început deja să poftească la diverse lucruri, cum ar fi rechinul copt pe plită, cu legume și sos sarmuzac de la Cherhana, aripioarele picante cu sos Sweet Chilli de la Bibi, puiul cu gorgonzola de la Papa la Șoni, pizza Prosciutto e funghi de la Sașa, cartofii de Vamă trași în unt, cu busuioc de la Liana ori cei gratinați de la Roata. Într-o seară, poftește tocmai la Maretti, dar Promy nici nu vrea s-audă, ba chiar o amenință, în glumă, că o exilează pe SPP1001:

– Cum, Promy, exilezi pe SPP o femeie însărcinată pentru că a poftit o felie de Maretti? Nu poți să faci asta! izbucnește Mi Ko.

– ”Yes, I can!”

– Mene, vezi ce rău e Promy? Cuum?! Nu ai observat nimic?! Și mai zici că-ți pasă de mine, se plânge Mi Ko, spre fericirea lui Mene care chicotește, încântat că ”nevastă-sa” ripostează.

– Al Gore e rău. Al Gore e de vină, confirm eu mașinal, zâmbind stupid.

Dacă poftele lui Mi Ko devin din ce în ce mai sofisticate, iar ripostele tot mai vehemente, Atlas continuă să fie interesat parcă exclusiv de jocul video ”Plante vs. Zombie”. Habar n-avem în ce măsură ”îi încape scula” în Vamă, căci nu și-a ridicat ochii din consolă: joacă jocul zi și noapte, a ajuns abia la nivelul 3, iar Promy, Mene și Epi încep să-și facă griji pentru el. În disperare de cauză, Promy îi dereglează încărcătorul de la consolă, așa că aceasta se descarcă după câteva ore. Toată noaptea, Atlas se uită năucit la consolă, nu înțelege nimic. Promy îi explică de numai cincizeci de mii de ori că încărcătorul s-a defectat și trebuie schimbat. Ceva mai puțin decât înainte, când îl convinsese să abandoneze povara, așa-zisa ”boltă cerească”, pe care o purta pe umeri. Sau era Atlas foarte obosit și-o scăpase singur? Promy preferă să creadă prima variantă. Un lucru e clar: fără încărcător nu merge consola. Iar singurul care știe să facă un încărcător de acest tip e Hefaistos. Din acel moment, Atlas se mută la ușa atelierului lui Hefaistos (stimulat între timp cu un iPhone 11 și o consolă performantă ca a lui Atlas să-i dea încărcătorul... în timp record). Bine că titanii nu-și pierd niciodată răbdarea!

Scorpia de Jill, aleasă oficial ”conștiința” mea (pentru că e foarte bătăioasă și nimic nu-i stă în cale, nu se teme nici de ea însăși, dar îi sperie pe toți, pe mine cel mai tare, normal), e foarte încântată că lumea din Vamă știe filmele lui Terry Gilliam (”Brazil” îndeosebi, unde e ea eroină) și-i cere autografe. Practic, ea e singura recunoscută. Îi place așa de mult în Vamă că va rămâne la mare, cu acordul (tacit și explicit) al lui șefu’, după ce plecăm noi. Cred că și lui Promy i-e frică de ea. Nu o poate refuza. O să stea până-i îngheață fundul (sperăm că cel târziu în octombrie). Eu una (obișnuită deja cu cortul și dușul rece) aș mai rămâne și eu, nu simt decât lipsa cafelei la ibric. După trei zile de nessuri 3’n’1, i-am uitat gustul. Și în Iran, în doar câteva zile, îmi ieșise din minte complet gustul berii. Nu-i nimic, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare, nu zice așa Promy? Sau frustrarea?  

Fie de frica ei, fie că uităm, antrenându-ne cu altceva, o lăsăm în pace pe Jill, ne rugăm doar să-și țină gurița și să nu fredoneze niciun refren de la festival, nici ”Si j’avais quatre dromadaires” din ”Balada dromaderelor”, melodia ei favorită din repertoriul lui Alifantis, cântată și la festival, măcar când e Mi Ko de față, ca nu cumva să avorteze spontan:

– Lasă, fată, că nu-i mai rău ca terasa aia house de lângă Cherhana. Sau ca dubstep. Muzica aia compusă dintr-o alternanță de scârțâieli, scremete și bășini.

 – O, ba da. Și cred că, indiferent dacă aude sau nu Mi Ko, o să fac eu parkour înaintea lui Her aici, în Vamă: o să sar de sus, de pe faleză.

Apropo, după 20 de ani în care eram disperată după Nestea de lămâie și îl consideram cel mai bun ceai din lume, mi-am dat seama brusc, în Vamă, că are tot gust de ness 3’n’1 și că, de fapt, e suc. Ce revelație! Se vede că îmi crește măseaua de minte, mai bine mai târziu decât niciodată, merită durerile astea pe care le am de juma de an, poate că m-am mai maturizat, adică am crescut de la 2 ani și 8 luni la 2 ani și 9 luni. Mai am un pic și o să fiu un guru ca mâța mea.

***

După numai patru zile în Vamă, pentru că mie nu îmi scade febra nici cu antibiotice și nu pot dormi (și mai am un pic și-o văd pe Zâna-Speranță cu tot cu copacul fosforescent mișcător, care mă strânge cu ramurile sale), ne teleportăm pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, ca să încerc să mă refac și, totodată, să mă relaxez la bungalourile în culorile curcubeului. Aici, fiecare apartament reproduce o culoare din spectrul luminii, ROGVAIV. Bungalourile sunt mai frumoase decât cele ale vampirilor din Brazilia, unde s-au cazat Bella și Edward în luna de miere în ”Twilight”. Știu asta pentru că, în timp ce am păzit tronul din Olimp, pe Mytikas, am făcut cură de filme siropoase cu vampiri. Mai aveam un pic și treceam la telenovele. Câte sacrificii trebuie să faci pentru putere! Și numai pentru că-l iubesc pe Promy! Și democrația.    

Apropo de putere, bungaloul roșu te face să te simți stăpânul lumii (când te trântești pe canapelele sale imperiale, imense, purpurii) și îți încântă ochii cu florile sale opulente (crini, trandafiri și rododendroni): cresc peste tot, ai impresia că ies chiar și din obiectele electro-casnice. Bungaloul orange e împodobit bogat, somptuos, în stil oriental și are un baldachin uriaș, moale, auriu (de fapt, de culoarea mierii sau a ambroziei) în dormitor, care te ispitește să plonjezi în el și să nu te mai ridici niciodată de acolo. Bungaloul galben, cu un aspect elegant, clasic și decoruri minimaliste (doar câteva amfore grecești, ce să pună acolo, săracul Promy, doar nu era să amplaseze statuile zeilor ori pe a lui în ipostaza tipică de pe Elbrus!), te întâmpină cu coloanele sale simple, dorice, marmură de Paros pe jos și lumina lui proaspătă, vie, purificatoare ca a unui templu antic. Bungaloul verde impresionează prin artă africană, vegetație luxuriantă (liane, orhidee) și păsări exotice (colibri, papagali, pasărea paradisului), de parcă ai fi în junglă. Bungaloul indigo redă, prin efecte de lumini și umbre, lunile pline (trei luni pentru Gliese, am zis eu că planeta asta e de fițe!) plutind peste Ataraxia, cu dârele lor tremurătoare. Bungaloul violet reconstituie atmosfera Parisului din secolul XIX, a tavernelor și a cabaretelor, cu artiști, absinth și prostituate și, totodată, expune tablouri impresioniste de valoare: Renoir, Monet, Manet, Lautrec, Degas și alții.

Când intri în bungaloul albastru, preferatul lui Promy, unde stăm noi, parcă te-ai scufunda în Ataraxia: pereții sunt fluizi și evanescenți ca apa și simți valurile calde și catifelate ale oceanului mângâindu-ți ușor tălpile. În bungaloul albastru, mobila din camere e de un bleu pal, de culoarea topazului albastru și sertarele par țesute din stropi fini de apă (dar lucrurile dinăuntru nu se udă!). La baie, cada cu hidromasaj e imensă, în formă de scoică sidefată, iar dușul poate fi setat să picure perle micuțe, argintii, care se topesc pe piele și emană un parfum delicat și fresh deopotrivă, apropiat de ”Davidoff Cool Water”. Bucătăria, foarte luminoasă și spațioasă, are mese, scaune și ornamente din corali albaștri, fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”.

Toate bungalourile sunt confortabile, foarte bine dotate (inclusiv acces wi-fi și semnal excelent) și conțin nenumărate obiecte de artă, pe care trebuie să avem grijă să nu le spargem. Cum le spunea Obama băieților de la Led Zeppelin pe care i-a decorat pentru întreaga activitate muzicală, nu și pentru calitățile lor de experți în amenajări inedite ale camerelor de hotel: aveți grijă pe ce puneți mâna, tablourile sunt scumpe! 

Când intrăm în ocean, în Ataraxia, pielea lui Promy se face albastră fosforescentă precum coralii, astfel încât sunt pe punctul de a-l confunda cu Radu Mazăre în costum de carnaval, interpretându-l probabil pe Ștrumful Cochet, alături de mii de ștrumfițe topless, la Rio sau la Mamaia. Mă uit mai atent: Radu Mazăre, Ștrumful Cochet, e asediat de ștrumfițele topless care-l sărută pasional pe tot corpul, iar amprenta buzelor lor senzuale are forma și conținutul unei ștampiluțe de vot. ”Votat!” Ce se întâmplă? Iar ne excită politica?

Promy îmi face și mie ochii fosforescenți, dar nu de coral albastru sau de extraterestru rebel din ”Dune”, ci de câine din Baskerville, așa că acum pot speria toată planeta. Eu prefer înotul în apele line, clare, calde și mătăsoase ale Ataraxiei, dar Promy optează pentru scufundări, sărit și stropit, plus plimbările cu delfini înaripați. Deși nu mă țin prea bine, iar delfinii zburători au mania vitezei ca Pegas și, mai nou, Rocinante, îmi fac curaj și încalec unul, împreună cu Promy. Plutim deasupra Ataraxiei și a unui orășel din apropierea bungalourilor pentru a admira casele mici, albe, de trei-patru etaje, cu balcoane în formă de scoici sidefate și puzderie de cactuși albaștri sus, pe terase. Apreciem, totodată, armonia și unitatea de stil arhitectural:

– Promy, tu ce floare ai vrea să fii: crin imperial, orhidee, trandafir... că doar n-o să te întreb dacă vrei să fii zambilă? îi zic, în timp ce mă țin strâns de el ca să nu cad de pe delfin, străduindu-mă să sune cât mai tandru, cu toate că am rău de înălțime, gâfâi și vorbesc poticnit ca Senzaționescu.

– Trandafir roșu, Ile! Însă numai dacă ești tu Micul Prinț și mă răsfeți. Eu nu sunt pretențios. Nu am nevoie decât de un iPhone 11, Maretti cu pizza și un semnal bun wi-fi. A, și de un duș fierbinte, plus o placă pentru îndreptat părul.

– Eu zic că mai bine ai fi o floare albastră de cactus ca cele de pe Gliese. Sunt florile pe care le visez de când eram la grădiniță, adică de când am început trainingul cu tine. De pe la patru ani... Ehei, și acum am ajuns la vârsta de 2 ani și 9 luni. Ai văzut ce-am progresat, Promy?

– Incredibil! Eu nu am nevoie decât să schimbi câteva cuvinte cu mine, Micuță Prințesă cu colți de vampir și tatuaj cu bestii mari, negre și cu coarne! Doar două-trei vorbe să-mi spui. Măcar ”Odă pentru Kim Jong Promy”! Atâta vreme am fost singur, ignorat sau uitat de toți...

– Tu ești floarea mea albastră de cactus. Te voi asculta și te voi îngriji. Și nu voi lăsa pe nimeni să-ți mai rupă petalele sau să-ți smulgă spinii.

Mă dau jos de pe delfin, galbenă la față, clătinându-mă și mă așez pe malul oceanului, să-mi trag un pic sufletul după zborul amețitor, în viteză, din fericire încheiat fără accidente (cam așa e și cu motodeltaplanul în Deltă, dar merită). Încă îmi vâjâie urechile de la vântul năucitor și am mâinile înghețate. Îmi întind picioarele și ascult valurile care-mi dezmiardă tălpile obosite, iar Promy îmi mângâie părul ciufulit, mă ia de gât și începe să îmi povestească despre Gliese.

Aici suntem în Atarsia, unul dintre cele 180 de state de pe Gliese, dar pe această planetă nu există decalaje majore între țări, deși se înregistrează, desigur, diferențe culturale. Statul în Atarsia e unul democratic-liberal, minimal, cu o structură birocratică foarte restrânsă, sub controlul cetățenilor. Armata, poliția, serviciile secrete ”sunt admirabile, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire”. Mă rog, armata e prezentă doar sub forma unor trupe de cavalerie de paradă pentru că domnișoarelor de pe Gliese le plac ofițerii călare pe cai și în uniforme, la fel ca pe Pământ, iar domnișorilor – să defileze în fața fetelor, să execute figuri acrobatice și să le impresioneze.

Justiția, la fel, este puțin dezvoltată, fiindcă rareori se ajunge la infracțiuni grave, respectiv la procese: de cele mai multe ori, gliesienii își rezolvă problemele discutând respectuos direct cu partea adversă, negociază și ajung, de regulă, la soluții acceptate unanim. Unii dintre ei (similar japonezilor) au un simț al responsabilității atât de puternic încât sunt în stare să se sinucidă pentru că au lăsat apa deschisă la robinet, au uitat să recicleze sau și-au printat un bilet de avion, utilizând hârtia și tonerul imprimantei de la birou. Așadar, există fundamentaliști și pe Gliese, fie și ai responsabilității!

Religia, instituțional vorbind, e și ea aproape absentă (rar vezi un templu chiar și în centrul orașului, nu cum sunt la noi la țară mai multe biserici decât case/locuitori), dar credința în divinitate/divinități nu e exclusă, deși sunt preferate raporturile directe cu Dumnezeu, iar gliesienii pot avea o viață religioasă destul de intensă (chiar dacă nu gălăgioasă și ostentativă).

Promy însuși nu s-a prezentat pe sine (și, din fericire, nici nu a fost perceput) ca un zeu care să inspire adorație și teamă, ci ca un prieten, un partener ori, cel mult, un șef de gașcă. S-a implicat îndeosebi la început, cu circa o mie de ani în urmă, însă acum îi lasă pe gliesieni să se descurce relativ singuri, ca și pe pământeni. În ziua de azi, Promy monitorizează, mai exact veghează și l-a avertizat și pe Mene să nu intervină pe Pământ sau pe Gliese, indiferent cât de mult ar fi impresionat de vreun eveniment. O eventuală implicare se admite doar dacă e în joc soarta planetei și numai după o evaluare foarte serioasă a situației. Oricum, dacă ar fi să mai creeze vreo ființă, cel puțin pe Pământ, Promy s-ar limita la o nouă specie de fluturași sau libelule. La fel și Hefaistos, creatorul femeii (Pandora).

Acum, Promy facilitează schimburile culturale cu Pământul, de exemplu, ajută la diseminarea filmelor, cărților, obiectelor de artă, precum și la transmiterea curentelor și trendurilor. De asemenea, îi stimulează pe gliesieni să progreseze tehnologic: se dau în vânt și ei după produse electronice și gadgeturi, merg și ei ”la plimbare la mall”, dar nu s-ar călca în picioare pentru o reducere la ”Black Friday”, fie și pentru noul iPhone 11, ci stau la rând civilizat. Gliesienii curtează, nu violează. Unii dintre ei consumă ocazional stupefiante, însă la ei nu există trafic de droguri ori de persoane. Sunt și ei înnebuniți după filmele comerciale hollywoodiene, mai ales fani ai lui Dracula, iar pe mine mă admiră ca urmașă a acestuia, oricât aș vrea să le explic că e doar un stereotip. Fata lui Dracula e populară pe Gliese.

Teoretic, există informații despre istoria Pământului: la bibliotecă, la muzee sau, în zilele noastre, pe net, dar, cei mai mulți nu consultă astfel de documente, ci recurg mai curând la istoria romanțată, frecvent partizană și deformatoare din filmele hollywoodiene. Cu siguranță, știu mai bine istoria SUA decât a altor țări de pe Pământ, asta din filmele comerciale pe care le urmăresc.

În întreaga lor istorie și artă, gliesienii glorifică nu zei sau lideri asemenea zeilor, ci pe gliesienii obișnuiți. Gliesieni simpli, dar nu banali, fiindcă fiecare are povestea lui specială în care crede. În istorie, au fost momente când unii dintre gliesieni au fost ispitiți de demonii puterii, însă aceștia, sub presiunea teribilă a societății și a propriei conștiințe, s-au sinucis. Dacă nu mă credeți, deschideți un manual de istorie de pe Gliese! Pe ansamblu, Gliese nu este o planetă perfectă, fără probleme, paradisiacă, ci una normală, a bunului simț, unde locuitorii ascultă Vocea Dragostei și a Rațiunii, a Libertății și a Responsabilității.

Surprinzător, Promy are și statui pe Gliese, poate mai multe decât pe Pământ și nu în ipostaza tipică: pe Elbrus, în lanțuri, cu piron în piept și cu ficatul devorat de bestia de vultur. Ca să mă convingă de diferență, Promy îmi arată câteva poze de pe site-ul unui muzeu de artă din capitală. Incredibil: statui clasice ale lui Promy ținând un copil în cârcă, jucând fotbal (!) cu băieții, coafând o fetiță (e expert), învățând micii gliesieni să scrie, îngrijind bătrânii, tratând bolnavii, plus un exponat modern: o bilă imensă argintie, înconjurată de un inel și intitulată ”Dragostea lui Prometeu pentru Gliese”.

N-am ce lucra și-i povestesc delfinului zburător care ne-a dus pe noi la plimbare (câte ceva din) povestea lui Promy, despre Pământ și despre Olimpul actual, în timp ce Promy e plecat să-mi cumpere o bere de la magazin. Delfinul mă privește cu ochii bulbucați de groază, în stare de șoc, incapabil să rostească vreun cuvânt, dar nu pleacă de lângă mine. Atunci când Promy revine cu berea, delfinul își întoarce ochii spre el și îl fixează, terifiat și uluit, în tăcere, minute în șir. Pare pietrificat. Promy se uită și el nedumerit, ambarasat, nu înțelege. Îi șoptesc la ureche ce am făcut, cerându-mi scuze. Promy se înroșește și-și dă pe față părul ud și încâlcit, trăgând de el cu furie și disperare. Însă delfinul își lipește botul umed de picioarele lui Promy, întinse până-n apă și spune într-un sfârșit, cu glas înăbușit:

– Ah, îmi pare rău. Mi-e milă de tine. Aș vrea să te ajut. Nu prea înțeleg, ai făcut pe Pământ cam același lucru pe care l-ai făcut și aici. I-ai ajutat și pe pământeni ca pe noi.

– Da, ceva de genul ăsta, rostește Promy cu glas sugrumat, înecându-se și tușind. Am vrut să ajut. Numai că aici voi mi-ați mulțumit, în schimb, pe Pământ, am primit drept recompensă... pe lângă scuipaturi, un piron, lanțuri și... o bestie de vultur care-mi sfârteca ficatul zi de zi, pe un vârf de munte, pe un ger cumplit, iar creația mea a fost contaminată de răul din Cutia Pandorei și spulberată de potop. Sună penibil și oribil în același timp, nu? Nici eu nu pot să cred. În Olimp și pe Pământ, cei care vor să ajute sunt premiați cu lanțuri, flegme și chinuri veșnice. Cei mai norocoși au parte de execuții și de o groapă comună. Nu eu, din păcate.

Promy își acoperă fața congestionată, incomplet ascunsă de bretonul ud și ciufulit, cu mâinile. Delfinul se lipește de el și mai puternic:

– Dar sunt și lucruri bune. Cu siguranță se întâmplă și lucruri bune, nu-i așa? întreabă delfinul, privindu-l pe Promy cu ochi mari și triști. De exemplu, ce-ai făcut tu pentru oameni, ce-a făcut prietenul tău, Heracle, pentru tine...

– Da, sunt, dar lucrurile bune nu compensează lucrurile rele. Nu există nicio compensație. Răul e ireparabil. Mai ales când se pierd vieți. Sau, și mai rău, suflete, șoptește Promy.  

– Aș vrea să te ajut, continuă delfinul, în timp ce ochii i se luminează. Dacă pot, te rog să-mi spui. Știi, acum apreciez mai mult ce am aici. Și voi apăra ce dețin.

– Știu. Mulțumesc! Contează foarte mult pentru mine să văd că te interesează ce mi s-a întâmplat, deși, sincer, mă simt stingherit. Nu știu, iar nu-mi vine să cred: sunt atât de puține planete în univers pe care există condiții de viață, pe care le poți amenaja și unde pot trăi ființe raționale. Atât de puține! Una dintr-un miliard. Viața e un miracol. Chiar și o bacterie probiotică e un miracol. Sunt convins că voi sunteți mai conștienți decât pământenii de ce aveți și că o să apărați mai bine viața pe Gliese. Voi, ca și hobittii din ”Stăpânul Inelelor”, ca Frodo sau Sam, aveți o putere foarte mare: inocența. A, și simțul responsabilității.

După discuția cu delfinul, lui Promy nu-i mai priește vacanța pe Gliese, nu mai are chef de nimic, se agită în continuu, se foiește și se răsucește toată noaptea fără să închidă un ochi, cu riscul de a dărâma și a sparge obiectele de artă din bungaloul albastru. Cu obrajii în flăcări și ochi arzători, mă imploră să mergem acasă, în Olimp:

– Hai să mergem înapoi! Te rog, Ile!

– Gata deja? De-abia a-nceput să-mi scadă febra. N-au trecut decât trei zile. Ce e? Ți-e dor? Îți faci griji pentru cei rămași acasă și pentru Olimp? Te simți vinovat că tu ești aici, în siguranță, iar Chiron, de exemplu, nu-i? Îți lipsesc problemele? Problemele din Olimp și de pe Pământ... Ți-e dor și de probleme?

– Da, Ile, exact. Toate astea și încă ceva. Nu mai suport să stau aici, după ce le-ai spus ce-ai spus. Mi-e rușine.

***

Chiar dacă Promy, cu voința lui titanică, își impune să-și prelungească vacanța pe Gliese cu trei zile, deși n-are niciun chef (ajungând astfel la numărul record de șase zile de concediu la malul Ataraxiei), ne întoarcem de pe Gliese la București, la concertul ”The Wall” al lui Roger Waters la București, mi-am luat bilet din iarnă și nu trebuie să-l ratăm. Mă impresionează prezența foarte mare a publicului la concert (peste 50.000), mă bucur că are audiență, chiar dacă stăm presați precum cărămizile din Zid sau ca la cozile nesfârșite din vremea comunismului. În copilărie, am perceput intens și dureros Zidul comunist din ”Epoca de aur”, așa că vroiam cu disperare o altă Românie, fără Ziduri, din care să dispară frica și mizeria (deopotrivă morală și materială). ”The Wall” nu a fost pentru mine o muzică a evaziunii, ci, dimpotrivă, una care m-a ancorat în realitate cât se poate de adânc și m-a impulsionat să mă confrunt cu Zidurile din mine și din exterior.

Imediat după concert, am citit un articol ”Sânge pe Zid” al jurnalistei Elena Dumitru de la ”Adevărul”. Sincer, autentic la fel ca spiritul ”Pink Floyd”. Un strigăt țâșnit din ciocnirea de Zid! Concertul a trezit-o pe jurnalista desensibilizată (care scria articole despre masacrele din Siria fără să simtă nimic, fără să arunce măcar o privire la fotografiile copiilor intoxicați de gaze sarin) din starea de comă... Fusese ”comfortably numb”. Violența mediatică excesivă și continuă, sigur, ne desensibilizează. Suferința și moartea nu ne mai spun nimic. A fost nevoie de muzică pentru a putea simți din nou. Iar muzica a reușit asta pentru că era ”o experiență sângeros de personală”, așa a spus, inspirat, jurnalista. Tot ce-a compus Roger Waters a fost o expresie a experienței sale (moartea tatălui în al doilea război mondial, mama ultra-protectoare și posesivă, profesorii agresivi, sarcastici și convenționali de la școală, relațiile problematice cu femeile, politicile guvernului etc.), dar tocmai autenticitatea l-a făcut credibil și capabil, în final, să depășească sfera personală și să devină universal.

În timpul pauzei dintre cele două părți ale concertului, Zidul a fost acoperit de imaginile victimelor războaielor și ale terorismului (inclusiv de stat), invitându-ne la reculegere și reflecție. Liniște adâncă, minute în șir. Tăcerea morții. Încă un memorial al victimelor... Ce rost mai are are? Cui protest? Dar imaginea morții vroia să ne invite, de fapt, să apărăm viața. ”Hey you! Don’t help them to bury the live / Don’t give in without a fight”. Nu avem dreptul să luăm nicio viață, cu atât mai mult a celor nevinovați. Nici măcar una.

O zi după concertul de la București, cântăreața Hyon Song-wol (fostă prietenă a lui Kim Jong-un, liderul nord-coreean) a fost executată împreună cu alți 11 artiști, în fața familiilor lor care vor fi și ele arestate și duse în lagăre de detenție, căci se practică pedepsirea exemplară și colectivă în Coreea de Nord. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel, o să te obișnuiești. Cântăreața interpreta muzică patriotică (de genul celei de la ”Cântarea României” de la noi, din vremea comunismului, festivistă și ultrastandardizată), altceva nu prea e accesibil în Coreea, doar nu ne gândim că ar fi putut participa la un concert ca ”The Wall”, împreună cu Roger Waters. Mare noroc că a fost executată! Și-ar fi putut petrece următorii ani într-o vacanță prelungită într-un lagăr de concentrare, să muncească până crapă (dacă n-ar fi ucis-o foamea mai înainte), înhămată ca animal de povară la care pline (femeile primesc frecvent acest rol decorativ), să mănânce pământ, șerpi și viermi, să-și înece copiii sau să care greutăți până avortează (dacă era însărcinată), să fie violată, torturată și sfâșiată de câini.  

Apropo, concertul ”The Wall” nu ar fi putut avea loc în nicio țară fundamentalistă (comunistă, islamică) ori unde e dictatură. Trebuie, totuși, să apreciem ce avem în România: internet (chiar dacă monitorizat de Big Brotheri – ai noștri și ai lor), muzică, spectacole, filme, cărți, libertate de circulație, putem să ne îmbrăcăm cum vrem și să spunem ce vrem în public. Libertatea de expresie nu se poate compara cu nimic, este singura care poate aduce o gură de aer pe o planetă intoxicată cu gaze sarin, ideologii și corupție.  

O vacanță întreruptă pentru noi ca să vedem concertul. Dar viețile curmate de Zid... miliarde de-a lungul timpului? Chiar vieți de copii. Zidul înghite și copii, mai rău ca nenea Cronos. Copii mitraliați sau intoxicați cu gaze sarin în Siria, copii epuizați de muncă, foame și frig, bătuți, arși, înecați, sfâșiați de câini în gulagul din Coreea de Nord, copii abuzați în fabrici, ateliere, lupanare, tabere de refugiați și lagăre. Copii care nu au avut niciodată o vacanță în timp ce dictatori la modă ca Madame Al-Assad petrec la Paris ori bătrânei de treabă ca torționarul Vișinescu își plimbă liniștiți cățeii în fața blocului. Dictatori caritabili, ale căror poze apar în revistele de modă și lifestyle, le-au dăruit acestor copii o primă vacanță eternă. Ofertă specială cu 100% discount. Vacanță direct în paradis. 

Mă uitam hipnotizată, îngrozită și scârbită la articolele despre execuția artiștilor din Coreea de Nord și încercam din nou senzația aia cumplită de neputință. Parcă asistam la execuție. Mă uitam și eu, la fel ca și rudele victimelor, și nu puteam face nimic. Încă puțin sânge pe Zid? În seria nenumăraților morți, victime ale războaielor și terorismului de stat? În avalanșa halucinantă a imaginilor horror din media? Mai contează? Nici nu mai încap toți pe Zid, nu mai e loc să-i comemorăm, Roger! Iar de cei mai mulți nimeni nu știe nimic.

Până și pe Promy, o ființă superioară, sublimă, un titan inteligent și creativ, bun și curat, demn și curajos, ”so fucking special”, niște Kim Jong-un-i spălați pe creier și ticăloși din Olimp au reușit să-l pună în lanțuri, să-l mânjească cu labele lor împuțite, să-l umple de balele lor și să-și bată joc de el, (inclusiv de opera lui) mii de ani la rând, cu nerușinare. Le pare rău doar că a supraviețuit (numai el și cu fii-su, din milioane) și continuă să-i sfideze. Și în România, în anii ’50, în ”obsedantul deceniu” al instalării comunismului, intelectuali de marcă precum Vulcănescu (mort în închisoare), Noica, Pillat, Paleologu, Steinhardt ori Petre Țuțea au fost arestați și izbiți în mod organizat, sistematic, de Zidul comunist pentru a fi transformați în ”oameni noi”. ”Hei rup, hei rup, muncim, muncim, o lume nouă construim.” ”Noi muncim, nu gândim”. Iar Iisus, ”regele iudeilor”, a fost victima Big Brotherilor iudei, farisei (și, într-o anumită măsură, a sistemului de represiune roman și a poporului fanatizat care a urlat să fie eliberat Barabas și nu Iisus). Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Sistemul, reprezentat prin personaje ca Zeus sau Kim Jong-un, continuă să se perpetueze. Nu mă întreb cum pot să existe asemenea creaturi, ci de ce au atâta putere? De ce-i lăsăm? Și de ce legitimăm sistemul (fie și prin tăcere sau conformism), indiferent cât e de absurd?  

Ce e corect? Uite, Big Brother, încă îmi iese corect socoteala: ”2+2=4”. Fă ce vrei, dezbracă-ne, întoarce-ne cu fața spre Zid, leagă-ne la ochi și pune-ne pistolul la tâmplă! Sau trage cu mitraliera. Mai sigur și mai de efect. Big Brother, pe mine nu mă mai întreba nimic, nu-ți voi răspunde. Nu voi schimba notele, nu te voi pupa în cur, nu-ți voi cânta ode și, mai ales, nu te voi iubi niciodată. Asta e ce pot eu să fac. Și o să fac ce pot. Și gata, nu mai vorbesc cu tine! Nu meriți. Și, oricum, nu înțelegi nimic.  

Mă clatin pe picioare, dar nu mai contează. Îmi lăcrimează ochii, îmi simt buzele uscate, arse, mi-e sete, iar legătura de pe ochi mă strânge. Nu, scoate-mi legătura, vreau să mai văd o dată Zidul! E imens, alb și rece, atingerea lui înghețată mă curentează: un cimitir fără margini, fără pietre de mormânt, al celor fără nume, prea umili și neînsemnați și, totodată, prea speriați ca să-l mai bântuie măcar. Încă respir. Totul e alb. Albul ochilor unui orb. Și acum trage!

Fără aplauze, fără ID, fără mail

Mi-e frig.

Mi s-a zbârlit părul de pe mâinile și picioarele neepilate,

Corpul mi s-a curbat curios,

Privesc la nesfârșit podeaua nemăturată, covoarele neaspirate și gresia necurățată cu mopul.

Părul meu e un ghemotoc țepos și încâlcit ca firele mopului.

Sunt un croasant mucegăit, obez, colcăind de E-uri,

expirat de mult,

care nu mai știe să-și treacă în CV nici data nașterii, nici aroma,

care și-a uitat adresa... chiar și pe cea din mail,

fără educație, fără ocupație,

fără nume.

Cineva a vrut să mă arunce la gunoi, dar a renunțat.

I-a fost scârbă să pună mâna pe mine.

Un câine vagabond mă adulmecă,

Dar trece mai departe.

Tânjesc după o atingere...

O atingere delicată ca ploaia de frunze a toamnei.

Frunzele alunecă mereu atât de ușor,

Se sting atât de discret, atât de frumos,

În noaptea dulce cu miros de vreascuri arse, de vin fiert și ciocolată caldă.

Nimeni nu o să-mi aprindă nicio lumânare

Nici măcar una parfumată... cu aromă de merișor și scorțișoară.

Nimeni nu mă va mai aplauda niciodată.

Cu mâinile unsuroase și murdare

Îmi sfâșii carnea putredă și-mi smulg inima.

Grăsimea și sângele îmi picură pe mâini încet,

Plouă,

Stropi de grăsime, burți zgâlțâite la nesfârșit pe youtube - o reclamă la produse de slăbit,

Tremur de silă.

Inima mea bate incorent și zmucit, în ritm de dubstep,

O alternanță de scârțâieli și pârțuri,

O mănânc

Crudă

Ca talibanii.

”My precious”!

Era totuși o inimă de ciocolată

Pe care o puteai cumpăra la promoție

și da cadou de Valentine’s Day.

E frig,

știu că e frig,

dar nu mai simt nimic.