Examen cu Big Brother. Vol 1. XXV. Sunt o proastă de dau din abis în abis: îl iubesc pe porcul de Siegfried!

      Plouă. Plouă halucinant, dezlănțuit, de parcă a venit sfârșitul lumii. O ploaie acidă și tăioasă. Stropii se prefac în miliarde de cioburi de sticlă care cad în continuu peste mine, străpungându-mi pielea și sfârtecându-mi carnea. Presse-papierele s-au spart, corpurile au fost zdrobite, sufletele au murit... Stau în ploaia de cioburi, ciuruită de ele, urmărind hipnotizată căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc. Deodată, cioburile devin fierbinți și încep să se topească. Mă ard. Ploaia de cioburi se transformă într-un ocean de flăcări. Vreau să fug, dar ceva mă reține. Muzica... Cineva cântă. Atât de frumos... ceva care, în mod bizar, în același timp, te destramă și te face să te simți întreg, te slăbește și te întărește, te rănește și te alină, te înlănțuie și te eliberează.

      În ploaia de flăcări, Brunnhilde cântă dragostea ei pentru Siegfried. Walhalla e în flăcări, a sosit ”amurgul zeilor”, dar Brunnhilde continuă să cânte tare, răscolitor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. A pierdut ”inelul puterii”, ”inelul nibelungilor”, și-a pierdut nemurirea, și-a pierdut coiful și sabia, l-a pierdut pe Siegfried, a pierdut și tărâmul zeilor, Walhalla, iar acum își pierde propria viață. Singurul lucru care i-a rămas e muzica, de aceea, Brunnhilde cântă mai departe răvășitor, dezlănțuit, cu aceeași forță și pasiune tragică. Din dragoste și disperare.

Cântecul Brunnhildei (din tetralogia lui Wagner, ”Inelul nibelungilor”, interpretată în premieră și în România, la festivalul ”George Enescu”, la care îmi luasem bilet din iarnă) este, cu siguranță, sublim și tragic, dar să vedem acum mai îndeaproape povestea în sine. Aurul Rinului, păzit de fiicele Rinului, e sustras de nibelungul Alberich, chiar sub nasul stăpânului zeilor, Wotan. Nibelungul știe că din acest aur poți să-ți creezi un ”inel al puterii” (ca-n ”Stăpânul inelelor”) care te ajută să controlezi întreaga lume. În timp ce nibelungul își face inelul, Wotan își recompensează neglijența și se revanșează față de Alberich printr-un supercastel în Walhalla.

Numai asta îi lipsea. Credeți că și-l construiește singur? La fel ca și Știi Tu Cine... Zeus, Wotan pare incapabil să realizeze singur ceva: astfel, apelează la giganți, stăpânii pământului, să-i clădească acest castel în Walhalla și promite să le-o dea în schimb pe Freia, zeița dragostei, a frumuseții și a tinereții veșnice (un fel de Afrodita). Aceasta le va procura giganților mere de aur, secretul nemuririi și al tinereții. Mere de aur cum au și Hesperidele în grădina lor paradisiacă și de unde s-a servit și Her la nevoie, cu ajutorul lui Atlas, când stăpânul său, Euristeu, i-a cerut. Ori precum cel pe care l-a câștigat Afrodita (în competiție cu Madame Hera și Antenuța) de la Paris. Un premiu inspirat și util care a provocat războiul troian și sfârșitul Troiei.

Și în mitologia germană merele de aur sunt la fel de folositoare. După ce o predă pe Freia cu tot cu merele ei de aur giganților, Wotan descoperă ceva înfiorător: îmbătrânește! Ce revelație! Asta după ce se gârbovise complet și se împiedica în barba albă, noduroasă, lungă până-n pământ. Și Știi Tu Cine... Zeus ar fi procesat mai repede. Disperat, Wotan o cere înapoi pe Freia cu merele de aur și promite în schimb aurul Rinului giganților. Aceștia o înapoiază pe Freia, iar Wotan îl înșeală pe nibelung și-i ia aurul și inelul, apoi le încredințează giganților. Nibelungul păgubit aruncă un blestem îngrozitor: cine va deține aurul și inelul va muri (inclusiv zeii!). Blestemul puterii, normal. Spre confirmarea blestemului, giganții, Fasolt și Fafner se omoară deja între ei, iar cel rămas, Fafner, prefăcut într-un dragon, păzește aurul și inelul, astfel încât nimeni să nu ajungă la ele. 

Destul de relevant pentru greșelile zeilor pe care le plătesc alții, nu? Un amestec de abjecție și sublim, de glorie și mizerie, înălțare în slavă și prăbușire în abis. Unde abjecția, mizeria și căderile sunt produse mai întâi de toate de zei. Dacă scoți muzica lui Wagner, cu aura ei solemnă și tragică, și lași doar povestea, rămâne ceva stupid și penibil, o telenovelă. Și nu este doar o telenovelă a puterii, peste aceasta se suprapune povestea de dragoste, sufocată de politică și cu final dezastruos, dintre Siegfried și Brunnhilde. Walkirie și fiica lui Wotan, Brunnhilde îl înfruntă cu curaj pe stăpânul cerului pentru a-i lua apărarea lui Siegmund, tatăl lui Siegfried,. Her și Știi Tu Cine... Zeus, Luke și Darth Vader, se știe... Pentru asta, tăticuțul o recompensează pe Brunnhilde în felul următor: își va pierde nemurirea, dar va rămâne ”la înălțime” (ca Promy pe Elbrus) – va sta pe o stâncă înaltă, izolată de lume, înconjurată de un foc uriaș, veșnic arzător și va dormi până când un supererou va reuși să treacă de flăcări și s-o trezească. Poate că așa își va ține cioculețul mic și sabia deoparte.

După ce ucide dragonul (pe Fafner) și îi ia inelul puterii, Siegfried dă o fugă până la Brunnhilde ca s-o trezească printr-un sărut. Apropo, dragonul ăsta, Fafner, la fel ca Smaug din ”Hobbitul”, nu e precum Știi Tu Cine... Zeus, să emită numai fulgerașe, spermă și onomatopee, e capabil chiar să participe la o conversație și, dacă dorește, se poate comporta manierat. Încă o dovadă că animalele sunt superioare yahoo-ilor, pardon, umanoizilor. Sincer, comoara Nibelungilor ori a dragonilor Fafner și Smaug e foarte frustrantă pentru mine, cerșetătoare muritoare de foame cum sunt acum. Când dragonul Smaug își luase zborul spre cetate, cu coada zornăind de aur, mă rugam să și-o scuture mai spre mine, la București sau în Olimp, poate rămân și eu cu ceva, însă afurisitul de balaur mă evita sistematic.

Dar să ne întoarcem la Siegfried și la eliberarea Brunnhildei. Așadar, Siegfried străbate flăcările care înconjoară stânca rece, calm, sigur pe el, parcă fără să le simtă. Cool. Dar, când ajunge lângă  Brunnhilde, marele erou, Siegfried, cel care nu se temea de nimic și trecuse nonșalant cu sabia Nothung prin dragon și prin flăcări ca prin undele Rinului, aproape fără să-i observe, e pe punctul să leșine. Se scurge la picioarele ei, topit de dragoste. Abia mai găsește putere să-i șoptească un legământ de dragoste eternă și să-i dea inelul puterii ca zălog. Surprinzător, și Brunnhilde (fiica stăpânului zeilor) îl place pe Siegfried (un muritor) și-i jură dragoste veșnică.

Totul e perfect. ”Mai mult ca perfect” pentru Siegfried: are aurul Rinului, inelul puterii și dragostea Brunnhildei. Totul. Mai poate să vrea altceva? Cum?! Happy end? Să fie atât de liniștit și fericit? Nu, nu se poate. E prea bine. Și prea bine nu e bine. Mai ales pentru un erou rătăcitor, care străbate lumea făcând fapte mari și care aspiră în adâncul ființei lui la un sfârșit tragic, apoteotic. Să se oprească un pic din drumul lui, să răsufle și să guste puțin din merele de aur ale paradisului? Nu, nu, nu! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducere liberă à la Irina Margareta Nistor, ”La dracu, nu!”

Așadar, Siegfried o abandonează pe Brunnhilde acolo pe stâncă și pleacă în lumea largă, în căutare de noi aventuri și fapte glorioase. Merge ce merge și ajunge la curtea regelui Gunther. Acesta din urmă știe de forța extraordinară a lui Siegfried, de inel, de aurul Rinului și chiar de coiful lui (unul cu o funcție specială de teleportare și metamorfozare: îl poate duce oriunde vrea imediat și-l poate ajuta să-și schimbe înfățișarea), așa că nu prea mai vrea să-l lase să plece de la curtea lui fără să profite un pic. Mai mult, Gunther o dorește pe  Brunnhilde de nevastă, dar nu s-ar încumeta să sară în foc (la propriu) pentru ea ca s-o salveze.

Ca să-l rețină la curte, Gunther și Hagen, sfetnicul lui, îl îmbată pe Siegfried... cu o poțiune a iubirii. De îndată ce gustă elixirul dragostei, Siegfried uită de Brunnhilde, se îndrăgostește nebunește de Gutrune, sora lui Gunther, și e în stare să facă orice pentru a o lua de nevastă. Orice? Ei, acum să nu exagerăm! Siegfried se lansează într-o serie de acțiuni mărețe și nobile, demne de un adevărat erou. Pentru început, acceptă să mai treacă o dată prin foc pentru a o aduce pe Brunnhilde la curtea lui Gunther. Mai mult, se dă drept Gunther și, deși  Brunnhilde îl recunoaște, încearcă să o forțeze să se mărite cu Gunther, așa-zisul salvator. Și, pe lângă astea, îi smulge inelul puterii pe care i-l dăruise prin legământul dragostei. La nuntă, Brunnhilde izbucnește: ”Păi, stați puțin, eu nu sunt nevasta lui Gunther, ci a lui Siegfried!” Și povestește totul din fir-a-păr.

Brunnhilde, ca și Promy, spune întotdeauna ce are de spus, până  și lui Wotan, cu riscul s-o trăsnească tăticuțu’. Prost obicei! Doar n-o să se ferească acum de bărbatul său, adevăratul ei soț, Siegfried! Ce să mai vorbim de falsul ei soț, Gunther... Păi, Siegfried a cam greșit față de ea: nu doar că a plecat destul de devreme în căutare de aventuri, lăsând-o singură, sus, pe stânca înconjurată de flăcări, dar a trădat dragostea ei, s-a prefăcut că e Gunther, a vrut s-o oblige să se mărite cu falsul salvator, umilind-o, astfel, și mai mult, ba chiar i-a furat simbolul dragostei, inelul nibelungilor. Are Siegfried vreo mustrare de conștiință? O să cadă în genunchi în fața Brunnhildei și-o să-și ceară iertare? Nu, nici vorbă. ”No fucking way!” Cu ochii la Gutrune, ignorând-o complet pe walkiria lui, Siegfried jură strâmb că nu are nicio vină și că muierea asta nebună, Brunnhilde, vorbește numai prostii. Efectul bulgărelui... de căcat? Se pare că și supereroii se contaminează.

Acum, Brunnhilde își spune: ”Sunt o proastă. O proastă de dau în gropi... mă rog, în abisuri, că doar sunt walkirie, fiica lui Wotan, stăpânul zeilor. Din abis în abis, în ciuda IQ-ului, a înțelepciunii, a curajului și a forței mele legendare. Pot să am și inelul puterii, și coiful, și sabia Nothung, tot degeaba. M-am îndrăgostit tocmai de porcul ăsta. Era să-mi smulgă inelul cu tot cu deget, după ce mi-a jurat dragoste eternă. M-a înjunghiat pe la spate. O fi băut vreo poțiune magică de s-a îndrăgostit de pițipoanca asta. Și ce dacă? Chiar dacă și-o trăgea cu ea, trebuia să se poarte cu mine în halul ăsta? Să mă mintă, să mă înșele, să mă fure, să mă vândă nenorocitului ăsta de Gunther care se cacă pe el numai când îmi încrunt sprâncenele?! Și-acum ce-mi mai pasă de porcul ăsta de Siegfried? De ce mă gândesc tot la el? Vreau să mor, nimic nu mai e ca mai înainte. Ce păcat că sunt o walkirie și nu pot să mă opresc când vreau! Ba nu, acum sunt muritoare, uitasem! Am dormit așa de mult că nu mai știu nimic, nu mai înțeleg nimic. Ah, viața mea a durat mai puțin ca licărul sabiei mele când l-am apărat pe tatăl lui Siegfried ori ca cel din ochii lui Siegfried când m-a văzut pe mine, zăcând pe patul înconjurat de flăcări. Mai mult am dormit. N-am mai mâncat mere de aur de mii de ani, nici nu le mai știu gustul. Nu mi-am mai cumpărat un gadget nou, măcar o sabie tare sau un coif, Atena din Olimp are unul de fițe. N-am avut niciodată orgasm. Nu mi-am tras-o decât o dată cu Siegfried și atunci m-a durut, normal, s-a rupt himenul. Nici nu mai vreau s-aud de porcul ăsta. Și, la urma urmei, ce-a făcut Siegfried ăsta? Ceva pentru oameni sau pentru zei? A ucis un dragon. Hm, ăsta era ultimul reprezentant din specia lui. Și nici măcar nu era un dragon la origine, ci un gigant, unicul capabil să construiască ceva aici, în Walhalla, căci tăticuțul meu nu știe decât să facă praf. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Dar acum vine sfârșitul lumii noastre. Am darul prevederii. Din păcate, nu trebuie să fii clarvăzătoare ca să anticipezi apoca...lipsurile. Ce bine! M-am săturat să lupt de una singură, să fiu nebuna cu coiful și spada, pe care toți o iau în râs. Coiful și spada nu mai sunt la modă, cred că trebuia să-mi iau altceva mai pe trend, poate un iPhone 11.”

În cele din urmă, Brunnhilde decide să se răzbune, căci altfel nu poate îndrepta trădarea lui Siegfried. Astfel, îi mărturisește lui Hagen (care e urmașul nibelungului Alberich și dorește să pună mâna pe inel) unde se află punctul slab al lui Siegfried, ”călcâiul lui Ahile”: spatele, niciodată expus, căci un viteaz nu întoarce spatele în luptă. În rest, Siegfried e invulnerabil, protejat de vrăjile ei. În pădure, la vânătoare, Hagen îl înjunghie pe Siegfried pe la spate (și la propriu, și la figurat), îi ia inelul și dă vina pe un mistreț sălbatic pentru moartea lui. Un sfârșit triumfal, eroic, nu? În ultimele clipe, Siegfried își aduce aminte de Brunnhilde. De fapt, pe ea o iubește. Târziu. Prea târziu. Mai târziu e prea târziu.

Siegfried e vinovat, a fost pedepsit pe drept cuvânt și, totuși, Brunnhilde îl iubește. Merită? Nu, în niciun caz, e un porc, dar ea îl iubește. Muritorii lui Promy merită? La fel ca Promy, Brunnhilde nu a greșit decât că iubește. E pedepsită pentru că iubește. Și își acceptă suferința. Dacă Siegfried a sărit în foc pentru ea, o va face și ea acum pentru el. Doar că inelul trebuie să dispară, aduce numai conflicte, corupție, distrugere și moarte. Trebuie să se încheie odată blestemul puterii: inelul va fi redat fiicelor Rinului, să-l ascundă în apele adânci, unde să nu-l mai găsească nimeni niciodată. Brunnhilde recuperează inelul și se pregătește să plonjeze în rugul funerar al lui Siegfried. Îndată ce se va arunca în foc, Rinul se va revărsa, iar fiicele Rinului își vor lua înapoi inelul, Hagen se va îneca și Walhalla, cetatea zeilor, va fi cuprinsă de flăcări.

Brunnhilde zâmbește trist, dar cu o anumită seninătate, iar ochii îi strălucesc ca două lumini dintr-o altă lume. O lume ce încă nu s-a născut. Zeii dispar, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Focul pârjolește, dar și purifică. Mistuie, însă și regenerează. Lumea cea veche și putredă trebuie să fie înghițită de flăcări. Va veni în curând o lume nouă, mai curată (cel puțin la început). O nouă ordine. Sacrificiul Brunnhildei o face posibilă.  

Cântându-și dragostea pentru Siegfried, Brunnhilde plonjează în ploaia de foc. Flăcările ard halucinant, dansând dezlănțuit în jurul ei. O orbesc. Ochii albaștri, mari și limpezi i se încețoșează, fumul o înăbușă, mâinile îi transpiră, buzele îi tremură, chipul i se înroșește, obrajii i se încing. Părul lung, blond i se aprinde, Brunnhilde îl privește cum se mistuie, în transă, parcă nevenindu-i să creadă. Carnea îi sfârâie, fumul greu o îneacă. Continuă să cânte. Focul mușcă fără milă din pielea ei fină, albă ca zăpada, pe care nu demult o mângâiase Siegfried, iar cântecul e pe cale să se transforme în urlet. Dar, deodată, flăcările se fac unduitoare și mătăsoase ca apele Rinului, iar atingerea lor devine răcoritoare și proaspătă ca o ploaie de vară. Lacrimile Fiicelor Rinului. Lacrimile ei. Lacrimile lui Siegfried! Lacrimile lor atingându-se ușor și dezmierdându-se, topindu-se una într-alta, amestecându-se tandru într-o ploaie purificatoare, parcă nesfârșită. Lacrimile spală păcătale lumii. Lacrimile o învăluie lin, în lumina cu miros de cenușă a înserării. Lumina binecuvântată a sfârșitului, prevestitoare a Învierii. 

***

Și în Olimp are loc un festival de muzică, ”Lumina lui Apollo”, organizat chiar de zeul soarelui și protectorul artei, concomitent cu ”Enescu”, incredibil ce ne-am sincronizat. Indiferent cine participă, îl va câștiga Apollo. Nici el nu suportă competiția: l-a jupuit de viu pe regele Marsias (inventatorul flautului) pentru că a fost mai bun la muzică decât el, imediat după ce a câștigat fraudulos întrecerea dintre cei doi, falsificând rezultatele cu ajutorul lui Caliope, muza poeziei epice. Cu ceva timp în urmă, Apollo avea unele înzestrări, dar, fiind obsedat de imnuri și ode dedicate sieși, si-a pervertit treptat talentul și a ajuns destul de convențional și formalist. Din păcate, Dio (Dionysos) nu-i poate face (practic) competiție: de obicei, zace prin șanțuri, e prea mangă ca să se înscrie măcar în concurs.

Promy vrea să diversifice participarea la festival, să invite artiști de pe Pământ și chiar de pe Gliese (deși nu le poate garanta securitatea), să formeze comisii de experți cât mai neutri care să voteze și altceva în afară de Apollo. Poate că o să organizeze, împreună cu Dio, dacă-l ridică de prin șanțuri și reușește să-l trezească, un festival concurent la anul. Unul pe bune. Ca să existe o alternativă. Nu mai vrea ”să executăm cultura”, cum susțineau, cu entuziasm de paradă și ”mânie proletară”, comuniștii scuipați din tancurile sovietice prietene, amatori de festivism ultrastandardizat, idolatru și grotesc, în filmul ”Nunta mută”. Nu-și mai dorește aplauze cu pistolul la tâmplă. Ori sub amenințarea tancurilor. Bineînțeles, Apollo nu vrea s-audă de reformă sau de festivaluri alternative, deși a primit și el un iPhone 11 ca stimulent. De-aici, de sus, din Olimp, s-ar zice că se poate vedea mai bine, există o perspectivă, dar, nu, de fapt, e mult prea departe de oameni și de lume. Așa că fiecare se crede stăpânul lumii și vede numai ce vrea.

Într-o seară, Promy vine acasă, de la festival, ușor șifonat, cu tricoul alb rupt, coafura stricată și buza spartă. Nu zice nimic, se scanează absent, apoi se trântește pe scaun și se uită o vreme în gol, împietrit. Mene îl privește un timp încremenit, în tăcere, apoi își palpează fața și corpul, fără să se ascundă de noi. Cu o grimasă de groază întipărită pe chip, remarcă sângele de pe degete. Și lui îi sângerează buza, deși a stat tot timpul acasă. Ceva mai târziu, la masa de seară, după ce ronțăie o pungă de Maretti cu pizza și bea un pahar de vin roșu de la Chiron, în sfârșit, Promy ne povestește ce s-a întâmplat. Pe măsură ce avansează, aerul vibrează de tot mai multă energie, ochii îi ard, venele de pe frunte i se umflă, tâmplele îi pulsează, iar vocea îi tună:

– M-am întâlnit cu Apollo la festival. I-am propus iar măsuri de reformă și s-a enervat. M-a jignit și m-a înjurat, așa că mi-am scos flautul și am interpretat ceva pe gustul lui: cântecul lui Marsias! Nu-l mai știam prea bine, dar mi-am adus aminte suficient cât să-l recunoască. De când vroiam să-i fac o dedicație lui Apollo! Nu am apucat să cânt mai mult de câteva măsuri, că mi-a zburat flautul din mână și apoi am primit un pumn năucitor în față, de eram gata să mă prăbușesc. Apollo a rânjit satisfăcut, arătându-și dinții albi, strălucitori, perfect regulați, de vedetă hollywoodiană. Noroc că sunt obișnuit cu asemenea reacții demne de un intelectual. De fapt, nu ar trebui să mă obișnuiesc. M-am străduit să-mi păstrez echilibrul și apoi i-am dat și eu una lui Apollo, drept în față. Legitimă apărare! Îndată, am fost înhățat de doi zdrahoni ai lui Apollo care m-au ținut  strâns, iar Apollo m-a lovit peste față, în burtă, în coaste și la ficat, unde mă doare mai tare. Toată lumea de la festival din zonă a asistat  la scenă impasibilă, fără să facă nimic. Din fericire, a trecut pe-acolo Dio. Săracu’ Dio a crezut mai întâi că n-a văzut bine, așa că s-a frecat la ochi ca să se dezmeticească. Nu, n-avea halucinații, nu băuse mai mult de 17 cafele ”Finlandia” (fără de care nu s-ar fi putut trezi), Apollo chiar mă bătea. Într-un impuls, Dio s-a aruncat în fața mea și a încasat el loviturile, așa că Apollo s-a oprit. Nu a îndrăznit să mă înfrunte singur, ticălosul! M-ar jupui și pe mine de viu imediat, fără să clipească. Abia așteaptă de fapt. Noroc cu Dio, nici nu mă gândeam, nu neapărat la reacție, dar să fie cât de cât treaz! Nu știu de ce, ei fac cu mine (și cu frații, și cu prietenii mei, și cu oamenii, și cu opera mea) orice... da, orice, absolut orice, dar tot ei mă acuză pe mine că am tupeu.

Promy își suflă cu furie bretonul ciufulit, așa că îi vedem toți fața congestionată și ochii arzători. Oftează adânc, apoi își ridică picioarele pe masă și le întinde încet, trosnindu-și oasele. Parcă se sufocă din nou și nu are loc. Rămâne în bucătărie, se leagănă cu scaunul, scârțâind pe ritmuri de dubstep, mai bea un pahar de vin de la Chrion și fumează havană după havană, învăluindu-se în nori de fum. Numai ritm, fără muzică. Cum era cântecul lui Marsias? Parcă nu mai știe nimic. Întunecat la față, cu ochii rătăciți și buzele strânse, vorbind în șoaptă, cu glas sugrumat, Mene ne mărturisește că a simțit loviturile lui Apollo. Are și el buza spartă. Promy tresare, îl bate ușor pe spate și îi strânge mâna puternic, fără să rostească vreun cuvânt. Apoi, Mene se retrage în cameră, cu Mi Ko, le e greață amândurura. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Cum nu mă îndur să-l las singur pe Promy, îmi fac o cafea decofeinizată, cu lapte și zahăr, mă așez lângă el și-l țin de mână, împletindu-mi degetele cu ale lui. Aproape de miezul nopții, Mene și cu mine ne întrebăm dacă să activăm scuturile energetice, dar Promy, deși paranoic declarat și printre promotorii ”Ghidului paranoicului” și al browserului Tor Browser Bundle (care ascunde identitatea digitală), natural born paranoid, își suflă bretonul și ne spune cu căldură:

– Dragii mei, nu sunt chiar așa de paranoic. Și nici nu vreau să devin. Nu ne vede decât Obama, cu asta ne-am obișnuit, a devenit parte din cotidian. Practic, nu putem să bem cafeluța sau altceva fără Obama și, eventual, îl consultăm: câte lingurițe de zahăr/ambrozie să punem la cafea sau ce pahar de vin să alegem. Să-l întrebăm acum pe Obama și ce părere are de scuturi? Nu cred, e tot un Big Brother. Vă spun însă opinia mea: scuturile ar bate la ochi și ar putea avea exact efectul contrar. Uitați, prefer să fie Dio scutul meu, cum s-a întâmplat de altfel. Voi sunteți scutul meu. Toți cei dragi. Nu am nevoie de altceva.

***

Noaptea, încep să mă frământ. Alt flaut spart? Alte presse-papiere sfărâmate? Alte suflete moarte și trupuri zdrobite? Muzica s-a terminat? Nu se mai aude nimic? Nici cântecul lui Marsias?

Stau în ploaia de cioburi de presse-papier care alunecă fatal, la nesfârșit. Miliarde de cioburi din toate timpurile și toate lumile cad peste mine și mă străpung neîncetat, fără să mă rănească. Se topesc în mine, haotic și inexorabil, într-o masă amorfă, monstruoasă, dar nu mai simt nimic. Paralizat într-un scaun cu rotile, Promy are flautul spart și nu mai poate cânta. A uitat și cântecul lui Marsias. Nu mă recunoaște nici măcar pe mine. Ochii săi stinși și goi fixează o insectă storcită sus, pe tavanul mâncat de igrasie. Își mișcă buzele vinete în gol, fără să poată rosti niciun cuvânt. Oftează. Slab, abia auzit. Respirația i se stinge lent. Cioburi din presse-papierul de pe Gliese, cioburi din mine, cioburi din tine, Promy... Vezi, nu știai totul. Asta nu ai anticipat. Nu sunt numai apoca...lipsurile, finalurile alea absurde, tragicomice de telenovelă, reluate în continuu, nici cele solemne și înălțătoare de ”Moartea Isoldei” ori de ”Amurgul zeilor”. Acum nu mai e nimic. Cioburi din tine trec prin mine fără să le simt, amestecându-se absent, într-o ”nuntă mută”, cu toate celelalte. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

A doua zi, ne propunem să mergem la palat să facem reclamație, seara, când se trezește Dio (singurul care se scoală mai târziu ca mine, în cazul în care o face), ca să depună și el mărturie. Între timp, încă de dimineață, Apollo a sosit la palat pentru a-și prezenta propria plângere, transportat într-un scaun cu rotile, bandajat în gips până-n vârful capului, lăsând să se vadă din el doar zâmbetul orbitor hollywoodian. Normal, a fost atacat de viermele ăla de trădător jegos și fără niciun talent, porcul ăla de câine turbat, lepădătura de Prometeu, doar se vede cu ochiul liber, titanul ăla împuțit l-a omorât în bătaie și i-a spart capul. Zdreanța aia de Prometeu ar fi trebuit să fie acum la pușcărie, unde i-e locul, cu toate neamurile lui, nu înțelege de ce i s-a permis s-o șteargă cu ajutorul bulangiului de Heracle și al bestiei sale de unicorn.

După ce Dio se trezește cât de cât (adică pe la șapte seara), Promy se chinuie să-l convingă să depună mărturie. Dio are mari rețineri, nu știe să fi fost un proces corect vreodată în Olimp (asta în puținele cazuri în care a existat vreo judecată), nu vrea să-și piardă timpul cu prostii și nu dorește sub nicio formă să sporească mânia și ura lui Apollo. O să-l jupoaie și pe el de viu. Promy insistă, dacă Dio l-a ajutat o dată, poate că o va face și a doua oară:

– Ah, știu, Dio, nu te pot ispiti pe tine cu gadgeturi și haine de fițe. Nici dacă-ți ofer niște contacte în Olimp, pe Pământ sau pe Gliese pentru viitoarele evenimente artistice. Nici măcar dacă promit să-ți fac cinste diseară. Da, o să spună că suntem amândoi niște porci, ticăloși, mincinoși, bătăuși, alcoolici și drogați, violatori și criminali, evident. Știu că totul pare de căcat, și eu am mereu aceeași senzație, dar, uite, depinde și de noi, tu nu ai fost de căcat, ai intervenit pentru mine. Te rog să o mai faci o dată. Sunt sigur că tu nu ești doar mai bun, mai inspirat și mai creativ decât Apollo, ci și că ai curaj. Și ești un prieten adevărat. Te aștept la palat, la... stăpânul Chiron.

De ce mai stăm? De ce nu plecăm odată? Așteptăm confirmare de la Dio? De dimineață, deși foarte istovită după încă o noapte pierdută pentru Olimp, i-am tot suflat bretonul lui Promy și i-am studiat chipul, așteptând să evolueze de la ”fără față” la bacterie probiotică și apoi măcar la figura mai războinică și dârză de Harry Potter, dacă nu se poate mai mult. Acum e încă în stadiul de bacterie probiotică. Nu-i nimic, vom merge la palat și așa, numai să dea șeful semnalul (”La ataaac!” ca Napoleon din ”Pisicile aristocrate”). Cum mi-am pierdut iar răbdarea, explodez:

 – ”La ataaac!” preiau eu comanda, ignorându-mi statusul actual de Lafayette și erijându-mă în rolul lui Napoleon.

– ”Eu sunt șeful, eu spun când mergem. I’m the leader, I say when…!” încearcă Promy să-și recâștige autoritatea. 

– Cât vrei să aștept? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ți-am spus că nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani. Sunt o biată muritoare. Ce să-ți dau ca să vii? ”Do you want a medal?” sar eu ca Dasterdly, stăpânul lui Muttley.

– ”Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah” se prostește Promy, imitându-l pe Muttley, câinele (ne)credincios cu un râs aparte.

– Să-ți dau inelul puterii ca să te mobilizezi? insist eu. Mă străduiesc să-l distrug de jde mii de ani, am fost și în Mordor pentru asta, dar nici flăcările Mordorului nu l-au mistuit. La Wagner, în ”Inelul nibelungilor”, până la urmă s-a rezolvat problema și s-a refăcut echilibrul universal. Fiicele Rinului au recuperat inelul. Doar apa sau focul pot anihila un inel al puterii.  

– Încearcă și în Dâmbovița. Cine știe, propune Promy. Uau, ia ascultă ce tare sună, wagnerian de-a dreptul: ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” Pe lângă ”Arunc inelul puterii în Rin! Arunc inelul puterii în Mordor! Arunc inelul puterii în Styx!”, ascultă, te rog: ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița”, repetă el fascinat. Intelectualii au datoria să distrugă inelul puterii. Să ne mai mirăm că sunt depresivi ca mine și Alex? Dar, ce să zic, încearcă și în Dâmbovița.

– Uite, fac pariu că se întâmplă așa: arunc inelul puterii în Dâmbovița, îl înghite un pește, peștele e pescuit de un bătrânel (sper că nu unul d-ăia simpatici ca Vișinescu sau Cormoș, torționari de treabă altminteri) și înghițit cu tot cu inel, bătrânelul e mușcat de un câine maidanez care nu e eutanasiat și mai mușcă 28 de persoane, dar în cele din urmă e călcat de o mașină... a mea. Iar eu, rămasă fără mașină (ridicată, normal, de Supercom), iau câinele rănit de moarte în brațe și-l duc pe o băncuță din parc. Din bot îi curg bale, sânge și inelul. Îl iau și-l azvârl iar în Dâmbovița. Și tot așa. Telenovela continuă. Hm, ce-ar fi dacă într-o zi Bebe junior ar găsi inelul și ar fi stăpânul Olimpului?

– Ile, nu arunca blestemul inelului asupra fiului meu! intervine prompt Mi Ko. Ce, tu ai vrea ca fii-tu, Alex, să fie stăpânul Olimpului? 

În sfârșit, șeful dă semnalul (”La ataaac!”) și ne teleportăm la palat. Acolo e zarvă mare: Her protestează și el sonor că prietenul și reprezentantul lui a fost atacat, iar agresorul, culmea, îl condamnă tot pe el. Stilul tipic olimpian! Când o să se schimbe ceva? Promy încearcă să-și păstreze calmul: povestește pe scurt, aparent liniștit și detașat, clar și la obiect, ce s-a întâmplat și, imediat după aceea, dă o declarație. Exact când ne pregătim să ne teleportăm înapoi acasă, își face apariția Dio, îmbrăcat cu blugii săi rupți (peste tot) și cu un tricou kaki, pătat de vin și vomă, cu părul lung, bogat, cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, nepieptănat și lăsat liber pe spate. Dio îl privește pe Promy cu ochii săi mari și languroși, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi, de un albastru intens și luminos ca florile de cactus de pe Gliese. Nu pare foarte sigur pe picioarele lui, dar înaintează, totuși, spre Promy și-l strânge în brațe. Promy se luminează la față, zâmbește larg, iar ochii săi negri, adânci și migdalați i se umezesc. Apoi își îndreaptă spatele (anchilozat de stat pe Elbrus, în Tartar sau... la birou) și rostește tare, vibrând de emoție:

– Mulțumesc, Dio! Sper ca, de data asta, să existe puțină justiție și că reforma în Olimp a început... în acest moment. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul, foarte prețios chiar și pentru nemuritori. Sper să nu mai fie nevoie să ne pierdem timpul niciunul dintre noi de acum încolo.

Examen cu Big Brother. Vol 1. XXIV. Ce spun supereroii nebuni, dar cu simțul umorului când reforma merge prost? ”Barzăcopilviezure!”

Telenovela merge mai departe, într-adevăr. Big Brotherii de pretutindeni continuă să ne verse pe gât bere tutti frutti, coclăind de E-uri și minciuni, cu aromă de urină, borâtură și Al-Cola, nu Al-Cool. Fantomele cu iPhone, broaștele râioase cu chador și porcii cu diplomă mișună în malaștina puturoasă și ne împresoară la tot pasul, împroșcându-ne cu flegmele lor divine, corozive ca acidul sulfuric ori Al-Cola. Ne vor strânge în brațe (sau în lanțuri) și ne devora iar, salivând de poftă. E un roman de dragoste, nu? Înainte să-l îmbrățișez pe Promy, pentru ultima oară, din dragoste și disperare  și să ne apucăm să numărăm minutele și secundele rămase, haideți să vă povestesc, totuși, cum avansează reforma din Olimp, după revoluția noastră din vară. Mi-e teamă să nu mă întrerupă cineva chiar înainte să închei paragraful...

După organizarea primelor alegeri libere și votarea înțeleptului Chiron centaurul în funcția de lider al Olimpului, reforma continuă, atent monitorizată de Bebe inorogul. Mama lui Promy se ocupă de constituție (cea dintâi liberală și democratică): s-a mutat parcă la birou, la palat și lucrează zi și noapte. Sperăm să avem prima constituție din Olimp până la Crăciun, poate ne-o aduce moșul, dacă e eliberat de la NSA unde a descoperit Eric Cartman din ”South Park” că e ținut prizonier (în episodul ”Let go, let gov”). S-a închis (singură!) în birou la începutul lui august, imediat după alegeri, exact când i se reunise familia acasă, în sfârșit. Când va ieși de acolo, cred că va fi în stare de șoc și va dura ceva până se va readapta: vor fi trecut cel puțin șase mii de ani. Nu știați? O lună acum e ca o mie de ani înainte. Nu ne mai permitem să pierdem timpul. Întrebați-i pe nenea Cronos, Mene sau Promy. Noroc că titanii și titanidele recuperează repede. 

Pandora răspunde de Startar și de relațiile cu reprezentanții mediului acvatic: astfel, încearcă s-o atragă pe Amfitrita, soția lui Poseidon, mai exact s-o coopteze pentru realizarea unor proiecte de explorare/exploatare de resurse energetice alternative, menite să asigure independența energetică a Olimpului (acum, circa 45% din consum înseamnă gaz rusesc). Her are în sarcină politicile în sfera alimentației publice, sportului și turismului, iar Promy – pe cele în domeniul sănătății, plus eventualele proiecte de dezvoltare a infrastructurii și de explorare/exploatare a resurselor energetice noi, în Marea Mediterană. Mă întreb când va deveni și Promy un ”băiat deștept” din energie sau un baron al autostrăzilor (fie și suspendate ca ale lui Oprescu), fiindcă acum manifestă mari rețineri să mai facă ceva pentru zei ca să fie premiat ulterior cu o vacanță pentru eternitate pe Elbrus ori în Tartar.

Deși Promy se jură pe noua constituție (deocamdată în stadiu de draft) că nu va afecta sub nicio formă mediul prin proiectele de dezvoltare a infrastructurii și de explorare/exploatare a resurselor energetice alternative, Olimpul vuiește de proteste. În fruntea lor, Apollo, normal, care coordonează deja zeci de ONG-uri și a implicat-o și pe sora lui, ecologistă din naștere, Artemis, zeița (încă) virgină a lunii și a pădurilor (al cărei trecut vânătoresc a fost șters cu buretele). La fel ca sora lui, Apollo e ”God created ecologist”, ”natural born ecologist”, așadar foarte credibil. Ai vândut țara, Promy! Ai băgat în buzunare șpăgi de milioane! Ai luat ambrozia și nectarul de la gura copiilor noștri! Ai intoxicat aerul, ai poluat pământul și ai otrăvit apa! Vine sfârșitul lumii noastre. Vor fi tsunami și cutremure de se va prăbuși Olimpul.

Infrastructura ridică probleme chiar între Promy și Her. Mai țineți minte că Her promulgase o lege a circulației care ajungea la performanța de a o interzice complet și te obliga să faci parkour, adică sărituri de la un palat la altul peste prăpăstii, numere acrobatice pe care doar Her le putea executa!? Her este îngrozit de poluare, trafic greu, lipsa locurilor de parcare, accidente și distrugerea peisajului urbanistic, așa că ședințele de la palat continuă să fie tensionate, iar Her se ascunde la budă ore în șir, își sună prietenii pe iPhone 11 și-l bârfește pe Promy. 

În curând, o să fie și în Olimp jde mii de proteste simultan, cum se întâmplă la București, în Piața Universității: pro-cianuri și anti-cianuri, pro-mineri și anti-mineri, pro-gaze de șist și anti-gaze de șist, pro-câini vagabonzi pe străzi și anti-maidanezi, pro-taxa auto și anti-taxa auto, pro-acciză la carburanți și anti-acciză la carburanți, pro-medici și profesori și anti-medici și profesori, pro-stat de drept și anti-stat de drept, pro-DNA și anti-DNA, pro-noul Cod Penal și anti-noul Cod Penal etc. Piața Universității nu are Ziduri: e largă, încăpătoare, oricine își găsește locul aici.

Cred că și eu am participat la minimum trei mitinguri, manifestând civilizat ANTI, alături de cei care protestau fix PRO, cu pancarte pregătite pentru cât mai multe ocazii: de exemplu, anti-câini pe stradă – ”Iubitor de oameni” (nu de maidanezi pe stradă), anti-Roșia Montana: ”Tăcerea e de aur, protestul e de... viitor”, ”Nu da Roșia Montană din mână / Pe cianura de pe gard”, anti-derapaje în justiție: ”De Crăciun, ne-am luat CONSPIrația de injustiție”,  ”DNA, fă-te că lucrezi!”, ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la TV” ș.a.m.d. Acum însă mi-am consumat energiile revoluționare, nu mai pot să dau jos nici pisica de pe laptop, modem, masă, aragaz ori chiuvetă, chiar dacă strig la ea, în repetate rânduri, pe un ton ultimativ: ”Jos Guru! Jos Guru! Jos Guru!”

Oricare ar fi subiectul, se adună întotdeauna un grup de creaturi convulsionate, cu fețe și creiere înfierbântate de furie, care răcnesc: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!” Și prezic viitorul, fără să fiu baba Promida: cu siguranță, cât de curând, vor apărea și în Olimp câțiva care să urle cu spume la gură, indiferent de temă: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!” Îi așteptăm cu entuziasm și nerăbdare pe anti-băsiștii furibunzi, măcar să se împartă ura și vinovăția între Promy și Băse, să nu mai fie sărmanul titan singurul condamnat pentru orice în Olimp.

Între timp, ne preocupă serios clinica lui Promy. Aceasta e pe cale să dea faliment, nu a avut decât o singură clientă care și-a comandat analize și s-a prezentat la control medical în mod sistematic: Mi Ko, prietena lui Mene, și asta pentru că e însărcinată. Promy însuși îi face control ginecologic. Cu toate că are grețuri puternice, Mi Ko poftește la hot dogs și la aripioare picante de la KFC. Personal, Promy urăște carnea (și organele îndeosebi), de-abia se atinge de souvlaki și numai dacă are invitați. Carnea îi provoacă scârbă, vomită ca Mi Ko, în cazul lui... cafea Lavazza și Maretti cu pizza, doar când o vede: el, săracul, nu prea e obișnuit să mănânce, ci să fie mâncat.  

În ce privește aripioarele picante de la KFC, desigur, asta nu e carne, Promy poate sta liniștit. Nu și Mi Ko. Meniul de la KFC nu se poate compara ca valoare nutrițională cu dieta anterioară a lui Mi Ko din China: câteva boabe de orez cu garnitură de viermi, râme și gândaci (o alimentație mult mai consistentă și sănătoasă). Promy poate demonstra acest lucru printr-un simplu scan sau o analiză de laborator a ingredientelor. Eu în schimb, văzând-o pe Mi Ko cu meniu de la KFC, mușcând din aripioarele apetisante și lingându-și degetele unsuroase, am poftit și eu foarte tare la aripioare crocante cu sos de casă, Sweet Chilli de la Bibi, din Vamă. Sper că nu sunt însărcinată. În Olimp, orice e posibil.

Her are o nouă prietenă, o nereidă, dar deocamdată nu vrea să ne dezvăluie numele ei. De fiecare dată când zărește burta lui Mi Ko, se face alb ca varul la față și începe să tremure. El, care trece cu sabia prin dragoni, hidre, lei, mistreți și iepe carnivore fără să clipească și aproape fără să-i observe, leșină dacă vede un test de sarcină pozitiv. Nu-i mai arde de copii după ce și i-a ucis pe-ai lui din vina lui Madame Hera, zeița protectoare a familiei (liber aleasă!). În loc să aibă compasiune pentru mămica lui Her (victimă a violurilor lui Știi Tu Cine... Zeus), din gelozie și spirit vindicativ, după ce s-a străduit să întârzie nașterea lui Her și apoi chiar să-l ucidă când era mic, mai târziu, Hera i-a întunecat mințile, l-a posedat și l-a făcut să-și omoare proprii copii. De aceea a acceptat Her, fiul lui Zeus, să fie sclavul lui Euristeu și a îndeplinit cele 12 munci: ca să ispășească păcatul acela înspăimântător. Și acum se simte vinovat. El, normal, nu Madame Hera. Ea nu regretă decât că Her a supraviețuit tuturor uneltirilor ei.

Culmea, într-un film comercial holywoodian recent lansat, ”Legenda lui Hercule”, trecând peste stilul ultrasimplificat, puternic reducționist, apropiat de jocurile video și peste povestea fără legătură cu mitologia (dragostea lui Her pentru prințesa Hebe din Creta și eliberarea regatului Tirint de sub tirania tatălui său vitreg, Amphitryon), apare un detaliu surprinzător care schimbă radical imaginea lui Madame Hera. Potrivit filmului, aceasta a aranjat, împreună cu Știi Tu Cine... Zeus și regina Alcmene a Tirintului, adulterul dintre stăpânul Olimpului și mama lui Her, în scopul nobil de a salva regatul de tiranie și de a aduce pacea. Madame Hera, protectoarea lui Heracle, salvatoarea muritorilor, apărătoarea democrației și a păcii!!!

Ca și cum Madame Hera îi spune lui Știi Tu Cine... Zeus: ”Puiule, muritorii suferă sub crâncena tiranie a lui Amphitryon. Pe ce lume trăiești? Te uiți tot timpul și nu vezi nimic? Doar nu ești Obama! Nu te duci tu s-o violezi pe împuțita aia de muritoare, Alcmene, s-o lași cu burta la gură și să le dăm astfel oamenilor un erou salvator al cetății, cu puteri supranaturale... de la tine? Pentru pace și democrație, puiule! Ce nu fac eu pentru pace și democrație?!” Iar sărmanul Chiron, actualul stăpân al Olimpului, liber ales, o să protesteze și el pentru că l-au făcut din nobil centaur sărman umanoid (un biet yahoo). Ba chiar Madame Hera în persoană se va revolta pentru că este prezentată ca protectoarea bastardului de Her, salvatoarea împuțiților de muritori și apărătoarea democrației, o invenție stupidă și foarte periculoasă a câinelui, porcului și viermelui ăla de Prometeu, titanul ăla băgăcios și obraznic și gunoiul ăla de trădător.

Acum, Her se consolează cu noua lege a alimentației publice: intenționează să interzică din nou toate produsele de tip fast-food, dar Promy, Asclepios și Bebe, experți în medicină și nutriție, preferă să le suprataxeze, să aducă și ceva bani la buget și să acopere, astfel, gaura din Startar, închisoarea de unde nimeni nu mai vroia să plece.

– Ia uite, băi nene, cine îmi dă mie lecții de nutriție! Bestia mare, neagră și cu coarne care mănâncă iarbă... ăăă... și titani! se înfurie Her și-și varsă nervii pe Bebe inorogul (cel care l-a executat... legal, cu acordul stăpânului Chiron, în baza unui formular semnat și ștampilat, pe titanul Cronos, înfulecându-l cu poftă, după ce l-a transformat într-o delicioasă porție de trifoi cu patru foi).

În ciuda avertismentelor repetate ale lui Promy și Her, Jill, blonda din ”Brazil”, pleacă tot timpul de acasă, așa că ne îngrijorăm foarte tare din cauza ei. Se plimbă uneori cu tirul în Olimp. Tocmai aici unde infrastructura e atât de dezvoltată, ca să nu mai vorbim de mentalități! Și, stârnită de mitingurile din București din Piața Universității (la care a luat și ea parte, în special la cele ecologiste), o să protesteze vehement, cât de curând, că Promy și-a tras milioane din șpăgi și contracte preferențiale și a construit numai 6 kilometri de autostradă în 25 de ani! Așadar, ”conștiința” mea blondă din ”Brazil” umblă cu tirul în Olimp și e nemulțumită de infrastructură. Parcă nu erau destul bestia neagră, mare și cu coarne... corn, cavalerul cu armura care-și duce mâna la ochi îndată ce apar nimfele, sirenele și nereidele, ca să n-o trădeze pe Dulcineea, fie și în gând și... cu mine, Madame Dezastru, catastrofa, vaca proastă, golanca, ciumpalaca, terorista, trădătoarea și, totodată, Vampi, Fata lui Dracula. S-au adunat la noi toți ciudații! Iar Alex, intelectualul sofisticat și rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus și care ar fi putut da acum ceva prestanță ”găștii” de la putere, s-a săturat și el să se uite în ”Cutia neagră” sau în ”Cutia Pandorei”, să comenteze, să agonizeze în parametri optimi și apoi să fie resuscitat cu forța, așa că s-a întors în Israel și s-a dus ulterior în State. Nu mai vrea urmeze tratamentul pentru cancer, să facă măcar citostatice, dar sperăm, totuși, să-l convingem să le reia. 

După ce Mene s-a înduioșat și i-a dat lui Atlas un nou încărcător pentru consolă, nu l-am mai putut opri din joc, așa că a fost nevoie de o intervenție specială. Bebe a pătruns în mintea lui Atlas (ce-o fi aia nu știe nimeni exact), l-a iluminat, l-a ajutat să termine nivelul patru la care se blocase, iar apoi Atlas a picat lat. Acum doarme dus. Apropo de jocuri, după ce a văzut cât de stimulativ sexual poate fi jocul Minecraft pentru părinții copiilor de vârstă școlară în ”South Park” (”Informative Murder Porn”), Promy s-a gândit serios să renunțe la politică și să se excite exclusiv cu Minecraft, colectând unelte, inventariindu-le și ridicând tot soiul de clădiri, inclusiv malluri pline cu cafea Lavazza, votcă Stalingrad și Maretti cu pizza. Și eu am anumite bănuieli că tot el e în spatele jocului ăsta: nu înțeleg de ce nu se mai uită copiii noștri la TV la chestii porno și/sau foarte violente, ci preferă jocuri constructive, nu distructive, pe vremea noastră nu e era așa, și numai Al Gore e de vină.

Cum se apropie lansarea Startarului turistic și trebuie să completăm lista de invitați, ne gândim că n-ar strica să participe și personaje din mitologia germană. Pe unele le vom vedea cât de curând la festivalul ”George Enescu”, în ”Inelul nibelungilor”. Pe Wotan, stăpânul cerului, nu-l invităm, prea seamănă la intelect și rezultate cu Știi Tu Cine... Zeus. Poate că îi chemăm, totuși, pe Brunnhilde și pe Siegfried, mie mi se pare romantic, dar să vedem ce zice Promy. Și Pandoruța... ea e managerul Startarului.

Promy își aprinde tacticos o havană, inspiră adânc și suflă rotocoale de fum, împreună cu șuvița din bretonul lung, franjurat, asimetric, îndreptat cu placa și care îi atârnă până la bărbie. Își scarpină tâmpla stângă discret, atent să nu-și deterioreze coafura, apoi spune pe un ton declamativ:

– Uite, știi ce zic eu cu Siegfried, hai să-i trimitem o invitație în Startar, că tot are părul încâlcit ca firele unui mop și habar n-are de trenduri, să se coafeze la cel mai tare beauty salon din univers. Poate îi facem și un abonament cu discount la sala de fitness, cu Her  antrenor personal, ei doi se vor înțelege. Seamănă și la fapte eroice, și la stil... mai exact absența lui. O să am eu grijă. Să ne lase nouă Siegfried aici ”Aurul Rinului”, inelul puterii și coiful ăla cu funcție de teleportare și de metamorfozare. Nici lui Dio (Dionysos) nu i-ar strica o vizită la coafor cu lațele alea și moaca aia de alcoolic...

– Dar lui Dio și lui Her le stă foarte bine așa. Doar ei mai au plete în Olimp și nu vreau să se schimbe. 

– Taci, Ile! Habar n-ai, nu știi trendurile. Tu te pricepi exclusiv la coafat ”Cântărețe Chele”. Nu mai lucrezi în studii de piață și sondaje de opinie cu baze de date și rapoarte?

– Ba da, ocazional. Bine, atunci lasă-mă pe mine să coafez numai ”Cântărețele Chele”, iar tu ocupă-te de restul. Dar pe unde intră Siegfried în Startar: pe poarta clasică, pe la Cerber sau prin gaura din Zid făcută de Bebe când v-a eliberat pe voi? Să-i spunem să-și ia la el prăjituri pentru Cerber? Eventual plăcintă cu vișine...

– Vai, Ile, normal că se intră pe la Cerber. Am astupat chiar eu gaura din zid. 

– Cuuum?! Nu mai e gaura aia făcută de Bebe în Zidul infernului? Era super. Avea și o valoare simbolică, puteau să meargă copiii de titani, zei, nimfe, fauni și centauri în pelerinaj ca la Muzeul Holocaustului. Era o gaură în Zid, în ”The Wall”. Și semăna și cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie de la noi. Îmi pare așa de rău!

– Care copii și ai cui?! Lasă, Ile, doar nu era să creadă lumea că a căzut un meteorit sau că tocmai au avut loc atentatele de la 11 septembrie. E zonă turistică. 

Eu mă îmbufnez, dar Promy îmi aruncă privirea rugătoare și înduioșătoare de cățeluș și apoi mă sărută ușor pe gât ca să-mi treacă supărarea. Eu zâmbesc înțelegătoare, însă regret foarte mult dispariția gaurei din Zidul infernului, trebuia să rămână acolo ca mărturie. Parcă Promy fuge iar de memoria lui. Apropo de memorie, brusc, îmi vine o idee legată de potențialii invitați, dar mai întâi voi tatona terenul:

– Promy, tu mai știi de daci? Ți-i mai aduci aminte? zic eu ușor ezitant, cu voce scăzută, dar privindu-l în ochi.

– Cine!?

– Dacii, mă, strămoșii românilor! Decebal, Burebista, viteazul rege Dapix și fiica lui Gebila... Sau îl știi numai pe Dracula ca Mi Ko?

– Du-te, mă, Ile, cu dacii tăi! Cine-și mai aduce aminte de daci?

– Băi, Promy, sunt unii care zic că dacii au inventat și piramidele și templele și statuile voastre și Marele Zid chinezesc! Și că latina, greaca, ebraica și chineza se trag din dacă.

Promy e gata să scape paharul de vin de la Chiron din mână. Izbucnește într-un râs isteric, de se zgâlțâie scaunul și podeaua:

– Uau! Câți metri înălțime are piramida lui Dapix?

– Haide, măi, Promy, piramida lui Dapix e... mai mare ca tine, ă, are cel puțin la fel de mult ca piramida lui Keops, rostesc un pic confuză, înroșindu-mă, evitând să precizez un număr.

– Piramida lui Keops are 139 de metri, în timp ce piramida lui Dapix este la fel de vizibilă pe scannerele mele ca și fostul tău șef, ăla fantomă, mereu necontactabil. Dar, ca să ajungi la înălțimea lui Keops, ar trebui să aduni 2+2 de aproape 70 de ori.

– Promy, eu nu știu să adun 2+2 bine nici o singură dată, lasă-mă, te rog!

– Bine, Ile, dar mai zi-mi povești din astea cu daci, sunt foarte amuzante, spune Promy, prăpădindu-se de râs.

 – De sistemul cușmocentric al lui Dapix ai auzit, Promy?

– Ce?! Am auzit de sistemul geocentric al lui Ptolemeu și de cel heliocentric al lui Copernic. Ia zi, în ce constă?

– Păi, știi de unde vine? ”Cușmă” înseamnă ”căciulă”, iar dacii erau foarte atașați de cușmele, adică de căciulile lor. În sistemul cușmocentric al lui Dapix, totul se învârtește în jurul căciulii sale.

– Uau, ce bine că mi-ai spus, Ile! Un titan cât trăiește învață. Mai zi-mi de daci.

– Hai să-ți mai dau niște indicii, Promy. ”Ză dacs cam from ză tracs”, cum explica răbdător și inspirat pe vremuri Iliescu, păcat că lumea nu a înțeles. De la tine aveam pretenții. Ți-am povestit și eu de Dapix, mă rog, de motanul lui taică-miu. Motanul ăla care se dădea în vânt după Topârceanu și știa ”Rapsodie de toamnă” pe dinafară. Își căuta cărțile în bibliotecă și întorcea paginile cărților singur, era disperat după Topârceanu.

– Măi, Ile, îmi pare rău, mi se pare foarte tare ce-mi spui, dar chiar nu-mi aduc aminte de daci. Spune-mi ceva în dacă, poate-mi reîmprospătez memoria.

– Păi, stai să mă gândesc, cred că nu sunt mai mult de câteva zeci de cuvinte rămase. A: barză, copil, viezure.

– Uau! Barză, copil, viezure, barză, copil, viezure, barză, copil, viezure... repetă Promy fascinat, de parcă ar fi în transă. Asta nu o s-o uit prea curând. Când o să vină momente grele și nu o să mai știu ce să spun (adică așa cum a fost chiar acum cinci minute, când m-ai întrebat de daci), că și eu trăiesc ca-n cercetarea ta de piață de azi până ieri, nu o să mai zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” sau ”Supercalifragilisticexpialidocious”, ci ”barzăcopilviezure”. Cu asta chiar îi încurc pe toți.

Promy bea o gură de vin roșu de la Chiron și zâmbește satisfăcut. Un surâs superior, omniscient de autentic olimpian. Repetă apoi o vreme încântat, parcă nevenindu-i să creadă: ”Barză, copil, viezure, barză, copil, vizeure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure”. Fericită de performanțele lui lingvistice, mnemotehnice și istorice, îl aplaud minute în șir, îi strâng mâna lui mereu caldă și puternică, apoi îl sărut, mușcându-i ușor buza de sus. Oops, mai aveam să-i dau o veste bună: 

– A, Promy, știi că am mai descoperit un titan? Nu ați fost toți exterminați, vezi, uite și o veste bună!

– Ce-ai pățit, Ile? Ce-ai băut? Al-Cola?!

– Nu, mă! E pe bune. E adevărat, îți jur. Am citit undeva...

– Crezi toate prostiile? mă întrerupe Promy. Toate legendele? Nu cumva crezi și că oamenii au fost creați din țărână?

– Păi, tu n-ai făcut așa?

– Da, și iPhone 11 e făcut din țărână. Totul are la bază țărâna. Numai că acum mă aflu într-un impas creator.

– De ce?

– Nu mai găsesc țărână de calitate pe pământul ăsta poluat. Uite, dacă tu descoperi o palmă de țărână curată, necontaminată pe planeta asta, cred că o să iei premiul Nobel.

– Hm, nu prea cred că mă încumet la asta, nici pentru premiul Nobel.

– Premiul Nobel ar trebui să-l ia regele Dapix pentru inventivitate. Știi cum și-a făcut el piramida? Păi, mai întâi a luat un cuib de berze, l-a răsturnat, dar nu i s-a părut tocmai potrivit. Apoi, a încercat să adapteze o vizuină de viezure, însă nu i-a ieșit tocmai o piramidă. Mai târziu, și-a dat jos căciula de pe cap și a pus-o pe podea. Uimitor, semăna destul de bine a piramidă! Doar că i s-a părut prea înaltă (el avea circa un metru), așa că a turtit-o puțin. A țopăit sistematic pe ea, cu o răbdare titanică, până a atins forma ideală de piramidă. 

– Sigur că da, dacii au talent. Dar, Promy, pe bune, chestia cu titanul e adevărată. Am citit în ziar, în ”Adevărul”. Scria că mai există un titan chiar acum pe Pământ.

– Atunci se schimbă treaba. Normal că-i adevărat dacă scrie în ”Adevărul”. Cine? 

– E un loser de succesuri. ”Are, are”... Miliarde! Și un suflet mare, de titan adevărat. Un geniu, un vizionar și un filantrop: George Soros!    

– Unii cu succesurile, alții cu hapocalipsurile. Haida să vă ghicești baba Promida: dacă dai două milioane dă parai, îți ghicești dă succesuri, să moară mama, să moară tata, să moară soțu’, să moară și hamantu’, să moară și mătușa Tamara a lu’ Bombo, să li moștenești pi tăți. Doar luna hasta superofertă! Dacă nu dai, îți ghicești numai dă hapocalipsuri ca la Al Gori, să hajungeți tăți El-Goli că hașa meritați și voi! 

***

Într-o zi, cum Pandora are nevoie să-i verifice cineva contabilitatea (și ghiciți cine se pricepe la toate: Promy, nu?) și mai e puțin până la lansarea oficială a Startarului turistic, mă duc cu Promy iar în infern. M-am obișnuit, nu mai tresar ca altădată. Acum e destul de sigur, căci majoritatea olimpienilor se află în Tartarul nou (cu program de bibliotecă, fitness și mâncare bio obligatorie, în sfârșit, o pedeapsă reală pentru ei!).

Biroul Pandorei se află la ultimul etaj într-o clădire înaltă, futuristă, din sticlă reflectorizantă. Pandora zâmbește profesional și ne întâmpină țăcănind din tocurile cui. E îmbrăcată într-un taior albastru mini, cu un decolteu sexy. Din părul ei auriu, bogat, lung, prins la spate s-au desprins câteva șuvițe rebele care îi încadrează senzual fața ovală, de o perfecțiune clasică. Promy o privește vrăjit și înaintează ezitant spre biroul ei, dotat cu un scaun directorial (ergonomic, uriaș, din piele albă) și aranjat impecabil, cu dosarele în perfectă ordine. Miroase a parfum Chanel no. 5, parcă inclusiv ficușii, azaleele, mapele de plastic, paharele și dosarele îl emană. Pandora bea un cappuccino cu aromă de ciocolată de la dozator, buzele ei pline au marcat ceașca argintie, filigranată, lăsând o urmă de un roșu aprins ca o petală de azalee.

Când Promy vine spre birou, Pandora își scoate sacoul și rămâne într-o bluziță albă, transparentă, cu un decolteu generos. Se așază apoi pe birou, în așa fel încât să i se muleze hainele și să-și scoată în evidență fundul bombat, ispititor și se apleacă ușor în față. Sânii mari și apetisanți (ușor transpirați, în ciuda aerului condiționat setat la temperatura minimă) îi tresaltă. Promy o privește pierdut, parcă a uitat de calculele contabile, dar face eforturi să-și revină: se uită pe fișiere cât ai clipi, de parcă le-ar scana. Nu e decât o eroare în calculele Pandorei, pe care Promy o corectează imediat. Ei, ar mai fi ceva de îndreptat la listele de participanți la lansare: conțin aproape numai invitați, fără invitate! Pandoruța vrea să se asigure, probabil, că va reuși să pună gheruța pe vreun invitat ilustru, în cazul (puțin probabil) în care a ratat pe cineva dintre VIP-uri până acum. Epi închide ochii, ca de obicei. Dar lui Promy nu-i scapă nimic, așa că vom actualiza lista, adăugând...  invitate.

La plecare, Pandora îl mângâie pe Promy ușor pe păr, cu grijă să nu-i strice coafura (la care muncește minim o oră pe zi):

– Sper că nu ești supărat de chestia aia veche cu Cutia!

– O, ba da. De ce ai deschis-o? Credeai că sunt malluri sau hypermarketuri acolo!? Ai aruncat tot răul din lume asupra muritorilor. Numai tu ești de vină. O să te exilez în Startar pentru totdeauna ca pedeapsă.  

– Abia aștept! Nimeni nu vrea să mai plece din Startar. E locul potrivit pentru orice persoană la modă. Vedetele de la Hollywood sunt invidioase. Când începi shoppingul în Startar, pur și simplu nu te mai poți opri, spune Pandora, privindu-l lasciv cu ochii ei mari albaștri, umbriți de gene lungi, apoi coborându-și mâna lent și senzual spre fundul lui Promy și continuând să-l mângâie.

Promy zâmbește încurcat, îi ia mâna discret, i-o sărută scurt și i-o pune înapoi pe poșeta Vuitton. Apoi, cu fruntea îmbrobonită de sudoare, din ce în ce mai aprins la față, rostește cu glas înăbușit:

– I’m wanted. Sunt irezistibil. Pe toți îi excit. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, las-o baltă, dottore, o să te obișnuiești. Toată lumea m-a văzut gol, toată lumea pune mâna pe mine. E ca aia cu ”Puneți mâna pe Vasilică”, numai că eu aduc ghinion, râde Promy nervos, tremurând ușor.

– Lasă, Promy, uite, de-acum încolo să pună mâna pe tine numai gagicile. Ăsta e blestemul meu pentru tine, zâmbește Pandora, coborându-și din nou mâna pe fundul lui Promy și masându-l încetișor. Ce, ți-e teamă că te vede Obama? O să crape de ciudă.

– Bine, Pando, dar nu vreau să pună mâna pe mine chiar toate gagicile... unele ”e periculoase”, spune Promy, dându-i jos Pandorei mâna de pe fund și surâzând stingher. Chiar aici simt un nivel ridicat de hormoni! Să scot scannerul sau mai bine alt instrument? O fi de la politică sau de la Antenuța? E și ea în zonă. În Zonă? Mă așteaptă în ”Camera din Zonă” unde se împlinesc toate visele sau în ”Camera 101”?

– Nu-ți mai face griji, te apăr eu la nevoie. Nu trebuie decât să strigi ”Help, Pando, help!”

– Păi, cred că o să accept: ești mai bună ca Atlas care nu se oprește niciodată din jocul video, nici dacă arunci în el cu fulgerașe.

Interesant, Antenuța, aflată în... Zonă, s-a acomodat destul de bine cu închisoarea. Mai întâi, revoltată și scârbită de mâncarea bio, asigurată de fermele lui Her (na, uite că a ajuns Her să facă afaceri cu statul și în curând o să fie un mogul bio!), Antenuța a început greva foamei, așa că a fost sancționată cu porție dublă timp de două săptămâni, sub amenințarea tăierii complete a netului. Cură de îngrășare în Tartar! Antenuța s-a supărat și mai tare și, pentru a preîntâmpina consecințele dezastruoase ale rației duble, a recurs la metoda romană de slăbit: scobitul în gât cu o pană, după o masă abundentă (de la ou la măr), pentru a vomita. Pe mine una m-a intrigat teribil că se strică o porție întreagă de mâncare bio pe Antenuța când alții nu au nimic, așa că, la rândul meu, am făcut presiuni să se încheie pedeapsa.

Până la urmă, zeița înțelepciunii s-a obișnuit cu mâncarea bio, dar încă o deranjează că i-a fost ridicat iPhone 11 și că are acces la net numai de două ori pe săptămână, plus că beneficiază de condiții speciale de securitate, la fel ca Hermes. Coiful ei (cu funcție de teleportare ca al Brunnhildei) este dezactivat, iar Antenuța nu dispune de condițiile tehnice necesare pentru a-l încărca și utiliza. Hm, la urma urmei, de unde are ea coiful ăsta și de ce stă tot timpul cu el pe cap? Dacă i-a furat chiar ea coiful  Brunnhildei? Cred că așa se explică proveniența lui, dar poate că sunt paranoică. M-am molipsit de la Promy și Her. Indiferent de asta, Antenuța are tot ”temperatură mare între picioare”, încă o mai excită politica și ar putea evada oricând din închisoare. Dacă ar șterpeli cineva dispozitivul de teleportare al lui Promy de acasă și i l-ar aduce, ar fi în stare să mai dea zece lovituri de stat în timpul în care Promy își aranjează părul la baie. Și o să-l aresteze la rândul ei înainte ca el să apuce să-și termine coafura.

Și Mene a fost abordat de Pandoruța, chiar de față cu Epi și cu Promy. Pando l-a invitat să-i demostreze că și-a revenit complet și că are o forță titanică. Asta, de preferință, după ce Promy îi face lui Pando sex oral. Poate că așa Promy va avea o șansă în plus să moară de cancer de la sex oral (cum visa Michael Douglas). De față cu Epi, ce contează? Poate învață și el cum trebuie tratată ”o pizdă de firmă”. La fel ca Promy, Mene o ignoră pe Pando. Deocamdată. În schimb, își face multe griji pentru Mi Ko și Bebe junior, fiul lui care urmează să se nască la primăvară.

La un moment dat, m-a auzit că n-am cu ce plăti amărâta de asigurare privată și m-a întrebat ce-i aia. Am încercat să-i explic. Oricum, n-am nicio șansă să primesc pensie de la stat: nu am lucrat prea mult cu carte de muncă și acum, după două demisii în semn de protest, nu mă mai angajează nimeni. Aș vrea eu să-mi dau a treia demisie în semn de protest! Asta ar însemna că mi-am găsit al treilea job. Vorbind de asigurare cu Mene, prevăzătoare ca Promy, îl atenționez asupra excluderilor: orice accident din sport (de exemplu, o cădere fatală de pe bicicletă sau de pe role sau dacă te împușcă Bombo acasă sau la vânătoare), orice accident auto, orice boală, sinuciderea și așa mai departe.

Nu mai poți să te sinucizi ca Willy Loman, comisul voiajor, și să încasezi banii pe polița de asigurare! Regulile sunt stricte. Nu știu dacă intră la excluderi și dacă te împușcă, nu Bombo, ci altcineva la o manifestație sau revoluție: nu e sinucidere, nu e accident. Sau poate fi interpretat? Trebuie verificat cu atenție contractul cu toate clauzele sale, eventual consultat un avocat specializat. Promy prinde și el frânturi din discuție și-i vine o idee. Ce-ar fi dacă și-ar asigura fundul lui apetisant, irezistibil, mereu în pericol? Jennifer Lopez a făcut-o pentru 5 milioane de dolari. Fundul lui Promy merită, cu siguranță, mai mult.

– Dar, dottore El-Gol, să nu uiți că, indiferent de zona corpului, mușcătura de vampir intră la excluderi!

– Taci, Ile, nici curul tău nu e asigurat! Și, dacă rămâi cu mine, așa va fi mereu!

– Nu știu de ce, când sunt cu tine, chiar dacă am curul în pericol și neasigurat, mă simt totuși protejată. Tu ai grijă de sufletul meu.

– Da, dar să știi că, dacă mă întrebi pe mine, mie îmi place mai mult la tine curul decât sufletul. Oricum, sper că ai descoperit deja, sunt interconectate pro...fund. Orice afectează fundul, afectează și sufletul. Și invers.

***

  

Nu știu dacă din cauza fundului său (încă) neasigurat sau din alte motive, dar Promy rămâne foarte anxios, nu reușesc sub niciun chip să-l determin să respecte cele ”5 minute de liniște pe săptămână”: noaptea se sucește și se răsucește și dă din picioare de zbor chiar eu din pat, nu numai obiectele mai mult sau mai puțin de valoare din cameră. Din păcate, nu doar situația din Olimp e foarte stresantă, ci și cea din familie. Într-o zi, în timp ce ducea gunoiul, Mene a simțit subit nu doar oboseala, dezgustul, temerile, frustrarea și disperarea lui Promy (care se afla într-o scurtă grevă, gol sub chador), ci și durerile lui de ficat. Și-a dat seama, dintr-o dată, că e conectat cu Promy într-un mod foarte subtil: simte tot ce simte el. Iar Promy la fel. Dacă vor împărtăși senzațiile (puține și intense) pe care le-au trăit până acum...

Din fericire, (deocamdată) Mene nu împărtășește și pasiunea lui Promy pentru tricouri albe. De câteva luni, Promy poartă doar tricouri albe și blugi albaștri, rupți și decolorați, pentru că, pe de o parte, costumația sa se aseamănă cu uniformele și mă scoate pe mine din sărite, iar, pe de altă parte, se distinge, astfel, de Steve Jobs care se îmbrăca exclusiv cu helancă neagră și blugi negri. Tricourile albe parcă ar fi din acelea de ”cetățean suspendat” – cum avea și Băse când a fost suspendat din funcție în 2012, iar Promy nu se mai poate desprinde de ele.

Am găsit tricouri albe de-ale lui și acasă, la București, în Titan, unde nu încape nici coada pisicii: mi-a burdușit sertarele și dulapurile, le-a pus vrafuri pe jos, în pungi sau separat, atârnate de scaune și calorifere, pe noptieră și chiar pe birou. Cred că o să-i arunc toată colecția, că doar nu pot să donez așa ceva sau să le vând. Nu reușesc să-i scot tricoul alb nici când ne jucăm ”de-a Bill și Monica”. Iar eu am început să am pretenții de arome, de pildă, îl provoc să-mi facă ceai de conifere cu rom cum beam eu la cabana Mălăiești în excursii, la liceu. Niciodată nu nimerește concentrația potrivită. Cred că ar fi trebuit să-i precizez: rom cu ceai de conifere.

Apropo de pasiuni, pe lângă hackăreală, Mene și-a descoperit un nou talent: gătitul, la care va ajunge, în curând, la nivel de MasterChef, căci deja îi face competiție maică-mii la plăcintele cu vișine, mere, nuci, caise și brânză dulce și stafide. În plus, Mene se ocupă, în continuare, de arhitectură și construcții. După nenumărate planuri și ajustări de modele, Mene a terminat casa lui Her, așa că mergem s-o vizităm: un turn de șapte etaje, din sticlă bleu ca de Murano, pictată delicat, în nuanțe sidefii, cu modele florale, zoomorfe și antropomorfe stilizate, iar sus, pe acoperiș, cu o terasă spațioasă, plină de cactuși albaștri de pe Gliese. ”Titanii au talent”, dar, din păcate, nu prea sunt lăsați să și-l pună în valoare.

Reguli stricte la Her: fără alcool, fără țigări, fără pizza, fără ketchup, fără Maretti și... fără să stăm prea târziu, să-i stricăm somnul de frumusețe, că s-a săturat să-și piardă nopțile inutil. Nici la tradiționala mea ședință de vineri, de la două noaptea nu mai vine, poate că i-a intrat și lui în cap că are drepturi, după ce a votat sau l-a văzut pe Promy în grevă nud sub chador.

În noua casă a lui Her, toate camerele sunt de un alb luminos, imaculat, cu canapele din piele, paturi enorme, acoperite cu cuverturi matlasate din puf de gâscă, de parc-ar fi din reclama la bomboanele Raffaello. Obiectele decorative impresionează prin eleganță și gust, iar oglinzile imense, cu cadru argintat, încrustat cu cristale Swarovski par desprinse dintr-o sală de bal. Și, bineînțeles, nu lipsește o sală de fitness ultraperformantă, dotată cu cele mai tari aparate. Baia e tot albă complet, înzestrată cu o cadă uriașă cu hidromasaj și jacuzzi, doar Her (ca și Promy) petrece mult timp la toaletă ca să se aranjeze sau să se relaxeze. Spațiu și comfort ca pentru supereroi, să nu se mai sufoce, săracii, după atâta trudă și atâta chin... Un pic de răsfăț nu strică, mai ales pentru ei care fac atâtea sacrificii.

– Mi-e dor de vechea mea casă, se plânge Her, în timp ce bea cu noi un suc bio de portocale roșii.

– Aia nu era casă, hm, cel mult, ”Casa surprizelor”, îți cădea în cap. Iar Mene ți-a făcut-o p-asta gratis. Ce ai, mă, ești masochist? sare Promy.  

– Păi, dacă eu sunt masochist, tu ești paranoic complet, mi-ai scanat și sucul de la propria seră bio. Și buda.

– Iartă-mă, Her, cred că așa sunt toți supereroii: paranoici și masochiști.

– De unde știi, Promy? Sper că n-ai aflat dintr-un film hollywoodian cum e ”Legenda lui Hercule” (culmea, despre mine!). Am văzut un film hollywoodian recent despre... mine. Nici n-aș fi înțeles că e vorba despre mine dacă nu se chema ”Legenda lui Hercule”. Nu mai zic de nume, cel corect, grecesc, e ”Heracle”, nu ”Hercule”. Ce bine era să fie asta unica inadvertență! N-am recunoscut din povestea și experiența mea decât faptul că luptam contra tiraniei, ceea ce e adevărat. Dar, frățioare, și Madame Hera împărtășea revolta mea anti-tiranie, mă proteja și mă ajuta să salvez oamenii din regat și să reinstalăm democrația. Băi, Promy, dacă poți să crezi așa ceva, potrivit filmului, indignată de tirania din regatul tatălui meu vitreg, din dorința de a aduce pacea și o viață mai bună pentru oameni, Madame Hera aranjase... v-vi-vi-o-o-lul lui Știi Tu Cine asupra maică-mii ca să mă nasc eu, un semizeu, erou salvator al muritorilor și luptător pentru democrație. Madame... care a făcut tot posibilul să nu mă nasc, apoi să mă ucidă (când eram doar un bebeluș) și apoi m-a posedat ca să-mi o-o-omor co’… Tocmai ea!

– Lasă, Her, Madame Hera, la rândul ei, turbează să fie prezentată ca salvatoarea păcii, apărătoarea democrației și protectoarea oamenilor, în special a ta (că și tu ai fost muritor). Nu, n-am aflat că supereroii sunt paranoici și masochiști dintr-un film hollywoodian, ci de la Oracolul din Delphi al lui Apollo. M-am dus acolo ca să aud și eu o dată vești bune, că știi că eu prevăd numai hapocalipsuri. Și le-am găsit: 1. Apollo va câștiga toate concursurile și va lua toate premiile, medaliile și diplomele; 2. Din lipsă de talent (de a-și pupa în cur ”stăpânii”, completez eu), Prometeu va fi jupuit de viu de Apollo. Însă, paranoic și masochist cum e, Prometeu va savura nu doar pedeapsa în sine, ci și fatalitatea ei. Se va desfăta chinuindu-se singur cu deliberări, analize, evaluări și măsuri fără rost, așteptând în același timp sfârșitul implacabil, izbăvitor. Na, uite că există și predicții bune! Dar hai să revenim la supereroi, nu sunt doar paranoici și masochiști, ci și nebuni, bineînțeles. Bine că nu suntem și ciudați ca muritorii ăștia, ca Ile sau ca Don Quijote. Noi suntem doar nebuni, nu și ciudați. Ia să-i dăm lui Ile să facă o cercetare, să analizeze și să compare mitologiile din toate epocile, să vedem ce rezultate ies. Dar mai bine nu aruncăm banii pe așa ceva, că nu avem buget de cercetare și se observă cu ochiul liber.

– Mai bine aruncăm banii publici pe altceva, de pildă, pe Startar, râde Her. Toți supereroii sunt atât de cheltuitori? Uite, gaura aia din buget mi-a stricat cel mai rău somnul de frumusețe. Și acum am coșmaruri.

– Ăia nu sunt bani aruncați, sunt investiții.

– Promy, când ți-oi investi eu un pumn de zbori pe planeta SPP1001 fix la tăticuțu’ în brațe! Bine că supereroii au simțul umorului! Cred că asta e cea mai mare calitate a lor.

– Așa e. Spune-mi, Her, când ne-o prezinți pe noua ta prietenă, nereida, aia pe care o lași să-ți strice somnul de frumusețe?

– Păi, pe noua mea prietenă v-o prezint numai dacă îi vine ciclul!

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...