Examen cu Big Brother. Vol. 2. X. Dreptul la poveste în ”Epoca de Aur”

 

Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, VJ continuă să mă ispitească și să mă ademenească în apă cu vocea ei susurătoare de sirenă. La început, mă prefac că nu o aud, dar, după câteva zile, mă convinge să cobor de pe scaun (asta-mi ia mai mult de jumătate de oră) și să merg pe plajă. Sunt amețită, nu-mi dau seama care e stânga și care e dreapta, poate că am nevoie de ceasul de firmă al lui Alex ca să mă orientez măcar până la toaletă. Dacă mi-l va împrumuta, poate că o să realizez chiar a cui capitală e Israelul fără să pun mâna pe Atlas, căci nimeni nu mai are voie să se atingă de titani, nici în scopuri cultural-educative. Sunt atât de istovită și năucă încât nu-mi aduc aminte nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu (Promy îmi spune acum povestea lui la nesfârșit, ca să mă culce, dar nu înțeleg nimic, în afară de faptul că pterodactilul Popescu își face țară, mă bucur, totuși, că istorioara nu e cu dinozauri de la fuckultate). Nu mai știu decât să ghicesc viitorul, însă din asta nu o să câștig joburi sau bani, ci noi condamnări.  

Vocea dulce-ispititoare de sirenă mă cheamă, dar nu pot să-i răspund. Am buzele arse și crăpate, mi-e atât de sete că aș bea tot lacul de Al-Cola și i-aș mulțumi lui Al-Lac, aruncându-mă la pământ și sărutându-l, în măsura în care îmi permit cele 827 de rădăcini trainice și sănătoase de palmier. Nu-mi trece setea, oricâtă apă plată și ceai de mușețel cu lămâie aș bea. Articulațiile mă dor, spatele mi-a înțepenit complet, o gheară de vultur îmi strânge ficatul, stomacul și inima, capul îmi bubuie, tâmplele îmi zvâcnesc, urechile îmi vâjâie, picioarele îmi sunt grele și mi se împleticesc, mă prăbușesc la fiecare pas, însă reușesc să mă târăsc până la malul oceanului și să mă arunc în valuri.

Mă trezesc undeva pe fundul apei, la intrarea într-o peșteră întunecoasă, dar nu foarte înaltă, așa că nu trebuie să merg în patru labe sau să mă târăsc. E frig, iar eu sunt dezbrăcată. Am mâinile și picioarele învinețite și tremur. Nu o să scap niciodată de senzația asta de frig? Știu o tehnică de încălzire imbatabilă, care funcționează chiar și în Tartar, pe Elbrus ori în Siberia: sexul, mă rog, dragostea. Vampirii pot face dragoste nonstop... Nu, ăsta e doar un stereotip, iar la închisoare, nici vorbă de sex, poate numai violuri. În aerul rece și umed plutește un miros pătrunzător de mucegai. Se aude sunetul apei, picurând ritmic. Doar ritm, nu muzică. Picătura chinezească. Mi-e teamă că muzica s-a terminat. Stropii de apă alunecă pe pereți, dându-le o strălucire spectrală. Surprinzător, pereții nu au aspect granulos, nu prezintă multe crăpături ori asperități, ci îmi apar mai curând netezi și lucioși. Pe ei zăresc desene rupestre! Doar nu m-am chinuit să vin până aici ca să mă uit la mamuți și oamenii peșterii.

***

Copilăria în vremea comunismului: răsfăț și mizerie

Când mă uit mai atent, tresar puternic, ca electrocutată: surprinzător, primul desen mă reprezintă pe mine pe vremea când eram la grădiniță și mă jucam... ”de-a Promy”. Apoi, mă văd desenând cu creta pe asfalt, împreună cu cea mai bună prietenă din copilărie, rozetele magice, multicolore, diafane și dantelate ca rochiile prințeselor din povești, pe care trecătorii le ocoleau, iar ploaia nu se îndura să le șteargă. Și povestea continuă. Iată-mă pe mine cu bunica, Mama Coca, citindu-mi ”Legendele Olimpului”! Cred că se bucură acum că am recâștigat Olimpul, în ciuda instabilității și a avatarurilor reformei.

În copilărie, cea mai apropiată persoană din familie și, totodată, ființa care m-a răsfățat cel mai mult a fost ea: îmi încălzea papucii și pijamaua pe calorifer (când era căldură!), venea noaptea să se asigure că sunt bine învelită și-mi aducea la pat cacaua cu lapte sau (mai târziu) cafeluța fierbinte cu prăjiturele și fursecuri. Mama Coca era profă de latină, dar predase și rusa la un ”moment” dat, adică niște ani buni la rând, în ”obsedantul deceniu” al instalării comunismului în România, cu ajutorul prietenilor sovietici, în care latina fusese exclusă din programa școlară. Își dorise mereu să fie profă: când era mică, preda sticlelor și borcanelor așezate pe rânduri, ca la școală, într-o sală de clasă, iar la vârsta de 80 de ani încă știa pe dinafară ”Metamorfozele” lui Ovidiu (pe care le scanda cu patos și ochi scânteietori) și dădea meditații (gratuite) copiilor vecinilor, aducându-i de la corijență la nota nouă sau zece. Se poate spune că se născuse profesoară, acesta era destinul ei pe care și-l asumase cu dragoste și dăruire.

Bunica nu era natural born teacher doar pentru copii, ci și pentru ea însăși. Încă din anii copilăriei sale, fusese fascinată de pian, voise mereu să studieze acest instrument, dar n-avusese ocazia, nici posibilități financiare pentru a-și pune visul în practică. Îndată ce am primit eu o pianină (cumpărată la mâna a doua de mătușă-mea, sora bunicii, Nana) și am început orele la școala de muzică, ea a împrumutat manualele de la mine, a învățat singură și a ajuns la performanța de a cânta cu un singur deget, arătătorul drept (degetul doi), atât notele mai înalte (în cheia sol), cât și cele mai grave (în cheia fa). Culmea, îi ieșeau toate melodiile, reproducea temele foarte bine (pentru că nu era capabilă să execute acorduri), inclusiv din ”Cântecul lui Solveig” de Grieg, preferatul ei.

Fie din reflex profesional, fie din alte motive, bunica avea mania corecturilor gramaticale în orice moment, până și atunci când se afla la toaletă, la țară, la televizor sau Nana, sora ei, îi ținea inegalabilele sale predici (de care eu, mama și tata fugeam mâncând pământul). Programele TV din România de tranziție (cu excepția serialului ”Tânăr și neliniștit” pe care-l urmărea în transă, fascinată de actori și interioare), de pe canalele multiplicate năucitor, o scoteau din sărite: evident, o copleșeau erorile. Cred că, tocmai din acest motiv, ar fi preferat programele TV de pe vremea comunismului, cele două-trei ore de ”Cântarea României” (cântece și poezii patriotice), vizite de lucru ale lui Tovarășu’ la fabrici și uzine, precum și pupatul ritualic al pionierilor și al prietenilor dictatori ca Mobutu Sese Seko, Gaddafi și Kim Ir-sen. Măcar erau scurte. Serialul ”Tânăr și neliniștit”, cu siguranță, i-a prelungit viața: aștepta cu înfrigurare fiecare nou episod și zicea că nu moare ea înainte să se termine serialul. Cu toate că suferea de mania corijării, Mama Coca nu pronunța corespunzător un singur cuvânt, ”cur”, ci zicea, aprinzându-se la față, chicotind și făcându-mi cu ochiul, ”tur”. Într-o primă fază, a reușit să mă deruteze: eram sigură că ”tur” înseamnă ceva porcos. Nu îndrăzneam să spun nici ”turul României”, fără să roșesc și să mă bâlbâi.

În plină ”Epocă de aur”, în anii ‘80, dacă aș fi avut o mașină a timpului, deși muream de rușine, aș fi făcut ”turul României” în anii ‘30 pentru a savura delicioasele bomboane fondante, prăjiturile de la Capșa (diplomat, ecler, savarine, amandine ș.a.) și înghețatele de fistic și ciocolată de care-mi povestea bunica, lingându-și buzele. Eu fusesem deja marcată de ”mărețele realizări” ale ”Epocii de aur”, cu toate că, personal, nu muream de foame. Când mă trezisem într-o noapte ca să beau apă, la bucătărie, la robinet picura doar o flegmă maronie, scârboasă, iar pe geam am zărit ceva ce nu mai văzusem niciodată: străzile (nu magazinele, căci acestea erau complet goale de fiecare dată când le vizitam) gemeau de bătrânei trași la față și gârboviți, înșiruiți cuminți afară, în frig, la coadă, pe scăunele. Așteptând. Fără să știe dacă vor mai prinde ceva, măcar o pâine pietroasă sau mucegăită. Îi privisem minute în șir, încremenită, fără să mă pot desprinde de la fereastră. Apoi, mă uitasem la ceas: era aproape patru dimineața.

Pe fondul penuriei generale, pe lângă umplerea preventivă a cratițelor, ligheanelor și bidoanelor cu apă (că se tăia frecvent și, când curgea, abia picura și era deseori mocirloasă), Mama Coca își făcuse obiceiul de a aduna tot soiul de lucruri mai mult sau mai puțin utile: hârtii, caiete, calendare vechi, ziare, reviste, sticle, borcane, cutii de parfumuri, de creme și de medicamente, mine de pix uzate, pensete și forfecuțe rupte, cioburi de porțelan. Nu suporta să arunce ceva, mai ales dacă i se părea frumos, altfel, simțul ei estetic s-ar fi revoltat. Avea un parfum Coty din anii ’40, consumat pe trei sferturi, pe care-l păstra cu sfințenie și care mirosea încă bine. Mai strângea și șervețele cu model (de Crăciun), imprimate color cu reni, moși, colindători, cutii de cadouri, brăduți, globuri sau beteală (aduse de mătușă-mea din străinătate, din excursiile la Paris sau la Londra, căci la noi nu se găseau nici șervețele albe, simple sau hârtie igienică), chiar dacă erau folosite.

Mai mult, Mama Coca nu se îndura să azvârle niciodată cojile de portocale, în cazul fericit în care primeam așa ceva de Crăciun (Moș Gerilă pe vremea aia), tot de la Nana: mireasma lor o făcea să plutească. Un singur lucru irosea bunica în anii grei ai comunismului: rația de orez (obținută cu trudă, după ore de stat la coadă). O risipea pe guguștiucii care gângureau la geamul bucătăriei, în pofida conflictelor repetate cu mama. Bunica se dădea în vânt nu numai după coji de portocale, ci și după murături (în special castraveți murați) și, mai târziu, când eram la liceu, după crema de whisky: dacă ascundeam o sticlă printr-un sertar, într-o zi-două dispărea, iar Mama Coca se jura că ”s-a evaporat”.

Mama Coca putea să facă să dispară nu numai sticla de cremă de whisky ori castraveții murați, ci și febra – prin povestea animăluțelor trăsnite din familia noastră: comparativ cu antibioticele administrate de Nana, medic pediatru, aceasta dădea rezultate mai rapide, mai puternice și mai de durată și, totodată, acționa în mod delicat, fără reacții de respingere ori efecte secundare. Mama Coca îmi spunea povestea animăluțelor trăsnite mereu, cu un entuziasm uluitor, fără să obosească vreodată, ca și când tocmai ar fi aflat-o. Povestea începe cu cățeii din copilăria sa, Monica (marele detectiv care a prins un hoț și l-a lăsat în ”turul” gol), Doly (baby-sitter-ul ingenios și iubitor al lui Nenea Uca, fratele ei), Dolofanu’ (marele conducător de paradă militară al Nanaei) și Bercu’ (neînfricatul companion al bunicii care îndrăznea să meargă cu ea pe strada viscolului și a vijeliilor eterne și nu se temea nici de monstrul din cocul doamnei educatoare).

Dintre toate animăluțele trăsnite, străbunica Lidia o prefera pe pechineza Garona, soprana de coloratură și spioana rafinată care știa dacă or să fie sau nu bombardamente în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu a putut anticipa că o să fie răpită, sărmana, din brațele ”mămicuței” sale tocmai de Armata Roșie eliberatoare... ”De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton”, cum bine zicea Constantin Tănase. Prietenii Garonei erau două mâțe mofturoase din familie: Miți (un motan înfumurat care mergea numai cocoțat pe streașină și bea apă doar de la robinet) și Țuchi (pisica pretențioasă și grijulie ce-și adăpostea puii în lenjeria intimă din dulapuri). Aventurile au continuat cu motanul Dapix al lui tata (cel mai bun cititor (după Obama) și devoratorul de poezie, disperat după Topârceanu).

Eu am avut, la rândul meu, mai multe animăluțe trăsnite: pe canișul Charlie (mare balerin și adorator al vacilor... după ce o văzuse pe una dintre ele urinând apocaliptic) și câteva mâțe: Mița (taurul furios care ne lua în coarne la cea mai mică mișcare și se urca pe pereți ca Fred Astaire), Ruța, sufletul meu (cea mai grațioasă dansatoare, amatoare de Brahms și de cafeluțe direct din ceașca mea), Mițu (unica ființă care mi-a făcut masaj cardiac și care a încercat să mă trezească la viață, exact atunci când aveam mai mare nevoie; interesant, Mițu avea fobie de Lady Gaga – când auzea ”Poker Face”, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei). Au trecut pe la noi și nu mai puțin celebrele Kriemhilda și Brunnhilda, în varianta hamsteri: cea din urmă și-a demonstrat forța și inventivitatea de walkirie supraviețuind miraculos timp de câteva luni în libertate, prin casă, după ce evadase din cușcă. Azi am ajuns la Guru (guru, normal, o personalitate puternică și neînfricată, spaima Zidurilor și a Ușilor închise și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral Albastru din Ataraxia).

O singură persoană îi făcea competiție motanului Dapix la dragostea față de poezie: nu, nu Obama (mare cititor și el... de mailuri, pagini de Facebook și postări pe youtube), ci stăpânul său, tata. Mă văd chiar acum într-o nouă imagine rupestră, dansând rock’n’roll cu tata! Dacă bunica era persoana cu care vorbeam orice și în brațele căreia mă alintam, cu tata mă jucam, dansam, cântam, glumeam, visam, combinam și născoceam împreună povești. Râdeam amândoi și de perlele maică-mii, așa numitele ”mamucisme”, pe care ea, săraca, le producea involuntar în momentele (foarte frecvente) de oboseală. Cum fac și eu, mai ales când sunt posedată de Bush Jr. Exista și un top al mamucismelor pe care maică-mea, ”anti-glumă” și ”Teroare” din naștere (God created, natural born teror), cum îi zicea tata (deși admitea că-i ”place sub Teroare”), nu îl recunoștea și îl respingea cu vehemență.

Într-un an, când mama a lansat un nou experiment pentru a preveni formarea ridurilor (acasă doar, din fericire) și a început să vorbească numai cu vocalele ”o” și ”u”, fără ”a”, ”e” sau ”i” (extrem de dăunătoare în concepția ei), tata râdea cu ”ho-ho” și ”hu-hu”, o striga ”Teroare Ho-Ho” sau ”Teroare Hu-Hu” și-i cerea insistent (în loc de ”bere”) ”buru”. Tata avea și o melodie pe care o cânta atunci când nu (mai) era nimic de spus (mamei sau altora), echivalentul lui ”Supercalifragilisticexpialidocious”, ”Pneumonoultramiscrospicsilicovolcaniconioză” sau ”Barzăcopilviezure”: ”Kuaseu-kuakuaukua-kuakuaua / kuaseu-kuakuaukua-kuakuake.” Mai era și întrebarea retorică, pusă pe note: ”N-ați văzut un cal maro, maro / Îmbrăcat în chimono, mono?”

Dansul, muzica, poeziile, simțul umorului, iubirea și visele l-au ajutat pe tata să străbată anii grei de comunism, fără să se dezumanizeze. Când s-a îmbolnăvit mai târziu de Coreea lui Huntington, deși boala degenarativă, incurabilă i-a degradat și distrus corpul complet, nu a reușit să-i atingă și spiritul: acesta a rămas liber până când a murit. Cum a rezistat? Și-a păstrat credința în Dumnezeu, iubirea, visele, simțul artistic și pe cel al umorului. Râdea mereu de țopăiala lui continuă (mișcările bruște, necontrolate, coreice), de căderi și împiedicări, de dificultățile de a mesteca și de a înghiți, de scăpatul mâncării din gură, până și de constipaţia îngrozitoare (care-i smulgea urlete de femeie în chinurile naşterii). Dacă era întrebat ce-l doare, spunea (sau scria, când dislexia era avansată și-și pierduse vocea lui atât de frumoasă): „pe mine mă doare în cuuur!!!”

Singurul tratament recunoscut oficial era Dumnezeu. Scria, cu eforturi supraumane, căci gândurile îi fugeau, mâinile îi tremurau îngrozitor și nu le mai putea controla, poezii (inclusiv un fel de imnuri religioase) și scrisori către toți cei dragi, chiar atunci când era grav bolnav și nu mai putea să vorbească. Unele poezii erau de dragoste, dedicate mamei. La fel ca și motanul lui, Dapix, tata era un mare iubitor de poezie (de la Eminescu la Topârceanu, Nichita Sănescu și Marin Sorescu). Pe vremuri, când dansam toți trei în copilărie, maică-mea țopăia ca ursul, eu eram ”născută” complexată și împiedicată (chiar și cu ochelarii la ochi), dar taică-miu plutea deasupra mochetei roșii, plin de grație și eleganță. Cred că și de-asta a ”ales” boala Coreea lui Huntington (”coree” înseamnă dans), iar el s-a ”născut dansator”.  

Cred că tata nu era doar ”născut dansator”, ci și ”născut microbist”. Juca fotbal și era mare fan Steaua, din copilărie. A participat chiar la meciul cu F. C. Barcelona, în 1986, la Sevilla, când Steaua a câștigat ”Cupa Campionilor Europeni”. Tata a fost unul dintre puținii din autocarul său care nu și-a vândut biletul de meci pentru a imigra în Spania. Colegii mei de la școală erau, la rândul lor, surescitați de marele eveniment și făceau pariuri: nu, nu dacă o să ia Steaua cupa, ci dacă se întoarce taică-miu în țară. Majoritatea au pariat că nu, dar eu nu-i băgam în seamă: eram sigură că va veni înapoi. Și așa a fost. Uite că știam de mică să prezic viitorul!

Tata deținea și un talent cu totul special, manifestat îndeosebi în excursiile la munte din copilărie: acela de a descoperi scurtături atât de inspirate și de precise încât rătăceam ore, iar, uneori, zile și nopți în șir. Atunci îi blestemam ”darul” (eu fiind dintotdeauna adepta drumurilor sigure, clare, după marcaje, indicatoare și hartă), dar acum aș vrea să mai cutreier o dată pădurile cu tata și să o luăm amândoi pe scurtătură. Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Tata se căuta pe sine, se gândea la el, dar nu numai la el, ci avea o iubire infinită, necondiționată, accentuată și de perioada hippie a studenției (cu blugi și plete), pentru toți oamenii, nu doar la modul general, abstract, ci și concret, în particular, în practica vieții cotidiene. Vorbea la fel, prietenos, fără discriminare, cu bețivul cerșetor de la colț (pe care-l cinstea și-l îmbrățișa), femeia de serviciu, vânzătorii de la magazin, taximetriștii, vecinii, colegii, șefii, academicienii sau demnitarii din cercul mătușii. Iubea chiar și lighioane care mie îmi repugnau (gândacii și păianjenii) sau îmi provocau de-a dreptul oroare (omizile și meduzele).

La un moment dat, tata a intenționat să mă vindece de cea mai mare fobie a mea, omizile. Între paranteze fie spus, am atâtea fobii că le-am pierdut șirul, apar ca ciupercile după ploaie, o să-i derutez și pe Big Brotheri, n-o să mai știe cu ce să mă sperie mai tare. Plus că toate fobiile personajelor devin și ale mele. Dar să revenim la omizi și meduze. Dacă zăream o meduză, o luam înapoi val-vârtej spre plajă și nu mai intram deloc în apă până se încheia sejurul, însă, când vedeam o omiduță, fugeam mâncând pământul, pe stradă, printre mașini (doar nu era să rămân pe trotuar, spațiu suspect și periculos, controlat de aceste creaturi oribile), așa că tata s-a hotărât să facă ceva. Așadar, a încercat să mă împrietenească cu o omiduță albă ca zăpada și probabil destul de grațioasă în concepția lui, botezată de el regina Mida. Singurul rezultat pe care l-a obținut a fost că eu l-am considerat trădător, conspirator și prietenul ”mizilor”, cum le ziceam atunci. Normal, prietenul ”mizilor” e dușmanul meu.

Altădată, într-o perioadă în care casa colcăia de gândaci de se înnegreau podelele, pereții și mobila, tata se străduia din răsputeri să comunice cu și să consoleze un gândac negru, lucios, mare și nefericit, poreclit Gelu cel Singur, căci se detașa de puzderia de confrați mărunți și amețiți nu doar prin dimensiuni, ci și prin traiectoria sa clară, dreaptă, neabătută, prin ținuta sa demnă și măreția lui tragică, titanică. Mi-e teamă că Gelu cel Singur, un luptător solitar și un adevărat supraviețuitor la fel ca titanii, a ajuns până la urmă sub papucul maică-mii, indiferent de eforturile lui tata de a-l salva. Iar eu nu am încercat să-l resuscitez cu un sărut (ca pe Promy).

Pe tata l-am bănuit de înaltă trădare nu numai când a vrut să mă împrietenească cu regina Mida, ci și când mi-a recomandat, împreună cu mama, să-mi fac portretul. Eram la mare, la Eforie Nord, aveam numai trei ani, nu văzusem prea multe expoziții, iar cele pe care le cunoșteam eu prezentau exclusiv natură moartă. Cum să poată cineva să deseneze un cap de om? Mi se părea absolut imposibil. Păi, sigur că nu procedează așa: îl taie și apoi îl lipesc cu scotch pe pânză. Dacă e chel, norocul lui, poate că nici nu-l mai decapitează. Dar dacă e un cap drăgălaș de copil, cu codițe și fundițe? Sună irezistibil și e ușor de montat pe pânză. Când am văzut cuțitul pictoriței în casa din Eforie, mi-a fost și mai clar: la ce bun să folosească un asemenea instrument dacă nu pentru...? Și, în același timp, trădarea părinților a devenit evidentă. Acum, rămânea să iau eu o decizie: vreau să-mi las căpșorul drăgălaș decapitat și lipit cu scotch (de codițe și fundițe) la o expoziție de portrete? ”No fucking way!” sau... ”La dracu, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Așa că am fugit de acasă, urlând, prin tot Eforie Nord, disperată că vine pictorița cu cuțitul după mine să mă scurteze de cap. Părinții au aflat explicația abia la liceu. Cu tot cu scuze.

Altădată, tot în timpul ”Epocii de aur”, am plecat cu părinții în vacanță la mare, la Venus: nu doar că nu se mai găsea aproape nimic de mâncare, meniul à la carte includea numai supe chioare și rasol de vită cu sos (adică un os cu puțin zgârci, plutind într-o borâtură generoasă), iar de băut nu mai era nici sifon, ci doar Frucola și Zmeurată (niște sucuri cu gust de plastic topit), ci și condițiile de cazare au fost impresionante. Am nimerit, așa cum ne așteptam, într-o cameră rece, umedă, plină de igrasie și foarte întunecoasă. Până aici, nimic suspect. Am încercat să tragem draperiile ca să facem lumină. Culmea, camera rămânea la fel de întunecoasă, doar că obscuritatea devenise mobilă, se mișca spre noi bizar și incontrolabil, de parcă duhuri negre, înfricoșătoare, furii și Dementori, se aruncau asupra noastră să ne soarbă viața.

Camera colcăia de urechelnițe! Când am realizat ce sunt, am început să urlu și am fugit pe hol. Acolo, mi-am scuturat îngrozită urechelnițele din păr, sandale, bluză, fustiță și chiloți, m-am cocoțat la mama în brațe, m-am pus pe bocit și nu m-am oprit până a doua zi dimineața. Atunci, după o noapte petrecută astfel pe hol, s-a întâmplat un miracol: tata a făcut reclamație (prima oară în viața lui) la oficiul județean de turism și a cerut un alt hotel, pe care l-am obținut în cele din urmă, după nenumărate insistențe. Atât îi mai trebuia lui tata: după ce că era prietenul ”mizilor”, gândacilor și păianjenilor, să mai fie și ”prietenul urechelnițelor”! Nu-i mai iertam o asemenea trădare.

Mai apoi, când lucram în cercetare de piață și veneam târziu de la birou, foarte stresată, tata săracul se trezea noaptea, mă asculta și, bolnav fiind, dacă nu mai putea să vorbească, cel puțin mă îmbrățișa, cu ochii în lacrimi. Era psihoterapeutul meu. Avea răbdare să-i asculte pe toți – de la gândacul Gelu cel Singur (titanic în dimensiuni și în tristețea lui solemnă), grațioasa regină Mida (omiduța albă ca neaua) și bețivul blocului până la academicieni și demnitari, mai puțin predicile mătuși-mii.

Într-adevăr, mătușă-mea, Nana, se remarca prin predicile ei lungi și atât de motivante că o luau toți la goană (eu, mama, tata și cățelul, mai puțin Mama Coca, bunică-mea, obligată să se autosesizeze, în cazul în care surprindea o eroare gramaticală). Nana avea și o terorie interesantă despre sex pe care nu ezita s-o promoveze: corpul uman e o cloacă (o colecție de glande, secreții și umori), o mizerie și o scârboșenie, ea știe bine, doar e medic; când două persoane fac sex, aceste mizerii și scârboșenii personale se amestecă și cresc exponențial. La ce bun atunci sexul? Doar ca să te îmbolnăvești. Sau să-ți sporești numărul și/sau gravitatea maladiilor contractate deja. Mai bine rămâi cu mizeria și scârboșenia ta proprie, fără contacte. Curat murdar!

Cu toate astea, în copilărie, Nana reușea să mă atragă la ea acasă prin celebrele ei șnițele cu cartofi pai și portocale ”ca la Paris” (cojile le strângea bunica). Pentru asta merita să suport ore în șir predicile ei. Apropo de cartofi prăjiți și predici, există un guru (crescut cu cartofi prăjiți!) care îi face competiție mătușă-mii la predici: guru Puric. Nu e sigur, nici probabil, că ea tolerează competiția, dar eu una o să mă străduiesc să ascult/citesc predicile lui guru Puric în speranța că, la sfârșit, voi savura o porție de cartofi pai ”ca la Paris”. Deja îmi lasă gura apă.

Pe lângă șnițelele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”, Nana îmi dăruia cutii goale de pastă de dinți (colorate, lucioase, cu irizări de curcubeu) și felicitări de Crăciun sau de Paște pe care le primea de la cunoștințe sau le strângea din excursiile ei în străinătate, iar eu le colecționam fascinată, de parcă întreg mirajul Occidentului se aduna în ele. ”La Paris / Totul e ca un vis”... Felicitările le păstrez și acum, alături de alte câteva lucruri dragi din copilărie (desene, scrisorele pentru prietene, mărțișoare ori creioane chinezești). Tot Nana era și cea care-mi aducea cadou ceva altminteri nemaivăzut în ”Epoca de Aur”: cașcaval. De profesie medic pediatru, cu unii pacienți proveniți din rândul copiilor de activiști și secretari de partid cu acces la gospodăria de partid (foarte bine dotată), în vremurile acelea de restriște, mătușă-mea nu se sfia să ceară cașcaval pentru ca să-l împartă cu noi ulterior.

Cum suna cântecul lui Andrieș? ”Astă-seară la telejurnal / Am văzut cașcaval”. Nu, la telejurnal și în alimentare, nici vorbă de așa ceva, noroc că aveam un medic în familie, foarte întreprinzător, de altfel. Pe vremea aia, dacă nu-mi aducea ea cașcaval, nu aș fi gustat poate niciodată o asemenea delicatesă, magazinele erau complet goale, pustii, sufla vântul prin rafturi. Niciodată n-am văzut un magazin alimentar (”alimentară”) cu ceva în el, în afară de vânzătoare. De aceea, o profesie de vis, invidiată de toți, pe lângă cea de medic, era meseria de vânzătoare. Mulți copii aspirau să se facă vânzători. Se poate spune că în ”Epoca de Aur” o vânzătoare, cu statusul ei imperial, brațele aspre și vânjoase, chipul veșnic acru și antipatic, tonul posac, aerul marțial și atitudinea etern negativă (”N-avem!”), era mai tare ca secretara, stăpâna fuckultății și a șpăgilor: gestiona fluxul mărfurilor și al clienților, putea pune deoparte lucruri prețioase, nemaivăzute și revinde la suprapreț ori schimba alimentele la troc. Vânzătoarea trona deasupra tejghelei ca o zeiță, intangibilă și nepăsătoare la tribulațiile sărmanilor muritori.

Acum, în România de tranziție, când falimentează un magazin alimentar (minimarket sau dintr-un lanț ca Mic.Ro) și zăresc rafturile goale, mă trec fiori, mi se rupe inima și mi se umezesc ochii, îmi aduc aminte imediat de comunism. De principiu, cunosc ce se va instala în locul magazinului proaspăt închis: o casă de pariuri, una de amanet sau una de schimb valutar (ultimele două opțiuni – posibile, dar mai puțin probabile). Da, știu să prezic viitorul, fără să fiu baba Promida. Și ce nevoie am acum de cașcaval! Să-mi încerc șansele la o casă de pariuri? Nu, nu încă. Nu am crezut niciodată în premii la loto, Bingo, promoții sau concursuri TV și în succesuri facile, peste noapte, iar șansele de a câștiga sunt foarte reduse, statistic vorbind. Poate că-mi vine, în sfârșit, împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă. Mai aștept măcar până primesc numărul de dosar de la Parchet. Când o să învăț să am răbdare?

Dacă de mătușă-mea și de predicile ei fugeam disperată, în schimb, soțul ei, Bununu (cum îi ziceam eu), reprezenta pentru mine o atracție irezistibilă. Fusese procuror și, după o întreagă carieră juridică, se reorientase profesional spre statistică-matematică, în anii ’50 (”obsedantul deceniu”), ca să nu participe la represiunea comunistă de atunci. Și-a dat și el demisia în semn de protest și a luat-o de la capăt la vârsta de 40 și ceva de ani, într-un domeniu radical diferit, cât mai departe de compromisurile politice, refuzând să se implice în atrocitățile comuniste, am înțeles asta mai târziu. Era un om cu totul special, un mare iubitor al culturii ruse: citea Dostoievski, Tolstoi, Cehov și Gogol în original, asculta Ceaicovski, Rimski-Korsakov, Musorgski, Stravinski și Prokofiev și se dădea în vânt după colțunași cu smântână. Mie îmi povestea aventurile fascinante ale unor urși singuratici, puternici, ingenioși și înțelepți și îmi cânta la ghitară (cu 6 coarde) cântece rusești, inclusiv ”Ocii ciornaie”, căci eram singura cu ochi negri din familie. Fusese dintotdeauna pasionat de șah, conducea lotul național de tineret și mergea în turnee prin toată lumea. Odată, avusese ocazia să joace o partidă cu Fidel Castro personal și primise de la el un șah de fildeș.

Din păcate, Bununu s-a stins din viață când aveam numai șase ani. Am crezut atunci că mi-a căzut cerul în cap și a venit sfârșitul lumii (exact ca la moartea bunicii, mulți ani mai târziu). L-am plâns luni în șir. Timp de un an, am avut mereu impresia că mă sufoc, devenisem conștientă de procesul respirației mele, doar că pierdusem orice control. Îi întrebam obsesiv pe mama, tata și bunica: ”Mai respir? Mai trăiesc până mâine?” Și, în ciuda asigurărilor lor că totul e în regulă, ajunsesem captivă într-un coșmar recurent, din care nu mai reușeam să evadez: în hohotele sarcastice ale unui Demiurg malefic, îmi cădeau părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești, uitam ce am băut la culcare sau am mâncat la micul dejun chiar dacă era cașcaval de la mătușă-mea, uitam cine e mama, cine e tata, cine e Mama Coca, cine e Nana, cine e Bununu și cine sunt, uitam și cum mă cheamă. Asta a fost prima mea confruntare dură cu entropia și neantul, iar problema respirației a rămas de actualitate.

Apropo de... ”cașcaval” și, totodată, de iubire, dăruire, sacrificiu, următoarea imagine de pe peretele peșterii e relevantă: eu în pat, cu mama ghemuită lângă mine, citind amândouă ”Prințul fericit”. Epuizată și abrutizată atât de dificultățile de conviețuire (bunica, îngerul meu păzitor, ca soacră se transforma câteodată într-un diavol pentru nora ei), cât și de absurdul lumii comuniste, în special de lupta de supraviețuire de fiecare zi (pentru că ea avea toate grijile gospodăriei pe cap), mama căuta să-și sublimeze suferința prin cărți și să ”reziste prin cultură”. Își reținea manifestările de afecțiune în fața mea, era serioasă, rezervată, mereu preocupată de problemele cotidiene (”Teroare” și ”anti-glumă”, spunea tata), dar uneori mă strângea în brațe cu o disperare titanică, gata să-mi fărâme oasele, ca și când ar fi fost pentru ultima oară. Asta în timp ce răsturna clătitele sau fierbea rufe în cazanul încins. Interesant, când aburul iute, înțepător al cazanului ne asfixia, mama punea o placă la pick-up, iar aerul se limpezea imediat în acordurile Concertului în la minor de Grieg.  

Mie personal mama îmi citea / recomanda numai povești triste, ca de pildă: ”Prințul fericit” și ”Privighetoarea și trandafirul” (Oscar Wilde), ”Oliver Twist” și ”David Copperfield” (Charles Dickens), ”Singur pe lume” (Hector Malot), ”Fetița cu chibrituri” și ”Mica sirenă” (versiunea Andersen, nu Disney) sau ”Micul Prinț” (Saint-Exupéry). Mă buimăcea puzderia de copii sărmani / orfani din secolul XIX, zbătându-se să supraviețuiască într-o lume marcată de abuzuri, abandon și mizerie, unde comunicarea era absentă sau profund distoriosionată. Să mă bucur că-mi petrec copilăria la sfârșitul secolului XX? Din păcate, realitatea dură și degradantă a ”Epocii de Aur” (în contrast cu fericirea oficială, omagială, afișată grotesc, ostentativ la ”Cântarea României”) nu reușea să mă convingă. Iar poeziile cu greierașul înghețat (Topârceanu), cățelușul șchiop, gândăcelul storcit (Elena Farago) nu făceau decât să adauge un strop de otravă în paharul de necazuri și ”hapocalipsuri”. ”Păi, și-așa-mi vine câteodată, dorule, / Să dau cu cuțitu-n peatră, dorule. / Când s-o-mpărțit norocu’ / Fostai eu dus la lucru. / Și-unora le-o dat cu caru’ / Numai mie cu paharu’. / Nici acela n-o fost plin / Jumătate-o fost venin. / Nici acela n-o fost ras / Jumătate-o fost necaz.”

Săracu’ Promy! Toate poeziile și poveștile citite de mama i se potrivesc și lui foarte bine. Nu mai zic de ”Prințul fericit”. Cu ajutorul unei rândunici, ”Prințul fericit” dă totul de pe el (ochii de safir, rubinul de la sabie și ”pielea” lui de aur, jupuită, foiță cu foiță) unor sărmani nefericiți, ca să fie apoi dărâmat de pe soclu și aruncat la gunoi din ordinul primarului, pentru că nu mai era decorativ, ajunsese ca un cerșetor, iar edilul vroia să-și instaleze propria statuie. Inima iubitoare a prințului, pe care muncitorii n-au reușit s-o topească, a fost azvârlită și ea la gunoi, alături de cadavrul rândunicii. La rândul meu, am ales să fiu rândunică și să-l ajut pe ”Prințul fericit”, Promy, pentru că m-am îndrăgostit de el, exact ca în poveste, deși știam care e soarta ”Prinților fericiți” și a rândunicilor: gunoiul (unii măreți conducători, precum Kim Jong-un, folosesc explicit acest termen pentru ”dușmanii poporului”).

La fel, în povestea privighetorii, aceasta își înțeapă inima, cântând, într-un trandafir alb până-l face roșu. Cântă și agonizează până la moarte pentru ca iubirea unui tânăr sărac să triumfe, dar fata pretențioasă căreia i s-a oferit trandafirul roșu, hrănit cu sângele privighetorii, îl aruncă disprețuitoare, iar aceasta e strivit de roțile unei trăsuri. ”Micul Prinț” știe că lumea oamenilor e ostilă, săracă (în spirit) și străină, iar comunicarea imposibilă, în ciuda domesticirii vulpii. ”Mica Sirenă” înțelege că sacrificiul ei nu contează pentru oameni și vrea să dispară. În ”Alice în Țara Minunilor”, de asemenea, absurdul fără speranță e halucinant și crud: legile și regulile sunt aberante și deconcertante, trandafirii roșii nu sunt naturali, ci vopsiți (cu sângele privighetorii din povestea lui Oscar Wilde?), iar Regina de Cupă decapitează arbtirar pe oricine prinde, cu zel patriotic și ”mânie proletară”, la competiție cu talibanii de la ”Statul Islamic”.

Nicio speranță? Când mama mi-a dat să citesc în clasa a V-a Dostoievski (care nu cred că figura pe lista lecturilor suplimentare de la școală, nici nu ar fi azi recomandat de psihologi la această vârstă), mai exact ”Crimă și pedeapsă”, ”Demonii” și ”Frații Karamazov”, abia atunci am ieșit un pic din imaginarul sumbru, fără perspective al poveștilor copilăriei și i-am fost recunoscătoare maică-mii: acolo era o rază de lumină. Tot atunci, filmele lui Tarkovski (”Solaris”, ”Andrei Rubliov” și ”Călăuza”), la care m-a dus tata, la cinema, mi-au dezvăluit noi căi de căutare/regăsire a sinelui, de evadare din cotidianul cenușiu și de descoperire a unei alte realități, sacrul (irumpt uneori în profan). În mod similar, în legendele Olimpului, focul dăruit oamenilor de Promy continua cumva să ardă când titanul îi spunea lui Zeus, chit că ”stăpânul” nu înțelegea nimic, că nu poate să distrugă tot, mai rămâne ceva, nu poate fi învins, nu-și pierde demnitatea, e liber și în lanțuri, puterea dragostei și a creației nu poate fi complet anulată... Nu, nu erau doar replici de erou tragic. Și dacă Zeus nu a înțeles, nu-i nimic, au înțeles oamenii. Speranța exista, cu adevărat, în Promy și în Dumnezeul dostoievskian/tarkovskian. Și apoi în fiecare dintre noi, oamenii.

***

Cultura și școala în ”Epoca de Aur”

Absurdul mi s-a confirmat și mai mult în experiența cotidiană a lumii comuniste, dar, din fericire, și speranța că se poate rezista. În școala primară, ca șefa și premianta clasei plus... viitoare actriță, cum visam să devin, tovarășa învățătoare și mai apoi tovarășa dirigintă mă însărcinau cu organizarea festivităților școlare de sfârșit de an. Serbările mele, mereu pe punctul de a fi anulate, erau atipice, fără cântece patriotice și poezii omagiale, cu texte din Caragiale (”Momente și schițe”), Sântimbreanu (”Recreația mare”), scheciurile lui Toma Caragiu și poeziile lui Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu și ale Anei Blandiana (”Întâmplări de pe strada mea”, ”Întâmplări din grădina mea”).

În clasa a V-a, am trăit unul dintre cele traumatizante momente din viața mea când a trebuit să recit o poezie patriotică la televizor, în cadrul emisiunii ”culturale” ”Cântarea României”. Inițial, eu am propus o poezie de Eminescu sau Sorescu, dar tovarășa cenzor s-a opus vehement și mi-a arătat cum trebuie să procedez. Simplu, aveam în față o cutie imensă de carton, îndesată de bilețele gălbui (de mărimea unor post-it-uri) pe care erau tipărite poeziile patriotice. Bagă mâna în găleată, fetițo, și extrage o poezie! Am pus mâna și am selectat una la întâmplare: vai de mine, era dedicată Tovarășului Ceaușescu, iar eu nu concepeam să zic așa ceva nici la serbare la școală, darămite la televizor, în fața întregului popor. Cel mai mare compromis pe care-l puteam accepta era să recit o poezie cu pionierii, fără Tovarășu’ ori Tovarășa, așa că am aruncat poezia și am căutat alta. Poate aveam noroc.

După ce am răscolit găleata în decursul a zeci și sute de căutări și nu am descoperit decât poezii cu Tovarășu’ (”mărețul”, ”gloriosul”, ”marele conducător”, ”tatăl nostru”, ”mult iubitul și stimatul” etc.) sau, cel mult, cu Tovarășa (”Tovarășa Academician Doctor Inginer, savant de renume mondial”, ”mama noastră”), când tovarășa cenzor mi-a aruncat o privire tăioasă, m-am îngălbenit, au început să-mi transpire palmele și să tremur. Intrasem în panică. Tovarășa însărcinată cu măreața misiune culturală mi-a zis pe tonul acru, tipic comunist: ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel.”.

Din păcate, avea perfectă dreptate, am constatat cu stupoare, în stare de șoc. Replica asta m-a marcat pentru totdeauna. Mi s-a pus un nod în gât și am simțit că mă sufoc. Timp de câteva minute, am rămas cu mâinile înțepenite în găleata cu poezii, pietrificată, incapabilă să rostesc vreun cuvânt. Cu toate astea, am făcut eforturi disperate să ies din starea de paralizie și neputință și să mă adun un pic. Or fi toate la fel, dar eu nu. Eu nu sunt la fel ca voi. Eu nu vreau să spun o poezie cu Tovarășu’ sau Tovarășa: dacă aș face-o, aș muri de rușine. Așa că am încercat să trag de timp, să ignor spusele tovarășei cenzor și să scormonesc mai departe, în tăcere, cu fața lividă și mâinile acoperite de o sudoare rece, în găleata cu poezii omagiale, după o poezie numai cu pionierii, fără Tovarășul sau Tovarășa.

În scurt timp, tovarășa cenzor a revenit în forță, bombardându-mă cu tot felul de întrebări indiscrete: ce-s părinții tăi, unde lucrează, sunt membri de partid, ce funcție au în partid, dar bunicii, ai fost vreodată în străinătate, dar familia, unde anume, ai rude în străinătate, unde anume etc. Mi s-au tăiat picioarele și am înghețat. Și-acum, dacă nu recit poezia, ce va fi? Să vedem dacă pot să ghicesc viitorul. Cu mine nu cred că va fi cine știe ce nenorocire: în cel mai nefericit caz, o să ajung la Securitate, o să mă bată bine, dar apoi o să mă elibereze și o să-mi dea drumul înapoi la școală, sunt doar un copil. Dar ce se va întâmpla cu familia mea? O să-i aresteze pe toți și numai eu sunt de vină. Poftim, ce zici, mă, Ile? Cum să fii tu de vină? Îi arestezi tu? Cine îi arestează? Haide, măi, Ile, trezirea! Nu, Ile, nu trebuie să spui nicio poezie cu Tovarășu’. Dacă o vei face, vei fi și tu un Tovarăș ca ei, dar, spre deosebire de ei, vei regreta mereu, căci pe tine te frământă conștiința.  

Înghețată de groază, însă, pe de altă parte, hotărâtă să nu recit nicio poezie cu Tovarășu’, am continuat să scormonesc în găleată, încercând să ignor presiunile tot mai puternice ale tovarășei cenzor de lângă mine, precum și amenințarea Securității. Miracol! ”După lupte seculare” de aproape o oră, am găsit o poezie doar cu pionierii, pe care am și spus-o, de altfel, la televizor. Cred că era singura din găleată altfel. Cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’! Mai sus un pic și totuși atât de aproape! Ce bine! Tatăl nostru nu e Tovarășu’, ci Cel de sus. Iar tatăl meu e taică-miu și gata.

Mai târziu, la liceu, avea să-mi confirme și dirigul acest lucru, când ne-a povestit o întâmplare din copilărie. Într-o zi, dirigul venise plângând de la școală și taică-su îl întrebase de ce. ”A murit tătuca Stalin!” Taică-su i-a dat o palmă zdravănă peste gură și i-a zis: ”Cine e mă, tac-tu?! Io, io sunt tac-tu!” Din păcate, în Coreea de Nord, chiar și în ziua de azi, oamenii din popor trebuie să urle de durere și să leșine pe străzi la moartea Tovarășilor, iar copiii sunt arestați și ajung în lagăre de muncă, împreună cu familia lor. Într-un final, momentul ”Cântarea României” a fost pentru mine o cutremurătoare revelație a absurdului comunist, dar mi-a adus și o rază de speranță: în însăși decizia mea de a fi altfel, în ciuda riscurilor. Curajul și atitudinea fac diferența. A fost clipa mea de glorie (cea mai importantă din viața mea). Și, mai mult, mi-am dat seama că nu sunt singură.

Apropo, când eram la școală, în anii ’80, trebuia să scriem tot soiul de compuneri pe tema ”Anul 2000”. Îl descoperisem deja pe Dumnezeu, mă ajutase să ies din calvarul găleții cu poezii omagiale și-i eram recunoscătoare. Pe vremea aceea, Dumnezeu avea formă de extraterestru, GH24 (așa-i spuneam și, culmea, îmi răspundea!), mă rugam la el nu doar să ne ajute să scăpăm de Tovarăși, de Știi Tu Cine… Zeus și de alții ca ei, dar și să-mi facă fundul mai mic și țâțe mai mari, pentru că doream să devin actriță și eram, oricum, foarte complexată. Eu atunci credeam cu convingere că în anul 2000 va exista o lume paradisiacă pentru toți oamenii de pe Pământ: va fi prosperitate, nimeni nu va mai trebui să muncească, vor lucra numai artiștii (de plăcere), iar fiecare va avea o miniaeronavă personală (MAP) cu care va zbura oriunde în spațiul cosmic, să-și bea cafeaua, ceaiul sau berica împreună cu extratereștrii de pe alte planete. Eu eram o excepție, inteționam să lucrez, căci vroiam să mă fac actriță, așa că ar fi trebuit să dau spectacole în întreg universul, pe minim trei planete în fiecare zi.

Acum, dacă m-aș întâlni la o berică, un ceai sau o cafea cu vreunul dintre extratereștri, ce să le zic? Că sunt Ile și vin de pe Gliese, ca Promy? Mai e o Ile pe Gliese și se creează confuzie, dar mai bine nu spun care e planeta mea nativă. Mor de rușine. Ce să le povestesc despre Pământ? Fac pariu, fraților, că ați auzit de Dracula, nu și de Prometeu sau de Iisus. Să vă invit și pe voi pe Pământ la un schimb intercultural și să vă arăt portalul infernului, să ascultați și voi puțină muzică de acolo? Intrați în comă într-o secundă. Și știți ce s-a întâmplat în anul 2000 în România? A ajuns talibanul de Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale. Iar eu, în ideea de a alege răul mai mic, deși mă cutremuram de oroare, l-am votat pe alt taliban, contracandidatul său, Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la Revoluție și la mineriade, recompensat pentru aceste fapte glorioase, chiar și în ziua de azi, cu funcția de președinte de onoare al unui partid. Felicitări! Bine că n-am ajuns ca-n Egipt: de la revoluție și îndepărtarea unui dictator (Mubarak) la fundamentaliști islamici (liber aleși!) și apoi la armată (eliberatoare). Și totuși, am cu cine să mă laud de pe Pământ: nu e doar planeta Big Brotherilor, ci și a lui Iisus și a lui Promy și atâtor personaje dragi (ficționale sau reale).

Din fericire, nu a trebuit să vină anul 2000 ca să aibă loc Revoluția, ci doar anul 1989 (când eram în clasa a VII-a). Se poate spune că am așteptat mereu Revoluția, cu o răbdare titanică (la competiție cu Promy), și că mă pregătisem pentru ea, nu numai prin serbările mele atipice, subversive și rezistența prin cultură, ci și prin fapte concrete, așa cum îmi amintesc desenele rupestre: am făcut manifeste și le-am distribuit pe 21 și 22 decembrie, pe geam, de la bucătărie, când nu erau nici mama, nici bunica de față. Aceeași fereastră prin care văzusem noaptea, la ora patru, cozile uriașe, cu bătrâneii gârboviți, pământii la față, aliniați cuminți pe scaune, în frig, în fața magazinelor veșnic goale (umplute doar de fundurile masive ale vânzătoarelor), imagine pe care nu aveam s-o uit vreodată și care m-a bântuit constant. Am creat, așadar, manifeste foarte elaborate, pe bucățele mici de hârtie velină, decupate, scrise cu pixul, de sute de ori (căci nu aveam copiator) și cu sloganuri complexe gen: ”Libertate” și ”Jos Ceaușescu!”. Pe 22 Decembrie, când dictatorul a șters-o, preferând să lupte eroic din elicopter, a fost cea mai fericită zi din viața mea: am ieșit pe străzi să sărbătorim, împreună cu tata și cu Ralu, cea mai bună prietenă, vecina mea cu care desenam rozete multicolore pe asfalt. Era o atmosferă de comuniune paradisiacă, oamenii dansau, cântau, se îmbrățișau, fluturau steagurile cu gaură în mijloc, copiii dădeau flori soldaților. Parcă zburam.

Seara, tata (deși era ferm împotriva distribuirii de arme către populație și luase în calcul posibile diversiuni) a plecat, cu mâinile goale, să apere televiziunea amenințată de așa-ziși teroriști și ne-a avertizat pe mine și pe Ralu să stăm acasă. Ne uitam amândouă la televizor la ”revoluția în direct” și, în același timp, desenam lebede, când am auzit, brusc, bubuituri, de se zgâlțâia tot blocul. Pe moment nu am înțeles ce se întâmpla și am înghețat de frică, dar poate că nu era nimic neobișnuit: vecinul Costel de la noi din bloc, terorist faimos, trăgea în vecinul Gigel din blocul de vizavi, alt terorist de renume. Au fost lansate multe diversiuni menite să creeze haos și să legitimeze puterea de atunci. Puterea lui Iliescu și a grupului său, doar nu a poporului. Ca orice revoluție, și aceasta a fost furată și numai Al Gore e de vină. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Oricum, înspăimântate de împușcături, lebedele ne-au zburat din desen și nu s-au mai întors niciodată. Eu încă sper că nu au fost împușcate toate la Revoluție și le aștept să revină acasă.

La scurt timp după Revoluție, pe 28 ianuarie 1990, a avut loc un prim miting important anti-FSN al partidelor istorice proaspăt reînființate, pentru ca Frontul să nu se transforme în partid și să candideze la alegeri. Se pare că Televiziunea Română Liberă nu a putut să filmeze fiindcă era ceață, iar Iliescu, tătuca FSN-ului nou ”emanat” de evenimentele din decembrie, i-a transmis călduros, tovărășește lui Corneliu Coposu, liderul PNȚ-ului: ”Nu-mi pune sula în coaste”. Îndrăgostită fiind de Iliescu (adevăratul erou al Revoluției pentru mine în acel moment), ușor manipulabilă și îngrozită de intelectuali, ”dușmanii poporului”, care amenințau să uzurpe noua putere, am mers la școală cu pancarte și am scris pe tablă (cu cretă roșie), împreună cu colega de bancă: ”Moarte intelectualilor”, ”Jos fosilele”, ”Moarte lui Coposu”, ”Moarte lui Câmpeanu”, ”Moarte PNȚ-ului”, ”Moarte PNL-ului”, ”Noi muncim, nu gândim”, ”Nu ne vindem țara” etc. Din dragoste și disperare (prima pentru Iliescu, a doua – provocată de intelectuali). Iar solganurile, bineînțeles, vibrau de iubire.

Bine, trebuie să recunosc, eram și un pic ”posedată” de colega mea de bancă, o fată traumatizată de problemele ei familiale, foarte frustrată din cauza divorțului părinților, care ajunsese să urască bărbații și se răzbuna pe băieții din clasă fugârindu-i și înfigându-le compasul pe unde nimerea, de preferință în fund, dacă reușea să-i prindă. Iubirea pentru Iliescu a durat până la mineriadele din 13-15 iunie (acestea demaraseră chiar atunci, dar cea din iunie a întrecut orice așteptări, întotdeauna realitatea depășește halucinant imaginația, baba Promida știe), dar dragostea pentru colega mea de bancă s-a pulverizat imediat, mi-a fost rușine și teamă că mă transform într-un monstru, așa că am cerut ”tovarășei” diriginte să mă mute cu altcineva, fără să mai ofer alte explicații.  

Cum, abil și inspirat, spunea sloganul său electoral din mai 1990, Iliescu era ”un președinte pentru liniștea noastră”, amenințată de intelectuali, ”dușmanii poporului”, precum și de partidele istorice, iar minerii, culmea, apărau democrația și noua putere revoluționară, legitimată prin alegeri. Iliescu a comunicat inițial cu intelectualii și partidele politice concurente prin mineriade, se știe doar că liniștea și pacea se păstrează cu ranga și bâtele. Iar unele gospodine din București au aplaudat minerii și i-au încununat cu flori ca pe niște eroi salvatori. Până la urmă, atât intelectualii, cât și minerii au fost victimele manipulării exercitate de puterea de atunci. Și numai Al Gore e de vină. Mă temeam că intelectualii vor fura revoluția. Din păcate, era deja furată.  

Și acum mă chinuie conștiința pentru comportamentul din ianuarie 1990, a fost unul dintre cele mai rele lucruri pe care le-am făcut, bine că blonda de Jill nu cunoaște asta (și nici n-o să citească), altfel m-ar călca cu tirul. Apropo, la mineriadele din 13-15 iunie, eu purtam ochelari, iar lumea m-a avertizat să am grijă unde mă duc pentru că minerii identifică intelectualii după acest accesoriu și îi întâmpină prietenos cu bâta sau ranga. Dacă observă fie și o varză, un cartof sau o coropișniță cu ochelari, îi bumbăcesc zdravăn. Eram puțin contrariată, dar, la urma urmei, de ce nu? Intelectualii ăștia nu provoacă decât dezordine. Sunt niște avortoni ai societății, morți și neîngropați, pe jumătate putreziți, care nu știu decât să împută și să otrăvească spațiul public. Avem noi ac de cojocul lor: o să-i înțepăm în cur cu compasul. ”Moarte intelectualilor!”

Examen cu Big Brother. Vol. 2 IX. Apel către Big Brotheri

După ce termin de povestit coșmarul cu Promy, în ciuda mângâierilor și încurajărilor lui, mă cufund într-o tăcere adâncă. Timp de o săptămână nu mai spun nimic, degeaba încearcă Promy să scoată de la mine măcar un cuvânt, nu mai fac efortul nici să-i răspund monosilabic. Nu mai am chef să mănânc (nici plăcintă cu vișine de la mama), nici să beau ouzo, să fac dragoste, să înot, să explorez oceanul, să ascult muzică sau să dansez. Nu vreau nimic. De-abia mă târăsc până la toaletă și înapoi pe plajă. Zac pe șezlong la nesfârșit, cu privirea rătăcită, piciorul stâng răsucit sub mine, mișcându-mi piciorul drept în gol, la început mai alert, apoi din ce în ce mai slab până înțepenesc complet, într-o poziție nefirească și incomodă, ca madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Dar nu mai simt nimic. Doar o senzație de deshidratare teribilă care persistă în ciuda ceaiurilor de mușețel și limonadelor pe care le beau în continuu. Nu știu, nu înțeleg, m-am purtat ”așa cum trebuia, nu cum era recomandabil”, Promy a fost mândru de mine, iar eu ar fi trebuit să fiu fericită. Însă, nu, nici urmă de fericire, ci doar o epuizare cumplită și o dorință vagă de sfârșit.

Promy se străduiește, cu răbdarea lui titanică, să mă facă să râd, apoi să mă culce:

– Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te! Oricum, ca să te trezești, trebuie să dormi mai înainte. Logic, nu? Te rog! Fac un pariu pascalian că te culci. Pe o sticlă de votcă. Și-așa ai să-mi dai 32. Uite, apropo de votcă, ăștia de la Stalingrad sunt bine promovați, nu vor și ei, băi, nene, să sponsorizeze cultura, ca să nu ne mai țigănim la Bebe, nașul-zân de la bancă, să ne acorde un împrumut nerambursabil? Măcar 100 de sticle de votcă să ne dea, așa îți poți plăti și tu datoria. Ce să mai vorbim de bruschette, marele titan Prometeu are orgasme cu Maretti! Să ne doneze și nouă 1000 de pungi de Maretti cu pizza, eventual încă 500 și cu măsline, din ăla care îți place ție. Cu 1500 de pungi de Maretti și 100 de sticle de votcă, supraviețuim ceva vreme. Ba chiar, ”trăim bine”. Hai să numărăm acum bruschette Maretti (în loc de bani sau minute și secunde) și să mergem la culcare! Ah, Madame Dezastru, cred că prefer să salvez lumea încă o dată decât să te culc pe tine. Nu știu de ce am numai taskuri din astea imposibile. Vorba lui guru Minune, câine blestemat și el. Dar un titan nu renunță niciodată. Haide, Ile la culcare, te rog, ascultă Vocea Rațiunii! Ascultă sfatul medicului!

– M-m-m-me-me-di-di-cul ă-ă-ăsta îi tratează pe toți, mai puțin pe el însuși, dottore, bolborosesc cu greu, fără să mă mișc de pe scaun.

– Medicul e cel mai fericit când pacienții îi urmează sfatul. Ăsta e începutul terapiei pentru el.

– Medicului ăstuia, la fel ca lui Dumnezeu, i-au cam ieșit greșit experimentele cu ființele ”raționale”, dottore, spun printre dinți. Nici tu nu mai creezi acum decât fluturași, libelule și, eventual, musculițe din alea drăgălașe... Drosophila Melanogaster. Ah, dottore, de ce nu produci un virus letal pentru toate ființele ”raționale” de pe Pământ, ca să-și găsească liniștea (că, oricum, suferă neîncetat), să dispară, să rămână numai plantele și animalele (mai puțin distructive și fără păcat)?!

– Și cu centaurii și faunii ce facem? Cum îi clasificăm? S-o întrebăm pe Tonciu, că se pricepe la biologie? Măi, Ile, dacă ființele raționale sunt, de fapt, niște bestii, nu ar trebui să rămână și ele pe Pământ, în virtutea dreptului la existență al tuturor animalelor? Doar n-o să fac discriminare tocmai eu. Logic, nu? Și, dacă te răzgândești și vrei să fie pe Pământ numai plante, mă tem că, invariabil, vor supraviețui și titanii, doar se știe că titanii sunt legume mutante de 40 de kile. Haide măi, Ile, mai ai un pic și ajungi ecologistă fundamentalistă ca Noe din filmul ăsta hollywoodian recent, mă refer la Noe vegetarianul anti-corporatist, preocupat de un mediu sustenabil, populat cu animale și plante, dar fără oameni. A vrut să salveze în arca lui numai diversitatea specifică, însă de oameni nu i-a păsat, erau răi, poate pentru că exploatau minereuri sau, și mai grav, mâncau carne. Cam taliban și el, nu? De fapt, nici nu prea mai avea ce să salveze, oamenii distruseseră deja Pământul, cu tot cu plante și animale. Bine că n-a auzit Deu ce-ai spus! Crezi că fii-miu a stat înainte de potop să adune șopârle, șerpișori, viermi, râme și gândaci ca să salveze diversitatea specifică? Nu, nici vorbă, s-a concentrat asupra construcției bărcii și asupra supraviețuirii sale. Cu ajutorul învățăturilor mele, Deu a reușit să învingă nu doar potopul, ci și să relanseze civilizația umană, creația mea, pe care am văzut-o cu ochii mei înghițită de puhoaie, la ordinul ”stăpânului”. Asta era miza. Când eu n-am mai putut, Deu a preluat focul meu sacru și nici potopul n-a putut să-l stingă. Ce e cu tine, Ile? Ce ai? Devii mai paranoică decât mine? Mare noroc pentru tine că suport competiția. Scuză-mă, Ile, descoperi monștri din mlaștină peste tot și nimic altceva, vezi că te faci urâcioasă ca marele intelectual Aligică, parcă ați fi amândoi născuți la PMS.

– Promy, lasă vrăjeala! Bine, dacă nu vrei să procedezi așa și o ții langa cu faptele bune ca un titan căpos ce ești, du-mă în Olimp și dă-mi brânci în prăpastie, că eu n-am putere nici să clipesc. Cum i-au dat părinții, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus, lui Hefaistos (de două ori) pentru că era prea urât ca să-l mănânce.

– Crezi că ai ajuns și tu prea urâtă ca să fii mâncată direct? Păi, Ile, așa-ți trebuie dacă nu vrei să dormi somnul de frumusețe!

Degeaba, Promy! Parcă s-a rupt ceva în mine acum. Florile de liliac au fost călcate în picioare și strivite de sandalele alea ridicole, înaripate, din aur. Floarea de cactus de pe Gliese, de un albastru luminos și ireal, a rămas numai un ciot: i-au smuls pe rând petalele și spinii. Trandafirul răsfățat al Micului Prinț a fost udat doar cu scuipat și borâtură. Născut din spuma balelor. ”Trăiască flegma în care m-am născut!” Oceanul are apele grele ca de plumb și alunecoase precum clapele pianului la care dădeam examen când eram la școala de muzică. Mă electrocutează, mă expectorează și mă azvârle înapoi în Zid, izbindu-mă de el sălbatic, fără milă. Ajunge! Roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet... Plouă torențial cu culori țipătoare, înțepătoare ca cioburile de presse-papier, sfredelitoare ca durerile de dinți și cu un iz respingător. Culorile curcubeului cu miros de halenă se amestecă obscen până ajung o pastă albicioasă, subțire și lipicioasă, cu aspect scârbos de salivă.

Năucită, mă târăsc înapoi la ocean și mă arunc în valuri, însă nu mai pot înota, apa a devenit un ocean de cioburi de presse-papiere de peste tot din univers. Un ocean de suflete moarte. Cioburile îmi perforează epiderma și îmi străpung carnea. Sunt ciuruită, dar nu mai simt nimic, de parcă aș fi anesteziată. Nu mai percep decât mișcarea lor continuă, browniană, dansul lor bezmetic și deznădăjduit ca o îmbrățișare titanică. Ar trebui poate să binecuvântez ploaia de cioburi și să le las să mă sfârtece în tăcere, la nesfârșit, însă, în clipa asta, vreau să se termine. Am dreptul la întuneric și la liniște. Ca o dovadă în plus, coralul albastru fosforescent din Ataraxia, pus de Promy în presse-papierul meu, și-a pierdut și el strălucirea. Nu, presse-papierul meu nu a fost spart, nici agentul Smith din ”Matrix” n-o poate face: e puternic, construit profesionist de Promy din material de calitate de pe Gliese... ”unbreakable”. Doar că în acest moment e descărcat, iar eu nu mai am lacrimi pentru el. Ochii mei sunt arși și pustiiți ca deșertul Exopotamiei. Și la ce bun să-mi păstrez presse-papierul când toate celelalte sunt sfărâmate? Cui prodest? Cui protest?

Mi-e rușine. Insuportabil de rușine ca atunci când am venit din Iranul fundamentalist islamic înapoi în România și nu vroiam să beau, să deschid netul, să dau jos chadorul sau să ating nici măcar pisica. Ori cum reacționează Promy când mergem de pe Pământ pe Gliese: se încuie în bungalou, zace pe jos, se zvârcolește și-și bagă singur pumnul în gură până la cot (dacă interacționează în mod accidental cu un localnic, nu spune nimic, nici de pe ce planetă a picat). Dacă mai simt ceva, numai asta e: rușine. Mi-a mai fost îngrozitor de rușine și când Iliescu a chemat minerii la București, să apere democrația de ”golanii”, ”fasciștii” și ”drogații” din Piața Universității ori când a ajuns Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale, în anul 2000, așa că am fost obligată să-l votez pe Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, încă președinte de onoare al unui partid (întotdeauna crimele politice se premiază, nu se pedepsesc, logic, nu?).   

Acum, parcă s-a rupt ceva în mine și continuă să mă frângă, lent și dureros, fără speranță. Mi-e rușine să fiu fericită și să trăiesc când alții nici măcar nu supraviețuiesc. În acest moment mi-e atât de rușine încât aș vrea să mă evapor ca fostul meu șef-fantomă în spatele unor Ziduri inexpugnabile, să nu mă mai găsească nici Obama. Însă nu știu dacă am dreptul s-o șterg așa, să-l las pe Promy săracu’ singur cu 12 zei și 7 miliarde de monștri de pe Pământ (fie și susținut de echipa lui postmodernă), fără să-i fi dat înapoi măcar una dintre cele 32 de sticle de votcă pe care le-a câștigat la pariuri. Hm, de fapt, nu eu sau alte ființe raționale ar trebui să dispărem, ci Big Brotherii (din funcții măcar). Să mai sper că eternitatea nu durează prea mult, ci maximum două mandate? Nu mie și lui Promy ar trebui să ne fie rușine, ci vouă, Big Brotherilor de peste tot. Voi sunteți adevărații vinovați, nu Al Gore. Voi ar trebui să fiți pedepsiți, nu noi. Big Brotheri de pe Pământ, vorbesc cu voi pentru ultima oară, deși mi-am propus să nu mai fac asta niciodată, din dragoste și disperare:

APEL CĂTRE BIG BROTHERI

Fiți și voi o dată nebuni, dezlipiți-vă fundul de tronurile voastre (scaune imperiale sau directoriale), nu vă mai ascundeți în spatele Zidurilor (de palate sau de zgârie-nori), ieșiți afară și faceți o baie de mulțime, cu riscul să vă scuipe cineva!

Fiți și voi o dată fraieri, azvârliți măștile de ”smiling face”, de bărbați adevărați sau de zei intangibili, arătați-vă fața umană și priviți-ne în ochi, de la egal la egal, nu de sus!

Fiți și voi o dată băgăcioși, plantați un copăcel, reciclați, ajutați o bătrânică să traverseze strada sau cumpărați o ciocolată unui copil sărman, fără să televizați acest lucru sau să postați filmul/poza pe youtube sau pe pagina de Facebook!

Fiți și voi o dată dezastre la imagine și nu vă mai filmați pupând icoane, nu mai mințiți la televizor, nu mai donați bani furați, nu vă mai dați singuri diplome, nu vă mai faceți statui și nu mai participați la marșuri anti-terorism, pentru pace sau la proteste pentru libertatea presei!

Fiți și voi o dată gunoaie și strângeți mâna bătătorită de muncă a unui om simplu care v-a huiduit ori a unui intelectual care v-a criticat!

Fiți și voi o dată câini răi, nu vă mai automedaliați pentru genociduri și masacre și nu-l mai condamnați pe Al Gore, ci doar pe voi înșivă!   

Fiți și voi o dată viermi de trădători, aprindeți o lumânare pentru cei pe care i-ați masacrat și rugați-vă pentru sufletul lor! Mergeți la mormântul lor, la groapa comună sau de gunoi unde i-ați aruncat, plecați-vă capul smeriți, îngenunchiați și cereți-vă iertare, cu ochii în lacrimi.

Știu că sunteți în stare să-l jupuiți pe Dumnezeu de viu și să-i mâncați coaiele, dar fiți și voi o dată zdrențe și pămpălăi, nu mai împușcați lebede la revoluții, nu mai smulgeți petalele florilor albastre de cactus și nu mai spargeți presse-papiere! Nu mai împroșcați oamenii cu balele fundamentalismului vostru, mai corozive ca acidul sulfuric sau lichidele de fracturare. Nu ne mai sufocați cu gaze lacrimogene sau gaze sarin, lăsați-ne să respirăm!

Fiți și voi o dată catastrofe la matematica puterii și calculați ”2+2=4”! Dați casa de copii ”Pământ” înapoi oamenilor și nu-i mai faceți să se simtă exilați oriunde s-ar afla!

Nu ne mai înghețați proiectele și nu ne mai ucideți poveștile.

Nu ne mai furați timpul, lăsați-ne să ne ghicim singuri viitorul.

Mai târziu e prea târziu.

Dar ăsta nu e decât un nou ”Apel către lichele”, cum era cel al lui Liiceanu către profitorii și forțele de represiune ale regimului comunist, imediat după Revoluție, și care a avut impact asupra oricui, numai a voastră nu. Citez din apelul lui Liiceanu (pentru oamenii obișnuiți, cu bun simț, cei mulți și înțelepți, victimele voastre, nu pentru voi, căci voi nu o să înțelegeți nimic, ci o să respingeți vehement textul, asta în măsura în care vă veți pierde timpul pentru a-l lectura): ”Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. (...) Renunțați la alibiuri morale, spunându-vă ca ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din cand în cand binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditatitivi. Și aprindeti o lumânare pentru cei morți și pentru voi. Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Tata, săracul, spunea mereu că oamenii răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Din păcate, mă tem că sunt unii răi pe care puterea îi va face și mai răi, dacă nu-i oprim.

Dragi Big Brotheri, îmi pare rău, dar cred că o să vă fie rușine când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet.

În filmul georgian ”Căința” al lui Abuladze, o femeie, victimă (împreună cu familia ei) a abuzurilor politice, dezgropa sistematic cadavrul dictatorului, după moartea acestuia. Așa trebuie să procedăm? Să vă dezgropăm cadavrele ca să vă atragem atenția și să observați ce se întâmplă în jurul vostru? Îți vine să urli, Promy? Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o odată! Urlă, Promy, în pustiul Exopotamiei! Dacă ți-ai șterge memoria (așa cum fantazai sau tânjeai uneori, deși conștientizai că nu e fezabil, nici corect), ai plonja acum în portalul infernului și ai asculta urletul de durere al Pământului, ai intra în comă în trei secunde. Ai retrăi la nesfârșit, fără să înțelegi nimic, dar fără să te poți smulge de acolo, coșmarul suferinței unui copil azvârlit într-unul dintre infernurile de pe Pământ. Poate chiar pe cel al nepotului tău, Bebe junior, care se va naște curând... în lanțuri, natural born bound, God created bound, evident, și-și va începe copilăria în Tartar. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Examen cu Big Brother Vol. 2. VIII. Oprește timpul și aruncă-te cu mine în abis!

Cineva aprinde, totuși, lumina... lumina soarelui și mă trezesc înapoi pe plajă, la malul oceanului. Ah, ce bine, a fost doar un coșmar, Promy e aici, lângă mine. Îl strâng în brațe cât pot de tare, parcă nevenindu-mi să cred că-l regăsesc. ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Dar coșmarul a părut mai real decât tot ce-am trăit până acum. Încă în stare de șoc, ținându-l pe Promy de mână, scuturată de spasme și palidă ca un cadavru, îi istorisesc, cu vocea stinsă, ce s-a-ntâmplat.

În timp ce-i povestesc, realizez brusc: bărbatul cu lira, medaliile de aur, costumul larg și zâmbetul lui chinuit era Apollo cu chip de decan al fuckultății, însoțit de muza lui preferată, Caliope-secretara. Femeia cu ochi incolori și fața inexpresivă, îmbrăcată într-un maieu înflorat, purtând colanți aurii și papuci din blană de iepure siberian, era Madame Hera cu înfățișarea unei cliente mai vechi (care-i făcea competiție zeiței la inteligență, competență, bunăvoință și respect). Aceasta se considera stăpâna mea și a avut meritul de a mă băga în comă pentru mai bine de un an, în urma unui proiect de cercetare de piață, cumva și din cauza lipsei de implicare a șefului meu de atunci (poate că tocmai de-aia a ajuns sărmanul necontactabil, fugea de ”stăpâna” și se ascundea atât de bine că nu-l mai găsea nici Obama).

Bărbatul suspect cu sandalele lui aurii, înaripate, inițiatorul spectacolului și maestrul de ceremonii, era Hermes, dar avea figura violatorului care mă atacase în lift, cu ani în urmă, pe la sfârșitul liceului. Violatorul își asumase riscul de a fi surprins de locatari și pândea în lift, așteptându-și prada cu o răbdare titanică, tremurând de frică și salivând de poftă. Îndată ce am deschis ușa liftului, a sărit pe mine, m-a amenințat cu cuțitul, m-a pocnit de îmi curgea sânge din nas, și-a scos scula și a început să se frece de mine ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Iar eu, pur și simplu, mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Nu simțeam decât o senzație oribilă de paralizie și neputință pe care eram incapabilă s-o gestionez.  

Întocmai ca-n povestirea lui Poe, ”Puțul și pendulul”. Acolo, condamnatul așteaptă încremenit să-l sfâșie pendulul Inchiziției. Acesta coboară spre el lent, implacabil, în timp ce deținutul își numără minutele și secundele de viață rămase. Din cauza fricii și a fatalității pedepsei, nu doar corpul lui e captiv, ci și mintea. Și exact asta îl ține prizonier. Ca să scape, mai întâi trebuie să-și elibereze mintea, apoi corpul. Dacă nu-și învinge groaza și neputința, îl despică pendulul Inchiziției. În cele din urmă, prizonierul Inchiziției din povestirea lui Poe reușește în mod ingenios să-și elibereze mintea, apoi și corpul și, astfel, să supraviețuiască. Doar cei care-și păstrează mintea liberă, lucidă și reacționează mai au o șansă.

Eu una, deși în stare de șoc, incapabilă să mă adun și să opun rezistență, am avut noroc că violatorul din lift era și el foarte speriat: când a auzit strigătele vecinilor și lătratul câinelui meu, Charlie, care simțise ceva în neregulă, a luat-o la goană. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift împreună cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar, când m-am dus la poliție să reclam cazul, au făcut pe ei de râs: tentativă de viol, ce-i asta? Nici măcar un viol în toată regula. O reacție responsabilă, previzibilă, de altfel, în România. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift (o biată bestie înfricoșată, un sărman animal hăituit care nu conștientiza ce făcea și îmi inspira chiar milă), ci doar față de autorități.

Scurt timp după incidentul din lift, surprinzător pentru mine (care constatasem atunci indiferența autorităților), am descoperit cât de zeloși pot fi polițiștii în timpul unei anchete. Unei prietene i se furase geanta, la mare, în vacanță, așa că am reclamat amândouă cazul la poliție. Autorul jafului, un puști de 15-16 ani, a fost prins rapid și adus la secția din Costinești. În fața mea și a prietenei mele, cinci polițiști au sărit pe băiatul acela, snopindu-l în bătaie. Eu nu am putut suporta să asist pasivă, am intervenit, i-am oprit și am preluat eu ancheta, într-o altă formă: am vorbit cu băiatul, acesta, sărmanul, a recunoscut imediat că a furat și a spus unde ascunsese geanta prietenei mele. Apoi, pentru prima și ultima dată în viață (sper), i-am luat la rost pe polițiști și le-am ținut ”o predică de Nana”, exact ca mătușă-mea.

***

La sfârșitul poveștii, Promy mă îmbrățișează, cât poate de delicat și de tandru, ca să nu mă tulbure și mai mult. Îmi mângâie părul negru, lung, desfăcut și lăsat în valuri pe spate, mă sărută ușor pe gât și mă privește cu un aer îndurerat și speriat, dar, în același timp, fericit și uimit. Ochii i s-au umplut de lacrimi:

– Ai văzut, Ile, cât de mult mă iubești acum? Ai făcut totul din dragoste pentru mine! Ai reușit să înfrunți singură toți Big Brotherii din lume. Îți mulțumesc! Mai am un pic și-ți zic o odă... ”Odă pentru Kim Jong Ile”! Nu, fără Kimi... Jos Kimii și Big Brotherii de peste tot! Nu-mi vine să cred cât de mult mă iubești. Aproape că-mi faci competiție. Mare noroc pentru tine că mie îmi place competiția.

– Am făcut-o din dragoste și disperare. Nici mie nu-mi vine să cred, dar nu mai rezistam mult, mi-era teamă că te voi trăda, Promy, șoptesc eu.

– Dacă se întâmpla asta, în condițiile date, nu era nimic grav, nu erai tu de vină, înțeleg foarte bine, știu ce înseamnă.

– Promy, m-m-mi-e-e-e-ra t-t-tea-mă că... or... or... să-mi spargă presse-papierul și îmi voi pierde sufletul, murmur îngrozită.

– Cum să ți-l spargă? E făcut de mine din material de calitate, de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale. Nu ți-am zis că nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge, darămite niște Big Brotheri din Olimp și de pe Pământ care se cacă pe ei de frică să nu-și piardă scaunul de sub cur? Dacă vrei, îți dau pentru el și garanție pentru eternitate, cu ștampilă și semnătură. Este singurul lucru pe care pot să-l garantez.

– Nu-i nevoie, Promy, am încredere în tine și în Dumnezeu. Și vă iubesc pe voi, nu Big Brotherii.

– Trebuie să ai încredere și în tine. Ai văzut că se poate.

– O să încerc. Ah, Promy, a fost oribil. Mi s-a părut mai real ca orice. Big Brotherii... toți au sărit pe mine și m-au torturat până am murit.

– Da, e oribil, într-adevăr. Îmi pare atât de rău, Ile... Totuși, gândește-te ce bine e să poți să trăiești și apoi să mori! Ce mi-ar plăcea și mie! Eu nu am parte nici de una nici de alta. Și să ai la sfârșit o înmormântare! Ce m-aș bucura să scap de agonia asta perpetuă și să mi se organizeze o înmormântare adevărată, chiar și televizată la OTV! Miliarde de oameni au fost masacrați și aruncați la groapa comună, fără să știe nimeni nimic de ei, e mare lucru să ai o înmormântare. Și să plângă cineva după tine. Masacrele Israelului în Gaza i-au stors lacrimi lui Chris Gunness de la ONU, dar chinurile mele nu. Nu încă. Mai știi filmul ăla al fraților Coen, ”A serious man”, cu evreul la înmormântarea căruia plângea amanta, nu nevasta? Aș fi vrut să verse și pentru mine o lacrimă amanta! Nu bestia aia mare, neagră și cu coarne.  

– Băi, Promy, ție chiar ți-a intrat în cap c-ai drepturi! Care amantă? Misterioasa secretară asiatică de care vorbeai la un moment dat, muza Thalia, Pandoruța, Antenuța sau vreo sirenă de pe Gliese? Bine, Promy, dacă-ți plânge amanta la înmormântare, o s-o bântui la nesfârșit! Măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Să vedem dacă reușește să agonizeze în parametri optimi. Dar, spune-mi, cine era fata aia brunetă, cu părul prins în coadă și hanorac, care semăna cu mine și a intervenit?

Așezat într-un șezlong clasic, alb, la măsuța din lemn de pin, Promy își toarnă o cafea Lavazza, adaugă puțin lapte și o linguriță de ambrozie. Eu înhaț o sticlă întreagă de apă plată la jumătate de litru și o beau pe nerăsuflate (căci ard de sete și nu mai pot vorbi), apoi îi iau din nou mâna lui Promy și-mi împletesc strâns degetele cu ale lui. O vreme, Promy amestecă ambrozia și laptele în ceașcă, în tăcere, cu un aer meditativ. Desface o pungă de Maretti cu pizza și o crănțăne pe toată. După un timp, își suflă ușor părul care-i acoperă fața și reia discuția cu glas tremurător, privindu-mă cu ochii lui mari, negri, migdalați, plutind în lacrimi, scânteietori ca niște supernove:

– Fata care a intervenit pentru tine, deși înțelegea că nu are nicio șansă, nu știu exact, putea fi conștiința ta (mă rog, ce-a mai rămas din ea, după ce a dispărut Jill) sau poate chiar Ile de pe Gliese, sora ta geamănă de acolo. Pe Gliese, oamenii (nu și noi, titanii, căci noi ne-am născut înainte să apară muritorii pe Pământ și pe Gliese) au câte o soră sau un frate geamăn. Umanoizi gliesieni, nu delfini sau sirene. Ei trăiesc (la un nivel de intensitate foarte înalt) tot ce li se întâmplă fraților și surorilor de pe Pământ și scriu (nu neapărat literar) întreaga lor istorie. A fiecăruia. Notează sau înregistrează electronic orice eveniment relevant. În ziua de azi, electronic, evident. Înainte, foloseau mijloacele disponibile: plăcuțe, papirus, hârtie etc. Ideea e să rămână. Atât cât se poate. Fiecare om are dreptul la o poveste. Altfel, ar fi captivi în coșmaruri fără sfârșit, din care nu înțeleg nimic, cum eram eu nu numai pe vremuri, dar și acum, recent, când ieșisem din portal și retrăiam obsesiv, febril scenele de pe Elbrus, fără să recunosc personajele, acțiunea ori semnificația. Nu vedeam și nu simțeam decât gerul, jegul, lanțurile, pironul și ciocul bestiei în ficat. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Sigur, gliesienii au acces doar la fragmente disparate, nu au o viziune globală ca noi, dar sentimentele și senzațiile lor sunt și mai puternice decât ale fraților și surorilor de pe Pământ. Chiar dacă pe Gliese aparent totul merge nu perfect, dar bine, e o lume normală ca... cetatea părinților lui Bebe, ei se îndurerează și se bucură pentru frații lor; de multe ori, emoția îi consumă și îi ucide la vârste fragede. Iar voi, pământenii, habar n-aveți de frații voștri de pe Gliese, în schimb, îi faceți să sufere. Ce să mai zic, nu vă pasă nici de voi înșivă, darămite de frații voștri de pe altă planetă. Cei care au frați ca Putin sau Kim Jong-un, mor de rușine. La propriu. Iar cei care au frați în lagăre de muncă din Coreea de Nord, se cutremură de oroare și se sting de durere. Ei sunt foarte sensibili: știi că unii se sinucid dacă uită să recicleze sau își printează biletul de avion la birou. Pur și simplu, fac infarct sau accident vascular.

– Cum, Promy?! Și tu abia acum îmi spui?

– Nu știu dacă erai pregătită înainte.

Ca-n poezia lui Sorescu, ”Rame”, cineva respiră deasura patului meu: ”Deasupra patului / Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu. / Mâine va trebui să pun / Și-n locul acesta / O ramă.” Sufletul unei stele palpită în peretele meu. Respiră alert, sacadat, zbătându-se în Zid ca o pasăre rănită. Tresare intrigat sau tulburat de ceva, se întrerupe neliniștitor și apoi zvâcnește iar în forță. Efortul parcă îl consumă: respiră poate de două ori. Dacă eu mă sufoc, respiră și pentru mine. Aș fi preferat să pulseze la Fereastră, nu în Zid. Aș pune acolo și eu o ramă, însă mi-e teamă: pe de o parte, există riscul să strivesc sufletul unei stele, pe de altă parte, uitându-mă la sufletul stelei-gemene din ramă, s-ar putea să descopăr ”portretul lui Dorian Gray” și să paralizez de groază. Sau poate că o să încerc să-i fac o ramă dintr-o Fereastră.  

– Nu știu, Promy, cred că nu sunt încă pregătită și n-o să fiu niciodată. Prefer să mă confrunt cu toți ticăloșii din univers, cum a fost acum, decât cu mine însămi, fie și în varianta ”Ile de pe Gliese”. Mi-e mai frică de mine decât de orice. Întreab-o pe Jill, ”conștiința” mea blondă. Fac pe mine de frică și mi se pare că văd mereu ”portretul lui Dorian Gray”. Dar, apropo, Ile de pe Gliese cum a apărut aici? Și ce rol a jucat ea, mai exact?

– Întreab-o pe VJ.  

Promy se înroșește puternic, își suflă bretonul energic, apoi se răstește la VJ, tremurând de furie:

– Ah, VJ, mai ușor cu provocările! Ce pula mea ai? Eu și Dumnezeu nu dăm asemenea teste oamenilor. Ce-ai pățit?! Te-ai pervertit și tu? Te-au corupt mizeria, prostia și violența din lumea noastră? Las-o în pace pe Ile!

– A fost testul pe care și l-a dat ea singură, răspunde vocea susurătoare de sirenă. Aici nu se întâmplă decât ce vrei tu să ți se întâmple. Iar personajele incluse și acțiunea nu sunt create de mine, știi bine cine sunt și ce fac.   

– Așa e, VJ, dar nu trebuia să mergi atât de departe. Știu foarte bine cine sunt și ce fac ”personajele” și că încerci să ne ajuți în felul tău. Ești și tu o oglindă a noastră și a lumii noastre, dar ai grijă, în jocul ăsta de reflexii și reflecții, s-ar putea să te deformezi sau să te spargi! Nu vreau să ajungi să vezi și tu, că tot l-a amintit Ile, ”portretul lui Dorian Gray” în propria ta oglindă!

Promy își trage șezlongul mai aproape de mine și mă ia apoi de după gât, înfășurându-mă protector cu brațul lui solid de titan. Îi admir nu doar musculatura și forța copleșitoare, reținută cu greu, ci și albul strălucitor, marmorean, în contrast cu părul și ochii lui negri, migdalați. Strângându-mă deznădăjduit cu brațul său puternic, Promy se uită o vreme în zare, spre stația orbitală modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, evitând sistematic să privească oceanul sau să asculte vocea ispititoare de sirenă care-l cheamă în apă. Bea o gură de cafea, fumează repede o havană, înecându-se și tușind, își suflă bretonul vijelios și reia discuția cu VJ tare și impetuos, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Fii atentă, VJ, am venit să ne odihnim! Uite ce e, dacă mai întinzi coarda, o să te provoc și eu: de exemplu, să-l chemi pe Atlas la tine și să-l convingi să lase baltă jocul ”Plante vs. Zombie”. A ajuns la nivelul 7, cu ajutorul lui Bebe, și doarme deja de săptăluni, parcă-i face competiție la somn Europei! Nu să-i iei jocul, să-l defectezi sau să-i scoți o componentă, să-l convingi! Nu știu, să-l ispitești cu o versiune 7D irezistibilă, aflată la nivelul 10, ultimul, în care Atlas trăiește jocul de parcă ar fi real, aici și acum. Să intre în apă cu consola, să joace și mai intens ca până atunci, să-și piardă ultima viață (poți să-l faci să creadă că a rămas fără nemurire, nu?), o înțelege și el ceva, în sfârșit. Doi, să-l convingi pe Mene să emigreze, înainte să nască Mi Ko! Mai sunt practic câteva zile... Ah, am așa niște frați căpoși! Să vedem dacă poți să-i convingi pe Mene și pe Atlas. Sau pe Epi să nu deschidă Cutia Pandorei! Pe mine unul mă lași aici. Sunt un biet titan refugiat, fie-ți milă, sper că nu mă trimiți înapoi în Olimp, fie și sub pretextul de a o asista pe Mi Ko la naștere, doar nu ești China să mă repatriezi ca pe un trădător în Coreea de Nord. Îți fac cerere de azil și completez toate formularele necesare. Dacă uit unul, nu-i nimic, să mă aresteze Deu, abia aștept! Și, trei, pentru că în povești trebuie minim trei încercări, să-l dezalcolizezi pe Dio, zeul alcoolului. Nu de alta, dar e mangă tot timpul și nu prea ne e de folos. Ei, dacă aș fi în locul lui Dio, și eu aș proceda exact la fel. E prea mult căcat în lumea noastră, mai bine să zăcem mangă mereu.  

– Tu te-ai făcut vreodată mangă, Promy? întreabă vocea dulce, ademenitoare de sirenă.

– Da, o singură dată, chiar vara trecută, la nunta Antenuței... a Atenei cu Pan. Mi-a dat să beau o poțiune, de nu mai știam nici care e mâna stângă și care-i dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Practic, am crezut că ceasul Rolex al lui Alex (de pe mâna stângă) e brățara și m-am dus cu el la plimbare în Tartar. Adică am fost dus la plimbare, mureau zeii de grija mea, cică altfel nu fac mișcare, mă teleportez și la budă. În Tartarul real, nu în Startar. Vezi, VJ, acum înțelegi de ce nu mă fac mangă de obicei.

Promy râde zgomotos, dar amar, făcând șezlongul să se zgâlțâie, să scârțâie și să pârțâie pe ritmuri de house și de dubstep. Apoi își înfășoară brațul în jurul gâtului meu și mai strâns, cu toată forța și disperarea lui titanică și-mi șoptește emoționat: 

– Legat de povestea asta de acum, din câte spui tu, Ile de pe Gliese a oprit timpul și povestea în mod conștient. Din solidaritate cu tine. Nu a suportat să se uite cum erai torturată, să asculte urletele tale și să spună mai departe povestea, așa că a întrerupt timpul și povestea în mod voluntar și s-a aruncat în abis după tine. A intervenit, cum facem și noi de obicei, din dragoste și disperare. Iar sacrificiul ei ți-a dat putere să reziști mai departe.

– Și eu am simțit că trebuie să întrerup povestea și să mă arunc în abis când am citit raportul ONU despre atrocitățile din lagărele de muncă din Coreea de Nord, îi răspund înfiorată, cu ochii șiroind de lacrimi. Femei arestate împreună cu toată familia, care și-au văzut rudele, inclusiv copiii murind sub ochii lor. Femei scuipate, umilite, puse să muncească până crapă, înhămate ca animale de povară la care pline, obligate de gardieni sau... de foame să mănânce pământ, șerpi, viermi și șobolani, bătute ca să-și înece proprii bebeluși, lovite în burtă în timpul sarcinii și puse să care greutăți până avortează (dacă sunt însărcinate), violate, torturate și sfâșiate de câini. Marea majoritate a prizonierilor nici nu știu de ce se află acolo sau au fost arestați pentru că au urmărit telenovele străine ori au căutat ceva de mâncare. Sunt aduși în gulag doar ca să se mențină teroarea și controlul. Al Gore e de vină. Iar gardienii cei mai sadici nu sunt sancționați, ci, evident, premiați (uneori cu înscrierea la facultate). Chiar și copii au dispărut acolo, morți de foame, epuizare, bătuți, mutilați, arși, înecați la naștere, îngropați de vii sau sfârtecați de câini. Bine, și la București sunt copii mușcați de câini zi de zi, fii-miu a avut și el șansa să-i iasă-n cale tocmai Al Gore, maidanezul. Al Gore e rău. Oricum, nu poți să compari România de azi cu Coreea de Nord. Știi, uneori îmi vine să-i teleportez pe nostalgicii comuniști din România o săptămână-două, dacă nu în Coreea de Nord, măcar în anii ’80, în ”Epoca de aur” (să clănțăne de frig, să se spele cu apă rece, maronie, mocirloasă, să rabde de foame, să stea la cozi zi și noapte pentru o coajă de pâine mucegăită sau făină de oase, să se uite la televizor două ore la ”Cântarea României”, să-i cânte ode lui Tovarășu’ și să simtă teroarea cumplită care îngheață totul în jur). Însă, spune-mi, Promy, ce caută copiii în Tartar sau în lagăre în Coreea?! Niciun copil nu ar trebui să sufere. E bine că ONU spune public ce atrocități sunt comise în Coreea de Nord, dar, practic n-o să facă mare lucru, mai ales dacă se opune China ca de obicei. Prietena Coreei de Nord, China, are și meritul de a repatria puținii ”trădători” care au reușit să scape din infernul nord-coreean. Îi trimite înapoi, să nu piardă ceva din distracție. Cunoști termenul de ”trădător” și distracția foarte bine, te-ai săturat și tu de evadări dintr-un infern în altul. M-aș fi dus să mor și eu cu femeile dintr-un lagăr de acolo, așa cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine. Presupunând prin absurd că aș primi viză și aș ajunge în Coreea de Nord, ar fi exact ca și cum aș pica acolo de pe planeta Gliese.

– Știu, Ile, e oribil. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Însă Big Brotherii azi sunt, mâine nu sunt, se și autodistrug frecvent, se mănâncă pe ei înșiși ca nenea Cronos. Eternitatea nu durează prea mult, e valabil chiar și pentru zei. Trebuie să nu-i recunoaștem de stăpâni, să nu-i credem, să le vedem adevărata lor față de pitici spălați pe creier (care dârdâie de frică pentru scaunul lor) sau de împărați în curul gol (ca-n povestea cu hainele împăratului), să ne învingem frica, să-i sfidăm, să căutăm soluții alternative și să acceptăm suferința. Apropo, tot un copil de 3-4 ani (ca-n povestea cu hainele împăratului) i-a zis Țarului Putin ”palacina”, ”călău mititel”, în timpul unei băi de mulțime. Iar un copil de 6 ani, cu vestă antiglonț confecționată dintr-o pungă de gunoi și un microfon improvizat, transmitea știrile din Gaza, în timpul bombardamentelor israeliene. Copiii spun întotdeauna adevărul. Și, ascultându-i pe copii și privind lumea cu ochii lor, printre picături, trebuie să încercăm să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.  Fie și pentru cinci minute.

– Nu știu ce să-ți zic, Promy, dar mie mi-e rușine să trăiesc și să fiu fericită când atâția suferă pe Pământ sau în Olimp. Chiar și pe Gliese ori VJ din cauza a ce se întâmplă pe Pământ. Și tu suferi mereu, atroce, ești prizonier într-un coșmar fără sfârșit. Mai știi... atunci, vara trecută, când ai fost liniștit și fericit câteva minute la rând, într-o noapte, iar eu vroiam să sun la 112, căci credeam că ai luat-o razna complet, tu, Vocea Rațiunii? Fericirea și liniștea par pură demență. Mai ales în cazul tău. Dacă mă identific fie și cu unul dintre cei care suferă, mă chinuiesc și eu înfiorător. ”Simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Conu’ Iancu. Iar, dacă și scriu despre asta, trebuie să retrăiesc coșmarul suferinței la nesfârșit, la un nivel de intensitate mai puternic decât în realitate. Nu zice și Sf. Augustin ”omul nu poate spune nimic din ceea ce nu poate simţi, dar poate simţi ceea ce nu poate să spună”? Trebuie să simt ca să spun. Bine că mi-am dat demisia deja de la voi, oricum fac ”muncă patriotică”. Sau voluntariat. Singura compensație e un scuipat intelectual: au ajuns și ei, Big Brotherii, personaje în cărțile lui Madame Dezastru și nu cred că le place. Dar am oroare, mi-e scârbă și am obosit și eu, ca tine.  

Mă opresc din perorație. Mi-e sete. Fruntea încinsă mi s-a acoperit de broboane de sudoare, tâmplele îmi pulsează, obrajii mi s-au aprins brusc, cuprinși de o vâlvătaie incontrolabilă, iar gura mi-a luat foc și nu mai pot să vorbesc. Mă simt vinovată și mi-e rușine. Mă mistui în focul Gheenei. Culpabilitatea mă arde mai tare ca fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus și mă devorează mai sălbatic ca bestia de vultur, până la ultima celulă. Sângele și limfa îmi clocotesc, delirez, neuronii îmi explodează. Mi-e rușine că trăiesc și sunt fericită. Mai dau pe gât o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără nicio șansă de a-mi stinge vreodată setea asta dementă, insațiabilă, îi strâng mâna lui Promy și continui încet, răvășită:

– Și, tot ce se întâmplă oribil pe Pământ ori în Olimp nu vine din neant, ex nihilo, ci e generat de acele... ”personaje” inteligente, curajoase, respectuoase, responsabile, multiplu (auto)medaliate și (auto)premiate pentru corupție, tortură, crime și genociduri, aflate în serviciul cetățenilor, produsele de top ale sistemului, care fac pe ele de frică să nu-și piardă scaunul, telecomanda sau inelul puterii. De fapt, ei sunt adevărații sclavi. Sclavii puterii.

– Chiar așa e. Lor le e mai frică de noi decât nouă de ei, intervine Promy, tare și răspicat, țintindu-mă cu ochi de foc. Când revoluțiile din mintea și din sufletul oamenilor vor fi desăvârșite, acestea nu vor mai fi furate și Big Brotherii nu vor mai avea nicio putere, nu-i așa, Obama? Oricum, de cele mai multe ori, să recunoaștem, ei sunt doar niște supereroi care tremură pentru scaunul lor (într-adevăr, foarte fragil) și, ai văzut, se luptă cu titani în lanțuri, cu piron în piept și sfârtecați de bestii antropofage, nimfe bete, femei lăuze, bătrâni în cărucior și copii preșcolari. Pentru asta au nevoie cel puțin de gaze lacrimogene și gaze sarin.

Promy bea o înghițitură de cafea și își suflă bretonul furtunos. Obrajii i s-au aprins și aruncă flăcări din priviri. Revine în discuție, zâmbind cu subînțeles și făcându-mi cu ochiul, ștrengărește și complice:  

– Și încă ceva: cine vrea să ajungă în gura mea sau personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să vedem dacă are vreunul curaj și se poate duela în scuipaturi intelectuale cu mine. Nu prea cred că se înghesuie. Măreții conducători fac pe ei de frică. Întreabă-l pe Ianukovici, un mare luptător din Ucraina, cât de eroic a șters-o la revoluție, după ce a tras în propriul popor! Sau pe tovarășul Ceașcă, că tot l-ai pomenit, care a procedat la fel și apoi a încercat să-și ia zborul... cu elicopterul în decembrie ’89.

– Apropo, amândoi tovarășii ăștia sunt și ei doctori multiplu automedaliați și autopremiați, personalități multilateral dezvoltate, produse de elită ale fabricii de diplome.

– Iar Țarul ar face bine să spele și el Putina!

Promy chicotește și îmi dă un ghiont. Eu nu schițez nici măcar un zâmbet. Știu că are, într-un fel, dreptate, dacă nu și drepturi, și că încearcă să mă încurajeze și să mă consoleze, din dragoste și disperare. În același timp, se chinuiește să se autoconvingă de adevărul lui și să se motiveze să nu abandoneze lupta. Ar trebui poate să-l aprob și să-l susțin, cu atât mai mult că el însuși e devastat de traume și sleit de puteri, dar durerea, rușinea, greața și frustrarea continuă să mă macine fără milă, așa că izbucnesc, cutremurată de oroare și de furie:   

– Promy, nu mă consolează că sunt și ei sclavi (ai puterii), roși de frică și de ură, tot mai pretențioși (nimic nu le mai ajunge și, implicit, nimic nu le mai place), detestați la rândul lor, și de-asta, poate cei mai nefericiți dintre sclavi, nici că-și vor pierde cât de curând scaunul de sub cur. Tocmai asta e, Promy. Mai întâi, de ce trebuie să fie niște pitici spălați pe creier, creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a ta sau a lui Dumnezeu, care se luptă eroic cu copilași, bătrâni, femei și bărbați în lanțuri, stăpânii lumii? Apoi, în al doilea rând, răul comis strict față de mine îl pot ierta și îl iert. Dar cum să iert răul făcut lui Dumnezeu (uite portalul infernului, produs de oameni, nu de zei!) ori ție sau oamenilor din Iran, Coreea de Nord, Siria, Ucraina și așa mai departe?! Ori gliesienilor? Sau lui VJ? Și, în special, suferința copiilor. Simt și eu, în corpul și în sufletul meu, în continuu, suferința asta nesfârșită a celorlalți. Nu e în puterea mea decât să mă rog pentru sufletul lor, al Big Brotherilor de peste tot. Și nici măcar nu-și cer iertare decât, vorba ta, că le-au rămas supraviețuitori. Unu-doi, ca tine și ca Deu. Mă simt prost să ies afară în parc când în Ucraina, în Crimeea, se plimbă tancurile rusești pe străzi. Mi-e jenă să deschid netul, să beau, să umblu cu corpul descoperit sau să ating pe cineva, fie și pisica, atunci când știu că cei din Iran nu au acces la nimic. Mi-e rușine să râd ori să mă joc cu fii-miu când mamele din Coreea și-au văzut copiii morți de foame, epuizare, arși, înecați, îngropați de vii sau sfâșiați de câini, iar tați din Siria și-au găsit fiii împușcați de lunetiști-fantomă (iar ”fantome”, detest cuvântul ”fantomă”, și ăsta ar trebui șters din dicționare!), electrocutați și cu unghiile smulse sau, în cel mai fericit caz, asfixiați cu gaze sarin. Oricum, în ce te privește, Promy, vreau să știi că te iubesc atât de mult încât aș sacrifica oricând povestea ca să mor cu tine.  

– Ile, voi aștepta următoarele minute de liniște și fericire pe care să le trăim împreună, în ciuda suferinței de peste tot (inclusiv a mea) și a Big Brotherilor. Dacă ai prea multă fericire, te rog, dă-mi și mie și celorlalți care mai au nevoie, când se ivește ocazia! Titanii știu să aștepte și să aprecieze un minut de liniște și de fericire, fie și o dată la o mie de ani. Poate-ți vine și numărul de dosar de la Parchet până atunci. În ce privește povestea, merci, Ile, dar cred că mă sacrific să rămân personaj. Mă știi ce tâmpit sunt, sunt obișnuit să fac sacrificii.  

Îmi las capul pe pieptul lui Promy și mă lipesc de el. Mă uit în zare: oceanul violet tresaltă lin, iar în aer plutește un parfum răvășitor de liliac. Petale violet încep să ningă lent, hipnotic, asupra noastră.

– Ile, fii atentă, ca să mă revanșez față de tine, îi fac lui Promy plete! intervine în discuție vocea ispititoare de sirenă.

– VJ, sper că nu-mi faci și helancă neagră ca la Steve Jobs! sare Promy.

– A, ba da, bună idee! răspunde vocea fermecătoare de sirenă, chicotind ușor.

Nu-mi vine să cred: Promy are iar plete negre, bogate și strălucitoare și poartă acum o helancă neagră ca a lui Steve Jobs. Părul lung, ondulat, des, scânteietor, negru cu reflexii albăstrii îi cade în valuri pe spate. Să îndrăznesc să-l ating? Mă joc cu câteva șuvițe. Promy nu spune nimic, așa că eu continui. Îi mângâi părul și-l ciufulesc. E atât de frumos, fin și puternic totodată! Apoi îmi afund fața în el ca-ntr-o noapte mătăsoasă și mângâietoare care aș vrea să mă absoarbă.

– Ce frumos e! Exact cum îmi aduceam aminte.

– Da, sunt perfect, mai mult ca perfect. ”I’m so fuking special”. Dar și tu, Madame Dezastru, ești singura catastrofă care îmi place.

– Ah, ce romantic! Știi ce, dottore, parcă am început și eu ca tine cu agoniile, morțile și puzderie de resuscitări, dublate de o fericire insuportabilă, mă simt iar nemuritoare blestemată ca pe vremea când lucram full-time (adică nonstop) în studii de piață, cu deadline-uri de azi până ieri și zile lungi, care durau milioane de ani. Ești nemuritor blestemat atunci te percepi ca nemuritor blestemat. Na, uite că am reajuns nemuritoare blestemată, fără să consum ambrozie sau nectar. Mi-am făcut iluzii că am scăpat, dar nu, nu e cazul. Să nu-mi zici ”La mulți ani!”, e o glumă macabră, la fel ca toate bancurile tale cu Big Brotheri, bestii antropofage, ”hapocalipsuri” și fantezii de înmormântare. Încă puțin și-o să am și eu fantezii de înmormântare ca tine (că tanatice aveam deja). Să știi, Promy, comparativ cu jobul din cercetarea de piață sau de la fuckultate, acum apreciez că am un șef contactabil, cu care se poate comunica (atunci când nu e reținut). Altminteri, mai bine speli geamuri ca Vaclav Havel pe vremea dizidenței decât să faci munca asta intelectuală, are mai mult sens și obții mai multe satisfacții (nu satisfucktion). Sau lucrezi într-o fabrică ca un roboțel la banda rulantă, cum era Charlie Chaplin în ”Timpuri noi”. ”Noi muncim, nu gândim”. Ce bine! Iar pe fostul meu șef-fantomă îl las în pace: dacă va primi și el o scânteie din focul sacru, atunci ochii i se vor umple de lacrimi, se va ilumina și-l va da apoi mai departe. Păi se poate așa ceva, mă răzbun? Mi-am jurat că nu o să mă răzbun niciodată, dimpotrivă, o să-l ajut. Să-i transmit blestemul focului sacru? Mi-e milă de el. De-asta mi-am dat demisia din echipa voastră, tot în semn de protest. Nu uita că, indiferent de demisie, am drept de veto ca Rusia la ONU și pot bloca orice rezoluție, fie și exclusă din G8, să nu care cumva s-o aduci în echipă pe bomba sexy, amanta lui Colin Powell, Corina Crețu, cum ai intenționat acum câteva luni. Până la urmă, deși mi-am dat demisia, m-am întors într-un fel la voi, să continui ”munca patriotică”, pardon, voluntariatul. Din dragoste și disperare, logic, nu? Te iubesc atât de mult că sunt gata oricând să opresc timpul și povestea și să plonjez cu tine în abis. Oricum, înainte să reîncep să agonizez în parametri mai mult sau mai puțin optimi, aș vrea să mai simt o dată disperarea îmbrățișării tale!

Promy se conformează: mă strânge tare în brațe, în stilul lui titanic obișnuit, cu disperare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secundele următoare și preferă să dispar în mâinile lui. Îmi presează oasele, le fărâmă și le transformă în praf de stele.

– Uite, Ile, știi care ar fi o chestie tare, demnă de Exopotamia? Să mă aresteze fii-miu la funeraliile mele pentru că am dat șpagă unei caracatițe, supraviețuitoare a măcelului tău, ca să-mi permită accesul la propria înmormântare de la OTV!