Examen cu Big Brother. Vol. 2. XXII. Într-un SAS bun, Zeus-ninja iese dintr-un joc video și-l răpește pe Prometeu cel frumos coafat

Într-un SAS bun, după ce respinsese o serie întreagă de titani descoperiți de mine (George Soros, identificat într-o sursă credibilă, ziarul ”Adevărul”, drept ”titanul Soros”, apoi trei Adrieni (Adrian Năstase-Bombo – mare martir, deținut politic și sinucigaș, victima dictatorului Băsescu, Adi Minune – un suflet mare și chinuit de manelist, un câine vagabond... prin palate cu turnulețe, Adrian Păunescu – un mare nemuritor blestemat, poet ce se izbește mereu de Zid și nu poate nici trăi, nici muri)), mai puțin pe gândacul Gelu cel Singur, prietenul lui tata, mare supraviețuitor și luptător solitar, care nu și-a pierdut măreția sa tragică, titanică nici când a fost strivit (probabil) sub papucul mamei (până la o probă ADN edificatoare), iată că Promy e pe cale să accepte o nouă propunere a mea. Este vorba de Pesi (Pepsi sau Piersicuță), motanul auriu al maică-mii, de culoarea lui Garfield sau, mai bine zis, a focului sacru.

De-abia acum am conștientizat. Ce mică e lumea! Pesi îndeplinește toate cele trei criterii de bază caracteristice unui titan: 1. e tare (a supraviețuit și el potopului ca Deu, mai exact unei furtuni cumplite când abia se născuse; o prietenă l-a salvat, adunându-l de prin șanțuri, mai mult mort decât viu, ducându-l la doctor de urgență și lăsându-l apoi mamei în îngrijire; în plus, Pesi are și el probleme hepatice ca Promy (și niște ochișori de un galben luminos... hepatic), a fost adeseori slab de parcă ar fi ieșit de la Auschwitz, de pe Elbrus ori din Tartar, a zăcut o vreme paralizat ca Promy înlănțuit de stâncă, a trecut prin trei transfuzii foarte grele, cu șanse infime de supraviețuire și, deși se sufoca, urina cu sânge și vomita, a depășit treptat toate dificultățile); 2. are un suflet mare (când nu se simte prea rău și e capabil să-și manifeste afecțiunea, e foarte drăgălaș, prietenos și iubește oamenii, cu toate că nu (prea) merită); 3. inspiră multă milă (dacă iubește oamenii și suferă atât, e logic, nu?).

După ce a luat-o pe guru Guru de la o terasă din Vamă (unde rămăsese, sărmana, abandonată, la sfârșit de sezon), fii-miu, Alex, mare salvator de mâțe, l-a adoptat și pe titanul Pesi de la mama, pentru că acesta avea nevoie de atenție permanentă, îngrijiri speciale și vizite regulate la medicul veterinar. Eu am acceptat, cu mândrie revoluționară. La urma urmei, sunt mamaie de titan (Pesi), mamaie de guru (Guru) și mama unui patriot (Alex însuși se consideră astfel de când l-am plătit cu o găleată întreagă de aripioare de la KFC ca să participe la miting, la ”Uniți salvăm Roșia Montana”). În scurt timp, l-am adus și pe Pesi alături de Guru în Olimp, iar micul titan a început o nouă viață.

Exact ca Promy, Pesi de-abia se-atinge de mâncare și oftează intens (când i se administrează medicamentația zilnică). În schimb, e disperat după afecțiune, așteaptă, cu răbdare titanică, să i se spună vorbe dulci (cum ar fi să-l facă cineva ”hobbit”), să fie luat în brațe, scărpinat și mângâiat. Pentru asta se revanșează în modul următor: te linge ca un cățel, din cap până-n picioare. Nu, nu doar oamenii, mai nou, și fundul lui Guru. Cum așa? Titanii nu pupă pe nimeni în cur. De fapt, Pesi adoră curățenia ca un titan adevărat ce e și o face cu stil și... pasiune titanică. Promy nu l-a respins: dimpotrivă, s-a bucurat de prezența lui din tot sufletul său mare de titan (chit că nu i-a acordat... deocamdată nicio diplomă oficială, fie și de titan onorific) și și-a schimbat unele obicieuri. Nu numai că a cerut să fie și el ținut în brațe, sărutat și dezmierdat (asta se întâmpla și înainte), ci s-a răsfățat și toarce de plăcere.

Dacă guru Guru a fost la început suspicioasă, atentă să nu o violeze cumva (doar a auzit ce se spune în Olimp despre titani) și l-a monitorizat nonstop, cu mare interes și curiozitate (paranoia e o datorie civică), l-a mârâit, l-a scuipat și a păstrat o distanță igienică de câțiva metri, acum s-au împrietenit relativ. Adică Pesi o ajută la curățenia ei exemplară, inclusiv lingând-o la fund și se antrenează reciproc în toate trăsnăile: de la vânatul porumbeilor Afroditei (la care se uită în extaz, de parcă ar urmări ”Suleyman Magnificul”) la fotbalul cu răhățeii, cheile, crenvurștii și măslinele. Se copiază unul pe altul și tot ce vrea unul vrea și celălalt. Guru poftește nu numai la pernuța, apa, mâncarea (hrană uscată de regim, Royale Hepatic), ci și la medicamentele lui Pesi. Dacă Pesi îmi sare în brațe, vine și ea. Și invers. Într-o seară, după ce Pesi s-a mai întremat, i-am testat și rezistența la sirtaki, la ”Zorba grecul”: Promy a putut să danseze doar un minut, în schimb, Pesi a reușit să stea în picioare până la sfârșit. Se obișnuiește să danseze cu dezastrele. Pentru început, cu Madame Dezastru. Să fie într-un SAS bun.

***

Obosiți de atâta dans cu dezastrele (fie și cu Madame Dezastru), la masă, la bucătărie, Pesi îmi doarme-n în poală, scărpinat ușor pe gât și pe spate, iar Promy oftează și își lasă capul pe umărul meu. Nu îndrăznesc să mă mișc, de grijă să nu-i deteriorez coafura. La un moment dat, Promy tresare, își suflă slab bretonul și clipește din ochi de mai multe ori la rând, amețit. Trosnindu-și oasele amorțite și ținându-se de masă, se ridică încet, cu greu și ia o sticlă de vin roșu, sec de la Dio de sus, din dulapul de un alb imaculat, montat direct în perete. Mă doare stomacul, dar nu pot să refuz un pahar. Ciocnim, beau câteva înghițituri, vărs câțiva stropi pe mine și pe Pesi (care continuă să doarmă netulburat, la competiție cu Atlas și Europa), apoi îi strâng mâna lui Promy. Mă pregătesc să-l întreb ceva. A rămas o problemă nerezolvată și nu mai vreau să amân. Mai târziu e prea târziu:

– Spune-mi, Promy, am o dilemă și, deși n-am mâncat Piersicuță sau pateu de ficat, știi că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiector, iar pe Tonciu n-o găsesc s-o întreb: ciuperca e animal?

– Nu ai mâncat Piersicuță sau pateu de ficat, dar mi-ai halit papagalii din bungaloul verde african, Fata lui Dracula! Să nu crezi că am uitat. Știi vorba mea. Cine a greșit să-și ceară iertare.

– Chiar așa, cine a greșit să-și ceară iertare, nu eu, ripostez furioasă.

– O să fac o serie nouă de papagali și o să-i învăț să spună ”Stracciatella nu-i o țară, e o cadă!” Ce idee bună! Nu-i așa, Obama?

– Iar eu o să-i învăț să-ți zică ”Odă pentru Kim Jong Promy”, nu ”Prometeu, ești un hobbit!” Jur din nou pe constituție și democrație, nu pe Al-Cool sau Al-Cola, că n-am mâncat nici lebedele din parc de la Viena, nici porumbeii Afroditei, nici papagalii tăi din bungaloul african. Jur și pe crenvurști în covrig. Ăștia sunt un fel de Maretti cu pizza pentru mine. Recunosc, consum frecvent crenvurști în covrig care au multe E-uri, în special glutamat monosodic. Cu ăsta te intoxici mai rău decât cu poțiunile Antenuței și, gata, ai murit. Pe net se vorbește de ”genocid alimentar”. Promy, te rog să fii atent! Și Maretti conține glutamat monosodic.

– Vai de mine, o să mor? izbucnește Promy într-un râs tumultuos, isteric.

– Da. Mă rog, în cel mai fericit caz, devii obez și o să mai faci un infarct. Iar Obama nu o să-ți sară în ajutor. E tot un șef-fantomă. Ca de obicei, se va uita și nu va vedea nimic.

– Eu, obez?! I-auzi, Obama! se zgâlțâie Promy de râs din tot corpul. Ești la PMS? Ai febră? Ia un Nurofen. Și, fii atentă, dacă-mi mai pui întrebări din astea... gen ”ciuperca e animal?”, încep să mă gândesc nu la trecut, ci la viitor și mi-am jurat că n-o mai fac. Nu mai vreau să ghicesc viitorul și să trăiesc de azi până ieri ca-n cercetarea ta de piață. Indiferent ce se întâmplă, mă încăpățânez să-mi fac planuri, iar unul dintre ele este să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” în fiecare zi.

– Păi, atunci de ce te uiți la mine cu privirea aia kafkiană de câine bătut, căruia tocmai i-a ghicit de ”hapocalipsuri” baba Promida? Măcar știi de ce ești bătut?

– Dacă sărmanul câine kafkian nu știe de ce e bătut, eu înțeleg de ce: Al Gore e rău, Al Gore e de vină. De fapt, e vorba de putere și control. Logic, nu? A fi sau a nu fi câine rău și turbat care a mușcat mâna ”stăpânului”... Aceasta e întrebarea. Unde e locul câinilor turbați? În casă sau afară? Mă tem că nicăieri. Uite, mă gândeam chiar acum, că nu mai știu cu ce legumă sau animal să mă identific, dacă aș avea ocazia să aleg, parcă aș prefera să fiu pisică siameză din ”Doamna și vagabondul”, aia rea și băgăcioasă... care-și bagă coada în cocktailul stăpânului. Vreau să spun cocktailul Molotov. Și nici boșorogii din ”Muppets” nu sunt de lepădat. Nu vrei să fim mai bine boșorogii ăia senili și urâcioși din ”Muppets” care comentează și bârfesc tot timpul de la balcon?

– Am numai doi ani și nouă luni vârsta mentală. Mai am de așteptat.

– Exact la fel au și ei. Ce zici, ne jucăm ”de-a boșorogii din Muppets” într-o zi?

– Nu știu, Promy, până la urmă cred că rămân cavaler... Don Quijote castrat și fără vise din Titan cu Dulcineea lui cu menstruație albastră. Apropo, ți-a venit menstruația solară? Eu n-am observat nimic de echinocțiu, toamna asta, iubire!

 – Desigur, Ile. Ă, adică probabil. Era probabil să-mi vină înainte de numărul tău de dosar de la Parchet.

– Jură-te măcar pe Mecca, Al-Lac sau Al-Cola, chiar dacă nu te cred.

Vrea să fie boșorog cârcotaș din Muppets, pisică siameză din ”Doamna și vagabondul” sau bunicul lui Malraux (care a trăit și a murit cum a vrut)? De fapt, mai puțin contează cine ești, cât să iasă nenorocita asta de socoteală, ”2+2=4”. Și, interesant, tocmai când aplicăm logica normalității într-o lume a absurdului suntem noi înșine mai mult ca oricând. În filmul ”The Croods”, deși anticipase apocalipsa (nu doar sfârșitul ”casei”-peșteră, ci al lumii întregi), un băiat Guy, înzestrat cu spiritul lui Promy, aduce oamenilor cavernei din familia Crood (obișnuită să se ascundă în frigul și întunericul peșterii) focul sacru, împreună cu invențiile sale bizare: costum de camuflaj, centură multifuncțională, corn, teatru de păpuși, sănii, bărci, picioroange, capcane pentru vânat, cizme, umbrele, ba chiar și animale de companie (”animalele din casă pe care nu le mănânci” despre care mamaie Crood credea că sunt... copiii) etc. Dacă până atunci familia Crood se străduise numai să supraviețuiască, Guy le arată ceva cu totul nou: viața. Mai bine cinci minute de viață decât o sută de ani de supraviețuire. Asta-i spuseseră și părinții lui Guy înainte de a muri: să nu se mai ascundă, să trăiască și să urmeze lumina, căci acolo e ziua de mâine. Luminându-i cu focul sacru al cunoașterii și al viselor, Guy i-a ajutat, la rândul lui, pe cei din familia Crood să-și învingă frica și să iasă din întunericul peșterii.

Apropo de focul sacru și de iluminare, cu aproape un an în urmă, am ascultat piesa scrisă de poetul român Victor Eftimiu, ”Prometeu”, înregistrată în 1978 și difuzată acum pe trilulilu, cu Ștefan Iordache în rolul principal (sincer, l-aș fi preferat pe Florian Pittis (Apollo aici) în rolul lui Promy, Ștefan Iordache a fost un pic cam aspru în rol, Pittis cred că i-ar fi pus mai mult în valoare, pe lângă forță, și delicatețea și sensibilitatea). În piesa lui Eftimiu, Hermes, Atena și Deucalion (personaje importante din viața și opera lui Promy) nu apar (nici nu avea cum să aibă un fiu, pentru că nu apucase să se căsătorească cu iubita lui, în această lucrare, nimfa Eromeni), taică-su, Iapet, și fratele, Atlas, sunt condamnați pentru rebeliune contra zeilor olimpieni (tatăl în Tartar, Atlas – obligat să țină ”bolta cerească”, fără a se pomeni ceva de Mene... Meneceu, aflat și el în Tartar), Apollo îl tratează cu compasiune și înțelegere (deși nu contestă pe față pedeapsa stăpânului), iar Hefaistos e un geniu malefic, călăul oficial pentru care execuția lui Promy e un spectacol foarte distractiv, o reală plăcere (așa cum reprezenta, de fapt, pentru Hermes).

După zile și nopți de frământare, Promy decide să aducă focul sacru oamenilor abandonați de zei în mizerie și frig (”vreau să trezesc pământul din somnul fără vise”) și e hotărât să-i învețe pe muritori ”să stea drept”. Spre deosebire de titanul nostru, stăpânul Olimpului folosește focul sacru pentru a-și manifesta iubirea lui de muritori... prin fulgerașe: ”nu fulgerând pe oameni le-arăți iubirea ta”, rostește Promy răspicat, în fața lui Știi Tu Cine... Zeus la palat. Nu numai că gândește, mai și spune! Oricum, stăpânul intenționează să nimicească împuțiții și ignoranții de muritori pentru a crea apoi o rasă nouă, superioară, un fel de supraoameni, ”o rasă de eroi”, ”o oștire curată”. Pe Promy, săracul, îl sperie și oamenii, darămite supraoamenii. Și cine i-ar fi creat? Promy, Atena, Hefaistos? Doar nu ”stăpânul” lor, capabil să-și scoată exclusiv scula și fulgerașele!  

Bineînțeles, lucrarea lui Eftimiu trebuie privită în contextul epocii comuniste care promova eroi-haiduci, eroi-luptători ilegaliști și eroi ai muncii socialiste, mai puțin intelectuali. Deși abordarea e un pic materialistă și haiducistă (accent pe foc și ajutarea practică a celor slabi, fără a vorbi prea mult de creație, științe, arte, forța intelectuală), există și o apropiere a lui Promy cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, prevestirea supliciului, dar și a învierii, precum și suferințele comune, îndurate pentru muritori (strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, marcați de stigmate eterne). Acest lucru devine vizibil și în momentul în care Promy e țintuit de stâncă, iar mama, Temis, și iubita, Eromeni (pe care el și-o dorește ”tovarășă de luptă, de gânduri și de vise”), vin să plângă la ”crucificarea” lui, ca într-o scenă de tip ”Pieta”. Amândouă vor să-i împărtășească durerea: ”o, Prometeu, dă-mi mie din suferința ta!”. El le răspunde, încercând să le liniștească și, totodată, tânjind după atingerile lor catifelate, mângâietoare, care-i alină rănile din trup și din suflet: ”Mi-e bine (...) Atingeți-mi obrazul cu degetele fine”. Și apoi le explică din nou faptele și atitudinea lui, păstrându-și demnitatea și fermitatea: ”Nu eu, ci Zeus greșit-a (...) Dând oamenilor focul / Am dres greșeala lui”.

După mii de ani, când este eliberat de Heracle, încearcă amândoi să se adăpostească de vijelie în jurul unui foc, dar sunt izgoniți tocmai de oamenii care primiseră focul de la Promy. Heracle îi zice dezamăgit: ”ți-ai aruncat iubirea să capeți ură?” și, mai dureros, ”credeam că universul de monștri-i curățat”. Crezuse săracul Heracle că scăpase pământul de monștri. Din păcate, rămăseseră oamenii. Promy îi confirmă amar: omul ”azi e mai sălbatic, mai rău decât oricând”. Slăbit, obosit, șocat și răvășit de reacția oamenilor pe care i-a salvat, Promy rămâne din nou paralizat pentru milenii, de data asta din proprie inițiativă, și nu mai știe ce se întâmplă cu el ori pe pământ. E o ”ruină”, o ”frunză strivită în noroi”.

Așa îl găsește Hefaistos care îl trezește să-i spună că profețiile lui s-au împlinit, a sosit amurgul zeilor, ”stăpânul” a ajuns în Tartar, Zeus a fost înlocuit de Iehova, iar zeii olimpieni au primit alte funcții. De exemplu, ”Afrodita nu mă mai înșeală cu zei bătrâni și tineri / A-mbătrânit, săraca, și-o cheamă Sfânta Vineri”, râde Hefaistos. Acesta din urmă, devenit Satan, îi propune lui Promy să cucerească amândoi lumea și să împartă puterea, ”lumina” pentru Promy, respectiv ”umbra, întunericul” pentru Hefaistos, dar Promy îl refuză scârbit. Își aduce aminte, deodată, de muritori și de menirea sa, înțelege că ”mi-e drag și-acuma omul”, ”i-am dat ceva odată / îi sunt dator mereu”, ”simt aripi”, ”învinsul poartă iarăși un suflet de erou”. În sfârșit, a renăscut.

Sper că a renăscut, într-adevăr, și vreau să cred că s-a neglijat iar în ultima vreme, ignorându-și chiar propria menstruație albastră, solară, de echinocțiu, din cauza festivalului din această toamnă. Nici acum nu se liniștește. După ce a intrat în posesia coifului Antenuței (confiscat în primăvară, la ultima tentativă de lovitură de stat, dejucată ferm și camuflată diplomatic), Promy a găsit, în sfârșit, un pic de timp ca să-l studieze, îndată ce s-a încheiat festivalul ”AER”. Probabil că-l analizează intens ca să descopere în ce constă funcția de metamorfozare și cum o poate genera la rândul lui:

– Bine, Promy, deci, nu vrei să juri nici măcar pe Mecca, Al-Lac sau Al-Cola, treaba ta! Dacă ai uitat de menstruație pentru că ai fost atât de ocupat cu festivalul sau cu coiful Antenuței, să-i studiezi funcția de metamorfozare...

– Nu am uitat de nicio menstruație albastră. A fost la echinocțiu, pe 23 septembrie, înainte de festival. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Ești obosită și la PMS? Ești posedată iar de Bush Jr.? Sau ai rămas intoxicată cu praful de pe videoproiector? Ia un Nurofen și bagă-te în pat! Ți-am zis și mai devreme.

– Nu, Promy! Cred că am auzit de la Atena 3 că nu ți-a venit menstruația albastră, solară și am intrat în panică. Știi că eu fac minim 15 atacuri de panică pe zi.

– Care Atena 3? Ne ajunge și Atena 1. Vezi că ai confundat Atenele cu Antenele. Ce ai? Te-ai informat de la Antena 3, Vocea Rusiei sau dintr-un film hollywoodian comercial? Așa-ți trebuie.

– Nu știu, dar ai grijă, Promy, să nu ajungi ”în gura presei”, în gura lui Mircea Badea, că, dacă intri în gura unei asemenea bestii antropofage, nu mai rămâne din tine nici stânca, așa cum a profețit și Kafka. O să te hăpăie Badea cu piroane, vultur, lanțuri și stâncă cu tot.

– Bine, Ile, mulțumesc pentru atenționări! Și să știi că nu am nevoie să studiez funcția de metamorfozare, am testat-o jde mii de ani pe pielea mea, în toate formele. Metamorfoza de la titan la legumă. Tehnologie, nu magie. Originală, de la Heifaistos. Ovidiu n-a sesizat-o când a scris ”Metamorfoze”. Foaie verde măghiran, măi! / M-o făcut muica titan, măi! / Blestemat sunt, blestemat, / Viața mea e de căcat / Și de tot m-am săturat, măi Leano! Ah, așa cum l-am blestemat inițial pe Știi Tu Cine ca muritorii să-i vadă adevăratul chip, de pitic spălat pe creier, să-și învingă teama față de el, iar el să-și piardă puterea pe care o exercita asupra lor, acum voi spune un blestem la adresa Big Brotherilor de pretutindeni. Big Brotheri, vă blestem să nu mai chinuiți pe nimeni (nici pe mine, nici pe alții, și în mod special pe copii) ca să ne faceți asemenea voastră, ci să vă schimbați voi și să semănați voi cu mine!

Pentru a fi mai convingător, Promy își suflă bretonul (ceva mai viguros) și ridică paharul de vin. Apropo de tehnologie, nu magie, ci... politică, uite-l și pe Hefaistos, am fi putut fi prieteni și colaboratori, aveam multe în comun, amândoi eram persoane capabile, serioase, workaholici cărora le plăceau lucrurile bine făcute, el a învățat de la mine să creeze femeia, pe Pandora, dar politica asta blestemată l-a făcut să-mi pună cu mâna lui lanțurile la mâini și picioare și pironul în piept. De frică, nu de plăcere precum nepoțelul meu scump și drag, torționar de treabă, Hermes. Acești torționari de treabă, altminteri foarte simpatici, confruntați cu propriile victime, nu-și cer niciodată scuze și nu recunosc că au dat mai mult de ”4 palme”, ca în filmul lui Alexandru Tatos, ”Secvențe”.

Hefaistos, de asemenea, nepotul meu, a ascultat un ordin criminal cu inima strânsă, cu rețineri, fără ”mânie proletară”, fără entuziasm și excese (pot să-i fiu recunoscător că nu m-a scuipat și el ca Hermes și Știi Tu Cine). Dar, gândiți-vă, cum ar fi să ieșiți în pauză la țigară cu colegul și prietenul vostru (cu care nu aveți nicio problemă, colaborați bine și vă înțelegeți excelent), iar apoi, brusc, odată ajunși în birou, să înceapă să vă dezbrace, în râsetele tuturor, să vă încătușeze și să vă străpungă pieptul cu pironul? Cum ar fi să vă execute (subit) un prieten, în fața tuturor? Să nu uit, Știi Tu Cine și Hermes erau și ei verișorul, respectiv nepotul meu, însă Hefaistos reprezenta mai mult decât un simplu nepot, era un prieten. Nu doar că s-au accentuat starea de șoc, confuzia și frica, ci m-au copleșit durerea și rușinea la cote abisale, insuportabile, crede-mă, Malraux! Și, după toate astea, cum mai poți avea încredere în cineva?  

Într-adevăr, lui Hefaistos avea de ce să îi fie frică: pe vremea când era numai un bebeluș, în timp ce gângurea și întindea pofticios mânuțele spre sânul mămicuței sale, Madame Hera l-a azvârlit în prăpastie, îngrozită de hidoșenia lui. Apoi, Madame Hera a fost (liber) aleasă zeița familiei pentru performanțele ei materne indiscutabile. Cum micul Hefaistos încă mai respira, tăticuțu’ s-a înfuriat și l-a aruncat și el în prăpastie a doua oară, să fie sigur că scapă de el odată pentru totdeauna. Era prea urât ca să-l mănânce direct. Surprinzător, Hefaistos a supraviețuit, chiar dacă șchiopătează și acum. Nu l-au scos niciodată din ”slutu’”, ”șchiopu’”, ”jegosu’”, ”handicapatu’” și-l sileau să presteze cele mai murdare munci.

Poate că lui Hefaistos îi pare rău pentru ce a făcut. Poate că mă apreciază în secret nu doar pentru știința și arta mea, ci și pentru atitudine, pentru curajul și dârzenia mea care lui îi lipseau. Poate că are și el coșmaruri ca mine. Cu mine! Poate că adoarme greu, suspinând, și se trezește în plină noapte lac de transpirație, urlând, în fața stâncii și, cu chipul desfigurat de oroare, scapă din mâini pironul cu care ar fi trebuit să-mi străpungă pieptul gol, deja sfâșiat de gheare, ars de fulgerașe și înecat în flegme corozive ca acidul sulfuric. Tocmai peste ciotul lui de picior (strivit de părinții lui dragi și iubitori). Poate că își aduce aminte că, după ce mi-a înfipt pironul în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine și ale lui Hermes, a dispărut odată pentru totdeauna. M-a lăsat singur pe cruce. Nu a văzut în ce stadiu de degradare ajunsesem, de era să nu mai rămână nici stânca din mine: o legumă mutantă, putrezită și storcită de 40 de kile, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa.

Am mai avut onoarea să mă întâlnesc cu Hefaistos și... accesoriile lui de firmă de câteva ori, ca să nu mă dezobișnuiesc ori să devin cumva nostalgic. Ultima oară  s-a întâmplat cu patru ani în urmă, în Tartar, când am fost condamnat pentru o lovitură de stat dată chiar de Hermes. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. El-Gol e Satana. ”Moarte intelectualilor!” Nici atunci Hefaistos n-a mai trecut pe la mine, am rămas iar singur pe cruce. Cu câteva zile înainte să ies din închisoare, am avut o viziune, când m-am trezit din leșin: nu, nu era Hefaistos, ci Ile care îmi mângâia ușor fața și părul și-mi spăla în lacrimile ei trupul martirizat. Credeți c-am fost eliberat de milă sau pentru că s-a făcut dreptate, în sfârșit? Nu, era nevoie de mine pentru a construi o nouă aripă la palat. Profită de mine, apoi mă aruncă la gunoi, logic, nu?

Ce să mai zic de Hefaistos? Nici nu știu dacă vrea să fie personaj. Sincer, nu l-am condamnat, l-am înțeles și l-am iertat, ”e doar un job”, dar cum l-aș putea lăsa să mă strângă într-o îmbrățișare titanică, la petrecerea de Revelion, de pildă? Mă trec frisoane îndată ce-l văd, mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele. E suficient să apară lângă mine, șchiopătând, incapabil să-și ascundă roșeața sub stratul gros de funingine de pe față, cu gura strâmbă, întredeschisă și ochii tulburi și alunecoși care îi fug într-o parte dacă îmi întâlnește cumva privirea. Aerul vibrează suspect, se încarcă electric și mă curentează. Îmi trag părul pe față și mă zbat să înaintez prin valuri de electricitate, în timp ce mâinile lui îmi apucă zdravăn brațele și picioarele, le strivesc în lanțuri, apoi îmi sfâșie tricoul alb și ridică amenințător pironul în dreptul pieptului meu dezgolit. Mă simt ca mireasa din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să avanseze, însă crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi prind lent, implacabil, picioarele, îi sfârtecă rochia albă, lungă, fâlfâind în vânt și o sugumă cu trena.

La urma urmei, aș putea să-l rog pe Hefaistos să se ocupe personal de ”Memorialul Holocaustului Olimpian”, de ce nu? El a fost călăul oficial al regimului, el știe cel mai bine ce e acolo, în Tartar, doar el a creat aparatele de tortură și a pus în practică execuțiile. Eu unul tot amân, am o senzație puternică de respingere, chiar dacă știu că trebuie să-l construim neapărat, mai devreme sau mai târziu. Iar mai târziu poate fi prea târziu. Muzeul trebuie plasat într-o zonă aflată la o distanță decentă de Startar. Vom reconstitui inclusiv gaura dată de Bebe în Zidul infernului despre care Ile zice că semăna cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie 1989. E timpul să se cunoască toate mărețele realizări ale lui tăticuțu’ și ale băiețelului său scump, Hermes, torționar de treabă. Și pentru Hefaistos o ocazie să arate că-i pare rău. Și că a făcut ce a făcut de frică. Sper că o să-și poată învinge rușinea. Hm, dar eu pot? Mi-e teamă că eu nu pot să vorbesc cu el. Însă Ile poate. O să-i spun cât de curând să discute cu el și să pregătească terenul. Ce am? Îmi fac planuri?

Tremurând ușor, Promy lasă paharul de vin jos, oftează adânc și-și aprinde o havană. Continuând să-l mângâi pe Pesi (care doarme netulburat la mine în brațe) cu mâna stângă și pe Promy, pe spate, cu dreapta, rostesc încet, răvășită de emoție:

– Doamne ajută, Promy! Sper să se împlinească blestemul tău cât de curând, poate chiar înainte să primesc eu numărul de dosar de la Parchet. Cum a fost și cu celălalt blestem, când i-ai zis lui Știi Tu Cine că o să-și piardă puterea înaintea muritorilor îndată ce oamenii își vor învinge frica față de el, cum ai făcut tu. Așa s-a și întâmplat. Ba a rămas și fără tronul din Olimp. Nimeni nu e etern... în funcții. Eternitatea nu durează prea mult. Într-o zi, april va veni și totul va fi ca la Paris, de vis. Atunci, și Big Brotherii vor semăna cu tine. Din proprie voință, fără să-i oblige nimeni nimic. Cum spunea săracu’ taică-miu, cei răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Cu voia lui Dumnezeu, nu a zeilor. Îmi doresc și eu asta, deși înțeleg că eu singură nu-i pot convinge. Nici tu. Dar Dumnezeu poate. Și nici nu știi ce fericită sunt că te iubesc pe tine, idiotule!

– Sper că mi-ai zis ”idiot” în sens dostoievskian... Vezi că îți fac reclamație. Am și eu drepturi!

– Sigur că da. De fapt, probabil că da. Nu-mi cer iertare. Cine a greșit să-și ceară iertare. Și, dacă nu, să-i fie rușine. Și, dacă nu, să se ducă să se reculeagă cât mai departe, la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, până i se face. Sau să meargă la terapie pe VJ45. La câte păcate au, nu cred că mai ies vreodată din ocean. Știu că răul e ireparabil și că nu există nicio compensație, dar să nu uităm lucrurile bune. Ca cele pe care le faci tu. Sau... îi stimulezi pe alții să le facă.

– Măi, Ile, nu știi vorba lui Santa Klaus? ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd.” Decât să fiu taliban, mai bine pierd. Și nu mai comentez nimic, nu mă cobor la nivelul ăsta. Dar recunosc: cea mai bună terapie pentru mine e ajutorul dat celorlalți. Și cel mai important ajutor e acela prin care îi ajut să se ajute și să ajute... să mă ajute chiar pe mine.   

– Da, Promy. Asta e și cea bună răzbunare, una elegantă, subtilă, în stilul tău. Big Brotherii turbează de furie dacă te văd trăind, iubind, creînd, făcând fapte bune, ar da orice să te oprească și să te transforme într-unul dintre ei. Mă rog lui Dumnezeu să te ilumineze și să te întărească astfel încât să continui să-i enervezi cu faptele tale bune și operele tale subversive, iar focul sacru să nu se stingă. Aș vrea să ai curajul și puterea lui Narin, fata de credință yazidi, răpită de talibani de pe muntele Sinjar. Ea a fost încarcerată, înfometată, bătută, insultată, amenințată cu moartea și violul dacă nu se convertește la Islam, apoi vândută unui taliban de vază și căsătorită forțat la numai 14 ani. Când au împresurat-o talibanii, s-a simțit mai neajutorată ca niciodată. Singură cu ei toți. Singură pe cruce. Mai târziu, a reușit să spargă ușa și să evadeze. Când a simțit îmbrățișarea tatălui ei, a rostit: ”am renăscut”. Cred că era o îmbrățișare titanică, disperată, care i-a frânt oasele și i le-a transformat în praf de stele. Nu ți-ar strica nici forța de rezistență și spiritul umanitar al bărbatului acela arestat și el de talibanii de la Statul Islamic, care a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600 de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, se chinuise să stea nemișcat, în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria urină ca să nu moară de deshidratare; în cele din urmă, au reușit amândoi să găsească adăpost într-un sat. Mi-ar plăcea, totodată, să te inspire exemplele altor doi musulmani din Franța (surprinzător, integrați): polițistul Ahmed Merabet care s-a sacrificat apărându-i de jihadiști pe jurnaliștii de la Charlie Hebdo (profanatorii profetului său!) și Lassana Bathly, originar din Mali, salvatorul ostaticilor de la magazinul evreiesc. Acesta din urmă și-a păstrat controlul (într-o situație critică în care eu aș fi paralizat și/sau eram posedată) și a procedat foarte ingenios: a reuşit să îi ascundă pe ostatici în frigiderele de la subsol, a dezactivat funcția de înghețare, după care a evadat cu ajutorul unui lift de marfă. Și, the last but not the least, să ai voința și visele Malalei Yousafzai, fetița din Pakistan, împușcată în cap de talibani, care luptă pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume și, totodată, îndrăzneala, perseverența și rezultatele uimitoare ale indianului Kailash Satyarthi care a eliberat 80.000 de copii din sclavie. Ultimii au câștigat chiar un binemeritat Premiu Nobel pentru Pace, în sfârșit unul acordat corect, și asta ar trebui să sărbătorim. Ah, scuze că-ți țin predică de Nana!

Vreau să-i arăt ceva lui Promy, așa că insist să se ridice de la masă și să vină în domitor. Îl iau de mână, și, foșnind prin frunzele aurii și rubinii de pe hol și din cameră, ne apropiem agale de oglinda uriașă, cu cadrul sculptat din lemn de pin negru. Îl rog pe Promy să-și sufle bretonul cât poate de tare și să arunce o privire:

– Lasă coiful Antenuței, știu că nu te-ai atins de el pentru că ai rețineri, tu îți reproșai că o dezonorezi și dacă i-l dezactivai, darămite să i-l iei de pe cap și să-l studiezi... Vreau să faci următorul experiment: măcar o dată pe lună încearcă să te privești în oglindă și să te vezi cu ochii mei. Asta e mai tare ca norma de 5 minute de liniște. Ah, Promy, cât de frumos ești! Dacă nu ar fi cicatricele de pe tine, de pe corp și rănile adânci, neînchise din suflet (pe care le am și eu), aș crede că ai apărut din Parisul de vis al copilăriei mele, de pe Gliese sau dintr-o lume în care april a venit. Hai, uită-te în oglindă, să te vezi cu ochii mei, te vei îndrăgosti de tine, ca Narcis privindu-se în lac.

– Taci, Ile! Dacă se va îndrăgosti de mine și șeful tău fantomă și, eventual, alții ca el, ce se va întâmpla? Nu doar că vei fi geloasă, s-ar putea să vină toți buluc la mine, așa cum ne-am dorit, ca să nu mă mai simt abandonat, să sară pe mine, să mă sfâșie și să mă devoreze, nu din răzbunare și din ură, ci din dragoste și disperare. Și nu mai vreau să pună toți mâna pe mine. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi.

– Da, e adevărat. Și eu ți-am dat unul dintre ele: dreptul la poveste, Promy! Iar pe VJ45 ai renăscut, așa cum vroiai. Ai primit o nouă viață? Trăiește! Creează! Cum era în filmul ”Andrei Rubliov”, când, ultim supraviețuitor al invaziei tătare, cu toate icoanele făcute scrum, sărmanul pictor depusese jurământ de tăcere și refuza să mai picteze. În acea vreme, îl vizita fantoma maestrului său, Teofan, mort la invazia tătară. Sunt fantoma maestrului tău, Teofan... Pictează, Andrei, pictează! Ascultă-mă, Prometeu. Sunt fantoma maestrului tău, Chiron, din care nu au mai rămas nici calul, nici omul, fie-ți milă de mine! Creează, Promy, creează! Creează măcar un vaccin anti-violență, prostie și indiferență.

– Sunt oboshit, Ile, nu știu dacă mai pot. Festivalul și alegerile din România, deși evenimente fericite, m-au epuizat complet. Iar mie, la ce restanțe am, oricum, nici somnul de veci nu mi-ar ajunge. Și de când nu mai am 280 de ani! E, cum era pe vremea când aveam 280 de ani? Chiar dacă era Știi Tu Cine la putere, eram tânăr, energic și mai aveam speranțe și vise. Bine, principala speranță eram eu, apoi Atena. Încă visam să schimbăm lumea. Până una-alta, cred că o să urmez exemplul tău. O să cer și eu paharul mic de votcă, să mi se porționeze cu el fericirea și durerea. Și 5 minute de liniște, șoptește Promy, ascunzându-și sub breton chipul palid, cu ochii încercănați.

– Haide, mai fă un efort. Vrei să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni asupra ta? Nici eu nu mai am 280 de ani de mult. Au trecut cel puțin două miliarde de ani de atunci. Știi, eu, când eram în comă, la fostul scârbici, m-am prefăcut că-mi pasă și m-am implicat în protestul colegilor, deși atunci eram frântă atât în exterior, cât și în interior,  nu vroiam decât să se termine totul, să fie întuneric și liniște pentru totdeauna. M-a întrebat șeful de ce mă bag eu, persoană serioasă, de bază, din firmă, de ce mă amestec cu puștii ăștia obraznici și puturoși, iar eu am făcut eforturi supraumane să vorbesc (nici nu puteam clipi bine, inima mă strângea ca ghearele bestiei și mă sufocam). L-am mințit că-mi pasă. Și nu-mi pare rău. Să-l minți pe Satana nu e păcat. Să te prefaci că-ți pasă nu e păcat. De fapt, nu vreau să demonizez ori să generalizez, l-am iertat și vreau să-și găsească și el sufletul rătăcit. Promy, chiar dacă ești epuizat, nu mai simți nimic și nu mai crezi în nimic, lasă-mă să inspir mirosul tău răvășitor de ceară de păr, Maretti cu pizza și havane, ia-mă în brațe, prefă-te că ți-e milă de mine și minte-mă că mă iubești!

***

În ciuda presiunilor fetelor lui Obama, coșmarurile noastre continuă și ne storc de ultimul strop de vlagă, deși se poate spune că acum nenea Cronos, Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera sunt istorie, iar Promy a renăscut. Așadar, mergem la terapie pe VJ45 într-un weekend. Disperată, o rog pe VJ să ne scape odată de aceste fantome care ne urmăresc pretutindeni, uneori și când facem dragoste, de-mi vine să mă arunc în Styx, cu tot cu Promy, să ne dezintegrăm și să se termine telenovela asta nenorocită. Doar că nu mai avem putere nici pentru asta.

Plonjăm amândoi în ocean și ne trezim instantaneu în locul preferat de vacanță al lui Promy, sus, pe Elbrus, asaltați de aceste fantome insațiabile care se înfruptă din întreg universul, nu numai din Promy și din mine. Sărmanul meu titan a ajuns din nou o crustă de puroi și de jeg, zăvorâtă în stânca de care e înlănțuit. E captiv într-un sicriu de gheață, nu mai trebuie să se criogeneze, au făcut-o deja fantomele pentru el. Topesc gheața și Zidul în lacrimi, apoi mă duc la Promy și îi trag lanțurile și pironul. Acestea se desprind incredibil de repede. Îl iau încetișor în brațe, ca pe un copil. E foarte ușor, a rămas din el numai o legumă mutantă, putrezită și storcită de maxim 40 de kile pe care o pot ține singură în brațe.

Înainte să apuc să fug cu el în brațe, fantomele se reped din nou la noi, așa că le arunc telecomanda de la portalul infernului pe care și-o doreau cu disperare. Să se bată și să se mănânce între ele până la sfârșitul veacurilor pentru o nenorocită de telecomandă, dacă nu sunt capabile de altceva. Distrug planete ca să sufere Promy, dar de el se satură și-l abandonează când nu mai au ce să devoreze de pe el. În schimb, de telecomandă ori de inelul puterii nu se vor plicitisi niciodată. Mângâindu-l ușor și spunându-i că-l iubesc, îl iau pe Promy și îl duc acasă, să-i fac o baie, să-l îngrijesc, să-l țin în brațe și să-l culc într-un pat moale și cald. O să-i zic și-o vorbă bună, îl fac ”hobbit”, îndată ce-și revine un pic.

Îndată ce ne întoarcem pe plajă, lângă ocean, rămânem mână-n mână la mal, întinși pe nisipul sticlos (ca cel din clepsidrele de bâlci), cu picioarele în apă, iar valurile ne alină durerea din trup și din suflet. Din tălpile noastre se scurg râuri de păcură cu miros de pucioasă. Cât de curând, Promy trebuie să răspundă, tare și răspicat (de 10 ori la rând), la întrebările alea enervante care ne scot din minți pe amândoi (”Cine ești? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit? Unde ești? Ce faci?”):

– Cine ești?

– Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu.

– Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit?

– Sunt la putere.

– Unde ești?

– Sunt acasă.

– Ce faci?

– Trăiesc. Ei sunt fantome, eu sunt viu.

Pe moment, ne relaxăm, ne purificăm și ne întărim, dar, odată întorși în Olimp, coșmarurile revin în forță. Într-o noapte, după o săptămână în care am fost bântuiți și chinuiți în continuu de fantomele foștilor stăpâni, îl las pe Promy singur în cameră și stau să fumez la bucătărie până în zori. E timpul să înțeleagă că sunt doar fantome (iar acestea, la rândul lor, au rămas să se bată pe telecomandă și nu o să ne mai deranjeze). În schimb, Promy și cu mine suntem vii și trebuie să trăim. Nu mai vreau să-l țin în brațe și să-l apăr de monștri inexistenți, nici să se sperie de mine și să mă perceapă drept o bestie antropofagă. Să se convingă singur că nu e niciun pericol. Spre dimineață, pe la 10, adoarme, iar la 11.30 îl găsesc deja la cafea, la bucătărie. A avut, desigur, adică probabil, un nou coșmar.

– Da, Ile, exact. Mergeam pe stradă și-mi repetam conștiincios, cu voce tare și răbdare titanică, exercițiul dat de VJ: ”Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu. Sunt la putere. Sunt acasă. Știi Tu Cine e fantomă, eu sunt viu.”, când m-am simțit strâns ca-ntr-un clește și tras în zbor, într-o viteză amețitoare, undeva departe. Am văzut negru în fața ochilor și m-am trezit sus, pe Elbrus, într-un decor un pic schimbat, amenajat ca o sală de lupte cu laser. Personajul care mă răpise (îmbrăcat în costum ninja) a râs satisfăcut, iar hohotul mi s-a părut cunoscut. ”Am pus eu gheara pe tine, vierme de titan! Crezi că dacă ți-ai schimbat coafura și-ți ascunzi fața, porți tricou alb și blugi, nu te mai recunosc? Eu sunt Zeus ninja din jocul video ”Plante vs. Zombie”, adică ”Titani vs. Zei”. Sunt maestru ninja, nici n-am zburat până aici, am sărit. Ha-ha-ha! Hai, dezbracă-te, câine de trădător ce ești, să-ți pun accesoriile de firmă și să chem păsărica. Mișcă, animalule!” Nici nu trebuia să mă dezbrace și să-mi analizeze cicatricile ca să-și dea seama că eram titanul Prometeu, nu o legumă sau un zeu, eu însumi spusesem asta pe stradă, adăugând alte lucruri foarte interesante pentru el cum că aș fi acasă, la putere sau că Știi Tu Cine nu mai e. Înainte să apuc să mă dezmeticesc, eram din nou gol, în lanțuri, înecat în bale și ars de fulgerașe, cu piron în piept și sfârtecat de bestia de vultur. Tu, Ile, mă căutai disperată și așa ți-ai dat seama că Știi Tu Cine, în varianta ninja, ieșise dintr-un joc video și mă răpise din nou. Ai plonjat în jocul video și ți-ai continuat căutarea. L-ai întâlnit acolo pe Prometeu ninja din joc, îmbrăcat într-un costum de luptă, cu părul rărit și grizonat, destul de zbârlit, cu ochii încercănați și cu o față asprită de chinuri și bătălii, însă într-o formă fizică și psihică mai bună ca a mea: era eliberat deja din lanțuri și conducea dârz și neclintit mișcarea de rezistență (armată) împotriva lui Zeus ninja. I-ai spus că Zeus a evadat din joc și m-a luat prizonier. L-ai implorat să mă ajute, căci eu eram foarte obosit și bulversat de evenimentele din ultima vreme. Eu credeam că Zeus nu mai există (noi reușisem să-l anihilăm în lumea noastră), eu precis mă aflam acum în stare de șoc și riscam un nou infarct ori s-o iau razna complet. Prometeu ninja s-a întunecat de mânie și a spus sec că asta e picătura care a umplut paharul, Zeus ninja trebuie zdrobit odată pentru totdeauna și ți-a promis că Prometeu cel frumos și modern coafat va fi salvat curând. Prometeu ninja a venit în fruntea armatei sale de luptători, a sugrumat păsărica și mi-a rupt lanțurile. Erai și tu și m-ai uns cu cremă reparatoare anti-leziuni la piept și la ficat, apoi eu, deși cădeam din picioare, m-am dus să lupt alături de celălalt Prometeu până l-am învins pe Zeus ninja aici și în joc. 

– Promy, ești dus cu capul! Îți dau o găleată de gheață în cap! Să te trezești și apoi să te culci. Cum să iasă Știi Tu Cine ninja dintr-un joc video și să te răpească în plină stradă? Dezbracă-te și uită-te la tine, dacă nu mă lași pe mine să mă apropii, să nu te mănânc cumva, și vezi dacă ai pe corp măcar arsuri de fulgerașe. O să te convingi că nu ai nimic. Cum să țâșnească așa, dintr-un joc video? Nu se poate. Ascultă Vocea Rațiunii, dottore! Ascultă-te pe tine. 

În aceeași seară, hotărâtă să pun piciorul în prag și să terminăm odată cu fantomele, îl las pe Promy la bucătărie și mă duc eu în dormitor. Să vină Promy când se convinge singur că fantomele nu-l mai răpesc și nici eu nu sunt bestie antropofagă. După 4-5 ore de zvârcoliri, reușesc să adorm (fără Promy) și mă trezesc în numai două ore, tremurând, acoperită de o sudoare rece: m-au vizitat fantomele, în frunte cu Știi Tu Cine și Madame Hera, aici, în pat, în timp ce făceam dragoste cu Promy. Ascult Vocea Rațiunii și mă exilez singură la bucătărie.

Examen cu Big Brother. Vol. 2. XXI. Ce facem cu mama și cu Beligan: îi decapităm că l-au ales pe Ponta sau îi trimitem la vot în diaspora?

Bine că am căutat pe net în Olimp, într-o seară, știrile din Românica și am văzut, cu această ocazie, apelul lui Ștefan cel Mare, că altfel, răvășită și epuizată de emoțiile festivalului (și ale lui Promy), aș fi uitat complet de alegerile prezidențiale din țară și nu m-aș fi prezentat la vot. Cum unii (hipsteri sau nu, cu tricouri și accesorii inscripționate ”mă piș pe el de vot”) refuză să voteze că așa e cool sau au oboshit să o facă la vârsta de 18 ani, după atâtea experiențe traumatizante, au apărut spoturi de motivare civică pentru a stimula participarea electoratului la alegerile prezidențiale de anul acesta. Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Dracula, tatăl nostru în persoană, rămași singuri, fără armată, ne cheamă cu toții să nu ne pișăm pe el de vot și să mergem să alegem președintele țării. Eu una nu mă piș pe el de vot: indiferent cât sunt de dezamăgită, când mă gândesc câți mor pentru dreptul la vot în alte părți și că, practic, democrația nu poate funcționa fără voturile noastre, mi se face rușine, mă târăsc până la cabina de vot și trântesc o ștampiluță pe partidul/personajul cel mai puțin toxic pentru Românica (în concepția mea). Promy a stat în balele și pișatul zeilor mii și mii de ani pentru ca noi să ne pișăm pe el de vot? Și mi-e teamă că, dacă nu mă duc, vine muma lui Ștefan cel Mare cu furcoiul după mine!

Hm, nu știu dacă apelul lui Ștefan cel Mare a funcționat, dar mulți din diaspora au vrut să voteze și, din păcate, n-au mai apucat, după ce guvernul a modificat amplasarea secțiilor de votare existente și nu a acceptat să suplimenteze numărul de secții (oricum insuficient). Au fost cozi ca-n vremea comunismului. Și numai Băsescu e de vină. În țara mea, Stracciatella (pe care mi-am instalat-o în cadă, umplând-o cu iaurt cu straciatella, pentru ca să fiu și eu la modă, căci în ziua de azi fiecare își face țară, pretutindeni pe glob) nu se întâmplă așa ceva, e totul impecabil organizat, observatorii OSCE pot confirma. Și să vedem dacă muma lui Ștefan cel Mare ar fi stat ore în șir pe drumuri, apoi la coadă, în frig și zloată, ca să pună o șampilă. I-ar fi înțepat frumușel cu furcoiul pe toți. Ce să mai vorbim de tatăl nostru, Dracula! Cred că el i-a inspirat pe cei din echipa de campanie a lui Ponta să arunce cu 58 de găini moarte în curtea contracandidatului său, Iohannis, la sediul ACL. Doar nu o fi fost părintele Arsenie Boca, guru lui Ponta (cu care acesta se identifică potrivit ”icoanelor” electorale), la originea acestui gest creștinesc.

Din nefericire, în această campanie, nu au lipsit atacurile la persoană, mizeriile de campanie negativă (ex. Iohannis nu e bun de președinte pentru că nu-i ”om complet” (n-are copii), e ”lucru”, neamț, protestant sau chiar traficant de copii). Dacă temele votului din diaspora (de mare actualitate), corupției, independenței justiției, plus unele aspecte economice (ținând mai curând de guvernare decât de președinție) au fost amplu discutate în dezbaterile TV dintre Ponta și Iohannis, tocmai subiectele legate de politica externă și afacerile europene (principala ocupație a președintelui), foarte fierbinți în contextul ascensiunii partidelor extremiste și tendințelor secesioniste în UE și al crizelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu, nu au fost abordate corespunzător (la B1 TV – absență completă, iar la Realitatea TV (aproape la fel de amețită ca pe vremea când ”omora” protestatarii) – o singură întrebare referitoare la politica externă). 

În schimb, băsismul a rămas o temă de campanie. Cine nu e cu noi e cu Băsescu. Puțin surprinzător și contradictoriu pentru un președinte care ”unește” România ca Ponta. Sau România nu e pentru băsiști? Ponta nu vrea să fie și președintele lui Băsescu? Ori al băsiștilor? Iohannis, la rândul lui, și-a subminat imaginea de neamț ”serios”, omul ”lucrului bine făcut” și exponentul unei Românii ”normale”: a venit cu răspunsuri improvizate, a părut nepregătit, paralel cu subiectele (mai ales la Realitatea TV, dezbaterea de la B1 TV fiind mai echilibrată, iar Iohannis ceva mai ofensiv). Nu că ”veverița Scrat”-Ponta-”Copy Paste” ar fi capabilă să producă altceva serios în afară de atacuri grave la adresa democrației și statului de drept din România, cum au fost cele din 2012. Pentru mine una, Iohannis a devenit uman și și-a recâștigat demnitatea când a cântat prima strofă din imnul României, la provocarea jurnaliștilor și când a apărat discursul civilizat, în spiritul respectului față de adversar, cu orice riscuri: ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”.

Indiferent de prestație, cei doi candidați s-au acuzat reciproc de băsism: Ponta pe Iohannis fiindcă e aliat cu oamenii lui Băsescu (ex. Blaga, Videanu, MRU) și are stilul lui Băsescu, Iohannis pe Ponta pentru că a semnat pactul de coabitare cu Băsescu în calitate de premier, iar Băsescu l-a acceptat pe Ponta ca prim-ministru, nu pe Iohannis. Băsismul e încă de actualitate și naște reacții virulente la televizor. Pământul arde și băsiștii se piaptănă. În direct. Și numai Băsescu e de vină. Băsiștilor, treziți-vă!

Știe cineva, domnitorii din spotul de mobilizare la vot sunt și ei băsiști? Cine nu e cu noi e cu Băsescu, Ștefane! Îl întreb acum pe Promy:

– Promy, știi cumva, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Dracula, ăștia care ne îndeamnă să nu ne pișăm pe el de vot, sunt și ei băsiști ca Ponta și Iohannis?

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.

– OK. Oricum, să știi, Promy, sunt mari șanse să iasă Ponta președinte. Mai am un pic și o să devin nostalgică de-a dictatorului Băsescu.

– Foarte bine. Uite, dacă mă vezi vreodată nostalgic de-al lui Știi Tu Cine, să-mi dai 1000 de pungi de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket”, desigur, adică probabil. Îndată ce mă trezesc, mă leg singur și-mi mănânc organele.

***

Pentru că au luptat eroic cu așa-zisa pasivitate românească și, în același timp, și-au învins sila și oboseala ca să voteze, românii din diaspora au fost premiați de autorități cu cozi, gaze lacrimogene (la Paris, Torino etc.) și indiferență. Acest lucru putea fi evitat (măcar într-o anumită măsură, ca să se convingă toți că autoritățile sunt de bună credință) dacă s-ar fi organizat noi secții de votare pentru românii din străinătate. BEC a lăsat să se înțeleagă că există obligația respectării numărului fix de secții (același din turul I și pentru turul II) doar acolo unde sistemul electoral funcționează pe baza listelor permanente, adică în țară, dar nu și în afara ei, unde se utilizează liste suplimentare. Chiar Comisia de la Veneția admitea derogări de la practica numărului fix de secții în cazuri speciale în care era necesară stimularea și/sau eficientizarea procesului de vot. Sau acum nu era nevoie?

Indiferent de asta, cum sistemul actual de vot prezintă deficiențe insurmontabile și se putea anticipa că cererea va depăși halucinant oferta (inclusiv în urma antecedentelor din 2009, când românii din afara țării s-au confruntat cu dificultăți de vot, chit că atunci era PDL la putere), votul din diaspora trebuia reglementat printr-o nouă lege electorală, mai exact oferindu-se opțiunea votului electronic sau prin corespondență. Faptul că PDL-ul a greșit și el, nu scuză PSD-ul aflat acum la guvernare. Dacă alții au greșit, nu trebuie să perseverăm în greșeală. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să învățăm din experiență și să căutăm soluții fezabile. Iar PSD-ul a adoptat aceeași atitudine arogantă față de cetățenii români și în turul II, prin ministrul de externe, Meleșcanu, care, constatând neregulile din turul I, a promis că va rezolva problema votului din diaspora în turul II și nu a făcut-o. A reușit doar performanța unei declarații hilariante și absolut scandaloase: dacă e coadă la Paris, să voteze românii la Nancy... la 385 de kilometri distanță de Paris. ”Cine nu are pâine, să mănânce cozonaci”.

Românii din diaspora au făcut eforturi titanice ca să-și exprime dreptul de vot: au parcurs sute de kilometri și au așteptat ore în șir, la cozi comuniste, în frig și ploaie, cu copii în brațe sau în cărucioare. Doi români din Canada (Alecsandru și Ioan) au mers 127 de kilometri pe jos ca să voteze, alt român din aceeași țară (George Latiș) a străbătut 1000 de kilometri ca să-și exercite dreptul de vot. La München, niște tineri au sosit la secția de votare, cu 12 ore înainte de deschiderea urnelor, înarmați cu steagul României și... periuţe de dinţi. Lucian Brujan din Germania a petrecut și el ore la rând în frig, la ”cozile umilinței” din Berlin, a reușit în cele din urmă să voteze și i-a scris președintelui proaspăt ales: ”Ne-a unit dorinţa de schimbare, pentru că, după 25 de ani de la Revoluţie, suntem sătui de sistemul corupt din ţară, de instituţii care nu funcţionează, de aroganţă şi mârlănie, de furt şi pile, de incorectitudine şi neputinţă”. O ”cerșetoare... de voturi” de la Paris, Eva Ferriere, a stat 11 ore la coadă pentru a vota și a transmis românilor de acasă "Nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă mai ştim să stăm în frig".

Acestea sunt doar câteva exemple. Practic, sute de mii de români din diaspora s-au încăpățânat să voteze, chiar dacă nu au reușit efectiv s-o facă. Și-au asumat riscul și disconfortul așteptării până la capăt, cu răbdare titanică. Nu au renunțat. Ei sunt adevărații supereroi ai votului de duminică, noi, ceilalți din țară, nu am făcut altceva decât să ne învingem dezgustul și să le urmăm exemplul. Cu ajutorul românilor din diaspora, dacă ne simțeam străini la noi în țară, rătăciți în hățișurile tranziției și confruntați cu ”meandrele concretului”, extenuați de frustrare și neputință, am ajuns să fim acasă, în exil. Datorită diasporei, am redescoperit eroii din noi și am redat România românilor.

Și, dacă cei din diaspora nu au putut vota, noi, cei din țară, am făcut-o, în locul lor. Am ales să protestăm în numele dreptului lor la vot și, mai mult, să votăm în număr mare, dincolo de orice previziuni. Astfel, am răsturnat situația – de la Ponta 40% - Iohannis 30% în turul I la Iohannis 55% - Ponta 45% în turul II. ”Spirala tăcerii” a funcționat, majoritatea tăcută și-a făcut auzită vocea. Au fost semne ale trezirii conștiinței civice încă din 2012, la protestele din Piața Universității, dar acum acestea s-au extins la nivelul unui public larg: electoratul s-a maturizat, România a devenit activă și implicată, au votat 62% comparativ cu turul I (52%). Eu una recunosc: eram (aproape) sigură că o să câștige Ponta, nu-mi făceam iluzii, m-am obișnuit să nu aștept nimic, să nu sper nimic niciodată.

Românii din țară au înțeles, în mod salutar, că indiferența înseamnă complicitate și s-au solidarizat cu frații lor de afară, evitând să-i considere ”dușmanii poporului”, ”băsiști”, ”trădători”, ”vânzători de țară”. La protestele pro-diaspora și pentru mobilizare la vot (începute pe Facebook, dar, de această dată, continuate și în stradă, și la secția de vot) românii din țară, foarte mulți tineri, au scandat: ”Fiți eroi în turul II”, ”Santa Klaus, Santa Klaus / Scapă-ne de Mickey Mouse”, ”Ghinon, ghinion / țara s-a trezit din somn”. Intrusul de altă etnie, religie, fără copii, un ”lucru”, nu o persoană, străinul rupt de lumea politică și clientela ei, a devenit, brusc, un erou salvator, providențial (”Santa Klaus”), iar românii din diaspora – frați nedreptățiți. Retorica naționalist-comunistă (promovată agresiv de echipa de campanie și canalele media aservite) n-a mai funcționat, ba, dimpotrivă, a produs efectul contrar. Ponta are, într-adevăr, meritul de a-i fi ”unit” pe români. Sper că va mulțumi într-o zi electoratului și DNA-ului că-i curăță PSD-ul de corupți și insolență.

Slavă Domnului, datorită presiunii electoratului și a lui Iohannis, legea amnistiei a picat deja în Parlament. ”Să fie într-un SAS bun”. Și nu numai ea. Au mai căzut niște Ziduri în România. Fantoma comunismului care mai bântuia România prin sistem și mentalități a fost, în sfârșit, exorcizată. Oglinda spartă în mii de cioburi, de rușine că reflecta monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”, s-a refăcut și o arată acum nu pe ”Albă ca Zăpada”, nici pe ”Maștera”, ci o Românie mai normală, mai frumoasă și mai curată. Votul anti-sistem de duminică a adus o gură de aer românilor. El demonstrează că România își dorește și e pregătită pentru o altfel de politică: a responsabilității, transparenței, corectitudinii și a respectului față de cetățean. O Românie civilizată, de bun simț. O Românie unde să te simți acasă. S-a relansat adevărata Revoluție (din minte și din suflet), iar aceasta nu va mai putea fi furată.

***

Cum nimeni nu e perfect (ca Aligică), multe personalități l-au susținut pe Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2014, de pildă: Radu Beligan, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Gabriela Szabo, Florina Cercel, Alexandru Irimie, Irinel Popescu, Ioan Hollender, Helmuth Duckadam, Iurie Leancă, Sorin Ilfoveanu, Florin Bodochi etc. Primii doi au fost și aspru criticați pentru opțiunea lor, mai exact înfierați cu ”mânie proletară” în diverse media de către jurnaliști sau de alte personalități indignate. Cum? Nu ai dreptul să-l susții și/sau să-l votezi pe Victor Ponta? Într-o țară în care opiniile sunt încă foarte divizate și se manifestă, în continuare, polarizarea societății, 5.264.383 de români l-au ales pe Ponta președinte. Mama mea se numără printre ei.

Ce să facem? Să-i omorâm, să-i decapităm eventual, ca Statul Islamic, că e iar la modă? Să-i linșăm mediatic la B1 TV sau la Nașul, după modelul de succesuri al Antenuțelor? Să le fac reclamție Antenuțelor că mi-au furat mama? Precizez, între paranteze, că nu, nu e cazul, mama nu e posedată, spălată pe creier ori telecomandată de Antenuțe, e o femeie educată, informată, puternică și independentă, care a mizat la aceste alegeri pe tandemul Tăriceanu-Ponta. Să le interzicem votul celor care au preferat un ”neispravit dezaxat”, în termenii lui Aligică: ”Ce om ești tu ca să accepți de lider pe acest neisprăvit dezaxat?!” Sau, mai eficient și mai subtil, să-i trimitem să... voteze în diaspora? Ce-ar fi să-i expediem să voteze la Londra (unde rudele mele și o parte dintre prieteni n-au reușit acest lucru)? Va fi foarte tare, lui Nigel Farage o să i se facă părul măciucă atunci când va vedea Londra asediată de peste 5 milioane de vampiri-invadatori. Eu zic să-și rezerve de pe acum loc la coadă și să-și pregătească steagul și periuța de dinți.

Dragoș Paul Aligică, primul și singurul intelectual adevărat, autentic și original, unic și inegalabil, omniscientul, omniprezentul și omnipotentul Aligică, îi condamnă stalinist pe votanții lui Ponta și își adjudecă unilateral victoria României și învingerea sistemului: ”Nu uitați că suntem o minoritate și că am învins un partid-stat și o majoritate populară alcatuită din iresponsabili prezenți sau absenți, în mod egal de periculoși social. Merităm să fim mândri de noi. Și am câștigat dreptul să spunem lucrurilor pe nume. Să nu ne mai furăm singuri caciula. NU suntem toți o apă și-un pământ, nu e victoria “poporului”, nu pupăm piața endependenței toți în hora mare a fraternității în care canalia și omul corect, cei care au stat drept și au rezistat și oportuniștii și iresponsabilii fără coloană vertebrală iși dau mâna într-o iertare și uitare generale, revenind cu toții la forma și starea inițială, la cel mai mic numitor. Adică la ei, la standardele lor de pigmei și deformati moral si politic.”  

Destul! Nu mai suport să ne confiște cineva revoluția, fie și Aligică. Se vede că Aligică e născut la PMS (sindrom premenstrual) ca mine. Aștept să intre la menopauză și să aibă o bătrânețe liniștită. Sau să-i dea cineva o scutire de dismenoree acută. Bună și frustrarea la ceva! Dacă mai iese vreodată Aligică din mine sau mă posedă, vă rog să fie cineva drăguț să-mi trântească o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Fie-vă milă de o biată fată a lui Dracula, născută protestatară, ce și-a dat trei demisii în semn de protest! De fapt, repet, nu eu sunt anti-sistem, ci Big Brotherii care au produs, amplificat și perpetuat entropia (haosul și instabilitatea) prin corupție și manipulare. Eu sunt pro-sistem, pentru un sistem al ordinii și stabilității, unde se aplică logica normalității și ”2+2=4”.

În ton cu Aligică, Dan Tapalagă recurge și el la un discurs al urii, decelabil chiar din titlul articolului publicat la scurt timp după aflarea rezultatelor: ”Nu vă vom uita!” Acesta condamnă vehement nu numai partidul PSD, televiziunile partizane (RTV, Antena 3) și BOR, ci și pe susținătorii lui Ponta, propunând o listă neagră a colaboraționiștilor, unii dintre ei proveniți din rândul artiștilor: ”Nu vom uita apoi numele propagandiștilor puși în slujba imposturii și minciunii, de la artiști la ziariști. Nu trebuie uitate nume în general. Numele celor care au abdicat de la apărarea unor principii și valori, dar lista e prea lunga pentru a o deschide aici. Ne va lua ceva timp dar tot îi vom afla pe toți cei din afara țării care l-au ajutat pe Ponta să pară altfel decât este, fiind gata să lase un popor pe mâna unui iresponsabil.” Dacă au manipulat, de acord, să fie sancționați jurnaliștii respectivi, dar nu și artiștii care au sprijinit un candidat sau altul în campanie. Știți cum am procedat eu în fața manipulării, imposturii și a vulgarității agresive (a otevizării media din România, în general)? Eu am renunțat, pur și simplu, la televizor atunci când Handicapatos a arătat fundul premierului Boc în cadrul programului TV ”Un show păcătos”, în vreme ce liderul PNL de atunci, Crin Antonescu, a comentat live, cu aCURatețe și spirit ANALitic, imaginile transmise.

În rest, susțin ce spune Tapalagă în acest articol, trebuie să menținem presiunea (inclusiv prin acțiuni de stradă) asupra clasei politice pentru a avea garanția unei schimbări de sistem, așadar să fim și mai departe cât mai ”băgăcioși”: ”Le vom aminti mereu celor de la Putere ce așteptări avem de la ei, ce datorii au față de public și dincolo de orice vor trebui să probeze integritate și eficiență. Așteptăm cu toții de la voi, cei aflați trecător la comanda destinelor noastre, să votați la fel de rapid și de acum incolo ridicarea imunității parlamentarilor suspectați de corupție, să nu-i mai apărați de justiție, să adoptați rapid votul prin corespondență, să adoptați legea bugetului și să dați socoteală pentru împarțirea banilor, să construiți autostrăzi, să faceți servicii publice funcționale, să nu mai vindeți dregătorii, să administrați mai bine statul, să vă pese ceva mai mult de noi, ceilalți, să furați mai puțin și să puneți în general osul la muncă, pentru că de asta v-am trimis acolo și de asta vă plătim. Vă vom aminti asta mereu, deoarece a început să ne placă strada, presiunea publicului, ne bucurăm de frica voastră de politicieni în culpă și vom profita din plin de ea, vrem sa ne băgăm tot timpul de acum încolo nasul în afacerile voastre. Nu vom uita nimic din promisiunile noului președinte ales. Noi, cel putin, nu vă vom uita la fel de ușor ca înainte și nu vă vom lăsa în pace.”

Și care este cel mai eficient mijloc democratic de a fi ”băgăcioși”? Simplu, votul. Timp de aproape 20 de ani, deși tot mai dezgustată și mai demotivată, am continuat să votez (uneori cu sacrificii). Trebuie să admit că am votat negativ – anti-FSN, FDSN, PDSR, PSD, căci eu nu puteam să accept un partid nereformat, colcăind de corupție și de mizerie morală, unde președinte de onoare e încă un personaj cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, Ion Iliescu. Sper ca, de acum încolo, să-i premiem mai puțin pe cei care ar trebui condamnați și să-i condamnăm mai puțin pe cei care ar trebui premiați. Iar modul în care sancționăm și/sau premiem cel mai bine în democrație este votul. Sincer, mi-ar fi plăcut să voteze toți românii pentru Monica Macovei, candidata mea preferată, care a obținut sub 5% la primul tur. Era primul candidat în care mă regăsisem și pe care l-am votat pozitiv în România (cu excepția lui Nicușor Dan la locale, în 2012). Dar e dreptul constituțional al românilor să voteze și să susțină pe cine vor, fără să dea vreo explicație (fie și lui Aligică) și nu ar trebui să antagonizăm peste 5 milioane de români pe motiv de opțiuni electorale. E momentul să ascultăm efectiv principiile unei altfel de politici și să dăm dovadă de bun simț, respect și toleranță față de cei din jur.

În sfârșit, o primă reacție umană autentică de la Ponta (până acum fals și convențional, năucitor doar prin duplicitatea și impostura lui) – o invitație la reculegere și tăcere, recomandabilă tuturor liderilor PSD înainte de marile reforme din partid (pe care le așteptăm de mai bine de 20 de ani): ”Să avem toţi decenţa şi bunul simţ de a tăcea” Așa da atitudine! Vorba internetului ”bagabont”, ”să fie într-un SAS bun!”