Pariul pe iubire. 1. ”Exclusiv” cu persoane însemnate

1.     

După ce i s-a părut că e peste tot (în toate închisorile trecute și prezente de pretutindni, inclusiv pe Elbrus, în cel de la birou și de acasă), fiind confuză și dezorientată, Ile ajunge într-o nouă stare: are impresia că e nicăieri (asta e și mai rău ca a fi peste tot, parcă nu a mai rămas nimic din ea, oricât o strig pare că nu e prezentă). Nu reacționează nici când o chem să facem duș împreună, să mâncăm sau să facem dragoste. Să recurg la vorbitul ca Vanghelie așa cum a procedat ea acum mai bine de cinci ani când am făcut greva nud sub chador (vălul integral iranian), greva tăcerii, poate reușesc să o trezesc (și când am vorbit am spus declarația drepturilor... la ce potopuri, holocausturi, catastrofe și dezastre am eu dreptul)? Sau asta va fi o tortură în plus ca pentru mine atunci? Pământule, trezește-te! Ile, trezește-te! Nu e capabilă nici să se prefacă că-i pasă, cum face de obicei în asemenea situații.

Din fericire, după câteva zile, îmi răspunde singură când se percepe din nou în închisorile noastre obișnuite (Elbrus, Tartar din Olimp, Siria, Iran, Palestina, Coreea de Nord, China, Elbrusul de la birou și cel de acasă etc.). Mă bucur, înseamnă că și-a regăsit identitatea. Nu mai era ea însăși fără să fie în închisorile astea și să audă urletele de acolo. Nu vroia să se simtă o haină circulând bezmetic pe străzi ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Viziune”: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi. (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă /   Fie în fața sau în spatele hainelor / Anexați cu o clamă.” Trebuia să-și regăsească identitatea pentru că suntem invitați la emisiunea ”Exclusiv” a lui Dio (Dionysos) și a faunului Silen de la canalul TV ”AER (Aceasta E Revoluția) 1” condus de Thalia, singura muză rămasă aliată.

Înainte de emisiunea ”Exclusiv”, îmi vopsesc părul creț, alb negru, îl tund un pic și-l îndrept cu placa. Să mai îndrept și eu ceva pe lumea asta, măcar părul. O întreb și pe Ile:

– Nu mă ajuți să mă coafez?

– Nu coafez decât cântărețe chele. Am rămas cu reflexul ăsta de când lucram în cercetare de piață.

Mai bine mă descurc singur, dacă mă coafează, cine știe ce operă de artă iese? Apoi mă îmbrac cu tricoul alb obișnuit și blugii rupți și tociți (”uniforma” mea cum era helanca lui Steve Jobs). Ile se dă doar cu ruj și se îmbracă cu o rochiță neagră scurtă. Îi aduc aminte să se pieptene (uită din cauza bolii Huntington) și să-și lase părul lung, negru cu șuvițe blonde și albe pe umeri.

Apoi, ne teleportăm la televiziune. Când sunt în fața studioului emisiunii, remarc că Ile lipsește. Iar s-a zăpăcit și rătăcit din cauza bolii Huntington? Unde o fi? N-am observat dispariția ei din cauza emoțiilor. Din fericire, o găsesc repede: nu pe Elbrus sau la altă închisoare (e numai cu gândul la închisori), ci la toaletă. De emoție, au apucat-o toate treburile, tremură de parcă l-a văzut pe Știi Tu Cine... Zeus ori pe Hermes (care nu mai sunt decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate) și a luat-o cu leșin de emoție, parcă nu era destul de leșinată. Parcă ar fi ultimul drum ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Drumul”: ”Gânditor și cu mâinile la spate / Merg pe calea ferată / Drumul cel mai drept / Cu putință. / Din spatele meu, cu viteză / Vine un tren / Care n-a auzit nimic despre mine”.

Unde mergem? Parcă ar fi ultimul drum. Și am și eu emoții, nu numai Ile. În plus, mă tem să nu cânte Apollo sau sirenele melodia lui Ruby,”Stinge lumina” (”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”), nu avem dopuri antifonice la noi și nu am supraviețui acestei torturi. Ulise știe de ce. Tremurând eu ușor, Ile de parcă are Parkinson, ca moșulică care suflă în trompetă la magazin din filmul lui Charlie Chaplin ”Șeful de raion” (sau ca atunci când a dat prima oară examen la școala de șoferi), intrăm în studio. Este unul mare. În centru e o canapea spațioasă, roșie, flancată de două fotolii pe care stau nimfe în costume de baie aurii tanga. În fața canapelei, e o masă de sticlă cu patru pahare cu apă plată și patru de vin (umplute cu vin de la zeul vinului). Numele emisiunii e scris cu beculețe roșii și ele, undeva deasupra canapelei, ceva mai în spate: ”Exclusiv”.

Muzica e deja pornită, destul de enervantă, house (doar trei sunete, repetate la nesfârșit), dar măcar nu e Ruby cu ”Stinge lumina”, nici Apollo, nici sirenele. Noi vom sta pe canapeaua roșie din mijloc. Îmi suflu bretonul vopsit negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa ce-mi ajunge până la bărbie și mă duc spre canapea, ținând-o pe Ile de mână (mereu rece și vineție). Dio (Dionysos) și Silen ne așteaptă pe canapea. Faunul Silen are părul șaten, ondulat și chipul deformat de un rânjet scabros. E îmbrăcat cu tricou verde și blugi negri. Dio are, ca de obicei, părul lung, șaten cu reflexii aurii murdar și în dezordine, nasul roșu și umflat și ochii albaștri tulburi și injectați. E îmbrăcat cu tricoul lui kaki murdar de vomă și de vin și cu blugi rupți și tociți. Pentru că încă zace mangă, îi dau o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de sensibilizare cu privire la scleroza laterală amiotrofică.

De îndată ce se trezește un pic, Dio începe emisiunea cu o întrebare, rostită tare, cu glas de bețiv:

– Spune-mi, Promy, poți să tragi și tu un vânt sonor cu aromă de parfum franțuzesc ca Bebe la mine în emisiune?

– Aș face-o dacă aș mânca o porție zdravănă de fasole cu ciolan, Dio. Dar Ile nu mi-a preparat încă, răspund eu pe un ton șugubăț.

– Păi, iubire, n-ai adus încă ciolanul și mai zici că ești la putere, intervine Ile cu voce scăzută, ușor tremurătoare.

– Cum așa, Ile? L-am adus. Dar, scuză-mă, Dio, noi mâncăm de reggim și ciolanul nu e dietetic. Fac pariu că-l vomităm, spun eu.

– Jos regimul! zice Ile.

– Vai de mine, Ile, noi respectăm riguros regimul. Cred că te referi la sistem, punctez eu.

– Jos regimul!  Jos sistemul! spune Ile cu voce ceva mai fermă și mai tare. Noi nu suntem nostalgici după vechiul regim totalitar (care a rămas în sistem). Dacă am fi, ne dăm singuri o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de susținere a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică ca să ne trezim, ne dezbrăcăm, ne legăm și ne mâncăm singuri nu doar ficatul, ci și coaiele de Don Quijote castrați și fără vise, în public. Dar mai avem oare ce consuma? Trebuie să ne continuăm lupta cu sistemul. Cum a zis Mandi, ”la început te vor ignora, apoi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta și apoi vei câștiga”. Na, uite, asta am reținut după zile și nopți de repetiție. Sau poate era Sandi.

– Care Sandy? Sandy Bell? întreb eu.

– Atunci poate Bandi, zice Ile.

– Poate familia Bundy, încerc eu.

– Nu, mă, iubire, cred că era vorba de Gandhi. El a zis că până la urmă vom învinge, spune Ile.

– Nu am învins deja? zic eu. Poate că nu. Și atunci trebuie să ne continuăm lupta. Exterioară și mai ales interioară. Jihadul spiritual, singurul cu care sunt de acord dintre jihaduri, cum spuneau și Rumi și Shams, marii gânditori sufiști. Jihadul iubirii, al focului meu sacru. Cui protest? Cui prodest? Revoluția trebuie să fie în primul rând una spirituală, în minte și în suflet. Așadar, mai trebuie să ne luptăm cu noi înșine. Așa ne vom simți (măcar din când în când) la putere (putere asupra noastră), dacă nu și în putere. Și vom avea puterea celor fără de putere.

– Știți, dragii mei, pe mine răul încă mă mai șochează, chiar dacă nu mă mai surprinde și ghicim mereu potopurile, spune Ile. Starea de șoc înseamnă că nu m-am obișnuit complet. Refuz să mă obișnuiesc. ”Obișnuit” nu e și ”normal”. Poate că starea de șoc e semn bun. Dacă tot avem atâtea semne pe corp și în suflet...

– Sunteți persoane însemnate, punctează Silen cu o voce sigură și puternică.

– Da, Silen, animale, legume, zombie, fantome și gunoaie de nu mai știm de care, zice Ile.

Se face o pauză doar ca nimefele așezate pe fotolii să se ridice și să danseze o melodie. Noi, restul rămânem așezați pe canapea. Eu și cu Ile luăm o gură de apă, nu și de vin (că ținem regim și luăm medicamente incompatibile cu consumul de alcool). După dansul nimfelor, Dio ni se adresează din nou:

– Ce mâncați de aveți o asemenea siluetă? întreabă Dio

– Ficat, desigur, dacă tot mi s-a mâncat mie jde mii de ani, de dimineața până seara (iar noaptea se regenera), zic eu. După cum spune și titlul thrillerului românesc de Mihaela Apetrei, ”Cină cu ficat și inimă”. Noi nu am reușit să trecem de titlu. Ne ia cu leșin, frisoane și ne vine să vomităm. Mie mi s-a mâncat constant ficatul, iar Ile a împărtășit durerea mea și experiențele mele (și are și ea cicatrice la ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și la piept – urma pironului). Ca să nu mai vorbim de cicatricele din suflet, mai exact de rănile încă neînchise. Bine că ni le-am lins și le-am spălat cu lacrimile noastre, așa am putut găsi o oarecare alinare și purificare.

– Alinare și purificare am mai găsit așa, nu și când l-am terorizat pe Promy (altă tortură, că el e obișnuit, să nu se dezobișnuiască, știu eu, cumva) cu întrebarea: ”cu gluten sau fără gluten? This is the question”, zice Ile. Acum trei ani și, din nou, anul ăsta când am frunzărit cartea ”Alimentația pentru un creier sănătos” a doctorului Perlă ori Sperlă ori Spermă...

– David Perlmutter, corectez eu. M-a înnebunit cu întrebarea despre gluten, dar, desigur e una fundamentală ca ”ce e viața?” (nu răspund nici la asta că am aut mai mult parte fie doar de supraviețuire, fie de viață de zombie, fantomă, animal, legumă și gunoi de nu mai știu de care). Mi-a arătat și mie niște rețete din cartea asta – toate cu ingrediente bio SF, fără gluten și fructoză, sărate (erau recomandate, de pildă, saramuri și murături – de exemplu, salsa murată, varză murată, cepe murate și usturoi murat, toate bio), cu grăsime (de exemplu, ulei de cocos – noi îl folosim pentru mască de păr și masaj), cu acid (de exemplu, usturoi), iar noi mâncăm fără (prea multă) sare, grăsime și acid. Chestia cu alimentele fără gluten e mai mult o modă inspirată de vedete ca Miley Cirus ori Lady Gaga. Din câte am citit în alte părți, nu s-au demonstrat științific avantajele consumului fără gluten, ci doar eventual dezavantajele, cum ar fi pentru cardiaci ca mine ori persoane cu colesterol și tensiune ca Ile. Produsele cu gluten ca pâinea (pâinea integrală în special) conțin fibre necesare organismului, nu mai zic pentru inimă.

– Lasă asta acum, zi-mi mai bine cum faceți masajul cu ulei de cocos, intervine Silen.

– Păi, simplu, ne ungem bine la cur, la coaie, pe sfârcuri, pe cicatricele comune de la piept și ficat și ne masăm, răspund. Vai de mine, cred că am zis niște cuvinte nepotrivite tocmai acum la tine în emisiune. Poate primești amendă, Dio, iar eu voi ajunge din nou pe Elbrus, într-un dulce exil cu lanțuri, piroane și păsărici antropofage. Știți bine, prefer altfel de păsărici. Dar lasă că îți crește audiența.

      Dio și Silen râd, dând ușor din cap aprobator. Nimfele dansează. Ile mai bea o gură de apă, la fel și eu, apoi Dio revine:

– Cum reușiți voi doi, Promy și Ile, să fiți mai mangă ca mine și ca Silen? Sunt invidios. Știi doar că sunt zeul alcoolului și mi-e greu să accept competiția în acest caz.

– Secretul e simplu, Dio, zic eu. Consumăm limonade cu sirop de arțar și ceai de urzici cu lămuie. Asta e principala cauză. Încearcă și tu. În plus, eu sunt amețit de la insuficiența renală, hepatică și cardiacă, iar Ile are boala Huntington care îi dă o stare de beție gratis (ca la tine – beția iubirii, sper), o face să se rătăcească (pentru a se regăsi), să uite (pentru a regăsi) și să danseze cu dezastrele (se numește și boala dansului). Noi doi suntem dansatori înnăscuți cu dezastrele. Madame și Monsieur Dezastru ca Zorba.

– Și ca mine și ca Silen! E cineva care nu se confruntă cu dezastrele? Nu mai știi, Promy, chiar eu am zis: ”fericiți cei care nu s-au născut!”. Și încă e bine dacă dansăm cu ele așa cum facem noi! spune Dio.

Nimfele mai dansează pe o melodie, apoi Dio reia:

– Apropo de dansul cu dezastrele, dansul în potop, Promy, mai creezi ființe umane raționale? întreabă Dio.

– Oare ce-o fi asta? zic eu. Mă întreb, în ciuda rațiunii și a liberului arbitru cu care Antena i-a înzestrat pe muritori când am creat oamenii și a faptului că i-am învățat științele și artele și le-am dăruit focul, sacrificându-mă eu însumi. Nici eu nu sunt rațional așa cum aș vrea. Când dansezi mereu în potop îți pierzi de multe ori rațiunea. Bine era dacă dansam cu cutremurele ca-n filmul ”6,9 pe scara Richter” al lui Caramfil, ca tânărul acela care stă într-un bloc cu bulină, cu risc de cădere la cutremur și se mai confruntă cu cutremurul regăsirii lui taică-su! Bine era să fie doar atât. Chiar fii-miu, Deu (Deucalion), mă acuză că am contribuit la inventarea instrumentelor de tortură când l-am învățat pe Hefaistos să creeze ființe umane raționale, pentru că a produs-o, ă, a scos-o la produs, pe soacră-sa, Pandoruța (prima femeie). Să nu înțelegi din asta că regret cumva ce am făcut și ce am suferit pentru muritori. Je ne regrette rien.

– Cum așa? Ființele umane raționale nu sunt instrumente de tortură? Nici soacrele? spune Dio.

– Să nu generalizăm, zice Ile. Sunt și soacre bune ca mama Temis a mea, care a suferit și ea foarte mult (cu frații și trei băieți, Promy, Mene (Meneceu) și Atlas, condamnați la chinuri veșnice, nepotul Deu (Deucalion) și pământul condamnați la potop și așa mai departe).           

– Așa e, confirm eu. Niciodată nu trebuie să generalizăm. Ile însăși e o mașteră bună pentru Deu, care altminteri e strămoșul ei.

Nimfele mai dansează o melodie. Dio bea o gură de vin, apoi revine:

– ”Dragostea este un pariu, smintit, pe libertate. Nu a mea, a celuilalt”, spunea Octavio Paz în ”Dubla flacără”. Să pariem atunci, pascalian (dacă nu (mai) putem să credem, cum paria el pe existența lui Dumnezeu care aduce mai multe avantaje decât dezavantaje), pe dragoste și pe libertate, zice Dio. Voi sunteți adepții iubirii și ai libertății ca mine, nu?

– Noi suntem credincioșii iubirii și ai libertății, răspund eu. Însă, pentru necredincioși mai bine să parieze pascalian pe libertate și pe dragoste. Nu avem decât de câștigat din asta. Dulce exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, ger, jeg și păsărici antropofage care ne devorează ficatul. Și sufletul ăla iubitor, bineînțeles. De-asta prefer să fiu acasă, mai exact să putrezesc la mine în pat, să fiu în lanțuri la închisoarea iubirii, prizonierul lui Ile (nu și proprietatea sau sclavul ei), prin liberă voință. De fapt, dragostea transgresează limitele și depășește contradicțiile. Chiar Octavio Paz ridică dragostea deasupra erotismului (ritualuri, seturi de reprezentări cu alt scop decât reproducerea) și a sexualității (cu simplu obiectiv reproducerea): izvorâtă din dragostea curteană din secolul XII, dragostea e acceptarea unicității celuilalt și o combinație de probe și depășirea lor, dominație și supunere, libertate și necesitate, trup și suflet.

– Așa e, iubire, spune Ile. Ce frumos! Toată iubirea asta... focul sacru! Și tu! Ești cel mai frumos lucru pentru mine.

–  Eu credeam că sunt cel mai frumos pentru tine, nu și lucru, zic eu. Că măcar tu mă tratezi ca altceva decât lucru și mi-ai dat viață prin iubire (depășind stadiul de supraviețuire ori scoțându-mă din simpla existență de zombie, fantomă, animal, legumă sau gunoi și reușind să învingem legile infernului).

– Știi ce? Iubire, cred că te-ai răsfățat prea mult, spune Ile. Da, cred că te-am răsfățat prea mult. Cred că ți s-a urcat la cap că ai drepturi. Dreptul să fii prizonierul meu. Și să putrezești acasă, la tine în pat.

– Da, așa e, revin. Să-mi repet ce drepturi am, la ce catastrofe, dezastre, potopuri, apoca...lipsuri și holocausturi de tot felul am zis chiar eu că am dreptul, ca toată lumea, după o lună de greva tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), acum 5 ani și mai bine, când eram deprimat și nu vroiam nimic, nici Maretti cu pizza, măsline ori ceapă, nici să fac dragoste, nici nu am reacționat când Ile a vorbit ca Vanghelie ore în șir ca să mă provoace să mă trezesc.

Nimfele mai dansează o melodie, noi bem o gură de apă, iar Dio și Silen una de vin, apoi Dio reia:

– Spune-mi, Promy, cum e să mergi la cabinetul ginecologic și să stai toată ziua cu mâinile în pizdele de firmă? întreabă Dio. O să iau amendă pentru ce am spus, dar îmi crește audiența. Nu-i nimic, răspunde-mi!

– Cum să fie, Dio? răspund eu. Obositor. Parcă nu eram deja anchilozat după mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus. Nici nu pot să-mi îndoi spatele și genunchii, iar mâna îmi paralizează și ea. Dar, mă rog, se pare că sunt drept  și demn așa înțepenit. Și cred că m-am născut, natural born... obosit. Și stresat, și bolnav, și traumatizat, și la închisoare, și în lanțuri, și la gunoi, și din spuma balelor, nu a valurilor.

– Eu aș da orice să rămân cu mâna paralizată în pizde de firmă, zice Dio.

– Și eu, mărturisește Silen.  Noi ne-am duce la cabinetul ginecologic imediat. Nu vrei să ne iei asistenți? Cred că ai nevoie de ajutoare.

Silen mai bea o gură de vin, apoi revine:

– Uite ce e, dragul meu, voi doi ați reușit să vă regăsiți măcar ca Asya, bastarda Istanbulului, și Armanoush, fata armeană care-și căutau identitatea din romanul lui Elik Shafak, ”Bastarda Istanbului”, care, apropo, era să fie condamnată la închisoare în Turcia pentru abordarea (critică) a genocidului armean făcut de turci? zice Silen.

– Știm cum e cu condamnările absurde, spun eu. Să încercăm să ni le luăm ca titluri de glorie, ca lista de etichete și epitate lui Ile pe care mi-o asum și eu (”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, bețivă,  ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mutantă”, ”miner”, ”handicapat”). În ce privește regăsirea, nu poți să te regăsești dacă nu te rătăcești. Nu poți să redescoperi dacă nu uiți. Am învățat asta din boala Huntington a lui Ile. Și apoi să ne îmbătăm de beția iubirii, să ne întoarcem la inocență (nu știu de ce găsim mereu copiii orfani și traumatizați și pe ăia care fac prostii, nu și pe cei inocenți) și să dansăm dansul dezstrelor ca Zorba, goi în potop și în abis.

– Să ne luăm din nou etichetele și epitetele ca titluri de glorie și să ne continuăm dansul dezastrelor ca niște autentici Madame și Monsieur Dezastru, intervine Ile. Să nu cumva să fim întrerupți ca Iohannis  Boulian din cartea ”Bastarda Istanbulului”, poet și gazetar armean care scria o carte de povești când a fost arestat, apoi ucis în timpul genocidului armean. Detest întreruperile astea. Mă sfâșie și mă scot din minți. Cum zicea și Escu ăsta... Sorescu parcă: ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță (...) Iertați-mi expresia, / Dar asta n-a fost viață!”

– Îl cheamă  Hovhannes  Stamboulian, nu Iohannis, corectez eu. Sau poate crezi că e Santa Klaus? Erau și în filmul ”Concertul” întreruperi: întreruperea Concertului pentru vioară și orchestră în re major al lui Ceaikovski în mijlocul acestuia și, odată cu asta, întreruperea activității și vieții marelui dirijor Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova și a violonistei Leia Strum sub pretextul că sunt evrei (violonista și alții din formație) și  dușmanii poporului (toți). Concerte întrerupte, trupuri, suflete și vieți distruse pe vremea comunismului. Știm și noi ce înseamnă foarte bine, am luat o supradoză de întreruperi de concert. De aceea, la festivalul ”AER” din 2014, atunci când am interpretat simfonia dedicată lui Marsias (inventatorul flautului jupuit de Apollo pentru că era mai bun decât el la muzică) și apoi celor care au suferit / suferă pe nedrept, credeam că, înainte să apuc să mă fac de râs, o să ne jupoaie Apollo pe toți, nu doar orchestra, inclusiv portarii și femeile de serviciu, și o să-și facă fabrică de diplome din piele noastre jupuite. Până la urmă, dirijorul Andrei Filipov a reluat concertul lui Ceaikovsi cu fata violonistei Anne-Marie Jacquet solistă. Sper că și noi. 

Comori din ruine. Cap. 16. Un sărut gay salvator, unul de vampir și o îmbrățișare titanică pentru echipă, apoi ultimele cuvinte: ”noapte bună”

  

Aș vrea să stăm la nesfârșit așa goi, transpirați, plini de spermă și secreții vaginale, unul în brațele celuilalt. Așadar prelungesc acest minut de fericire, încercând să nu număr secundele. La un moment dat însă mă ridic, cu greu, clătinându-mă. O aștept și pe Ile să mergem la baie să facem duș. Ne mișcăm alene, târșindu-ne picioarele și răsuflând anevoios (eu în special), desculți spre baie (de data asta e și Ile cu picioarele goale, cred că a uitat de papuci). Intrăm în baia imaculată ca zăpada, reglăm luminile în formă de lebede și lotuși la un nivel scăzut (nu doar romantic, ci și suportabil pentru ochii mei fotofobi), ascultând cântecul dulce-sfâșietor al lui Marsias și inhalând aroma de vanilie emanată de acestea.

Mai încercăm o dată ”pisu, pisu”, poate reușim un strop, fie și mai închis la culoare ori cu sânge. Nu, din păcate, nu vine niciun strop, așa că punem folia antiderapantă roșie și ne aventurăm în cada (asta da aventură!) mare, albă, în formă de scoică, cu vibro-masaj. În timp ce dușul picură perluțe parfumate de Davidoff Cool Water, mă delectez cu vibro-masajul, iar Ile mă ajută să mă spăl (de fapt, ne ajutăm unul pe altul, deși doream să ținem mai mult pe noi secrețiile rezultate în urma jocului ”de-a Bill și Monica” cu atâta efort). La final, ne ungem cu ulei de cocos la sfârcuri, la fund, la testicule și la cicatricele comune și ne masăm.

După baie, aud deja, de la bucătărie, cântecul ceasului: ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, ceea ce înseamnă că s-a făcut ora șapte seara și e momentul să mergem la masa de seară. Mă grăbesc (dar festina lente) așadar la cină și o strig și pe Ile să vină. Când intru în bucătărie, inhalez parfumul garofițelor de câmp din vasul cu garofițe, nu mă uita, albăstrele și margarete de pe masa de culoarea cafelei cu lapte (o nuanță mai deschisă ca gresia și faianța). E singurul lucru cu care mă mai îmbăt, cu excepția viselor de moarte și înmormântare, căci, spre deosebire de Ile, Don Quijote castrat și fără vise, eu încă mai visez.

La masa de seară, vom mânca câte un ou fiert, pâine integrală cu ulei de măsline (3-4 felii) și câteva bucățele de caș ușor sărat. La acestea adaug măsline negre și ardei verde. Fierb, deci, două ouă (tari), le răcesc sub jetul de apă rece de la robinet, le curăț și le pun în farfurii, pe lângă pâinea integrală, uleiul de măsline, cașul ușor sărat, ardeiul și măslinele. Între timp, Ile a sosit și ea.

Mâncăm ouăle, apoi cașul ușor sărat și pâinea înmuiată în ulei de măsline extravirgin împreună cu ardeiul și măslinele. După aceea, iau ultima serie de medicamente cu ceai de urzici cu lămâie, odată cu Ile (care iar se strâmbă îngrozitor). Odată medicamentele luate, trag câteva fumuri din țigara electronică, îmi suflu bretonul alb-negru, lung și creț și-i povestesc lui Ile ce s-a mai întâmplat la cabinet. Îi menționez și vizita Thaliei și a Atenei:

 – Îți dai seama cum a fost pentru Thalia să se abțină de la sex!?

– Cred că a simțit că moare cu toate că e nemuritoare. Cum o fi rezistat?

– Da, și ea nu e obișnuită cu abstinența și ororile ca mine, Ile. Deși și eu, slavă Domnului, cu ajutorul tău și al jocului ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, am început să mă dezobișnuiesc și să mă obișnuiesc cu jocurile astea ”de-a Bill și Monica” și să ne luăm la revedere. Mai vreau să-mi iau la revedere.

– Am crezut că ai luat supradoză de la revedere. Ah, sper că vrei să-ți iei la revedere numai de la mine. Se p-p-pare că și A-a-a-tenei îi place vibratorul în forma penisului tău și vrea să-și ia la revedere de la tine. S-s-sper să se limiteze la vibrator, zice Ile înroșindu-se și bâlbâindu-se.

– Da, Ile, desigur, cum altcumva? confirm cu jumătate de gură.

– În tine am încredere, dar în ele nu, spune Ile, precipitându-se. Mă refer la Atena și la Thalia.

– Nici eu, Ile. Nu am cum, având în vedere tot ce s-a întâmplat. Dar în tine am, Ile. Doar în tine am încredere, chiar dacă știu că tu nu ai deloc-  nu doar în Atena și Thalia, ci și în tine.

O îmbrățișez disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să o fac praf... praf de stele și să zburăm, o sărut gay salvator, apoi îi povestesc ce s-a întâmplat la palat, cum am ajuns să ne punem dopuri în urechi din cauza sirenelor afone care cântau chiar mai prost ca Apollo ”Stinge lumina”:

– Văd că ai supraviețuit și acestei torturi, iubire, îmi spune Ile cald, urcându-mi-se în brațe și lipindu-se de mine.

– Da, bune și dopurile antifonice la ceva, vorba lui Hagi. Altminteri nu supraviețuiam. Să le fim recunoscători și să avem întotdeauna la noi niște perechi de rezervă. Nu degeaba numele meu înseamnă ”prevăzătorul”. Na, uite, că sunt utile și previziunile mele la ceva (odată cu dopurile) și nu ghicești digeaba baba Promida.

Tocmai atunci se aude ceasul din perete cu melodia ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, semn că s-a făcut ora opt. La opt și un sfert vine echipa noastră la ședința de vineri seară să bem împreună și să ne-mbătăm cu o bere fără alcool, un ceai de urzici cu lămuie sau o limonadă cu sirop de arțar, să ne-mbrățișem disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să ne facem praf... praf de stele și să zburăm și să ne dăm un sărut gay salvator. Trebuie să mergem în sufragerie să-i așteptăm. Îi voi teleporta pe toți. Înainte să-i teleportez, ne întoarcem în dormitor să mă îmbrac pentru ședință, cu ținuta obișnuită de acum: chiloții, tricoul alb și blugii rupți și tociți (la fel și Ile). Mă îmbrac greu, savurând totuși faptul că am un obicei atât de bun și că ținuta mea e atât de frumoasă.

Apoi, cu Ile de mânuță, mergem către și intrăm în sufrageria mare, cu tavanul și pereții îmbrăcați în flori de nu mă uita (de un bleu deschis) și albăstrele (de un albastru intens). Întreaga cameră pare invadată de natură, florile par a țâșni chiar din mobilă (canapele și fotolii) ori din televizorul uriaș cu ecran plasmă. Canapelele (două), la fel ca fotoliile (patru), sunt albe, mari, moi și pufoase (numai bune pentru trupurile și sufletele chinuite de titan), acoperite de cuverturi matlasate, cu pernuțe mici, perlate, sidefate ori albăstrii (ca florile de cactus și albăstrelele). În fața canapelelor, se află măsuțe dreptunghiulare de cristal transparent cu flori de cactus de un albastru luminos și ireal pe ele, tablete, laptopuri și i-Phone-uri. Când mă așez, mă uit la florile de pe pereți și tavan: se mișcă delicat în bătaia vântului, purtate de o ușoară adiere.         

În timp ce pregătesc dispozitivul de teleportare, îmi aduc aminte ceva: nu mai facem ședința de vineri cu echipa la două noaptea (cum era cu câțiva ani în urmă, când Ile nu avea niciun program, automat nici eu, și era singura oră pe care puteam s-o respectăm ca fixă, restul era foarte fluctuant), eu și cu Ile dormim de la zece seara și nici alții nu-și mai strică somnul de frumusețe (decât în caz de extremă urgență, după cum ne-au și avertizat, inclusiv Her (Heracle)).  Și, sincer, la fel ca mine, s-au săturat și ei de nopți pierdute și de urgențe.

Așadar, la opt și un sfert îi teleportez pe toți: Her (Heracle) (frumușica musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, veșnica noastră salvatoare și inventatoarea sărutului gay salvator), Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și totodată ”conștiința” lui Ile care-și ia tirul și o calcă dacă a greșit ceva sau deliberează prea mult), Pegas (unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier), Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră democratică din Olimp, ”Marele Blond”, atât de blond că a imigrat în Olimp, maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul), Don Quijote (învățăcelul lui Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn, maestru deocamdată la lupta cu morile de vânt), frate-miu, Mene (Meneceu) (purtător alături de mine al focului sacru, un titan care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră democratică, bolnav de cancer), Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă, bolnav de cancer și el), Deu (Deucalion) (băiatul nostru (Ile e maștera!), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, imigrat pe planeta VJ45, planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești), Dio (Dionysos) (alcoolicul care zace mangă tot timpul (tot gratis ca amețiții de noi, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o pungă de gheață în cap (pentru campania ice bucket de conștientizare și ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice în versuri albe).

Mai întâi, le dau un sărut gay salvator și o îmbrățișare titanică. Primul la rând e Alex care a venit îmbrăcat într-un capot de casă vișiniu lucios. E și el slăbit - de  cancer și citostatice, tras la față, cu ochii tulburi și duși în fundul capului și cu părul căzut:

– Vino, Alex, să te sărut, să te îmbrățișez. Să te umplu de băluțe.

– Dacă m-ai luat pe mine primul, treaba ta, o să vezi că n-o să-mi mai dai drumul. O să vrei să te sărut în continuu. Că doar știu să trag nu doar scuipaturi intelectuale, ci și să sărut irezistibil.

Da, Alex sărută atât de bine încât nu m-aș opri nici eu. Cred că ăsta e secretul succesului lui la sirenele de pe Gliese. Sau poate le-a spus că e din Israel și atunci li s-a făcut milă. Dacă le zic și eu de Olimp, li se rupe inima și de mine, mă iau ele prizonier și n-o să-mi mai dea drumul vreodată. Cum o fi oare asta? Probabil fac infarct de la a doua (ori chiar prima), de fapt, eu am nevoie de una bolnavă și leșinată ca mine cum e Ile, nu de sirene.

Următorul pe care-l sărut și-l îmbrățișez e Dio (Dionysos), după ce-i dau o pungă de gheață în cap... în cadrul campaniei ice bucket pentru susținerea bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică. Dio e îmbrăcat tot în tricoul lui kaki pătat de vin și de borâtură și blugii rupți și soioși. Are părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii în dezordine, ochii albaștri injectați și încețoșați și nasul roșu și umflat. Mă sărută și el amețit, apoi vomită pe canapea. Îl șterg, îi schimb tricoul cu unul alb imaculat de la mine și dau jos cuvertura murdară de pe canapea (înlocuind-o cu alta). Dio mă privește ca prin vis, fără să înțeleagă nimic din ce fac, apoi adoarme pe canapea,  sforăind din greu (ăsta da recital de la marele maestru!).

După Dio, vin la rând Don Quijote, Bebe și Pegas. Îi sărut mai întâi pe Bebe și Pegas, mângâindu-le ușor coama.

– Bine v-am găsit, zice Don Quijote destul de stingher. Sper că nu sună ironic. De parcă v-aș vizita pe Elbrus ori la spital.

– Barzăcopilviezure, completează Pegas, cu o oarecare neliniște în glas. În acest moment simt nevoia să spun ultimele cuvinte din limba dacă. Bine că le-am învățat!

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, adaugă Bebe tare, pe un ton ușor histrionic.

Don Quijote a renunțat, în sfârșit, la armură, spadă și scut, poartă și el un tricou gri și blugi. Coiful l-a înlocuit cu o șapcă albă care îi lasă la vedere fața osoasă și părul rar, grizonat. Oricât insist, nu vrea decât să mă îmbrățișeze, nu acceptă sub nici o formă un sărut gay salvator, i-e rușine și i-e scârbă.

– Uite, Don Quijote, nici nu știi ce pierzi. Nici nu știi ce bine sărut. Nu o să mai vrei să mă opresc.

– Știi ce, Promy? Simt că vomit și eu ca Dio. Chiar dacă n-am băut decât cafea.

   După Don Quijote îi sărut și-i îmbrățișez pe Jill și pe Her care au venit împreună. Jill și-a lăsat părul blond pe umeri și ne țintește cu ochii săi albaștri limpezi și strălucitori. Poartă o ținută sport, maieu bleu și blugi scurți. Her, îmbrăcat cu tricoul roz mulat prin care i se zăresc pectoralii și blugii rupți, cu părul lung auriu revărsat în valuri pe spatele lat și puternic, zâmbește larg când mă vede, iar ochii săi albaștri se iluminează, pătrunși parcă de un foc lăuntric (focul meu sacru?). Frumușica de la Chippendales mă strânge tare în brațe, zdrobindu-mă și îmi bagă limba adânc în gură, încolăcindu-și-o apoi cu a mea.

   Deși l-aș săruta și pe Her la nesfârșit, mă rup din îmbrățișare pentru a trece la frate-miu, Mene (Meneceu), venit cu aceeași ținută de la palat (tricoul cărămiziu și blugii în care înoată de slab ce e). Următorul din echipă pe care-l sărut și-l îmbrățișez e băiatul nostru, Deu (Deucalion) (da, Ile e maștera!), venit de pe planeta VJ45 unde a emigrat, de pe planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești. Deu poartă un tricou verde și blugi negri strâmți. Părul șaten cu reflexii aurii, ondulat, îi cade peste urechi. Ochii căprui-verzui, cu gene negre lungi, arcuite (ca ale mele, în rest seamănă cu maică-sa, Hesi - Hesione) scânteiază de parcă plutesc în lacrimi. Când îl văd pe Deu (asta se întâmpla și pe Elbrus ori în Tartar), ochii mi se umezesc de emoție și fericire.

            Asta e o răsplată pentru mine, după turul de forță de săruturi și îmbrățișări. Obosit, abia răsuflând, vreau să mă așez pe canapea, dar Ile mă apucă de braț și-mi zice încet, cu voce șovăielnică, însă fără să se poată opri:

      –  Iubire, ai uitat de sărutul de vampir. Cred că te-ai molipsit de la mine. Sau nu te mai recunoști de vampir?

– Vai de mine, Ile, cum așa? Sunt tata lui Dracula și al lui Soros. Uite, chiar acum sărbătorim cu muzică vampirească (Maria Tănase), iar noi doi bem limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool, bine că suntem mangă deja amândoi. Sper că mă lași să-ți fac un mic semn de dragoste (și identitate) cu colții mei de vampir bine ascuțiți. Și să-ți sărut mâna cum îi plăcea bunicii tale, Mama Coca. Nu, nu ca la Paris, nu imigrăm în Parisul de vis. Ca-n Țara lui Dracula. Și mă refer la mâna stângă, doar suntem stângaci (mâna dreaptă și, eventual, extrema dreaptă se pupă acum la Washington, la noi e încă democrație, slavă Domnului). Și-apoi îți voi închide gurița de olteancă cu un sărut gay salvator, pasional. Sau cu mai multe. Foaie verde măghiran, măi! M-o făcut muica titan, măi. Și oltean! Blestemat sunt, blestemat. Viața mea e de căcat (prefer căcatul românesc și olimpian de azi, mă trec frisoane când mă gândesc la ce se întâmplă în Siria și în alte părți). Și de tot m-am săturat, măi Leano! Sper că nu te zgârcești (măcar) la săruturi.

      Ca dovadă, Ile mă sărută îndelung, atât mușcându-mă de gât ca ca vampirii, cât și gay salvator. Le dau și eu celorlalți câte un sărut de vampir, apoi pun muzică vampirească (Maria Tănase). Schițăm și câteva mișcări de dans, în ciuda dulcei paralizii. Îi servesc apoi cu limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool. Noi suntem mangă deja, dar pentru ei nu pare să fie de ajuns, nu înțeleg de ce, așa că mă apuc să caut ultimele rezerve de vin (de la Dio - Dionysos), bere Tuborg cu alcool, ouzo (de la fermă de la tati), țuică (de la țară de la Ile) și votcă Finlandia. Toți mă supraveghează să nu cad în ispită, dar nici măcar nu mai poftesc la băuturi alcoolice. Totuși, e ceva la care poftesc și pe care l-am ținut deoparte deocamdată de ei: Maretti cu pizza, cu măsline și cu ceapă. După o luptă interioară teribilă, aduc pungile de Maretti și le las pe măsuțele de cristal, cu un oftat de ușurare (chiar dacă îmi vine să le iau înapoi). Însă nu-i dau șpagă Maretti lui Deu (Deucalion) ca să mă aresteze (împreună cu Ile) și să ne ducă pe VJ45.   

      În timp ce Deu ronțăie Maretti cu pizza, îi spun pe un ton ghiduș, clipind din ochiul stâng:

      – De ce nu mă arestezi și pe mine pe VJ45, împreună cu Ile, ca să fim cât de cât în siguranță? Uite, ți-am dat Maretti.

      – Pentru că nu mi-ai dat Maretti șpagă, tati, răspunde Deu hotărât. Mi-ai dat Maretti, dar nu șpagă Maretti. Și să știi că ăsta e și motiv să te reneg. Ca și contribuția ta la inventarea instrumentelor de tortură (inclusiv a soacrelor și a soacrei mele în particular, Pandoruța) ca profesor al lui Hefaistos.

      – Asta din urmă nu recunosc. Hm, dacă tu ești pe punctul să mă renegi, eu, în schimb, mă bucur că te revăd, Deu. Chiar și când mă aflu în Tartar sau pe Elbrus.

      – Eu nu mă bucur că te văd în Tartar sau pe Elbrus, tati. Oricum nu te recunosc și nici tu pe mine.

      – Așa e, Deu, mai bine ne întâlinim la un grătărel în curte ori în dormitor sau în sufragerie ca acum.

      Deu (Deucalion) confirmă, dând scurt din cap. Apoi cască îndelung. E și el foarte obosit, disperat să doarmă (poate să doarmă mii de ani dacă îl lași), vrea să se retragă. Dar, înainte de a dormi, vrea să se culce... cu androida Daniela Crudu, o androidă creată de mine, aproape virgină, testată de mine doar în scopuri științifice, la probe. Daniela Crudu androida prezintă numeroase avantaje comparativ cu o femeie reală: nu o lași însărcinată, nu comentează nimic, nici nu iei vreo boală (în plus) de la ea.           

  Dacă Deu se distrează acum cu Daniela Crudu, apoi va dormi, eu, în timp ce beau o limonadă cu sirop de arțar și ronțăi Maretti cu pizza, îmi aduc aminte cum m-am relaxat pe VJ45. Când am intrat în ocean, m-am trezit, evident, tot pe Elbrus, împreună cu Ile, însă, de această dată, au venit tocmai Hefaistos și Atena să ne elibereze pe amândoi și să ungă corpul rănit cu cremă reparatoare anti-leziuni. Iar Elbrusul s-a încălzit ca vara la mare... marea Mediterană și s-a umplut de flori albastre de cactus (de un albastru neverosimil). Atunci, de bucurie, am cântat, am dansat, am zburat (că suntem praf... praf de stele) și am scris în văzduh cu aurul prafului de stele: ”All apologies” (Nirvana). What else should I be? All apologies. What else could I say? Everyone is gay. What else could I write? I don’t have the right. What else should I be? All apologies.

      După aceea, la următoarea incursiune în ocean:

      Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

       

      La următoarea aventură în ocean, am găsit și lebedele lui Ile, cele care i-au zburat din desen, împușcate la revoluția din decembrie 1989, cântând ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, împreună cu noi. Deveniseră și ele albastre-azurii ca oceanul (greu de distins de ocean, altfel decât în aer), așa că am plutit împreună în văzduh. Apoi, am ascultat ”Oda bucuriei”, cântecul lui Marsias și ultima parte din simfonia mea  nr. 8917, op. T950 în mi minor, dedicată lui Marsias, victimelor holocausturilor, intelectualilor-victime ale holocausturilor și tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept (când renaște cântecul lui Marsias și e preluat de întreaga orchestră) chiar în portalul infernal, deschis odată cu luna plină, în loc de urletul de durere al Pământului.  

      După aceea, am văzut și inimioara desenată pe niște dărâmături, comoara din ruine din Ghouta de Est, care s-a transformat într-una de trandafiri, apoi una de petale de cactus albastru, într-una de coral albastru și, în sfârșit, în presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese care ne protejează sufletul. Ceva mai târziu, am zburat cu Bebe inorogul (deși Bebe spunea la început că nu transportă yahoo-i ca noi, e bolnav și el (cu insuficiență cardiacă, a făcut și el transplant de inimă în 2015, cu inima creată în laborator de mine), iar eu cu Ile abia ne ținem pe picioare... însă, într-adevăr, mai ușor zburăm decât mergem). În aceeași seară, i-am cântat lui Ile la chitară împreună cu Deu (Deucalion) ”While My Guitar Gently Weeps” (una din ultimele dorințe, na, uite, i-am îndeplinit-o).

      Cu gândul la clipele atât de plăcute petrecute pe VJ45, fredonez și acum ”While My Guitar Gently Weeps”, căci oricum CD-ul cu Maria Tănase s-a terminat. Iau și chitara să mă acompaniez cu ea. Deu (Deucalion) și Ile cântă și ei, în transă, cu ochii închiși de plăcere și obrajii îmbujorați. După ce termin melodia, schimb CD-ul cu Maria Tănase și trec la muzica din filmul ”Zorba grecul”. Aș dansa și eu un Zorba, dar, din păcate, nu-mi permit inima, spatele și genunchii înțepeniți. Nu-i nimic, dansează Her (Heracle), Deu (Deucalion), Jill și Don Quijote pentru mine, Mene (Meneceu), Alex și Ile. Ia uite ce li s-au încins tălpile și ce le strălucesc fețele transpirate și ochii! Noi, ceilalți, dansăm cu gândul. Oricum, noi, titanii (și o număr aici și pe Ile și... fiecare are un titan în el), am rămas dansatori cu dezastrele ca Zorba, goi în potop (fie el și de bombe-butoi pline cu arme chimice ca-n Siria) și în abis. 

      În timp ce bat ritmul cu degetele pe masă, îl întreb pe Bebe încet, pe un ton ușor ezitant, dar fără să mă pot abține:

      – Știi, Bebe, tocmai îmi aminteam cum ne-ai dus tu în spinare pe VJ45. Nu ne mai consideri yahoo-i?

      – Vrei să zic ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ca să evit răspunsul? Sincer, te consider unicorn, houyhnhnm ca mine. Și vă consider pe toți așa, până și pe Don Quijote, chiar dacă mai are un pic până va fi un unicorn pe deplin (uite, de pildă, deocamdată nu e capabil să dea un sărut gay salvator ca noi, dar va învăța, eu îmi continui trainingul cu el). Și continui și domesticirea voastră, a tuturor, care ne aduce mai aproape și face posibilă comunicarea imposibilă, ca-n ”Micul prinț”.

      – Cu domesticirea nu știu cât ai reușit, dar, ce să zic, mai încearcă. Cu noi toți. Eu mă simt încă sălbăticit de toate câte au fost (nu mai zic de dulcile exiluri pe Elbrus). Mă bucur însă oricum că, în principiu, ne recunoști de unicorni sau de houyhnhnmi. Și eu te recunosc de titan și de vampir. Și îi recunosc pe toți din echipa noastră.

      Ca să mă asigur (dar, de fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil), ii iau pe toți la rând și-i întreb ce părere au și toți îmi confirmă: suntem cu toții houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri. Să zic: ce bine sau să mă îngrozesc, gândindu-mă la ce ne așteaptă din acest motiv? Făcând planuri de viitor? Adică iar care viitor? Să mai prezic viitorul de apoca...lipsuri, holocausturi, catastrofe, dezastre și potopuri? Nu mi-am jurat să nu mă mai blochez în asta, ci să trăiesc minutul rămas în prezent, fără a număra secundele? Atunci, să mă bucur că suntem cu toții în echipă houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri, să ne îmbrățișăm disperat, titanic, să ne dăm un sărut gay salvator și unul de vampir. Parcă simțindu-mi neliniștea, Her (Heracle) vine și mă ia de mână, ținându-mă strâns, cu mâna sa mare și caldă:

       – Promy, am înțeles că te-a masat Ile la cur și la coaie cu ulei de cocos.

      – Da, mă, chiar acum, la baie.

      – Mă bucur, dar nu pot să mă conving până nu le miros și eu și nu-ți fac un masaj erotic.

      – Verifică și convinge-te. Iar masajul mi-l faci aici, după ce pleacă restul, de față cu Ile.

Însă ceasul de pe una din măsuțele de cristal arată ora zece deja. A venit ora somnului. Cred că lăsăm masajul pentru data viitoare sau pentru o ședință specială, organizată expré pentru așa ceva. Acum trebuie să mergem să dormim: nici eu, nici Her (Heracle) nu ne mai stricăm somnul de frumusețe (și de sănătate) fie și pentru un masaj erotic. Îmi iau, deci, la revedere de la echipă, îi teleportez acasă la ei (oare cât de acasă e pentru ei în prezent?) și mă pregătesc să mă retrag în pat (da, cred că mi s-a urcat la cap cu drepturile și am luat supradoză de la revedere).

Blestemați să fim noi să dormim ca marele povestitor Rașid Khalifa din romanul ”Luka și focul vieții” al lui Salman Rushdie și să fim pisici! Ce mi-a plăcut să fiu pisicuță de Cheshire și să o ajut pe Ile, Madame Dezastru, în aventurile ei din Țara Minunilor! Ăsta da personaj și rol! Țara Minunilor e și în Olimp, și în România (și apoi în alte părți de pe Pământ). Apropo de somn, încerc să adorm fără să mă gândesc că mă răpește altcineva în afară de Ile (deși încă avem coșmaruri amândoi că vin la noi zeii din Olimp și de pe Pământ să ne profaneze și să ne devoreze, iar boala ne poate răpi și ea oricând), fără să număr minutele și secundele, fără să mă îngrijorez de ce va fi mâine, fără să mai ghicesc viitorul (care viitor?). De această dată, ultimele cuvinte nu vor fi ”vine potopul” și înjurături de mamă pentru zei, Big Brotheri și sisteme, ci  ”vă iubesc” și ”sunteți hobbiți”. Apoi, ”noapte bună”.