Examen cu Big Brother. Vol. 1. XII. Un șut în portal, un scuipat, o rugăciune și un sărut gay salvator pentru Albă ca Zăpromy

De zile bune, înecată în paharul mic de votcă cu care trebuia să mi se dozeze fericire cu porția... ”Nici acela n-o fost plin, măi dorule / Jumătate-o fost venin, măi dorule / Nici acela n-o fost ras, măi dorule / Jumătate-o fost năcaz, măi dorule”... Noi, oamenii, facem atâta rău... incomensurabil și ireparabil, nu avem milă de nimic, nici măcar de lucrurile sfinte, chiar și Zona-Vama Veche e pe punctul de a fi devastată iremediabil de gazele de șist. Dumnezeu ne dă paradisul, iar noi îi dăm înapoi infernul.  

Nu mai vreau să fac nimic. Nu mai am chef de nimic. Copilul mă strigă (i s-a terminat rezerva de chipsuri, presupun), dar nu-i răspund, pisica mi se încurcă în picioare, așa că, inevitabil, o calc, iar Promy îmi tot suflă bretonul să-mi vadă moaca, deși îl ignor în mod sistematic. Lăsați-mă în pace toți! Captivă într-o fantasmă iar? Necontactabilă? Chiar de ziua mea? ”Is there anybody out there?” Vreau să mor. Mi-e rușine. Ce faci, Promy? Dacă ai venit să mă oprești să mă sinucid, să știi că luasem deja decizia. Am prea multe like-uri de dat pentru urarile de ”la mulți ani” de ziua mea pe pagina de Facebook. Nu e politically correct să te sinucizi înainte să termini de dat like-urile. Și cred că până atunci mor și nemuritorii.

– Termină, Ile! Ce tot bocești?! Nu se poate așa ceva, e ziua ta! Te vaiți în continuu, chiar și în somn, intervine Promy în pragul exasperării, suflându-și bretonul furtunos.

– Nu mă vait în somn pentru că nu dorm, Promy. Stai liniștit, nu mă sinucid, am prea multe like-uri de dat, mârâi printre dinți.

– Cât crezi că aștept, Ile? Până primești numărul de dosar de la Parchet? Sau până încep audierile?

Îmi aprind o țigară, apoi încă una, mă învălui în fum și mă închid în tăcere. Nu mai pot, m-am săturat. De tot. Să păstrați distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine! Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la voi, nu vreau decât să mă lăsați în pace. ”Let me breathe”! Măcar 5 minute, înainte să mă arunc pe geam sau... să continui de dat like-urile. Nu vă mai suport. Promy, te arunc în portalul răului și intri în comă imediat, poate așa îți ții ciocul ăla mare și cârcotaș. Nu mai am telecomanda, dar poate că o recuperez din mare, de unde am aruncat-o. Dar, stai puțin, uite telecomanda. E chiar la mine pe birou, lângă boxe. Cum a reapărut? O azvârlisem în mare.

– Promy, ce s-a întâmplat cu telecomanda? bolborosesc cu glas pierit, îngălbenindu-mă brusc.

– Ah, Ile, telecomanda asta e regenerabilă, îmi răspunde Promy, zâmbind spășit și aruncându-mi privirea nevinovată de cățeluș care-mi aduce aminte, invariabil, de copii. Dacă rămâne din ea o singură particulă, se reface imediat și revine la proprietar, doar are senzori de detecție.

– Nu o poți distruge, Promy?

– Nu, din păcate, cred că nu, o să se regenereze instantaneu și o să vină mereu singură la tine.

– Ce mă fac?

– Păi, nu știu, trebuie să o controlezi tu pe ea, nu ea pe tine.

– Ha-ha-ha, crezi că e de glumă cu asta? Ție nu-ți vine să arunci pe nimeni în portal, Promy?

– Ba da, aș arunca o grămadă, începând cu ”Știi Tu Cine”... Deși lui i-ar provoca satisfacție și nu ar face decât să-i sporească puterile. Așa că mă abțin.

– Mie îmi vine să te arunc pe tine, Promy. De ce mi-ai dat-o?!

– Crede-mă, Ile, nu știam de Poarta 2 când ți-am făcut-o. Pur și simplu, am vrut s-o folosești pentru Poarta 1, mă gândeam că tu pierzi mereu diverse chestii (cercei, mănuși, fulare, telefoane, acte, bani etc.) și că așa o s-o găsești imediat, chiar dacă o rătăcești. Mai exact, o să te găsească ea pe tine. Nu am intenționat să fie un test de responsabilitate, nici de autocontrol. Iartă-mă, chiar nu știam de Poarta 2, Ile. Cred că ți-e greu să stai cu ea alături fără să apeși pe butoane. Și mie mi-e. Dar mai înainte ai zis, Ile, când eram amândoi în Vamă, pe malul mării, că noi (eu și cu Dumnezeu) ți-am oferit mai mult decât ai nevoie, ți-am dat totul.

– Așa e, Promy. Am totul.

– Păi, dacă ai totul, de ce îți mai dorești altceva?

– Așa suntem noi, oamenii. Avem totul și vrem altceva. E un pic pervers și contradictoriu, dar când o să vă obișnuiți? Simpla idee că pot să te arunc pe tine acum în portal mă excită. Spirit ludic, experiment, puterea de a te face să suferi sau chiar de a te distruge... Frisonul puterii. Pot să fac ce vreau cu tine, Promy, dacă ai fost așa de tâmpit să-mi dai telecomanda asta. Și m-am săturat de tine și de tot. Iar tu ești obișnuit să te sacrifici.

Iau telecomanda, apăs butonul roșu, deschid portalul și-i fac vânt lui Promy pe Poarta 2. După 5 secunde, Promy nu mai apare, alb la față și tremurând ca data trecută. Nu mai iese deloc. Încep să număr secundele, una câte una. După alte 10 secunde, Promy tot n-a venit din portal. Her sosește val-vârtej, îmi smulge telecomanda și se aruncă în portal în căutarea lui Promy. 1, 2, 3, 4, 5... După 15 secunde care durează parcă milenii, Her se întoarce cu Promy în brațe. Are o față răvășită, se clatină, iar Promy pare mort. Doar pare, el e nemuritor. A intrat însă în comă (interesant, provocată, de această dată, de performanțele muritorilor, nu de ale zeilor). Ce bine! În sfârșit, am scăpat de el.

Împreună cu Her, îl instalăm într-un sicriu de cristal, împodobit cu cristale Swarovski și cu capac-ecran monitor (touchscreen și oglindă, 2’n’1), că tot îi plăceau lui, săracu’, gadgeturile. Dacă atingi capacul, se vede ecranul touch (pe care poți seta nivelul de luminozitate din sicriu și poți selecta culoarea beculețelor din interior, precum și frecvența cu care se aprind și se sting alternativ). Dacă nu atingi capacul, rămâne oglindă. Deocamdată, stau la un metru distanță și-l contemplu.

Ce frumos e Promy, Albă ca Zăpromy! În sfârșit, cu bretonul ăla enervant, negru, lung până la bărbie, franjurat, filat și îndreptat cu placa dat deoparte, cu fața lui albă, ovală, fină și corpul lui puternic și senzual, de o perfecțiune clasică, la vedere. Nu-i voi mai auzi cioculețul ăla cârcotaș niciodată. ”Annoying orange”. Nu mă va mai bate la cap. Ah, ce mă săturasem de el! Deodată, ridic capacul și-l scuip. Drept în față. Uite-așa. N-am mai făcut asta niciodată, dar pentru toate există un început. Am simțit un impuls profanator irezistibil. Nu-i nimic, e obișnuit să fie înecat în flegme. Și, oricum, e în comă, nu a simțit. Să vedem dacă mai poate Her să-l salveze, să-l trezească cu un sărut gay, că tot am râs de el.

– Haide, Her, încearcă să-l aduci la viață pe Promy cu un sărut gay. Știu că abia aștepți. Să vedem ce putere are sărutul gay.

Her patrulează înainte și înapoi în fața sicriului, în continuu, cu aceeași privire rătăcită și cu o cadență impecabilă a pașilor de parc-ar fi somnambul. Nu pare să mă audă. Insist și-l provoc din nou să-l trezească pe Promy cu un sărut gay. La un moment dat, Her se oprește, mă ascultă, parcă fără să înțeleagă, dar, în cele din urmă, ridică lent, ca prin vis, capacul, îl privește pierdut pe Promy și-și lipește buzele de ale lui. În timp ce Her îl sărută pe Promy, intervine providențial cineva. Știi Tu Cine... Zeus! A apărut subit, nu se știe de unde și îl bruiază pe Her cu fulgerașe azvârlite furibund, fără milă, unul după altul. Her îl împinge pe Știi Tu Cine cu toată forța sa, iar acesta e propulsat (prin geamul de la mine din sufragerie) drept în grămada de gunoi a blocului de vizavi unde scormonesc niște aurolaci și niște câini vagabonzi foarte prietenoși după resturi de mâncare. Parkour. Promy tresare, geme ușor și deschide ochii tulburi, duși în fundul capului. Pare sleit de puteri, totuși, dă ceva semne de viață. Ne aruncă mai întâi o privire speriată și dezorientată, dar, când ne recunoaște pe mine și pe Her, pare să-și regăsească zâmbetul și ochii i se luminează de bucurie:

– Ile, Her! șoptește Promy, fericit că suntem acolo, strângându-ne mâinile și fixându-ne cu o privire rugătoare (ca nu cumva să plecăm și să-l abandonăm).

– Ce faci, cum te simți, frățioare? îl întreabă Her încă neliniștit.

– Nu-mi aduc aminte nimic, fraților. Ba da, sărutul și scuipatul. Ultimul m-a ars ca focul.

– Fulgerașele lui Zeus nu le-ai simțit, Promy? intervin eu.

– Ce fulgerașe? A aruncat cineva cu fulgerașe?

– Da, Zeus.

– Cine-i ăsta?

– Nu-ți aduci aminte?

– Nu. Ce vroia de la mine? De ce arunca cu fulgerașe?

– Nu mai știi?

– Nu, habar n-am. Și nu am simțit fulgerașele, ci scuipatul tău, Ile. Era să mă trezească din comă înainte de sărutul lui Her. Poate crezi că sunt obișnuit să fiu scuipat și sfârtecat. Așa o fi. Mă simt de parcă aș fi în lanțuri de o veșnicie, scuipat și sfârtecat de bestii asupra cărora nu am nicio putere și fără să știu de ce. Sunt aici, scuipați-mă și sfârtecați-mă!

Ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-e rușine din nou. Ce-ai mai făcut, Madame Dezastru? Cu ce isprăvi te mai lauzi? Cât fac 2+2? Mai știi? Ce s-a-ntâmplat? Ești posedată iar de fantome, intoxicată de căcat, sufocată de chador sau ai devenit și tu o simplă cărămidă în Zid? Hm, nu tocmai simplă. Una cu telecomandă. Ce-ai făcut? L-ai aruncat în portal și l-ai scuipat pe cel pe care-l iubești și căruia îi datorezi totul. El ți-a dat totul, iar tu ai vrut altceva: să-i tragi o flegmă. Una în plus, specială, în semn de iubire, de la tine. E obișnuit.

Pe naiba, l-a ars mai puternic decât fulgerașele, a simțit-o chiar și în comă. Ard și eu. În focul Gheenei. Îmi vine să mă arunc în portal. ”Las-o baltă, Madame Dezastru!” Tocmai acum ți-ai găsit să dispari? După ce ai făcut toate porcăriile astea, îl abandonezi acum, când agonizează, captiv în coșmaruri fără sfârșit și are atâta nevoie de tine? Nu, voi rămâne cu tine, Promy, te voi veghea și, totodată, voi încerca să împărtășesc suferința ta cutremurătoare, măcar acum, în ultimul ceas. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.”

Promy zace câteva zile la mine în dormitor, cu febră mare, zbătându-se în continuu și gemând slab. Se sucește și se răsucește pe toate părțile neîncetat, fără a-și găsi locul. Orice mănâncă sau bea vomită, inclusiv ambrozia și nectarul. Retrăiește obsesiv scenele de pe Elbrus: în lanțuri, cu pironul în piept și bestia de vultur sfâșiindu-i ficatul, dar nu-și aduce aminte și restul. Povestea s-a dizolvat în neant, odată cu memoria, și au rămas doar coșmarurile delirante și eterne. Nu știe nici cine e Zeus. Și nu cred că e momentul să-l întreb capitalele de județ și domnitorii români. Ori cât fac 2+2.

Her mă monitorizează atent și-mi spune foarte afectat:

– Iar ai făcut-o lată, Madame Dezastru. L-ai băgat în comă pe Promy. L-am trezit eu un pic, cu sărutul meu gay, dar nu e prea bine. Ai vrut să-l transformi din nou într-o legumă. Parcă ar fi lobotomizat ca-n ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să ne demonstrezi că toți oamenii, asemenea zeilor, răsplătesc binele cu rău. Nu toți. Tu, Ile.

Las ochii în jos și tac. Promy delirează și se zvârcolește sub cele două pături puse peste el (în toiul verii, căci are frisoane), transpirația i se scurge în valuri pe frunte și pe tâmple. Îmi strânge mâinile spasmodic, cu o forță neobișnuită. Îi simt degetele fierbinți, lipicioase, încleștate peste ale mele. Are ochii goi și o privire rătăcită. Când voi mai vedea ochii lui negri, migdalați, vii, strălucitori ca niște supernove? Când își va mai schimba, în joacă, ochii negri cu cei albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din Ataraxia, de pe Gliese?

Coralul albastru din presse-papier... Aoleu, presse-papierul! E singura șansă. Hugo, băiețelul orfan, talentat la meșterit, din filmul cu același nume, a reparat, odată cu jucăria mecanică, ”Omul automat” (care reproducea o scenă emblematică din filmul lui Méliès, ”Voiaj pe lună”, din 1902), și sufletul bătrânului regizor. Georges Méliès a fost unul dintre pionierii filmelor de ficțiune și ai efectelor speciale, un spirit liber, creativ și inovator ca Promy. Și sufletul lui era bolnav din cauza nedreptăților, frustrărilor și depresiei prelungite. Presse-papierul e un fel de Hugo. E singurul care ar putea repara sufletul lui Promy.

Mă arunc în genunchi și mă rog lui Dumnezeu să-mi dea lacrimi să activăm presse-papierul și să reparăm împreună sufletul lui Promy.

– C-cu ci-ci-ne vor-be-bești, Ile? rostește Promy cu glasul stins, totuși, străduindu-se să termine propoziția.

– Cu Dumnezeu.

– Cine e?

– Nu-l știi?

– Nu, nu-mi aduc aminte.

– E unul tâmpit ca tine care dă oamenilor paradisul și primește în schimb infernul, face sacrificii stupide pentru ei, îi iubește și-i iartă, indiferent ce fac, răspund eu repede, fără a mă putea opri, deși realizez că nu înțelege nimic și-l obosesc inutil.

– Ce vorbești cu el? insistă Promy să afle, făcând eforturi supratitanice să gândească, să-și controleze mușchii faciali și să vorbească.

– Îl rog să ne ajute... să te ajute.

– Și poate? Vrea?

– O, da, desigur. Știi presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese?

Promy îmi aruncă o privire complet buimacă: n-a priceput niciun cuvânt – nici ”presse-papier”, nici ”coral”, nici ”Ataraxia”, nici ”Gliese”, darămite semnificația de ansamblu. Și totuși parcă își dă seama de asta, conștientizează cumva că nu e în regulă să nu știe și atunci sudoarea de pe frunte devine și mai abundentă, bărbia și buzele îi tremură și mai tare, iar mâinile lui mi se înfig și mai puternic într-ale mele, imploră și se agață de mine într-o încercare disperată de a-l trage din abis.

– Nu știu nimic, Ile, îmi pare rău, șoptește pierdut.

– O, nu, mie îmi pare rău. Tu mi-ai dat ”Camera din Zonă”, iar eu ți-am dat ție ”Camera 101”. Tu mie paradisul, iar eu ție infernul. Chiar tu ai făcut presse-papierul. Am fost împreună pe Gliese, planeta de la 20 de ani lumină distanță, pe care tu ai amenajat-o așa frumos, am făcut scufundări în oceanul Ataraxia, la recifurile de corali albaștri LEA 4, iar tu mi-ai confecționat presse-papierul. Unbreakable. Ai zis că nu-l poate sparge nimeni, nici agentul Smith din Matrix. Nu-ți amintești? Nici insula Pink? Nici măcar sirenele? Tu ai fost cu mine peste tot de când aveam patru ani și m-ai ajutat mereu. Nu aș putea trăi fără tine. Presse-papierul e extraordinar, evident, tu l-ai făcut. O să ți-l dau acum să-l vezi, sunt sigură că o să te ajute.  

Știu că nu a înțeles nimic, am vorbit doar pentru mine. Și pentru Dumnezeu. Iau presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese și, cu ochii plini de lacrimi, i-l întind lui Promy. El îl apucă cu mâini tremurânde, iar eu îl ajut să-l țină. Palmele lui sunt fierbinți și umede, ard ca marea infestată cu gaze de șist. Îl ținem amândoi și ne rugăm. Deodată, Promy se cutremură, scuturat de un spasm puternic, însă nu scapă din mâini presse-papierul. Fața i s-a luminat, e învăluit tot într-un nimb albăstriu, iar ochii înlăcrimați îi scânteiază din nou ca cei ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. Continuă să strângă în mâini febril presse-papierul, fără să se îndure să-i dea drumul:

– Ce tare, chiar funcționează! spune Promy cu vocea lui caldă și puternică de odinioară. Îmi aduc aminte totul. Totul. Poate că n-aș fi vrut să-mi aduc aminte multe lucruri, dar e mai bine așa. Sunt eu însumi din nou.

– Promy, în minutul ăsta te iubesc iar, cel puțin până la Solaris, foarte intens. De fapt, insuportabil, crede-mă, Malraux! Ce-am zis eu de paharul mic de votcă? Ah, îmi cer iertare, Promy. Deocamdată mă abțin și nu te întreb domnitorii și capitalele, voi verifica mai târziu.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XI. Misterele de pe Solaris, portalul infernal al lunii pline și ”Oda Bucuriei” dozate cu paharul mic de tărie

”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  

și nu ucid 

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Blaga)

”Când s-o-mpărțit norocu’, măi dorule / Fostai eu dus la lucru...” De fapt, nu era lucru, era muncă patriotică. Vise furate, viață futută, speranțe risipite... ”Je ne regrette rien”. Poate doar că n-am trecut niciodată prin portalul lunii pline: nu, nu să fug, să evadez, numai să intru o dată acolo și apoi să mă întorc pe Pământ. În ”Camera din Zonă” (golfulețul meu paradisiac din Vamă) chiar se află un portal al lunii pline. Întotdeauna mi-am dorit să plonjez în el, dar nu am îndrăznit niciodată până acum. Încă de când aveam trei ani, priveam fascinată, sfâșiată de teamă și răscolită de un dor cutremurător în același timp, luna plină cu dâra ei tremurătoare peste ape, o punte halucinantă spre o lume interzisă. Mysterium tremendum: spaimă și atracție irezistibilă. Îmi inspira sentimentul sacrului.

Poate că era drumul către Solaris, planeta misterioasă din filmul lui Tarkovski cu același nume. Această planetă e acoperită de un ocean cu totul special care creează proiecții (materializate) ale conștiinței savanților de la stația orbitală. Oceanul îi bulversează pe exploratori, provocându-i neîncetat: ființe dragi, dispărute pe Pământ (locul de unde provin savanții) apar și reapar în stația orbitală de pe Solaris în mod bizar, inexplicabil. Ființe cu care exploratorii de pe Solaris au avut conflicte nerezolvate (pe Pământ). Bântuiți de aceste proiecții (fantome) pe care nu le înțeleg, unii savanți se gândesc să distrugă oceanul, bombardându-l cu raze X.

În ciuda intențiilor necurate ale unor pământeni, planeta Solaris vrea să-i apropie pe exploratori de ea și, totodată, să-i ajute să se redescopere. Dacă pe Pământ, comunicarea e imposibilă, aici, pe Solaris, surprinzător, mai e o șansă. Dragostea, regăsirea, învierea sunt permise. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce e real și ce e imaginar? Ființa generată de ocean, ”Hari”, nevasta psihologului Kris (care în realitate se sinucisese fiindcă se simțise abandonată), revine și vrea să fie de nou cu Kris, își dorește să fie iubită. Se izbește și ea de Ziduri: teama și suspiciunile lui Kris, neînțelegerea venită din partea altor exploratori, propriile sale spaime legate de identitatea și evoluția sa necontrolabilă. Vrea să devină umană și să fie iubită, dar e respinsă chiar de Kris inițial. Mai târziu, Kris mulțumește planetei pentru încercarea de a comunica cu el sub forma noii ”Hari” și încearcă să reia/construiască o relație cu ”Hari”. Poate merge mai bine ca pe Pământ. Dar ”Hari” se sinucide (mai exact se autoneutralizează, căci altminteri se putea regenera rapid și reapărea) când divergențele și certurile se întețesc și când conștientizează perspectivele: îi e rușine de ce ar putea deveni. Îi e rușine că ar putea fi om.

Kris este afectat de sinuciderea lui ”Hari” de pe Solaris (spre deosebire de cea a lui Hari de pe Pământ pe care o neglijase) și, totodată, începe să se teamă pentru soarta plantei. Începe să-i pese. Solaris e o planetă sacră, dar la fel de vulnerabilă ca un copil. Sacrul trebuie protejat, nu are Ziduri să-l apere. Este deschis și, tocmai de aceea, extrem de expus. Solaris (la fel ca și ”Camera din Zonă”) poate fi oricând aruncată în aer, bombardată cu raze X sau infestată cu gaze de șist. Planeta nu e un monstru, noi suntem. Ar trebui să ne sinucidem de rușine.

Asta dacă am înțelege. Suntem, de regulă, niște proști. Nu pricepem nimic (nici chiar savanții). Kris alege însă până la urmă altă cale. Pe măsură ce acceptă misterul planetei, încearcă să comunice cu ea și explorează tot mai mult, Kris se regăsește pe sine și se eliberează. Poate să se întoarcă la sine și să se redescopere abia când se deschide către taina planetei. Odată iluminat, Kris se poate întoarce pe Pământ, e acum liber. Finalul rămâne echivoc (misterul nu trebuie doar să rămână, ci să se și îmbogățească, să ”sporim a lumii taină” ca la Blaga): Kris poate că s-a întors pe Pământ, dar mai e un ”Kris” (care ”Kris” – originalul în curs de umanizare/solarizare sau o copie în curs de umanizare/solarizare?) pe o insulă în ocean, unde e reprodusă casa tatălui său. Pe insulă, ”Kris” e fericit, alături de ”tatăl” său, la ”casa” din copilărie.

Comparativ cu infernul, paradisul e mai personal, mai individualizat (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), mai exact localizat în spațiu și timp (știm unde e Solaris/”Camera”/”Zona”, știm precis zilele, orele și minutele când am fost fericiți), dar nu al unei singure persoane: implică minim doi, deci, dragoste. În infern, da, suntem adeseori singuri, iar infernul e mai puțin personalizat (chiar și ”Camera 101” din ”1984” a torturilor individualizate mai curând reia arhetipuri ale unor spaime universale) și mai difuz (un minut de durere poate însemna, subiectiv, milioane de ani). Solaris ne redă dragostea și speranța. Acolo putem respira. Dar Solaris poate fi oricând distrusă. Dacă noi lăsăm să se întâmple asta, suntem și noi vinovați. Ar trebui nu doar să o iubim, ci și s-o protejăm. Măcar pentru că avem acolo o gură de aer proaspăt.

***

Acum e lună plină. Sugrumată de fantome, strivită de Ziduri și înăbușită de chador, sunt pe punctul de a mă sufoca (Natural born suffocated. God created suffocated), așa că mă bate gândul să intru, în sfârșit, în portal, poate mă duce la Solaris. Luna arată ca o bomboană de Mentonsan din copilărie, nu mă mai sperie deloc, dimpotrivă, mă ispitește s-o ronțăi. Inhalez aroma mentolată, răcoritoare a lunii și mă pregătesc să mă arunc în valuri, gata să plonjez pe dâra lunii pline. Deodată, îmi aduc aminte că trebuie să-l întreb pe Promy de portal, el știe mai bine, iar eu am datoria să mă informez înainte de orice decizie și acțiune, în măsura posibilităților. Nici nu trebuie să-l chem, Promy a venit deja, arde de nerăbdare să studieze portalul. Este, probabil, unul al timpului prin intermediul căruia poți să călătorești în trecut, înainte de momentul nașterii tale (nu în cursul vieții tale sau în viitor pentru că acesta nu există/nu a fost încă creat). Deci, pentru Promy personal portalul nu prezintă mare interes: el s-ar întoarce undeva pe vremea dinozaurilor (nu că n-ar mai fi dinozauri și în ziua de azi, unii au supraviețuit miraculos, cum am descoperit și eu recent la fuckultate). Și, oricum, el a văzut cam tot ce se putea și i-a cam pierit cheful. A văzut prea mult, nu prea puțin. Are și o memorie enervant de bună, ține minte detalii oribile, uneori cred că ar prefera să fie pur și simplu amnezic.

Atent și prevăzător ca întotdeauna, Promy verifică portalul și se convinge că e unul al timpului, deși nu e calibrat cum trebuie. Nu prea are nici el timp să-l seteze corespunzător (trebuie să finalizeze noul iPhone 11), așa că mă lasă să merg în seara respectivă la festival la Woodstock, fără să-l calibreze în prealabil. Deschide poarta timpului și îmi face vânt înăuntru. A doua zi, mă întreabă cum a fost, dar eu nu mai știu nimic. Ce-i drept, după o noapte la Woodstock nu e surprinzător, iar el e discret, nu-mi mai pune alte întrebări. Poate că Bebe, inorogul meu tatuat pe spate, a tras un vânt cu cine știe ce aromă mai mult sau mai puțin recomandabilă.

Apoi, în seara următoare, îl rog să mă trimită la recital Chopin la contesa Marie d’Agoult. Vreau să-l aud când interpretează studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze  etudes op. 25”, lucrarea dedicată contesei. De data asta nu-i chiar așa de simplu: îmi trebuie invitație specială, corset, rochie cu crinolină, coafură, bijuterii, trăsură. A, și pe Bebe unicornul trebuie să-l dau cu fond de ten, cremă corectoare și pudră, cum să merg cu rochiță decoltată și tatuaj descoperit la recepție în secolul XIX? Iar ”pufăitoarea” (țigara electronică) trebuie s-o las acasă. La fel și țigările Vogue Arome mentolate. Aoleu, să-mi pun corset, să-l acopăr pe Bebe cu fond de ten și să las ”pufăitoarea”/țigările acasă? Ce discriminare! La Woodstock nu plecasem cu altceva la mine în afară de o sticlă de votcă Stalingrad. Iar nesimțita de George Sand, scriitoarea, iubita lui Chopin, se fâțâie peste tot îmbrăcată în pantaloni. Ce sfidare! Până la urmă, de dragul lui Chopin, fac toate aceste concesii, bombănind, iar Promy se ocupă de pregătirile necesare. La întoarcere, exact ca data trecută, nu-mi aduc aminte nimic. Promy nu știe exact de ce, poate, într-adevăr, trebuie să calibreze portalul, imediat cum găsește puțin timp. Oricum, va căuta o soluție. E ”Maestrul combinațiilor”.

Eu una insist să-l conving că ”merge și-așa”, să nu se mai streseze cu portalul și să se ocupe mai bine de noul iPhone 11, și-așa l-am deranjat prea mult târându-l cu mine, în Vamă, cu cortul, pentru trei-patru zile, dar Promy își suflă bretonul și-mi aruncă raze laser din ochi. Moare dacă lasă o eroare neclarificată și necorectată, deci, se apucă să verifice din nou portalul și să-l calibreze. Îmi face și o telecomandă șmecheră, argintie ca luna plină, personalizată, cu touchscreen și senzori speciali de detecție: pot vizualiza pe ecranul ei destinațiile și seta parametri călătoriei în timp. Mie mi se pare cam de fițe, dar îi mulțumesc și o iau. Tehnologie, nu magie. Telecomanda e foarte performantă: permite activarea portalului din orice loc, chiar fără să fie lună plină. Între timp, Promy continuă operațiunile de calibrare, vrea să fie sigur că portalul funcționează în parametri optimi.

Deodată, în timp ce perfecționează setările, descoperă o a doua poartă și mă cheamă să-mi arate. De asta nu avea habar. Nu-mi recomandă să mă duc eu de capul meu, mai bine se uită el mai întâi. Așa că se avântă pe Poarta 2. Reapare după cinci secunde, complet schimbat la față. Alb ca varul și tremurând îngrozitor. Se clatină. Mă trec și pe mine frisoane când îl văd. Nici nu poate să articuleze vreun cuvânt și are lacrimi în ochi. E atât de devastat încât nu e capabil să-și ascundă chipul sub breton. Oare ce poate să-l sperie pe Promy așa?! Când își mai revine un pic, mă avertizează să nu intru pe Poarta 2. Cer detalii. De ce? Păi, nici el nu a putut rezista acolo mai mult de câteva secunde. Am văzut, dar ce e acolo? Cu vocea întretăiată, încă scuturat de spasme, Promy îmi șoptește, strângându-mi mâna puternic și înfigându-și unghiile în ea:

– U-u-urletul de durere al planetei.

– Care planetă?

– Pământul! Sau poate crezi că e de pe Gliese? Nu e ”Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven. Nu e muzică, ci un fel de ”Camera 101” multiplicată parcă la nesfârșit, continuă Promy tot mai tare, mai repede și mai agitat, parcă temându-se că va fi întrerupt. Cutia Pandorei. Cutia neagră a pământului. ”Dark side of the moon”. Nici eu n-am putut suporta mai mult de câteva secunde, era să nu mai ies de acolo. Dar Dumnezeu ascultă asta nonstop.

– Cine a lăsat așa ceva, un urlet al infernului în paradis, în ”Camera din Zonă”? Big Brother, Promy?

– Vai de mine, Ile, de când ai fost posedată de fantome, parcă nu mai știi să-ți folosești rațiunea, vezi peste tot teoria conspirației, în curând o să cazi în deriva semiozei hermetice! Sensul alunecă la nesfârșit și o să ajungi și tu ca misticul ăla, Rene Guenon, să descoperi paradisul sau infernul într-un supozitor. Cine să-l lase? Poate că Dumnezeu a vrut să-mi împărtășească mie ceva din experiența Sa, iar indirect și ție, deși e înfiorător de greu să empatizezi cu El și să înțelegi. Eu măcar încerc un pic. Poate că vrea să nu uităm infernul, chiar și în paradis. Și că infernul nu vine din neant sau de la Satana, ci e produs chiar de noi. Mai mult, cred că a încercat să mă trezească pe mine un pic, să mă zgâlțâie puțin ca să mă implic în continuare, să nu renunț, cu toate că zeii (și unii oameni) mi-au zis că sunt terminat, mort și ne-ngropat, iar eu însumi mă simt sleit de puteri și, în același timp, iremediabil murdar și sălbăticit, o crustă de puroi și de jeg, fie și la modă... cu breton filat și îndreptat cu placa. Și, pe lângă astea, poate că ne-a atenționat să lucrăm în echipă: uite, ce se întâmpla dacă intrai singură acolo? Ai fi murit pe loc. Portalul nu-l poți rezolva tu, nici chiar eu, ai văzut că nu rezist mai mult de câteva secunde, dar Dumnezeu poate. Fiecare din echipă își are rolul și rostul lui.   

– Cred că ai dreptate, Promy. Mi-e milă de oameni, de tine, dar mai ales de Dumnezeu. Cât trebuie să suporte, săracu’! Nu e El de vină. Ar fi trebuit să se audă ”Oda Bucuriei” în portal. Noi, oamenii, producem tot răul de acolo. La urma urmei, Big Brother nu e ceva abstract, simbolic. Sistemul e creat de și compus din oameni. E chiar foarte concret. Noi suntem Big Brother. Fiecare dintre noi.

În ziua următoare, mă înfurii. Paradisul s-a dezvrăjit. A dispărut toată magia. N-o să mai pot privi luna, darămite să trec prin portal. Cât de mult îmi dorisem asta! Mă așteptam să fie ceva magnific, feeric precum castelul elfilor din Lothlorien (”Stăpânul inelelor”), înălțat în arborii de mallorn cu frunze de aur nemuritoare, pe care entropia nu le poate atinge. Să fi rămas măcar misterul de pe Solaris și taina ”Camerei din Zonă”. N-o să mai pot înota la lumina lunii: e mai rău decât dacă m-aș juca pe lângă închisoarea Șahului în Khorramabad și aș auzi urletele celor torturați, cum făcea Ali, soțul lui Ralu, în copilărie.

De ce trebuie să fie poarta infernului (indiferent dacă e produs de noi sau nu) în paradis? Bine, luna are două fețe, una întunecată și alta luminată. Paradisul și infernul vin la pachet. Coincidentia oppositorum. Logic, nu? Dar nu putea să fie infernul în altă parte, în portalul de la minimarketul de vizavi de blocul meu, de exemplu? Cum, Ile, la minimarket? E în locul cel mai important pentru tine: golfulețul tău din Vamă, ”Camera din Zonă”. Încă o dovadă că Dumnezeu nu lucrează prin magie. Pretty realistic, isn’t it? Mi-aș fi dorit un pic de magie. ”Papagalul roșu” al lui Kirkegaard. Magie de paradă și de tarabă, senzaționalism de tabloide, spectacolul de bâlci al miracolelor.

Poate mă duc să o caut în altă parte. De pildă, la vrăjitoarele Melissa și Vanessa, adevăratele regine ale magiei: ele îmi spun numai ce vreau să aud și-mi oferă (la superofertă, pentru doar o jumătate de milion de Euro) paradisul cu floricele și păsărele, pupici lipicioși de Valentine’s Day și bănuți (fie și din șpăguțe). Sau o să apelez la Senzaționescu (să-mi dea măcar ăia 20.000 de Euro pe care i-a promis de mult fiecărui român), la Gigi Becali (să-mi arunce bani de pe Maybach, fără să-i numere, fără număr, fără număr, fără număr...) ori chiar la Kim Jong-un pentru o paradă comunistă (că n-am mai participat de ceva vreme și poate oi fi nostalgică).  

Cine poate să lase urletul ăla infernal în paradis? Cine poate să fie atât de tâmpit să asculte așa ceva în continuu, să iubească atunci când e urât, să ajute când e ignorat, să se izbească de Ziduri în tăcere, până se face praf, fără a primi vreodată răspuns, pentru niște yahoo-i, niște sălbatici ignoranți sau, și mai rău, distructivi? Dumnezeu și Promy. Dacă nu ar fi nemuritori, cred că s-ar sinucide de disperare și rușine. S-ar autoneutraliza. Ca ”Hari” din Solaris. Și eu de ce aș vrea să mă iau după El și după Promy? Cât de tâmpită sunt? Trezirea, Ile! Nu am nevoie de nimic de la voi, să vi le luați pe toate înapoi, inclusiv telecomanda aia de fițe și presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. Portalul ăsta e o oroare. Îl voi închide. Nimeni nu va mai intra acolo, nici măcar Promy. Arunc chiar acum telecomanda în Marea Neagră. Sunteți niște tâmpiți. Vă meritați soarta. Comunicarea e imposibilă. Empatia nu există. Dragostea e o iluzie sfâșietoare. Caritatea e cel mult un joc de imagine și de PR. Vă urăsc! Plângeți, nu-mi pasă! Urlați și tăvăliți-vă pe jos de durere! Să vedem dacă puteți urla mai tare ca portalul. Nu-mi mai e milă de voi, dimpotrivă, o să fac pe mine de râs.  

Aș arunca tot universul în aer și nu mi-ar părea rău de nimic. Totul e putred. Pentru început, cred că o să hăpăi luna asta dementă de mentă, apoi o să învăț să fabric bombe puturoase ca fii-miu și o să vi le arunc drept în față. Înghit luna (fără să simt gustul delicios de Mentosan) și mă apuc să pregătesc prima bombă puturoasă după o rețetă de pe net, dar cineva o interceptează, exact când fac primele experimente de lansare. Her (Heracle), prietenul, fratele de cruce al lui Promy, cel care a ucis vulturul și l-a eliberat! E îmbrăcat acum la modă (până la brâu cel puțin), cu blugi tociți, rupți artistic, destul de strâmți, aproape mulați. De la mijloc în sus e dezbrăcat: îi observ mușchii pectorali proeminenți, lucrați la sală, încordându-se și apoi relaxându-se ritmic. Părul lung, blond îi flutură în vânt și fața sănătoasă, îmbujorată îi strălucește. Inspiră adânc briza mării și mă întâmpină cu un surâs șmecher, în colțul gurii. Când îi văd zâmbetul nonșalent, sigur de sine, explodez (din păcate, înaintea bombelor):

– Ce pula mea vrei și tu, Her? Ești un poponar (toată ziua te ții după Promy), un aurolac, un drogat, un gunoier, un grăjdar de-al lui Augias, cel mai tâmpit sclav al celui mai tâmpit stăpân, Euristeu și cel mai tâmpit plod al celui mai tâmpit zeu, Zeus.

Când mă aude, Her e gata să scape bomba puturoasă din mână: râde de face pe el, dezvelindu-și dinții perfect regulați, de un alb orbitor. Îl distrează foarte tare etichetările.

– Dacă îți imaginezi că ai venit să-l salvezi iar pe Promy, cea mai tâmpită persoană după Dumnezeu, da, mai tâmpit chiar decât tine, pe ăla care nu e nici măcar om, ci... bulangiu (exact ca tine), să știi că nu-ți mai iese de data asta. Cară-te!

Her râde în hohote:

– Cum ai zis că sunt eu? Dar Promy? Dar Dumnezeu? Ce tare! Dar să nu te mai aud niciodată că strigi: ”Help, Jesus, help! Help, Her, help! Help, Promy, help!”. Cât de tâmpită poți fi tu, Ile, să chemi în ajutor asemenea tâmpiți? Ha-ha-ha! Fac pe mine de râs. Să-ți ceri imediat iertare!

Dintr-o dată, mi se face rușine. Atât de rușine că m-aș arunca chiar acum în portal. Îmi cer iertare tuturor, deși știu că nu o merit și sper din suflet să nu o primesc:

– Poate că e mai bine să nu vă mai deranjez, uite, vă iubesc cinci minute și apoi vă urăsc. Lăsați-mă în pace! Mai bine vă iubesc de la distanță decât să vă urăsc de aproape. Uitați, vă dau înapoi toate darurile. Bine, telecomanda o luați voi din Marea Neagră, dacă n-au mâncat-o deja rechinii. Presse-papierul l-aș fi spart cu mâna mea, dar nu se poate, nu e casant. Doamne, mă zgâlțâi cu revelații de-astea mai rău ca Pink Floyd, Orwell și legendele Olimpului la un loc, de mi-a sărit și mie ficatul ca lui Promy, mi s-au sucit toate organele, scuip sânge otrăvit de ketchup și telenovele, elimin pietre cât blocurile de birouri care amenință fundații de biserici-monument (ca blocul Millenium de lângă Biserica Armenească) și mi-a ajuns ultimul neuron sub călcâiul stâng al unei pensionare nădușite și surescitate ce împunge cu umbreluța ca să avanseze o treaptă pe scara rulantă de la metrou. E prea mult pentru mine. Îmi pare rău, îmi cer iertare tuturor, dar nu cred că vă puteți baza pe mine. Mai bine renunțați.

Promy nu spune nimic, ci mă sărută lung, mușcându-mi buza superioară și încolăcindu-și limba fierbinte (cu un ușor gust de sare și de alge) peste a mea (cu un iz de țigări Vogue mentolate și aromă de lună dementă). Îmi mângâie părul ud, despletit și mă îmbrățișează. Foarte strâns, gata să mă strivească, de parcă ar fi pentru ultima oară. Are și ochii umezi. Fosforescenți iar ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și coralul albastru din Ataraxia de pe Gliese. Ce-i asta, așa mă pedepsește el? Eu fac prostii și el... Nu am avut dreptate că el și Dumnezeu sunt cei mai tâmpiți?

– Era bine că se jucau copiii pe lăngă închisoarea Șahului, Ile, chiar dacă lucrul ăsta i-a marcat. Copiii trebuie să se joace. E bine și că spun povestea închisorii. Povestea nu trebuie uitată, iar copiii rostesc întotdeauna adevărul, știi ”Hainele cele noi ale împăratului”, singurul care a îndrăznit să afirme că împăratul e în curul gol a fost puștiul. Închisoarea Șahului e acum în ruină, Zidul s-a prăbușit. Luna are două fețe, căci drumul spre paradis trece prin infern. Fără descompunere și moarte, nu există înviere. Acceptă și tu suferința, cu misterul ei, dacă iubești. Măcar pentru cinci minute. Gândește-te cât de mică e suferința ta față de ce are de suportat Dumnezeu. Vrei să te duci la Melissa și Vanessa cu ăia 20.000 de Euro de la Senzaționescu ori cu banii aruncați de Gigi Becali din Maybach? Vrei paradisul artificial de la Muzeul de Artă din Teheran sau pe cel comunist festivist din Coreea de Nord? Toate astea sunt false. Putrede, moarte. Dumnezeu te iubește și te respectă prea mult ca să-ți ofere așa ceva. Îți dă ”Calea, Adevărul și Viața”.

Un val de căldură și de emoție mă cuprinde. Îi șoptesc lui Promy, topită de dragoste:

– Și tu, și Dumnezeu m-ați copleșit cu fericirea și iubirea voastră. Dumnezeu m-a trezit din comă, m-a ajutat să mă regăsesc, m-a înviat și mi-a dăruit paradisul din Vamă, ”Camera din Zonă”. Tu, de când eram mică, mi-ai dat dragostea ta... fără condiții, fără rezerve. Mi-ați oferit amândoi prea mult. Intru în stare de șoc și voi știți ce prostii fac atunci. O să mă topesc de atâta iubire... măcar de-aș ajunge și eu un strop din oceanul de pe Solaris. Dacă se poate, aș vrea fericirea și iubirea raționalizate, cu porția, ”cu paharul”, ca în ”Cum s-o-mpărțât norocu’”. Cu paharul mic de votcă, pe jumătate plin: 25 de ml de iubire și fericire. Da’ știu că Tu nu cuantifici asta, Doamne. Nici tu, Promy. Apropo de Solaris, mi-e teamă pentru planeta asta, așa deschisă și expusă cum este. Și Vama Veche-Zona e vulnerabilă în fața gazelor de șist. Trebuie să le apărăm. Noi, oamenii.

Promy continuă să mă strângă în brațe puternic, fără a se îndura să-mi dea drumul. Îmi așez capul pe umărul lui, îi sărut urechea dreaptă, lingându-i lobul îndelung, răvășită de dorință, descriind cercuri tot mai înguste, cu o precizie stranie, pe harta ei exotică, plină de mister. Urechea lui seamănă cu o petală de floare albastră de cactus de pe Gliese, frumusețea și fragilitatea ei mă fac să mă cutremur:

– Acum vă iubesc iar, Promy. Și pe tine, și pe Dumnezeu. Până la soare, cum se zice în manele. Pentru următoarele cinci minute.

– Eu te iubesc până la Solaris, pentru totdeauna. Și să știi că îmi place aroma asta de lună dementă. Mai ai Mentosane?

– Nu, am consumat deja luna, dar poți s-o sorbi de pe buzele mele.

– Abia aștept. Indiferent ce s-a întâmplat sau se va mai întâmpla, am încredere în tine, Ile.

Logic, nu? Ce bine că m-am aliat cu Promy, Vocea Rațiunii și că o ascult! Și cine a zis că nu se aude ”Oda Bucuriei”? Păi, s-o cântăm!

”Freude, schooner Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum”…

Mai tare un pic! 

Examen cu Big Brother. Vol. 1. X. O șansă nesperată pentru Madame Dezastru de a asedia fuckultatea și a deveni teroristă

Cândva demult (nu mă puneți să socotesc, că o să greșesc, mai mult sau mai puțin intenționat), când eram la liceu, am reușit performanța de a nu dormi cinci zile și cinci nopți la rând. Mă aflam în vacanță la mare, în Neptun. Credeți că am petrecut în continuu? Nu, mie mi-a fost îngrozitor de rău după prima noapte nedormită, căci nu puteam închide un ochi: stăteam circa zece persoane într-o cameră de hotel cu trei paturi (spun ”circa” pentru că cele zece persoane... mă rog, nouă, cu excepția mea, se dublau miraculos, odată cu apariția câte unui partener agățat pe plajă sau la discotecă), iar eu beneficiam de un loc privilegiat pe covoraș, lângă pat. Alții mai puțin norocoși dormeau pe balcon, la budă, în dulap, în cuier ori în paharul cu periuțe de dinți, iar o prietenă, maestră în contorsionism, era capabilă să se ghemuiască pe un taburet minuscul pentru încălțat pantofii (numit ”țambal”).   

În a cincea noapte, când toți erau la discotecă, iar eu zăceam în pat (incapabilă să mai procesez ceva și, deci, să profit de momentul oportun pentru a dormi), am avut, brusc, o viziune. Rezolvarea crizei din Orientul Mijlociu sau măcar a unei sume de combinări ori a unei integrale, un meniu de la Pizza Hut/McDonald’s sau un bilet la Woodstock? Stați că ăsta a fost în anii ’60-’70, ce-am pățit? Cred că e un efect secundar al chadorului, oi mai fi posedată. Nu, nici pe departe, era doar un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, care se ridica din pat amenințător și încerca să mă strângă cu crengile sale până la sufocare. Numai copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, mă durea tot corpul, orice intra în contact cu mine mă curenta, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici să clipesc.

La un moment dat, din copac a țâșnit o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna-Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea nonstop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, folosind multe dintre trucurile magice pe care le cunoștea. Din păcate, niciunul nu a funcționat.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna-Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China ca să aducă de acolo un remediu pentru mine, căci credea cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin piața și a identificat o carte utilă, dar foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una dintre fabricile Apple din Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere a muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea însăși – că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de masivă, însă mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul ei cu tot, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și ne-am cufundat într-un somn adânc.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme, în continuare, sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, săraca, fără întrerupere, până ajunge din nou surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate că o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca să nu mai facă sacrificii degeaba. O zgâlțâi zdravăn pe Zăna-Speranță, o scol și îi dau un pahar de votcă, implorând-o să nu renunțe, dar, în același timp, să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri, iar veștile bune încep să vină.

O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau, cel puțin, să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde aș merge. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar copilul ce vină are? Cum să rămână cu restanță?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită un sandviș. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne copilul cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să țipe: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții. Am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK, iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine și păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor.

Așadar, voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... ”perfect”. ”Mai mult ca perfect”, cum spune Promy. Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis... în abisul mizeriei, ca după fiecare vizită la școală. Îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă de tot și toate și-mi vine să vomit. În același timp, reîncep să simt dorul sfâșietor de copii. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă... Dacă nu, sun la poliție și anunț că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le zic: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează? Important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă cum beau de obicei)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo patru ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (ca Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să inventariez banii din pliculețul de salariu sau din cont... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say”  (Frank Sinatra – ”Brazil”). Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. Madam Dezastru e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” (filmul lui Terry Gilliam) a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Ce e corect? Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fii-miu la școala de muzică. Spre deosebire de fra-su, Obama (care ”doar latră, nu mușcă”), Al Gore e rău, așa spun toți, inclusiv stăpâna sa. Se pare că nici muzica nu a reușit să-l schimbe. A rămas și vorba ”Al Gore e de vină” de fiecare dată când vrem să culpabilizăm și/sau să demonizăm pe cineva fără motiv(e). Sunt rea, am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu căcat. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea copilului e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar acum e prea târziu. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate sponsorizează ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, deși nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi, exact cum anticipasem: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Logic, nu?

Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra copiilor. Nu vreau să sufere copiii. Sunt pedepsită și indirect, prin copii. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie tot blocul. Și totuși trebuie să observăm și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien”. Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și mă uit în oglindă: îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru, fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna-Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Din dragoste și disperare.

– E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator, luându-mă de mână. Am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epi (Epimeteu), împărțise aiurea  calitățile date de Știi Tu Cine... Zeus animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. Nu-mi venea să cred. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi Tu Cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el?

Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi Tu Cine. Am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi Tu Cine. M-am îngrozit când m-am gândit la ce se va întâmpla, așa că am încercat să salvez ce se mai putea. Din dragoste și disperare. Am convins-o pe Atena să-i înzestreze pe muritori cu liber arbitru și rațiune. La rândul meu, le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura, am căutat soluții, i-am învățat tot ce știam, ba chiar am inventat acolo unde nu exista nimic înainte. Am vrut ca oamenii nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi Tu Cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de împuțiții de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Afară! Ieși afară!” Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi Tu Cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum.

Știi Tu Cine m-a pedepsit cel mai mult prin darurile lui către fiii săi dragi, muritorii: Cutia Pandorei (prin care a infestat lumea, otrăvind-o cu răul de acolo) și apoi potopul. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Știi Tu Cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi Tu Cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe.

Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum așa?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat din dragoste și disperare, el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.