Examen cu Big Brother. Vol.1. XVI. O fetiță cu codițe îi face pe Promy, Her și Pegas bacterii probiotice ca să-i elibereze din Tartar

Nunta Antenuței cu Pan (o alegere liberă a partenerului, evident, prin intermediul săgeții lui Eros) l-a epuizat pe Promy, mai mult decât toate celelalte evenimente. Se simte mereu obosit și amețit. Mai că-mi vine să-l ascund sub vălul negru, chador ca pe Zâna-Speranță ca să se odihnească. Nu că nu mai știe exact cine e, dar nu mai recunoaște care e mâna stângă și care e dreapta, nici măcar cu ceas și brățară. Repetă mecanic ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara”, dar nu mai poate distinge ceasul de brățară.

Într-una din următoarele zile, Promy se hotărăște să-l viziteze pe Her, noul stăpân din Olimp, la palat. Nu are chef să vadă pe nimeni altcineva dintre zei, îi vine să vomite când se duce acolo, dar i-e dor de Her și-și face griji pentru el. Îl sărut la plecare și-i spun să fie atent. Sincer, mi-e teamă pentru el, Promy nu se simte bine deloc, iar situația asta ar putea fi speculată de numeroșii ”prieteni” din Olimp. Dar nu pot să-l țin încuiat în casă, să facă numai exerciții de identificat ceasul și brățara.

Așadar, suspinând și frângându-mi mâinile, îl las să plece. Îndată ce iese, agitată, patrulez prin casă (adică un pas înainte și unul înapoi, atât cât îmi permite spațiul în apartamentul din Titan), mușcându-mi buzele și suflându-mi șuvița. După trei ore, cum încă nu s-a întors, încerc să-l contactez. Nu răspunde. Să nu disper încă, poate că nu vrea să fie deranjat. Mai aștept o oră-două, apoi îl chem din nou, în varianta-alarmă: ”Help, Promy, help!” Nimic. Să-l strig și pe Her? ”Help, Her, help!” Niciun răspuns. Mă trec toate apele. Ce s-a mai întâmplat? Dar poate că nu e nimic, oi fi paranoică. O să-i mai strig. ”Help, Promy, help!” ”Help, Her, help!”

Tocmai atunci apar Alex și Jill, curioși să vadă ce mai facem și nerăbdători să afle cum merg treburile în Olimp. Jill mă îmbrățișează cu forță și pasiune, dar Alex se retrage strategic ca nu cumva să mă apuce efuziunile sentimentale de tip rusesc și să-l umplu de băluțe de bucurie. Numai Alex are voie să scuipe. Intelectual, evident. De fapt, Alex a venit să-și recupereze ceasul, Promy l-a furat, așa face el, intelectualul nostru flegmatic o să se răzbune crunt măcar prin faptul că va seduce toate sirenele de pe Gliese și nu-i va lăsa lui Promy niciuna. Eu îi spun că și ”Călăuza” din filmul lui Tarkovski a furat ceasul nevestei, dar nu pentru ea, ci pentru Zonă. Așa e și Promy. Cred că de data asta nici nu și-a dat seama că a plecat cu ceasul lui Alex, era varză, săracul.

Aș vrea să-i amuz pe Alex și pe Jill cu povești din Olimp și de la nunta Antenuței, dar acum, din păcate, nu e timp și am cam intrat în panică. Culmea ironiei, nu avem nici măcar un iPhone 11 să ne uităm pe el, poate că așa am fi reușit să monitorizăm tot ce se petrece în Olimp, prin intermediul aplicațiilor instalate special. Disperată, cum nu am la cine altcineva să apelez, iar noi suntem trei muritori fără superputeri, din afara Olimpului, îl chem pe Pegas în ajutor. Din fericire, Pegas sosește imediat. Corpul îi e foarte încordat, coama îi tresaltă nervos, nările îi freamătă, are botul în spume, iar din ochi îi țâșnesc săgeți de foc. E și el îngrijorat, nu știe nimic nici de Promy, nici de Her dar poate că vedem mai mult pe noul iPhone 11, are el unul, slavă Domnului. Activăm hărțile 7D: sala tronului, bizar, e complet goală, nu se vede nimeni. Inima îmi bate nebunește. Să verificăm și pe Elbrus: nu, pot răsufla (deocamdată) ușurată, e pustiu. Să încercăm și acasă la Promy.

Mi-a promis că o să mergem la el acasă să-mi prezinte familia, dar, în ultima vreme, m-a tot amânat. Am fost doar o dată, demult, (când nu erau Atlas și Meneceu), acum se reuniseră, în sfârșit, toți frații și trebuia să sărbătorim. Surprinzător, chiar în seara asta! De ce ne-am făcut iar planuri? Hărțile 7D de pe iPhone 11 sunt destul de clare, se vede întreaga familie: taică-su, Iapet, mama, Temis (zeița justiției, un fel de ”mama-soacră”, în termenii Antenuței) și frații – Epi (Epimeteu cu nevasta, Pandora), Atlas și, mai nou, și Meneceu, proaspăt eliberat din Tartar după mii de ani de temniță în infern.

Mă îngrozește apariția fratelui mai mare, Meneceu: numai piele și os, ca la Auschwitz, cu ten cavernos, brăzdat de un puf alb (semnul morții) și orbitele ochilor adânci și goale. Zace într-un fotoliu, cu o privire rătăcită. Parcă nu e capabil să schițeze o singură mișcare. Mama încearcă să-i dea ambrozie cu lingurița, dar Meneceu se îneacă și scuipă. Temis are aspectul unei adolescente, dar fiul ei pare un pachet de oase strâmbe și roase, pe care niciun câine năpăstuit ca Al Gore nu le-ar vrea. Poate tocmai de aceea a amânat Promy constant să mă ducă în vizită la părinți acasă, l-a marcat probabil întoarcerea lui fra-su, precum și starea lui fizică și psihică. Așteaptă ca Meneceu să se pună cât de cât pe picioare.

Meneceu a fost arestat când Promy era mic pentru că i s-a opus și el lui Zeus. Cei doi frați nu au petrecut împreună prea mult timp, dar exemplul lui Meneceu l-a inspirat pe Promy în confruntarea cu Știi Tu Cine. Tătăl lor, Iapet, nu a fost niciodată de acord cu rebeliunile celor doi frați, se plângea mereu că rămâne singur la bătrânețe, fără reazem, că lor le pasă de toți amărâții, numai de el nu și că i-au înșelat încrederea tocmai ei, băieții dotați cu un IQ mai mare și aparent mai înțelepți (”brânză bună în burduf de câine”). Tatăl lor are măcar meritul că nu i-a mâncat când erau mici, cum era ”la modă” atunci și cum a procedat însuși fratele său, Cronos. A fost destul de avansat pentru epoca lui. Totuși, regretă acum cumva că nu i-a mâncat la momentul potrivit, poate le-ar fi scos gărgăunii din cap. Poate că peste o mie sau zece mii de ani, tatăl lor le va împărtăși gărgăunii. Promy și Meneceu știu să aștepte. Titanii au răbdare. În schimb, mama, Temis, zeița justiției, i-a înțeles pe amândoi. Mai ales pe Promy, în ce privește salvarea muritorilor. Ea a fost capabilă să aprecieze viziunea și dragostea lui pentru oameni și l-a susținut discret. A fost singura, restul l-au considerat și-l mai cred și acum un vierme de trădător. Al Gore e de vină, normal. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Ce e corect?

Nici Atlas n-a scăpat de furia punitivă a stăpânului: el (mai slab la minte, dar cu o forță fizică colosală) a fost pedepsit și păcălit de Zeus să țină bolta cerească. Recent a aflat că avea în spate, de fapt, altceva și că bolta nu trebuie susținută, se ține singură. A dus-o în spate până s-a prăbușit cu ea, rupt de oboseală. Din patru frați, trei au fost condamnați politic. Mai mulți înăuntru decât afară, un principiu aplicat și la noi în anii ‘50, la începuturile glorioase ale comunismului. Acum, toți cei patru frați sunt acasă, spre bucuria părinților. De fapt, nu chiar toți. Am sperat că Promy e acasă, dar nu e.

Ce s-a întâmplat? Oare iPhone 11 prinde Tartarul? Numai intrarea în Tartar, mi-a explicat Pegas care se pricepe la gadgeturi și el: nu are acoperire pentru restul și, oricum, există filtering și bruiaje. Atunci trebuie să mergem în Olimp să-i găsim pe Promy și pe Her. Pegas se bucură că vrem să facem ceva pentru salvarea prietenului său și se oferă să ne ajute, el cunoaște bine Olimpul. Ochii îi strălucesc de bucurie, dar, deodată, privirea lui se schimbă și aruncă raze laser tăioase către mine. Parcă am mai văzut undeva privirea asta. Privirea asta... clocotind de mânie și de ură!

Dacă Pegas nu e Pegas și e... chiar Antenuța? Nu știu, parcă ceva nu e în regulă. Dacă e o capcană? Mă trec fiori de gheață. Ce am, iar sunt paranoică? Îl rog pe... ”Pegas” să aștepte puțin și mă duc să vorbesc între patru ochi cu Alex și Jill, în timp ce privirea lui ”Pegas” mă urmărește, mă arde și mă tranșează de la distanță. ”Alex, Jill, nu am încredere în Pegas, parcă n-ar fi el. Mi-a aruncat o privire atât de plină de ură încât nu pot să cred că e el. Poate fi oricine, chiar și Antenuța. Mă detestă atât de mult că nu s-a putut abține, ura a răbufnit, n-a mai putut-o controla și s-a deconspirat. Eu zic să-l chemăm pe Bebe, inorogul, împreună cu Don Quijote. E ultima șansă.”

Nici nu apuc bine să-i strig, că Bebe apare într-o clipă împreună cu Don Quijote, iar eu le mărturisesc amândurura, albă ca varul, cu vocea întretăiată, tremurând, temerile mele. În timp ce mă ascultă, Bebe se uită în jur cu atenție și inspiră adânc: el poate detecta și identifica persoanele după miros. Clar, e Antenuța, Bebe o recunoaște fără urmă de îndoială, așadar, trebuie să plecăm imediat spre Olimp, suntem toți în pericol. Bebe ne micșorează ca să încăpem toți patru pe el (deși nu-l lasă în mod normal decât pe Don Quijote să-l călărească): Alex, Jill, Don Quijote și cu mine, apoi zburăm spre Olimp cu viteza record a lui Pegas.

În sala tronului, pustiu, așa că ne ducem acasă la Promy: într-adevăr, hărțile par să fi spus adevărul, nu e acolo, iar părinții nu știu nimic și se îngrijorează și mai tare. Abia apucaseră să-și strângă și ei de câteva zile toți copiii acasă. Să încercăm la înțeleptul Chiron, centaurul, poate cunoaște ceva sau ne dă vreun indiciu. Din păcate, Chiron nu știe nici el nimic, dar ne sugerează să mergem în infern, în Tartar: acolo sunt, probabil, șanse mai mari să-i găsim. În Tartar? De ce nu? Trebuie să-i salvăm pe Her și pe Promy. Bebe se gândește și la o metodă practică de acces în infern: ne poate preschimba pe toți în bacterii probiotice Bifidus Essensis nedetectabile, iar el va deveni o fetiță drăguță, cu codițe împletite, funde și pompoane, care face promoție (cu sampling) la iaurtul Danone cu Bifidus Essensis. Va avea mai multe cutii de iaurt pe care le va împărți, iar într-una vom fi noi. Nimeni nu va bănui nimic și toți vor fi încântați să guste noul iaurt.

Zis și făcut. Bebe ne micșorează și mai mult... până la dimensiunea unor bacterii, iar el se transformă într-o fetiță drăgălașă, cu o față angelică, ochi albaștri, mari și inocenți, păr lung, bălai, bujori în obrăjori și piele de porțelan. La intrarea în infern, Bebe îi dă Cerberului trei cutii de iaurt (că are trei capete) și trecem de el fără probleme. Depășim primul nivel din infern și nu găsim pe nimeni. Coborâm în continuare, hotărâți să mergem până la capăt. La ultimul nivel, în Tartar, Bebe tresare, gata să verse iaurtul: l-a simțit pe Pegas, undeva la capătul tunelului, dar semnalul era foarte slab. Pe Promy și Her nu-i detectează.

Avansăm la ultimul subnivel, în beznă, frig și umezeală. În sala destinată trădătorilor e animație mare. Pe scena de tip amfiteatru, înconjurată din toate părțile de public, se află, într-adevăr, Pegas, dar și Promy și Her. Aripioarele albe ca zăpada ale lui Pegas sunt zdrobite cu ajutorul unui aparat de tortură, iar el geme slab. Promy e din nou dezbrăcat, în lanțuri, cu un piron în piept și cu un vultur înfipt în ficatul lui, Her – legat  și îmbrăcat cu haina înveninată, înmuiată în sângele otrăvit al Hidrei. Niciunul dintre ei nu se mișcă și nu scoate niciun sunet. Poate că au leșinat.

În sală sunt prezenți majoritatea zeilor olimpieni și apropiații lor. Încinși la față și agitați, făcându-și vânt cu evantaie (deși înăuntru e un ger siberian) sau sorbind nectar din pahare înalte, împodobite cu pietre scumpe și cristale Swarovski, olimpienii își dau coate, se foiesc, șușotesc și chicotesc. Se aude respirația lor grea, înecăcioasă ca icnetul unui vulcan gata să erupă. Murmurul lor puternic, insinuant zguduie pământul, podeaua și pereții trepidează halucinant. În curând, din gurile lor strâmbate de ură vor țâșni flăcări otrăvite, vulcanul diform va exploda, iar lava epidemică, fierbinte și oarbă, va curge în valuri. Foc contagios, pustiitor, fără leac: va contamina și va devora totul în jur. Vom urmări o vreme, fascinați, strălucirea maladivă a flăcărilor și a lavei, în urletele zeilor din sală. Cumva, știam asta. Focul profetic, mistuitor. Am ghicit. Mai exact, am anticipat. ”Two minutes hate!” ”Două minute de ură!”  

Îmbrăcat într-o robă lungă, argintie, strălucitoare și cu perucă albă de magistrat pe cap, Hermes citește actul de acuzare. Pentru trădători, evident. De ce nu mă miră nimic? Asta e doar prima ședință din miile care vor urma, procesul-spectacol continuă, ”the show must go on”. Epoca modernă nu mai recurge la execuții sumare, în locuri obscure, neștiute de nimeni (cum a fost înlănțuirea lui Promy pe Elbrus), ci la procese-spectacol în văzul tuturor, de preferință televizate și/sau online, cu audiențe cât mai mari. Fiecare trebuie să-și joace rolul. Acuzații trebuie să-și recunoască vina pe scenă, în fața publicului, să se târască în genunchi și să cerșească îndurare, chiar dacă știu că nu o merită. Acuzatorii trebuie să emane siguranță de sine și măreție și, totodată, să creeze senzația că reprezintă o forță inexorabilă... a destinului.

Mai mult, Hermes e conștient că-l vede însuși Obama, deci, trebuie să fie totul pregătit în detaliu, impecabil și să producă impresie. Aflată în rândul întâi, ușor adusă de spate, cu fața pământie, sufocându-se parcă sub coif, Antenuța închide ochii. Dar Bebe nu se lasă copleșit de spectacol, își mușcă buzele, își prinde cercelul desfăcut din urechea dreaptă, își aranjează fundițele și înaintează grațios spre scenă, împărțind iaurturi și zâmbind dulce. Va ajunge pe scenă cu orice preț. Nu suportă să-l vadă pe prietenul lui, Pegas, cu aripioarele strivite. Pegas trebuie să zboare din nou.

Dacă va fi absolut necesar, Bebe va folosi dispozitivul de teleportare pe Gliese pe care l-a găsit la Promy acasă și pe care știe acum să-l utilizeze. Pe scenă, Bebe îl servește cu iaurt pe Hermes, apoi se repede la Pegas, îi șoptește cine e, cu lacrimi în ochi, și-i eliberează aripioarele. Pegas se bucură, dar nu are putere să zboare, nici să meargă măcar, așa că fetița cu codițe îl preschimbă în bacterie probiotică și-l introduce și pe el în cutia cu iaurt. Trebuie să se ducă și la Promy și Her, dar mai întâi să scape de zeii olimpieni. Aruncă niște vânturi hipnotico-adormitoare și, totodată, lanțuri pentru toți din sală. Apoi se îndreaptă spre Promy și Her, le rupe lanțurile și le dă drumul. Aceștia se prăbușesc ca morți. E clar, nu sunt prea cooperanți, trebuie să-i transforme și pe ei în bacterii probiotice, nu-i poate scoate altfel de-acolo. În sfârșit, are cutia de iaurt plină. Cu obrajii îmbujorați, zâmbind satisfăcut, Bebe își ia zborul, vertical, de la ultimul nivel până sus, afară, în viteză și străpunge Zidurile infernului. Gata, Bebe nu a creat o mică breșă în Zidurile infernului, ci o gaură zdravănă. Sper că infernul e asigurat, căci Bebe n-o să plătească nicio pagubă.   

Acasă la Promy, imediat după ce ne face pe toți la loc cum eram și instalează scuturi energetice, dublate de scuturi mentale (bioenergetice) de protecție (cam cum avea Bella în ”Twilight”), astfel încât să nu putem fi nici detectați, nici să treacă altcineva de ele, Bebe începe consultațiile și tratamentele. Mai întâi cu Pegas. Deocamdată, Pegas nu poate merge sau vorbi (când s-o porni, n-o să-l mai oprească nimeni), dar Bebe speră să poată zbura împreună diseară. Și el, și Pegas au nevoie de o plimbare undeva, departe, să nu mai știe de nimeni și de nimic. Bebe își freacă botul negru, cald și umed de coama albă, rece și zbârlită a lui Pegas, apoi se lipește de el. Pegas clipește din ochii roșii, injectați și încearcă să facă doi pași, însă se prăbușește. Cu nările fremătând și botul în spume, Bebe se apucă de preparat siropuri regeneratoare pentru toți: îi dă să bea prima oară lui Pegas (cu ajutorul medicamentului, într-o zi-două, Pegas se va înălța la cer din nou, poate chiar în seara asta), apoi lui Meneceu (într-o lună, dacă-l consumă de trei ori pe zi, ar trebui să fie mai bine, întremat cel puțin fizic), și, în sfârșit, lui Her și lui Promy ca să se trezească.

Her deschide ochii primul și șoptește: ”Merci”. Promy își ridică și el genele negre, arcuite, alungite de flegme și lipite cu sânge închegat (după ultima modă), clipește de câteva ori, ne privește confuz și întinde brațele tremurătoare către noi: ”Ile, Her!” Aoleu, iar ne recunoaște numai pe noi, ca atunci când ieșise din portal? Nu, din fericire, ne știe pe toți, dar are impresia că i-a rămas ciocul bestiei în ficat unde, într-adevăr, e o rană mare, deschisă, sângerândă. Ficatul îi curge afară fatal, nu poate să-l oprească. Promy își apasă mâna acolo obsesiv, strângând în ea resturi de ficat și intestine. Din când în când, tresare, zguduit de spasme. Gâfâie și are senzația că se sufocă. Hemoragia parcă nu mai poate fi stopată. Îi iau (cu greu) mâna tumefiată și însângerată, încleștată la ficat și i-o sărut. Îi mângâi ușor părul ciufulit, năclăit de sânge. Cred că cel mai tare îl doare că i-au stricat iar coafura: doar stă mai mult de o oră zilnic să-și întindă părul cu placa și să se aranjeze.

Her are arsuri grave pe toată suprafața corpului, iar Promy o rană mare la ficat și alta adâncă la piept de la piron, e nevoie, deci, de cremă regeneratoare, pe lângă siropuri. Îi ungem repede pe Her și pe Promy cu crema recuperatoare a lui Bebe (competiția lui Promy) și ne convingem cu toții îndată de diferență. Efectul e, într-adevăr, miraculos și aproape instantaneu, iar acțiunea, deși în profunzime, în același timp foarte delicată, crema nu ustură ca a lui Promy, recunoaște chiar creatorul ei (care acum poate să comenteze din nou, i-a revenit cioculețul cârcotaș). De ce nu există și siropuri și creme pentru sufletul rănit și umilit?

Am putea încerca și cu presse-papierul de pe Gliese. Nu, încă nu. Bebe mai vrea să testeze dacă Promy și Her nu au fost cumva otrăviți/intoxicați, i se pare că e ceva în neregulă, el se pricepe. Promy și Her nu-și amintesc să fi mâncat/băut ceva în Olimp, în sala tronului, au fost prevăzători. Poate la nunta Antenuței, acolo da... Ar putea să facă și Promy analize de sânge la laborator, dar nu e nevoie, Bebe poate scana țesuturile și detecta orice substanțe nocive dintr-o privire. Poate scana și ingredientele unui produs precum iaurtul cu Bifidus Essensis. În câteva secunde, Bebe descoperă substanțe puternic otrăvitoare, într-o formulă complexă, cu efect pe termen mediu și lung, dar el va căuta un antidot pentru ele. Dacă Promy și Her au riscat să consume porcării la nunta Antenuței, ar fi culmea să n-aibă încredere tocmai în el și să refuze antidotul, chiar dacă o să le provoace greață.

Mai multă silă decât Olimpul? NU, nu se poate. Acceptă amândoi să ia antidotul și, în scurt timp, se duc la toaletă și vomită otrava din ei. Acum se simt amândoi, în sfârșit, mai bine. Promy e puțin invidios pe ce poate face Bebe, dar, pe de altă parte, se bucură că Bebe obține performanțe superioare lui (în anumite domenii, cel puțin), că, astfel, are ocazia să asimileze noi tehnologii și metodologii de la el (nu i-e rușine să învețe de la nimeni) și că unicornul e în echipa lui, chiar dacă nu vine la ședințe și n-a predat până acum niciun raport. Bine că Promy știe să aprecieze concurența! Și să-i atragă pe cei mai competitivi în echipa sa.

Încântat că lucrurile evoluează bine, Bebe se apucă să le povestească despre salvarea lor sub formă de bacterii Bifidus Essensis din iaurt și îi întreabă ce s-a întâmplat de au dispărut. Nici Promy, nici Her nu știu nimic. S-au trezit direct din sala tronului în Tartar, la judecată.

– Hei, Promy, să știi că nu am venit pentru tine sau pentru Her, ci pentru ceasul Rolex al lui Alex, nu puteam să las o asemenea ”bunăciune” de gadget în Tartar. Nici măcar la marele artist al poporului, Apollo. Și-apoi, am coborât în infern pentru Pegas, prietenul meu, spune Bebe pe un ton glumeț.  

– Păi ce, noi nu suntem prietenii tăi? îi răspunde Promy, puțin jignit, dar, pe de altă parte, destul de convins, la rândul lui, că ”bunăciunea” de ceas al lui Alex merită o intervenție în Tartar.

– Nu, numai Pegas e, Promy.

– Și Don Quijote?

– Nu, Don Quijote e în curs de domesticire, ca Micul Prinț îmblânzit de vulpe. De-aia îl las doar pe el în șa. Eu sunt vulpea, încă nu știu rezultatul final. Voi însă nu sunteți prietenii mei.

– Știi ce, Bebe, dacă mi-ai aduce cele 258 de rapoarte de la ultimele ședințe consecutive la care ai lipsit, poate că am reuși să ne împrietenim. ”This could be the beginning of a beautiful friendship”. ”Ar putea fi începutul unei frumoase prietenii”, așa ca-n ”Casablanca”.

– Domesticiri. Promy, te-ai zăpăcit și nu ești politically correct. Folosește conceptul potrivit.

– Domesticiri... da, așa e corect, Bebe.

– Doamne ferește, mi-e teamă că nu pot să te domesticesc, nu știu sigur nici dacă merge cu Don Quijote. Și, de fapt, sincer, nu prea vreau. Nu mă-ndeamnă inima să domesticesc și, eventual, să fiu prieten cu umanoizii sălbatici, yahoo-i, fie ei zei, titani sau oameni. Uite ce fac umanoizii, mi se întoarce stomacul pe dos.

– Atunci nu ai vrea să fii tu stăpân în Olimp ca să remediezi situația?

– Uite cât de negru am ajuns deja de la toată mizeria asta din lume, îmi ajunge. Eram alb ca Pegas înainte să mă bag în cloaca asta. De ce nu vrei să fii tu stăpân, Promy?

Promy oftează adânc și tace. Își apasă în continuu mâna în dreptul cicatricei de la ficat (rana s-a închis imediat cu ajutorul cremei lui Bebe), nu și-o poate desprinde de acolo, deși am încercat de mai multe ori să i-o iau, parcă s-ar teme că-i vor curge iar afară bucăți din organul zdrobit. Venele de pe frunte i se umflă și palpită, tâmplele îi pulsează puternic, iar corpul contractat, contorsionat bizar îi e străbătut de o sudoare rece. Bărbia îi tremură și înghite în sec. Își trage bretonul încâlcit și năclăit de sânge tot pe față, fără a putea rosti vreun cuvânt.   

Deodată, Her izbucnește într-un râs isteric:

– Ce e, Her? Te bucuri că va urma o nouă invazie a Olimpului, că ai scăpat deocamdată de responsabilități sau că vei ajunge din nou în Tartar? întreabă Bebe. 

– Întreaga situație e ilariantă. Dezastrul mă face să mă piș pe mine de râs. Am fost salvați de și... sub formă de bacterii...

– Probiotice!

– Probiotice! Am fost salvat de niște bacterii și sub formă de bacterii! Puterea a durat așa de mult! Sincer, nu mă gândeam că o să țină mai mult de o oră, a fost peste așteptări. Am ajuns și în Tartar, unde visam să merg de multă vreme. Acum, adevărul e că, decât să mă întorc în Olimp ca stăpân, mai bine mă duc în Tartar. Scuză-mă, Meneceu, tu tocmai ai ieșit de acolo, zice Her, printre hohote de râs.

– Crede-mă, Her, nu-ți dorești să stai acolo, spune încet, cu glas întretăiat Meneceu.

– Her, o să-ți piară râsul în Tartar în maxim o lună, rostește Bebe. Întreabă-i pe Promy și pe Meneceu.

Her continuă să râdă nervos, Promy tresare și-și trage bretonul și mai mult pe față, iar Bebe ne privește pe toți cu un aer superior și îndepărtat. Alex aproape sforăie pe scaun, Jill fumează în fața lui Her și-i suflă fumul în nas, dar stăpânul proaspăt ales și detronat aproape că nu observă. Eu mă lupt cu o cratiță murdară pe care nici Her (care a făcut lună grajdurile lui Augias), nici chiar Vaclav Havel (care a devenit profesionist la spălat geamuri când sistemul comunist nu-i permitea alt job) nu ar fi putut-o curăța: vreau să o impresionez pe ”mama soacră”, Temis. Don Quijote vine să anunțe că l-a bătut a 28-a oară pe Epi la ”Plante vs. Zombie”. Până și Meneceu (care nu mai știa să meargă ori să vorbească, după ce a stat în temniță mii și mii de ani, de când era adolescent) a învățat jocul video și l-a învins pe Epi. Atlas urmărește confruntările cu mare interes, dar, deocamdată, nu îndrăznește să joace.

Mă bucur pentru Meneceu, recuperează repede, e isteț ca Promy, ei doi sunt frații cu cel mai mare IQ din familie, dar, din păcate, și cei mai loviți de soartă... soarta purtând un nume – Știi Tu Cine... Zeus. Deși proaspăt ieșit din Tartar, Meneceu are un telefon mai șmecher ca al meu cu care se descurcă mai bine ca mine: noul iPhone 11, normal. O să-i fac scene lui Promy că nu mi-a dat și mie unul, toată lumea din Olimp are, până și Antenuța. Este o nevoie de bază, nu poți trăi fără un iPhone 11, mai ales când toată lumea are. Îl vreau! Acum! Hm, nu chiar acum, nu-i momentul. Mâine atunci. Mai bine îmi oferea un iPhone 11 în locul telecomenzii de la portalul infernului. La urma urmei, poate că îmi va dărui cât de curând un iPhone 11, da’ Maretti nu o să împartă niciodată cu mine.

Pentru că e ora mesei, Chiron centaurul coboară în pivniță după vin (unul excelent, creat după rețeta lui și pe care l-a făcut cadou mai demult lui Iapet), iar Pandora, nevasta lui Epi, aduce nectar și ambrozie și insistă ca Meneceu să mănânce. Acesta, deși aflat în plin proces de refacere, le refuză vehement: îi provoacă scârbă atât pentru că sunt mult prea dulci, cât și pentru că îi aduc aminte de zei. Nu mai e mult și-i va revedea. În curând o să fie înapoi în Tartar. De data asta, foarte probabil cu toți frații alături.

Descopăr și eu o bucățică de pască cu brânză dulce și stafide de la mama în rucsăcel și îl îmbii pe Meneceu cu ea, acum, până nu e prea târziu.

– Asta-i pască cu brânză dulce și stafide de la mama, vrei? Îți place?

Cred că n-a înțeles decât cuvintele ”mama” și ”vrei”. Eventual și ”place”.

– Nu știu, Ile, habar n-am ce vreau. Habar n-am ce-mi place. N-am apucat să descopăr, n-am apucat să învăț. Acum e poate prea târziu. Nu știu decât câteva lucruri care nu-mi plac, zice Meneceu, privindu-mă cu ochi cafenii, mari și triști, de sălbăticiune a pădurii.

Viața asta irosită... Speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... Toate planurile date peste cap. Nicio altă experiență în afară de agonie și asta la nesfârșit. Prea multă durere și prea puține amintiri pentru a fi remomorate. Nu i-ar fi recunoscut acum nici pe părinți, darămite pe frați sau casa (cu atât mai mult că e una nouă, ecologică). Și nici ei pe el. Dacă se caută pe Google, nu găsește mare lucru despre el, nici el nu-și aduce aminte, dar va reînvăța. Cine e Meneceu? Păi, cel puțin, cum ar zice Antenuța, e un fel de ”cumnat” al meu, încă și mai dezavantajat ca Promy. Măcar Promy a apucat să pună mâna pe țâțele Antenuței.

Acum Promy se uită în pământ, cu mâna încleștată în dreptul cicatricei de la ficat, pe care nu i-o pot smulge de acolo. Își ascunde, în continuare, chipul sub breton și tremură ușor. Mi-e milă de el și de fratele lui. Îi îmbrățișez pe amândoi: ușor pe Meneceu (că e îngrozitor de slab) și puternic, de parcă ar fi ultima oară (așa cum face el de obicei), pe Promy, apoi îi întind bucățica de pască rămasă lui Meneceu. O privește cu atenție, o studiază, o mângâie cu vârfurile degetelor și, în cele din urmă, gustă din ea. Ochii i se luminează.

– E bună chestia asta, Ile, de la mami a ta. Sper să mai facă și să-mi mai dai. Ah, mă bucur așa mult că sunt acasă! Mi-era dor... Și e atâta liniște... Aș vrea să fie mereu liniște, șoptește Meneceu.

Ura! Se pare că îi place pasca, mai vrea. O să-i mai dau la București. Când? Când face mama. Sau poate o să pregătesc chiar eu o pască cu brânză dulce și stafide. Când? Poate că acum sunt ultimele minute de libertate și de fericire. Să încep să le număr? Să le numărăm împreună? Vreau ca Meneceu și Promy să trăiască. I-am promis lui Promy că va trăi cu adevărat. Cu puțin timp în urmă, Promy savurase liniștea două ore la rând: ”Ce liniște e, Ile! Ce bine! Sst, să ascultăm. Câtă liniște... Sunt fericit”, zicea el, în timp ce eu credeam că înnebunise de tot și eram gata să chem salvarea. Vreau ca Promy și Meneceu să rămână acasă, în liniște, fericiți. Doar n-am făcut drumul până în Tartar degeaba, trebuie să găsim soluții, la nevoie să recucerim Olimpul.

– Promy, nu putem să lăsăm lucrurile așa, trebuie să recucerim Olimpul, asta dacă nu vrei să fugim pe Gliese, spun eu îngrijorată. Altfel, o să ajungem toți în Tartar și o să-i înghețe râsul până și lui Her. Îl avem și pe Bebe cu noi. Hai să ne ducem acum în Olimp, în sala tronului, să facem o mică inspecție.

– Haide, Promy, ”mișcă-mișcă din buric”! zice Bebe, făcându-i cu ochiul. Trebuie să ne folosim toate atuurile. Repede. Mișcă-te odată! N-aș mai suporta să-l văd pe prietenul meu, Pegas, cu aripile strivite. Vreau ca Pegas să zboare cu mine, fără griji, unde și când avem chef. 

Promy nu își face iluzii și ar mai sta să delibereze, însă e destul de târziu. În cele din urmă, acceptă să ne ducem toți să inspectăm sala tronului. Cum nu poate să meargă prea bine și e încă slăbit și amețit, iar Pegas nu-l poate transporta nici el, Promy trebuie să apeleze la Bebe, dar acesta din urmă nu se lasă încălecat decât de Don Quijote. Totuși, în situația de față, Bebe face sacrificiul suprem și-l ia în șa pe Promy. Her vine cu Rocinante, teleportată de Bebe în curtea casei lui Promy. Noi restul (eu, Don Quijote, Jill, Alex, Chiron centaurul) ne deplasăm pe jos, inclusiv Pegas care nu poate să zboare deocamdată.

În sala tronului, pustiu, ca mai înainte. Nici o adiere de vânt, totul e încremenit, parcă ar fi palatul vrăjit al Frumoasei Adormite. Cum nimeni nu se înghesuie să se așeze pe tron (acum, un scaun directorial imens, negru, ergonomic, reglabil și cu balans), pe Mytikas, Bebe îl lasă acolo pe Alex, predându-i totodată sceptrul cu fulgerașe pe care l-a luat din Tartar de la Hermes. Alex, ca un adevărat intelectual rafinat, nu trebuie să aibă milă de nimeni, ci să arunce cu fulgerașele. S-a mai antrenat când i-a tras lui Zeus un scuipat intelectual necruțător, demn de a fi pomenit în toate epopeele. În compania lui Alex rămâne Rocinante, cu o poftă de bârfă nestăvilită, să-i țină de urât. La nevoie, Alex va striga: ”Help, Bebe, help!” Mai târziu, poate totuși se va răzgândi Her și își va recupera tronul.

Promy se clatină. Se uită în jur cu o privire rătăcită, de parcă nimic nu ar fi real. ”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. Natural born bound. Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Prefer să ajung iar în lanțuri, singur, pe Elbrus, sfârtecat de vultur, decât să vă mai văd o dată. Mi-e groază și silă să mă mai intersectez cu voi. Mă doare mai mult contactul cu voi decât orice chin fizic. O sală întreagă urlând împotriva mea, chipuri descompuse de ură. Portretul lui Dorian Gray fără mască. Ăsta a fost doar un episod al showului, distracția continuă. ”The show must go on”.

Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul?

Nu, nu mai suport. Vreau să merg acasă. Mă așteaptă mami și frații mei. Vreau să fac un duș cald, să inhalez aburii, să suflu baloane de săpun cu irizații de curcubeu. Vreau să pun mâinile pe țâțele și fundul unei femei. Vreau să fiu iubit. Să fie liniște. Să mă cufund în oceanul ei binecuvântat. Să aud ”Oda Bucuriei”. Muzică, nu zgomot și urlete. Mami pune masa acum, la ora nouă jumate, se întreabă deja ce fac și se frământă, frații mei ciocnesc un pahar de vin de la Chiron, tati mă bârfește, plângându-se de toate prostiile mele. Aud foșnetul feței de masă albe, din satin, cu margini tivite cu aur. O față de masă ca de nuntă, de sărbătoare. Nu vreau să întârzii. Nu vreau să mai aștepte o sută de mii de ani, până ajung eu.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XV. Dragostea care ne inspiră și transformă ”bestia” în prinț/prințesă

Dragostea poate îmblânzi ”bestia” și o poate transforma într-un prinț. În filmul ”Pelerinul” al lui Charlie Chaplin, hoțul care s-a dat drept preot a devenit bun când a jucat acest rol. Tâlharul de pe cruce a fost iertat când și-a întors ochii spre Iisus. Dar câți au făcut asta? Șansele de a transforma ”bestia” în prinț sunt reduse: mai probabil e ca ”Frumoasa” să devină și ea ”bestie”. Și totuși dragostea face minuni. ”Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”, spune apostolul Pavel (I Corinteni, 13:2).

Dragostea ne dă putere, dar nu Puterea. Aceasta aparține, de regulă, lui Big Brother. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Politica ori ne enervează, ori ne excită (sau ambele în același timp). Uneori până la acte de terorism inacceptabile. Poate să fie o sursă de fantezii erotice, deși asta e o atitudine cam perversă care poate obnubila sau minimaliza suferințe reale. În ultimă instanță, chadorul nu e o jucărie erotică, ci un mijloc de control. Excitată de restricții, frustrată la limita disperării, mi-am depășit recordul de masturbare în Iran... numai că politica te posedă halucinant, furibund, animalic până te transformă în bestie sau, în cel mai fericit caz, te lasă în comă.

Până la urmă, supliciul lui Promy sau al lui Iisus nu e o fantezie a martirajului/sacrificiului eroic/mistic, erotizat sau nu: este ceva îngrozitor așa cum violul (real) nu e o fantezie erotică împlinită, ci un coșmar pentru orice femeie. ”Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, zicea Stephen în ”Ulise”  (James Joyce). Și Promy ”tot încearcă” asta de mii de ani. Avantajul nemuritorilor. Cred că în spiritul ăsta a apărut și sloganul ”România, trezește-te!”

O prințesă cu conștiința trează și care a refuzat cu orice preț să devină ”bestie” e chiar Jill, ”terorista” din ”Brazil”, cea care ne-a apărat recent pe mine și pe Promy de Știi Tu Cine... Zeus cu atâta curaj. Ea trăia în ”Brazil” într-o lume totalitară mai apropiată de ”fundamentalismul” capitalist (decât de comunism sau islamism), marcată de consumerism excesiv și de criza resurselor (în urma unor catastrofe ecologice). Chiar dacă știa că era foarte probabil să fie și ea taxată ca teroristă și condamnată (cum s-a și întâmplat, de altfel), Jill a intervenit când vecinul ei a fost arestat pe nedrept și a făcut reclamație. Ea a știut să calculeze corect ”2+2” și să comunice rezultatul, fără să fi studiat ”political correctness” (care poate fi abuzivă și ea). O fată simplă, dar cu bun simț. De-asta o și vedea Sam, iubitul ei, ca pe o prințesă. Nu cum e prințesa Kate din Marea Britanie, care-și aranjează părul cinci ore, iar pe restul le petrece la cumpărături. O prințesă adevărată pentru că ea a știut să calculeze cum trebuie, nu cum e recomandabil, și a spus asta, în ciuda tuturor și acceptând consecințele. Până la urmă aici e toată filosofia. Un pic de bun simț, de logică a normalității. Să ne dea 4 nenorocita asta de adunare. Dacă ne iese bine, e OK, suntem pe cale să devenim prinți și prințese.

Promy se chinuie de jde mii de ani să mă transforme din ”bestie” în prințesă, în ciuda atitudinii mele mereu oscilante. Pur și simplu nu se dă bătut. Așa sunt titanii. Iar eu, dacă înainte îmi reproșam că-l iubesc prea puțin pe Promy și doar pentru 5 minute, acum mi-e groază că-l iubesc prea mult și parcă tot timpul. Insuportabil de mult. Aș sta tot timpul numai cu el. Dacă trebuie să cobor până la minimarket, mă simt de parcă m-aș prăbuși din paradis în infern, ca la întoarcerea de la mare, din Vamă, din Zonă înapoi aici, pe pământ, la viața cotidiană cenușie și anostă. Promy e Zona, lumea imaginației,  mai autentică, mai curată și mai vie decât realitatea de zi cu zi. Și totuși nu pot rămâne permanent în Zonă.

– Mereu am impresia că trebuie să aleg între voi, imaginar, lumea personajelor și real, lumea de aici. E o disonanță cognitivă sfâșietoare.

– E o falsă problemă. Nu trebuie să abordăm lucrurile așa. De fapt, dacă privim în termeni de ”probleme”, noi suntem soluția, nu problema. Nu trebuie să alegi nimic. Nu ai de ales între noi și restul. Sau ne alegi pe toți și toate. Alegi berea tutti frutti. Acolo e totul. Și, te rog, ai grijă la Ziduri. Unul singur dacă produci (să fugi de un Big Brother, de mine, de maică-ta, de vecini etc.) îi afectează pe toți. Efectul e universal, se simte și pe Gliese, chiar și pe SPP1001.

– Bine, Promy, dar lumea imaginației mi se pare uneori așa un pic superfluă și evanescentă ca aerul din găurile unui șvaițer.

– Da, Ile, dar aerul din găurile astea e mult mai bun ca aerul de pe Pământ. Mai respirabil.

– Așa e, însă uneori găurile tind să consume cașcavalul, Promy. Dacă sunt numai găuri, nu mai e cașcaval. Și la propriu, și la figurat.

– Iar dacă nu sunt găuri deloc, nu mai e șvaițer, e un cașcaval compact și dur, e Zidul, Ile. Până una-alta, nu avem excedent de găuri, cred că mai e mult loc pentru ele. Eu sunt un maestru al găurilor. Mă-nnebunesc după ele, abia aștept să mai dau câteva în Zid. Știi tu, politica mă excită. 

Nu-i tace ciocoulețul ăla cârcotaș niciodată? Promy e doar a cinșpea miliarda versiune adaptată de Prometeu, foarte personalizată, foarte autonomă (normal, cum să facă Promy altceva decât ce vrea el?), nu am niciun control asupra lui. El e șeful, nu eu. Dar el nu-mi impune nimic, ci mă impresionează mereu prin exemplul lui și prin dragostea lui necondiționată, fără margini. Mai curând el m-a creat pe mine, nu eu pe el. Și el continuă să evolueze, singur, fără să-l direcționez eu. Nu e o statuie grecească, ci o ființă vie și caldă ce continuă să se transforme.

Dacă se uită în cărți sau, și mai simplu, pe Google și pe Wikipedia, Promy e și el bulversat, în pragul unei crize de identitate profundă: sunt atâtea variante de Prometeu că-l năucesc complet. În plus, descoperă constant imagini și texte care-i aduc aminte de supliciul lui și îl fac să sufere. Voi cum v-ați simți dacă v-ați căuta pe Google și ați vedea 15 miliarde de ”voi”, în lanțuri, pe Elbrus, în ger și viscol, cu un piron în piept și cu ficatul sfârtecat de un vultur uriaș? Parcă e născut în lanțuri, cu piron și sfâșiat de vultur. Ca Iisus pe cruce. God created bound. Natural born bound. Sau gândiți-vă ce-ar fi dacă nu ați apărea deloc pe Google? Nu ești pe Google, nu exiști. Pe Meneceu, fratele lui Promy, proaspăt eliberat din Tartar, abia îl găsești și, în acest caz fericit, e prezentat sumar, cel mult ca ”fratele lui Prometeu”.

Acum, Promy a aruncat doar o privire pe Google să caute informații despre frații și părinții lui și s-a zăpăcit așa de tare de parcă tocmai ar fi ieșit din portalul infernului. Nu mai știe nici care-i stânga și care-i dreapta. Degeaba ne străduim să-l trezim eu, Jill (”terorista” din ”Brazil” ) și Alex (intelectualul rafinat și depresiv din ”Cutia neagră” a lui Amos Oz) care ne-au ajutat amândoi la teleportarea lui Zeus pe SPP1001 și la recâștigarea Olimpului. Stați puțin, cunosc eu o metodă eficientă! O prietenă, când era mică, încurca mereu stânga cu dreapta, așa că părinții i-au prins un ceas pe mâna stângă, iar la dreapta o brățară: ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara. Clar?” Îi punem lui Promy ceasul de firmă al lui Alex (Rolex – Submariner Steel and Gold, în valoare de 16.800 dolari, dat doar cu împrumut) pe mâna stângă, apoi o brățară de la mine la dreapta. Acum să vedem dacă știe.

– Care-i stânga, Promy?

– Asta, Ile, spune Promy, arătând spre mâna dreaptă cu brățara.

– Păi n-am zis că stânga e cu ceasul, Promy?

– Da, Ile, exact, nu-i ăsta ceasul?

– Nu, asta-i brățara, Promy.

– Ba e ceasul, Ile.

– Ești varză, Promy. Cred că te-au obosit și bulversat ultimele eventimente, mai ales nunta Antenuței, nu? Sau ai băut prea mult la nuntă, ca să-ți îneci amarul? Mai știi, Antenuța a fost săgetată de Eros și s-a măritat cu Pan, am fost amândoi la nuntă alaltăieri... Nu mai ții minte?

Promy îmi aruncă o privire pierdută. Nu înțelege nimic.

– Cine ești tu, Promy? Uită-te la tine! Abia acum ai învățat să iei o pauză (să te bucuri de câteva minute de liniște), asta după mii și mii de ani, doar nu vrei să ajungi ca Zâna-Speranță! Uită-te ce gadgeturi faci, cu ce țoale de firmă de îmbraci, cum te-ai tuns cu breton filat, asimetric și-ți îndrepți părul cu placa când mie îmi plăceai mai mult cu plete! Aveai un păr negru des, lung, ondulat, frumos ca al lui Slash. Așa rău îmi pare de el! Și bungalourile tale de fițe de pe Gliese, la malul Ataraxiei: parcă ar fi Mamaia la puterea o sută, iar eu prefer să merg cu cortul în Vamă! Și știi ce? Mă urmărești tot timpul, în ultima vreme tu ai devenit Big Brother. Nu mă lași să respir o secundă, mă sufoci. Nu mă mai fixa cu privirea aia de ”cățeluș șchiop”... ă, chior, că ți-a învinețit ”nevasta”, Antenuța, un ochi! Și am ajuns să te iubesc cu disperare și să nu mai pot face nimic fără tine. ”I was searching / You were on a mission / Then our hearts combined / like neutron star collision”.  Aș vrea să te șterg, să nu mai depind atât de tine. Știi că mă pricep la șters.

Ce-ar fi să mă joc puțin cu imaginea lui, asta dacă nu i-am distrus-o complet încă? Îi pun o perucă neagră, lungă și cârlionațată à la Slash, apoi una roz sclipitoare, o creastă multicoloră, iar la sfârșit coarne de diavol de Halloween, roșii fosforescente. Îi schimb tricoul verde ”Nike” cu unul roz, decolarat, luat de la second-hand, apoi îi dau unul portocaliu de campanie de la PDL (de tip piticu’ Habarnam), cu coif asortat, apoi un maieu înflorat și peste el o cămașă bleu, cadrilată, cu bretele ca ale lui Tucă. Imediat după asta, îi scot cămașa și îl las la bustul gol, proiectez gheare metalice ca ale Antenuței sau ale păsărilor antropofage asupra lui și sângele curge șiroind, opresc sângele și îi fac pieptul arămiu, foarte bronzat, apoi negru și, în cele din urmă, alb din nou. Totul cu viteza luminii... pardon, a gândului.

– Termină, Ile! Oprește-te! Să nu mai faci asta niciodată! Mă doare atât psihic, cât și fizic. Lasă-mă în pace! Cine sunt? Pot fi miliarde de trandafiri, dar numai unul e trandafirul Micului Prinț. Pot fi miliarde de Promy, numai unul e Promy al tău! Pot fi a cinșpea miliarda versiune de Prometeu, dar trebuie să recunoști că sunt cea mai bine coafată. Și la propriu, și la figurat. Te pricepi să coafezi ”Cântărețe Chele”, doar ai lucrat în Românica, în studii de piață și sondaje de opinie. N-ai zis tu că sunt a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Dumnezeu, care pe deasupra nu e nici om, ci ti-... gay? Sunt atât de tâmpit încât am devenit și Big Brother! Pentru tine. N-ai zis tu să fiu mereu lângă tine și să te monitorizez nonstop, cu riscul de a-ți strica bârfele cu Jill? Nu ai crescut cu mine de la 4 ani și te-am trainuit până ai ajuns o muritoare golancă și ciumpalacă, ba mai nou și trădătoare și teroristă, Madame Dezastru? Știi că mă-nnebunesc după asemenea femei. A, pardon, să mai calculez o dată, tu ai doar 2 ani și 8 luni și asta după ce te-ai maturizat în urma experiențelor didactice  traumatizante recente. Și nu e mai bine să fiu și eu (sau Alex, Jill, Her, Don Quijote, Bebe etc.) în capul tău, nu numai Big Brother(i)? Preferi să fii posedată de Big Brother(i)? Nu mi-ai spus tu că o să ții în viață spiritul meu, al ”hunicei și hadevăratei baba Promida, hautenticul și horiginalul spirit heuropean”? Nu mi-ai promis că o să ai grijă de mine să trăiesc, să fiu fericit și iubit? Vreau să trăiesc. Vreau să fiu fericit și iubit. Atâtea speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... N-ai zis că pentru fiecare speranță rispită, fiecare vis furat, fiecare proiect înghețat vom crea alte zece? N-ai spus tu că ești fericită doar dacă mă iubești pe mine și pe Dumnezeu? Să caut paharul de votcă să-ți dau fericirea și iubirea în doze mici, mai ușor suportabile? Dacă mă ștergi pe mine sau pe Alex, Jill, Her, Don Quijote, Bebe, te ștergi pe tine, Ile! O să dispari și tu. Hai, șterge-mă fără milă, eu te las, nu o să mă opun, fiindcă te iubesc! Fă ce vrei cu mine: aruncă-mă-n portalul infernului, pune-mă-n lanțuri, scuipă-mă, lovește-mă, bea-mi sângele ca o strănepoată adevărată a lui Dracula ce ești, sfâșie-mă, devorează-mă, șterge-mă de pe fața pământului! Șterge-l și pe Dumnezeu. Șterge-ne pe toți. Poți să te obișnuiești cu lumea asta absurdă de afară și nu poți să te obișnuiești cu mine? ”Neutron star collision”? Foarte bine. Mai mult ca perfect. Ar trebui să sărbătorim! Știu că te doare când te prăbușești din Zonă (din Vamă sau din lumea noastră), dar de ce să cazi? Mai bine iei Zona (și pe noi) cu tine ca să aducem un strop de lumină, culoare și viață aici, pe pământ, așa cum am făcut și mai înainte. Și să nu uiți că presse-papierul tău e de la ”Mamaia”.

– Da, tu ești Promy al meu. Te iubesc! Vreau să am grijă de tine, să trăiești și să fii fericit. Am avut suficiente ocazii să-ți beau sângele, sper să nu mai fie prea multe. Ai vărsat destul sânge, inclusiv pentru urmașii lui Dracula. Apropo, încă preferi muritoarele?

– Da, cum să nu, în special golancele, ciumpalacele, trădătoarele și teroristele ca Jill și ca tine. ”Blondă sau brună, îmi e totuna, / Deopotrivă le iubesc, / Deopotrivă le doresc. / De-s ciumpalace sau măcar golance / Ori teroriste... mă-nnebunesc”.

– E bine că măcar tu ne iubești, Promy. Vezi că-ți lipsește o roșcată în echipă: o recomand pe Fiona din ”Shrek”.

– Aoleu, Fiona e prea... verde. Și-și halește copilașii, așa fac căpcăunii, Ile.

– Promy, astea-s stereotipuri... ce-i cu tine? Ce-ai băut la nunta Antenuței? Dar Cronos, titan ca tine, din familia ta, nu-și mânca și el copiii ca să nu-i ia puterea? Și tu faci discriminare?! Tocmai tu?

– Da, fac discriminare pozitivă pentru muritoare, că au fost dezavantajate anterior. Asta e politically correct. Iar Cronos e... nenea Cronos. Da, ai dreptate, Fiona nu poate fi mai rea decât nenea Cronos. Și noi tocmai l-am eliberat din Tartar, să vedem dacă s-a mai schimbat și dacă o să ne fie recunoscător. Nu e tocmai ”roșcată”, dar ăsta nu e un impediment. Mai curând atitudinea. Cine știe, poate ia exemplu de la o muritoare: nu m-am referit la tine, ci la Jill. Niciodată nu e prea târziu să înveți! Chiar și de la o blondă!...

– Promy, sper că dragostea mea e atât de mare încât să poată compensa toată ura asta din Olimp împotriva ta. OK, rămâi cu mine: îți mai dau o șansă să transformi ”bestia” în prințesă.

Cu lacrimi în ochi, îi sărut cicatricele: urma de la ficat și cea de la piept, unde a fost pironul.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIV. ”Mișcă, mișcă din buric”, Olimpule! Promy aruncă fulgerașe, iar Antenuța-Omiduța are ”temperatură mare între picioare”.

Posedată de fantome, de chador, de telecomandă, de bestii nemuritoare antropofage... adică de zei? Detest asta. Parcă nu am niciun control. Mai bine o legumă putrezită și storcită, o crustă de puroi și de jeg decât să fii zeu, zice Promy. El a rezistat permanent: din fericire, nu știe exact cum e să te preschimbi într-un monstru. Uneori, îl rog pe Promy să mă împuște înainte să apuc să mă transform într-o chestie oribilă, dacă mă iubește. Pe de altă parte, știu că, dacă ar accepta, l-aș condamna că a scos la lumină talibanul din el, l-a eliberat pe ”Mr. Hyde” și nu știu dacă l-aș mai putea iubi. Dacă mă iubești, fă o chestie pentru care o să te urăsc! Și o să te bântui! Că o să devin fantomă. Și, oricum, știi tu, Al Gore e de vină. Logic, nu? Bine că sunt o ființă rațională.

Iar Promy, cu siguranță, a anticipat toate astea mai bine ca mine. Prevăzător și impecabil organizat cum e, mi-a propus să mă posede numai el, dar, în acest scop, îi trebuie formularul FX13C200, semnat și ștampilat de Madame Hera, rămasă stăpână a Olimpului, pe care crede că o să-l obțină foarte greu, totuși înainte de numărul meu de dosar de la Parchet, căci nu figurează printre prioritățile Olimpului, iar Promy e persona non grata acolo. Apropo, dosarul notelor și studenților-fantomă se află în prezent la Parchet, în București, voi primi un număr unic de înregistrare cât de curând... în următoarele săptăluni, ani, decenii, secole sau milenii. Când o să mă învăț să am răbdare? Dacă Promy nu obține autorizație de la Madame Hera, mă poate poseda ilegal. Parcă ar fi prima oară când acționează ilegal? Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Atunci de ce mă simt chiar și acum o bestie intratabilă și needucabilă, în ciuda eforturilor supraumane în cazul meu, respectiv supratitanice într-al lui? Cât de nebună să fiu să ascult Vocea Rațiunii?

– Vezi, Promy, noi, oamenii, suntem niște bestii, îi spun cu năduf, aproape răstindu-mă la el. Nu există nicio civilizație, toți suntem sălbatici, niște yahoo-i, chiar și în mileniul trei, indiferent ce gadgeturi sofisticate am avea. Degeaba, Promy. Ai făcut sacrificii degeaba.

– Atunci oprește chiar acum Pink Floyd, ”Dark side of the moon”, nu ai nevoie de muzică, Ile, răspunde Promy calm, zâmbind șugubăț, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochișorii lui negri, vioi și poznași. Închide și laptopul și netul, nu ai nevoie de ele. Nu, lasă povestirile lui Oz, ”Muntele Sfatului Rău”, nu pune mâna pe nicio carte, nu ai nevoie. Și uită-te un pic pe biroul tău: modem, laptop, TV (chiar dacă nu-l mai folosești), mouse, căști, DVD player, imprimantă cu scanner și copiator, hard disk de stocare informații, veioză, aspirator USB, foi de hârtie, toner color și negru, boxe, pixuri, marker galben, creioane, toc de ochelari, cărți, reviste, CD-uri, DVD-uri, calendar, agende, telefon mobil, dispozitiv token, desenul lui fii-tu, iconiță, rucsac, ștrumf, cățeluș webkinz (cred că-l cheamă Charlie, ca pe animăluțul tău din copilărie), Zâna-Speranță Made in China de la McDonlad’s – Happy Meal, medicamente, cană, ceai, linguriță, țigară electronică, încărcător etc. Aruncă-le pe toate, nu ai nevoie de nimic. Sunt complet inutile. Bine, cu excepția Zânei-Speranță și a televizorului.

– Nici nu cred că sunt reale, Promy, poate e doar ”Matrix”. 

Promy izbucnește în râs. Eu mă înfurii.

– Să știi că le-aș arunca pe toate, Promy. Hm, poate aș păstra numai aspiratorul USL, e singurul folositor și fără efecte secundare.

– Foarte bine, dacă așa vrei, aruncă-le, Ile. Uite, dacă îți dorești, ca bonus pentru întreaga activitate, te trimit la oamenii din Neanderthal să stai un pic într-un mediu mai curat și mai sănătos, în natură, dar să nu strigi după ajutor. Cum să nu fie nimic? Mi-au mai zis-o și alții care aveau mai multă putere ca tine. I-am spus-o și lui Știi Tu Cine, chiar când eram în lanțuri pe Elbrus. Până la urmă, eu am câștigat. Nu doar că a rămas ce am creat eu, dar sămânța pe care am aruncat-o a germinat. Câte s-au construit și câte or să se mai facă! Oamenii sunt chiar mai creativi decât gliesienii. Cu toate riscurile distructive ale științei și cu toată cenzurarea/ideologizarea artei. Oamenii au o viață suficient de interesantă ca să se inspire din ea și să creeze. Uneori prea interesantă, recunosc. Iar eu nu fac sacrificii degeaba.

– Bine, Promy, mă duc la oamenii din Neanderthal, facem și un pariu, uite, pe o sticlă de votcă Stalingrad: voi rezista minim 10 minute fără să strig  ”Help, Promy, help!” 

– OK, Ile. Măcar cu o sticlă de votcă să mă aleg. Ți-am spus că nu fac sacrificii degeaba. 

***

Promy chiar are nevoie de o sticlă de votcă ca să-l întărească pentru că e fierbere mare în Olimp după ce l-am teleportat pe Știi Tu Cine... Zeus pe SPP1001. Unii (din fericire nu toți, căci Zeus a avut un stil de conducere foarte democratic și e, deci, foarte popular) îl caută și au suspiciuni (și ghiciți cine e primul bănuit!), iar alții fac demersuri mai mult sau mai puțin discrete pentru a-i ocupa locul... să nu se răcească tronul lui de piatră de pe Mytikas, cel mai înalt vârf din Olimp. Colac peste pupăză, mă urmărește Atena (cum făcea Zeus acum doar câteva săptămâni): de data asta e clar, pe mine mă filează pas cu pas. Nu doar că bănuiește ceva legat de dispariția lui tăticuțu’, dar e și geloasă din cauza lui Promy. Iar gelozia ei față de pământence e arhicunoscută: pentru că a îndrăznit să se compare cu ea la țesut, pe Arahneea a transformat-o pur și simplu în... arahnidă, să-și țeasă pânza necontenit, iar aceasta să se rupă mereu. Ea are pedepse mai inspirate și mai personalizate decât tăticuțu’.

Înainte, cu mii și mii de ani în urmă, Atena îl plăcuse pe Promy și voise să se mărite cu el: ar fi renunțat și la jurământul de castitate în acest scop. Promy inițial nu a zis nu, dar nici nu s-a lăsat luat de valul amorului, ci a vrut s-o cunoască mai bine pe Atena. Într-adevăr, părea net superioară celor din Olimp: cu ea puteai schimba câteva cuvinte (nu era genul care emite exclusiv două-trei fraze stereotipice ori, mai rău, simple onomatopee ca tăticuțu’), era inteligentă, creativă, constructivă (se cunosc perfomanțele atinse de orașul său cetate), pacifistă, destul de deschisă și onestă și spunea lucrurilor pe nume. Uneori, Promy fantaza că va fi într-o zi soțul Atenei și vor conduce împreună Olimpul: cel mai înțelept dintre titani și cea mai înțeleaptă dintre zeițe, așa da stăpâni, nu ca dobitocii ăștia spălați pe creier, Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera!

Dar, treptat, Promy s-a convins că Atena, indiferent de IQ, frumusețe și status, nu are caracter. Și ea crede fix același lucru despre el: ”Ce băiat drăguț și inteligent, păcat că nu are caracter!” În plus, Atena nu-i împărtășea integral atașamentul față de oameni: ea îi considera pe muritori simpli sclavi, adoratori ai săi și nu admitea vreo concurență de pe pământ. În disputele dintre zei și muritori, ținea fățiș partea zeilor, cum a fost în cazul Meduzei, o frumoasă prințesă, violată de Poseidon chiar în templul ei. În loc să-i fie milă de sărmana Meduza (și-așa traumatizată) și să o revolte atitudinea lui Poseidon, Atena a pedepsit-o tot pe biata muritoare pentru profanarea templului ei, preschimbând-o în gorgonă. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Totuși, Atena a fost prima prietenă a lui Promy, iar el, evident, mai trăiește din când în când momente de nostalgie. Mersul ei grațios, sânii ei micuți, dar tari ca merele verzi, părul ei negru, lung și mătăsos (mai tot timpul ascuns de coif), pielea albă ca zăpada, ochii luminoși, albaștri, inocenți ca de E.T.... Își aduce aminte, înfiorat, primul sărut sau cum i-a pus mâna pe țâțe întâia oară. Cred că depunea ceva eforturi numai să-i scoată coiful, nici nu vreau să mă gândesc ce coafură reușită și trendy avea când i-l smulgea, în sfârșit, de pe cap. Dar, pe vremea aceea, Promy nu era obsedat de coafuri, nici de gadgeturi. Și-l interesa mai curând ce era sub fustă decât ce se afla sub coif. Fac pariu că i-a alunecat mâna, pur accidental, și pe fundul ei preacurat de fecioară.

Așa procedează și cu mine. Mă filează adeseori pe stradă și-și plasează brusc mâna pe fese tocmai atunci când corpul mi s-a încins de la mișcare (mai ales dacă vin de la Billa, de la shopping), blugii s-au lipit și mi-au intrat puțin în fund, uneori chiar în mijlocul intersecției. Îi place la nebunie să mă surprindă. Ceea ce pe mine mă scoate din sărite. Urăsc surprizele, chiar și pe cele plăcute. Nevricoasă cum sunt, mă aflu mereu pe punctul de a face stop cardiac. Sunt convinsă că ajungea mai greu la fundul Antenuței, cu rochiile alea lungi și incomode, în care se împiedica, săraca, la tot pasul. Am experimentat și eu chadorul, știu ce vorbesc. Mult mai comod și mai sexy cu blugi.

Oricum, Antenuța are cel puțin meritul de a se fi îndrăgostit de Promy: spre deosebire de alți zei, a știut să-i descopere și să-i aprecieze măcar unele calități. Mai mult, l-a ajutat de câteva ori, la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru, ori, mai târziu, când Promy a fost eliberat de Her, intervenind pentru a domoli mânia lui Zeus și a propune o soluție de compromis. Antenuța i-a recomandat lui Zeus să accepte situația, să nu-i mai pedepsească pe Promy și pe Her, că titanul e, oricum, terminat și nu mai reprezintă un pericol, iar acesta din urmă să poarte un inel cu o piatră în locul lanțurilor cu care era legat de stâncă, simulând, astfel, pedeapsa eternă care nu trebuia anulată. Promy și-a aruncat inelul, când s-a simțit un pic mai bine și a putut să se miște. Era, totuși, un simbol al controlului și al sclaviei.

Indiferent de asta, pentru Promy e limpede: nu vrea să se însoare cu o zeiță. A preferat mai întâi oceanidele, cu una a avut un fiu, pe Deucalion – supraviețuitorul potopului și cel care a relansat civilizația umană, când tatăl său se afla în lanțuri pe Elbrus. La o adică, nu ignoră nici muritoarele. S-ar fi însurat, de exemplu, cu Pandora, în ciuda Cutiei, dacă ar fi putut. Acum chiar așa zice: dacă știa exact ce urma să se întâmple (de obicei anticipează, dar atunci, nici dacă i-ar fi spus Zeus însuși, nu l-ar fi crezut capabil de o asemenea ticăloșie) ar fi aruncat Cutia Pandorei în Styx și i-ar fi tras-o ”binidităt” Pandorei (cu sau fără binecuvântare). Respinsă de Promy, sărmana Atena a rămas virgină și, în atâta timp, i s-au cam urcat hormonii la creier. Da, ea e una dintre puținele creaturi din Olimp care are așa ceva în dotare (mă refer la creier, nu la hormoni), nu degeaba e zeița înțelepciunii. Liber aleasă.

Dar să ne întoarcem la prezent, pentru că eu una sunt iar în pragul exasperării din cauza fostei prietene a lui Promy. Fie din interes pentru tăticuțu’ ori telecomandă, fie din gelozie, Antenuța, mă urmărește pretutindeni, zi și noapte. Oricum, Promy mă asigură că preferă muritoarele. El a fost mereu de partea oamenilor, nu a zeilor. O alegere foarte inspirată! Și în acest caz, Promy (”prevăzător”, așa cum sugerează chiar numele său) prevede ce se va întâmpla. Nimic mistic, mai exact ”baba Promida” anticipează, ceea ce nu e deloc greu pentru majoritatea ”stăpânilor”, foarte previzibili de altfel, inclusiv prietena lui din adolescență: urmează o mică răzbunare a Antenuței, o să mă transforme în cine știe ce lighioană scârboasă în fața lui și asta tocmai acum, când Olimpul arde. El știe bine cum e să te joci cu focul.

Cu două nopți în urmă, Promy ascultase și savurase, parcă vrăjit, liniștea... timp de aproape două ore, iar eu, îngrijorată, vroiam să sun la 112! Acum, Promy e gata să explodeze și-mi transmite și mie starea lui de agitație febrilă. După o noapte albă, de furie și de oboseală, dimineața, la nouă, fac ceva ce n-am mai făcut niciodată, o greșeală fatală, impardonabilă: un pleonasm... îi zic Antenuței ”vacă proastă”. Imediat, conștientizez eroarea și mă enervez și mai tare: cum e posibil, pleonasm?! N-am mai făcut așa ceva niciodată. Nu, nu-mi pare rău că am insultat o zeiță, ci că am făcut pleonasm. Altfel, ”je ne regrette rien”.

Dar Promy, altădată extrem de receptiv la erori, nu pare tocmai impresionat de gafă, nu mai sare ca ars (poate că nu-i mai arde), nu râde, nu comentează, nu mă apostrofează, nu se enervează măcar. Cu bretonul așezat strategic pe față astfel încât nimeni să nu-l vadă, fumează țigară după țigară și se învăluie în nori de fum. E pe punctul de a intra în grevă și de a se ascunde sub chador, asta dacă nu sunt de acord să plecăm pe Gliese amândoi imediat. Nu, nu vreau să fugim, nici el n-ar trebui s-o facă. Bine, și-atunci?

Să așteptăm să ajungem din nou în lanțuri pe Elbrus, cu pironul în piept și organele sfâșiate de păsărele antropofage? Chiar și Her, căci a fost implicat în toate aventurile, iar Madame Hera, stăpâna Olimpului, are o afinitate specială pentru el, de când a violat-o bărba-su, Zeus, pe mămica lui Heracle. Nici măcar Her nu o să ne mai poată salva, o să fie și el în lanțuri. De grija mea, Promy începe să se mobilizeze: trebuie să identificăm mijloace de a reacționa față de Antenuța și, totodată, pentru a avea o influență mai mare în Olimp. De ce nu și preluarea unor responsabilități? Trebuie să găsim ceva, e unica șansă. Poate că e timpul să recâștigăm Olimpul. Din dragoste și disperare.

Mai întâi, să evaluăm situația. De ce nu e Promy stăpân în locul lui Știi Tu Cine? Doamne ferește, Promy nu și-a dorit niciodată așa ceva, chiar dacă Zeus a fost convins că vrea să-l răstoarne și să-i ia locul. Așa gândesc stăpânii, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Promy a fost identificat, etichetat și condamnat ca ”dușmanul poporului”, îndată ce i s-a opus lui Zeus. A acceptat acest sacrificiu, nu și pe cel al puterii. Nu a mâncat niciodată căcat. Poate că ar fi trebuit să facă și sacrificiul ăsta suprem: să-și asume puterea, cu riscul de a înghiți o muscă, un gândac, o broască râioasă ori un porc (cu sau fără diplomă). Și Aragorn din ”Stăpânul Inelelor” s-a temut întotdeauna să preia puterea, preferând să fie perceput ca un paria și să trăiască precum un cerșetor, dar, în cele din urmă, a acceptat să devină rege, cu riscul de a mânca căcat.

– De ce nu ai făcut și sacrificiul ăsta, Promy? îl provoc. Degeaba le-ai făcut pe toate celelalte și degeaba spui că iubești oamenii cu disperare (deși nu înțeleg de ce, că nu merită). Trebuia să fii tu stăpân, cu riscul de a te transforma în Zeus. Îți pasă mai mult de sufletul tău decât de oameni. Ai fost, totuși, egoist.

Promy își suflă bretonul, oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el, îmi zâmbește amar și îmi aruncă o privire obosită, dezgustată, suspicioasă și, totodată, plină de reproș, cu aerul că nici eu nu-l las în pace. Într-un final, îmi răspunde cu glas sugrumat, forțându-se să articuleze fiecare cuvânt:  

– De ce nu ai vrut să fii tu stăpână, Ile? Nici măcar la fuckultate? Uite, dă tu un exemplu. Mai ai câțiva ani. Eu sunt nemuritor, mai aștept, am tot timpul la dispoziție.

Tac și las ochii în jos. Îmi vine să-mi dau și eu tot părul pe față ca el și să mă ascund. Eu chiar am încercat să fac politică direct, din interiorul unui partid. M-am implicat în timpul studenției, timp de aproximativ doi ani, dar am renunțat ulterior. Prea mult căcat, are dreptate Promy, asta într-o țară democratică (mă rog, cu o ”democrație originală”), nu în Olimp. Până și anul trecut, pe fondul resuscitării conștiinței civice, mă bătea gândul din nou să intru într-un partid, nou creat (pentru că restul nu-mi inspirau încredere), dar mișcările și partidele emergente nu mi s-au părut suficient de credibile. Poate că aș fi devenit membra unui partid/unei mișcări creat(e) de Nicușor Dan, președintele asociației ”Salvați Bucureștiul!”, surpriza pozitivă a alegerilor locale, dar nici asta nu s-a concretizat.

Să vedem ce zice și Her, poate că nu e totul pierdut. Excelent, el nu s-ar da în lături să fie ”stăpân”, măcar interimar... până la organizarea alegerilor: a mai mâncat căcat (a fost rege, dar și sclavul lui Euristeu), e, totuși, fiul lui Știi Tu Cine (chiar dacă nu are sânge pur, iar mama e muritoare), e mai flexibil, nu doar puternic, ci și echilibrat, inteligent, generos, deschis la minte, tolerant (cu excepția țigărilor și a mâncării de tip fast food, în special a ketchupului). Are un singur defect: iubește muritorii cu aceeași disperare prostească precum ”fra-su”, Promy. Sigur, prea bun pentru Olimp unde domină modelul talibanilor, dar toată lumea trebuie să facă sacrificii.  

***

Dacă strângem o ”armată” puternică (măcar ca ”Armata Salvării” de data trecută, cu Don Quijote și Bebe, Alex și Rocinante, Jill și Pegas, plus personaje potențial favorabile din Olimp ca Eros și Psyche, apoi Pan cu faunii, centaurii (Promy și Her sunt prieteni buni cu înțeleptul Chiron), titanii din neamul lui Promy aruncați în Tartar (precum Cronos, Reea, Hyperion, chiar și fratele lui Promy, Meneceu)) și invadăm Olimpul la momentul oportun (adică atunci când se uită stăpâna la ”Suleyman Magnificul”, se știe că Hera e mare fan), poate avem o șansă. Pe Hera o putem teleporta pe SPP1001 în timpul episodului, n-o să simtă nimic. În mod pur ”întâmplător”, îi va cădea sceptrul și acesta va ajunge la Promy care va trebui să fie foarte convingător până la sosirea lui Her cu ”armata”, adică să se așeze imediat pe tron și, la nevoie, să arunce cu fulgerașe.

O acțiune foarte democratică, nu? Însă nici pe departe la nivelul lui Madame Hera, soția lui Zeus, care a reușit performanțe aparte: l-a aruncat pe Hefaistos, fiul ei legitim, în prăpastie pentru că era prea urât ca să-l mănânce direct (de fapt, ambii părinți l-au azvârlit de pe muntele Olimp când era un bebeluș!) și s-a răzbunat crunt pe jde miile de muritoare violate de Știi Tu Cine și lăsate cu burta la gură, ba și pe pruncii lor, în loc să-i fie milă de ei.

De aceea se uită poate cu atâta interes Hera la ”Suleyman Magnificul”, probabil că se recunoaște în Roxelana-Hurrem, sclava din Ucraina, ajunsă stăpâna imperiului otoman, cea care a tras sforile mereu la palat și a uneltit ca moștenitorul legal al tronului, copilul rivalei sale, Mustafa, să fie ucis. Roxelana nu și-a dorit doar supraviețuirea, ci și controlul absolut, cu orice mijloace. La fel, Hera, eliberată de fratele ei, Zeus, din burta tăticului ei, Cronos, nu s-a mulțumit numai să supraviețuiască, ci a vrut puterea, de-asta s-a măritat cu Știi Tu Cine. Pe Her, fiul bastard al lui Știi Tu Cine, l-a posedat și l-a făcut să-și omoare proprii copilași într-un moment de nebunie, de-asta a acceptat Her să fie sclav la Euristeu și a împlinit cele 12 munci: îl chinuia conștiința pentru fapta comisă, deși Madame Hera era de vină. Nu degeaba e Hera zeița protectoare a familiei. ”Liber” aleasă.

În ce-o privește pe Antenuța, cum e foarte probabil să mă transforme într-o lighioană (mă rog să nu fie porc (cu sau fără diplomă) sau broască râioasă!), iar Promy nu știe antidotul, ne gândim să-l chemăm pe cântărețul din fluier din Hamelin. El cunoaște remediile pentru toate farmecele Antenuței, mă poate face la loc cum am fost instantaneu, și, de asemenea, o poate vrăji pe zeița înțelepciunii cu muzica sa: este capabil să-i cânte ceva absolut insuportabil care să o paralizeze. Promy a auzit că Antenuța are o fobie teribilă față de Inna, așa că îl vom ruga pe cântărețul din fluier să-i interpreteze ”Sun is up”. Asta va fi și parola, dacă picăm noi doi în gheruțele (delicat manichiurate, în stil franțuzesc) ale Antenuței.

Așadar, începem pregătirile. Vorbim cu cântărețul din fluier din Hamelin: nu e foarte ușor să negociem cu el, căci e drogat, pedofil și figurant ca o divă, dar până la urmă reușim să-l convingem să ne ajute, cu prețul unor vânturi de la Bebe, cu arome noi, originale și irezistibile. Când vom fredona ”Sun is up”, cântărețul își va face apariția imediat. În rest, Promy și Her se ocupă de tratative, pentru a pregăti terenul (eliberarea titanilor din Tartar, strângerea faunilor, centaurilor și zeilor favorabili etc.): la urma urmei, ”we are the 99%, occupy Olympus”!  

În seara cea mare, sub o lună imensă ca o caisă putrezită și stâlcită, de un portocaliu pedelist, Promy se roagă să nu apară Antenuța, să avem măcar acum un pic de liniște ca să ne putem concentra. Dar, exact când Promy deschide harta 7D de la iPhone 11 pentru a urmări mișcările trupelor, iar eu încerc să profit de moment pentru a bârfi cinci minute cu Jill din ”Brazil”, Antenuța, îmbrăcată tradițional cu o rochie lungă de un alb imaculat (croită chiar de ea) și cu coiful pe cap, vine și ne răpește pe toți, teleportându-ne (cu ajutorul coifului) direct pe Elbrus, locul preferat de distracție al lui Promy. ”Ia te uită, nu-i ajungea bruneta, acum a agățat și-o blondă! Și se distrează cu amândouă odată, am zis eu că băiatul ăsta, indiferent cât e de deștept și de drăguț, nu are caracter! Porcul!”, mormăie Antenuța. Imediat, ne pune pe toți în lanțuri. Slavă Domnului, fără piron, așa se mai poate respira (probabil că s-a gândit că există un risc mare ca eu și Jill să murim și să-i stricăm plăcerea, ea, spre deosebire de tăticuțu’, gândește, de aceea e zeița înțelepciunii). Și fără păsărele antropofage. Cel puțin deocamdată.  

Pentru început, Antenuța se repede asupra lui Promy, lovindu-l pe unde nimerește, cu o sălbăticie demnă de o zeiță a înțelepciunii. Unghiile ei tăiate scurt, lăcuite, impecabil manichiurate, se transformă în gheare metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale cu care sfâșie adânc pieptul gol al lui Promy. Sângele curge șiroaie, dar Promy nu scoate nici măcar un suspin. Unde-i Her cu săgețile lui înmuiate în veninul Hidrei din Lerna ca să ucidă păsările de pe lacul Stymphale? Aoleu, iar păsărele sau numai păsărici? Antenuța trece de la Promy la mine și mă bombardează cu raze laser din ochii de safir (cel puțin la fel de tăioase și ferbinți ca fulgerașele lui tăticuțu’). Eu, Promy și Jill suntem însă toți foarte hotărâți să nu-i spunem ce-i cu tăticuțu’. Oricum, în cel mai nefericit caz, a citit deja pe blogul meu unde e (ea știe să folosească noile tehnologii), dar nu poate ajunge acolo singură (știe să se teleporteze doar pe Pământ, cu ajutorul coifului). În același timp, Promy declară că preferința lui pentru muritoare este fermă și ireversibilă și că nu s-ar însura cu Antenuța nici dacă ar fi cu memoria ștearsă, în comă sau criogenat, ceea ce o scoate din minți pe zeița înțelepciunii.

Îngrijorat că timpul trece și că a început deja ”Sulyman Magnificul”, Promy îl cheamă pe cântărețul din fluier: ”Sun is up”, dar acesta nu răspunde. Ce naiba a mai făcut, pe unde mai umblă? Se termină ”Suleyman” și n-o mai putem teleporta pe Hera. Iar la Her nu putem apela, e ocupat să... ocupe Olimpul, și, oricum, nu are aceeași putere în fața Antenuței. Deodată, Antenuța ridică ramura ei de măslin (copacul ei simbol, cu care a ”cucerit” orașul Atena în lupta cu Poseidon) și mă transformă într-o omidă. Una micuță, de culoare incertă: maroniu-verzui-gălbuie. Ceva între diaree și borâtură. Era tot ce am visat: ori mă vindec de fobia de omizi, ori voi muri. Prima variantă e, într-adevăr, posibilă, dar a doua e foarte probabilă. Antenuța se pregătește să mă strivească în fața lui Promy. ”Sun is up!” Să vedem care fobie e mai mare: a mea de omizi sau a ei de Inna. ”Sun is up!” Degeaba, cântărețul din Hamelin nu mai vine. Mai târziu e prea târziu, vorba lui Promy. ”Forget Domani / For tomorrow never comes”. Antenuța zâmbește enigmatic precum un Sfinx. Sandaua ei se apropie de mine tot mai mult, implacabil, uriașă și amenințătoare precum un tanc. Un strop de sânge fierbinte cade de pe talpa ei peste mine, masiv ca un meteorit. Presse-papierul s-a făcut țăndări (cine zicea că e ”unbreakable”?), Zidul se prăbușește iar peste mine. 10, 9, 8, 7, 6, 5... ”Let me breathe!”

În sfârșit, cântărețul apare, cu privirea rătăcită, împleticindu-se la fiecare pas. Are ochii injectați, pupilele dilatate și nasul roșu, umflat, pe punctul de a exploda și a ne împroșca pe toți. Fornăie suspect. Deși nu prea vede pe unde merge și se împiedică în mod constant atât din cauza drogurilor, cât și a hainei sale cenușii, prăfuite, lungi până în pământ, cântărețul apucă să mă ridice de pe jos în ultima secundă, înainte să mă storcească Antenuța, apoi rostește o formulă magică și mă face la loc cum am fost. Așadar, nu s-a terminat, telenovela continuă. Apoi, începe să-i cânte Antenuței ”Sun is up” cu înflăcărare, iar aceasta împietrește de parcă ar privi-o însăși Meduza (na, că blestemul s-a întors împotriva ei). Cântărețul zâmbește satisfăcut, o preschimbă și pe ea într-o omiduță (albă ca zăpada, e doar virgină) și îi eliberează pe Promy și pe Jill. Îl îmbrățișează pe Promy cu multă pasiune, de parcă nu l-a mai văzut de mii de ani și, într-un acces de entuziasm (are și el o fobie... de fete bătrâne, mai ales de cele care nu țin pasul cu moda și nu știu să aprecieze o melodie interpretată de Inna), se pregătește s-o calce pe Antenuța, numai că Promy o smulge la timp, o ascunde într-o casetă de bijuterii... zdrăngănele de-a mea și țipă la marele artist din Hamelin (după formula cunoscută: numărul de decibeli crește direct proporțional cu apropierea deadline-ului):

– Ce-ai făcut, mă, amețitule, pe unde ai umblat?! E târziu. Ile era să fie călcată de Antenuța, iar eu să fac infarct. Se termină episodul din ”Suleyman” și gata, totul e pierdut. Poate că deja e prea târziu. Iar tu nu mai pupi nicio aromă specială de la Bebe.

Cântărețul mărturisește încântat că a ajuns din greșeală la Singapore, în căutare de turism sexual cu minori. Promy se enervează și l-ar muștrului bine (din motive atât morale, cât și manageriale), dar nu mai e timp. Mă dă pe mine repede cu crema reparatoare cu ambrozie și nectar ca să se vindece rănile, deși situația nu e așa de gravă ca data trecută. El nu vrea să fie uns cu cremă: e târziu, nu e nimic grav, și, la urma urmei, mai bine să-l vadă Olimpul cu un ochi vânăt, nasul tumefiat și buzele însângerate, să înțeleagă odată de ce abia așteaptă să se însoare cu Antenuța.

***

Ne teleportăm în ultimele minute ale episodului (cu tot cu Antenuța-Omiduța). În vârful Olimpului, pe Mytikas, tronează Madame Hera, îmbrăcată cu niște pantaloni mulați aurii și o cămașă bleu de tip office descheiată, lăsând să se vadă un maieu înflorat, un lanț greu de aur cu diamante și o broșă imensă cu smaralde și rubine. Poartă o pălărie mov, înaltă, cu pene de struț multicolore pe cap și papuci din blăniță de iepure siberian în picioare, ultima modă. Pare înțepenită... din cauza scaunului incomod, dar și a lui ”Suleyman Magnificul”: urmărește complet transpusă telenovela. Mai e puțin, trebuie să ne grăbim. Ajuns lângă Hera, Promy o teleportează imediat, parcă fără nicio ezitare, pe SPP1001. Cred că se grăbește atât din motive de timp, cât și pentru că nu mai suportă să-i contemple îmbrăcămintea. Cu siguranță, fetele bătrâne și de modă veche ca Antenuța sunt preferabile. Apropo, Hera nici nu și-a dat seama că a fost o revoluție! ”A fost sau n-a fost?” Măcar să fi făcut și ea o scenă de tip ”Moare regina Cleopatra!” sau ”Moare Kim Jong Hera!” Așadar, Promy ia imediat sceptrul cu fulgerașe căzut din mâinile stăpânei, se așază pe tron și-i salută pe zeii olimpieni pe un ton aparent calm și detașat:

– Dragii mei, mă bucur că vă revăd. Mă rog, vorba vine. Ia uitați-vă ce surpriză, nu? Tăticuțu’… Știți Voi Cine a avut dreptate că vreau să-i iau locul. Chiar asta am făcut. Vă rog să veniți cu toții să vă închinați noului stăpân... mie, la o distanță igienică de 10 de metri, să nu îndrăznească nimeni să se apropie mai mult! Nu mișcați, am sceptrul cu fulgerașe și nu voi ezita să-l folosesc. Ares, te-am avertizat, pe tine o să te lovesc de trei ori că procesezi mai greu! Hermes, nu mișca, știu că nu ai niciodată stare până nu mă umpli de bale de bucurie, dar acum te vei abține! Bine, dacă îți plac fulgerașele... Ca pe vremea lui tăticuțu’ săracu’. Hades, ce ți-am spus, de ce nu mă asculți!? Artemis, nu pot să lovesc o domnișoară, cred că pe tine te va atinge altă săgeată... a lui Eros: te vei îndrăgosti de cântărețul din fluier. A, și am uitat să le prezint pe cele două muritoare de lângă mine: la dreapta mea, bruneta e Ile din Titan, iar la stânga, blonda e Jill din ”Brazil”. Cred că lipsește o roșcată. Ăsta de la picioarele tronului e cântărețul de fluier din Hamelin, artist de renume. Dacă nu știți unde-i Hamelin, dați un search pe Google Maps. Și vă rog să vă uitați ce mi-a făcut ”nevasta”, Antenuța-Omiduța... E aici în cutie. Cum se zice în manele, are ”tracțiune mare”, ”caroserie nouă, kilometri puțini”... sau chiar 0, e ”foarte sălbatică, așa e din fabrică”, ”are basul tare, are difuzoare” și ”temperatură mare... între picioare”. ”Mișcă-mișcă din buric, Olimpule!” Dansează pentru mine! La distanța igienică de 10 metri, am spus! ”Haide, Promy, ia-o acasă! / N-o iau că-i periculoasă.” Să mă înțelegeți de ce prefer muritoarele.

După circa o jumătate de oră, apare și Her cu ”armata”. Răsuflând ușurat, Promy îi predă tronul și sceptrul, în uralele mulțimii. Her ne îmbrățișează pe toți cu putere, gata să ne sfărâme. Poartă blugi rupți, mulați și un tricou albastru, strâmt (branduit ”Occupy Olympus!”) care îi pun în valoare corpul musculos. Promy îi face cu ochiul (cel stâng, rămas intact), de un albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” și-i spune încet, la ureche:

– Bine ai venit, frățioare! Dacă mai întârziai un minut, mă anchilozam mai rău ca pe Elbrus (pe care, fie vorba între noi, am avut plăcerea să-l vizitez iar, știi că ador călătoriile). Uite, frate, o să-ți fac un tron ca lumea: directorial, rabatabil, reglabil, ergonomic, cu mecanism cu balans, din piele, nu porcăria asta, eu am înțepenit de tot. În schimb, te rog ceva: să te abții deocamdată să dai o lege anti-fumat, anti-ketchup ori anti-pizza!

– Promy, voi interzice fumatul, pizza și ketchup-ul doar în sala tronului, în rest sunt permise. Deocamdată. Nu vezi? Ne-au împânzit fast-food-urile și, la urma urmei, chiar și produsele noastre tradiționale, ambrozia și nectarul, sunt foarte nocive, cu atâtea glucide  – de zece ori mai dulci ca mierea! Te rog să le verifici anual glicemia și colesterolul olimpienilor la laboratorul tău.

– S-a făcut, dar să interzici numai fumatul clasic în sala tronului. Te rog să-l permiți pe cel electronic. Și să nu aud cumva de măsuri anti-alcool, ce, suntem fundamentaliști islamici? Iar aliații noștri s-ar supăra foarte tare. Să știi că, dacă îmi ajunge la ureche așa ceva, vin la ședință cu chadorul în semn de protest. O să fie manifestații mai mari ca în Turcia anti-Erdogan, îl aduc și pe Suleyman în persoană.

– Bine, Promy, fumatul electronic e acceptat în sala tronului. Deocamdată. Consumul de alcool – permis și el. Deocamdată. Dar poate dau o lege anti-depresie: cine e depresiv va fi exilat pe SPP1001.

– Depresiv, ai? OK, știu un leac perfect pentru depresie. Nu de alta, dar eu am inventat medicina.

Promy scoate rucsacul și se apucă să scotocească febril prin el. În câteva secunde, ia de acolo o pungă de bruschete Maretti cu pizza și începe să crănțăne în fața tronului. Adulmecă și linge îndelung, răvășit de dorință, fiecare felie înainte de a o ronțăi lent, savurând-o pe deplin. Geme de plăcere și simulează orgasmul.

– Ce mănânci acolo, frățioare? sare Her.

– Ah, Maretti cu pizza, Her! Ah, Maretti cu pizza! Aaah! Ce, mă exilezi pe SPP1001?

– Nu, Promy, vreau și eu!

– Nu împart Maretti cu tine, Her, ia-ți laba de pe ele!

Văzând că n-are nicio șansă să ajungă la Maretti, Her se întoarce spre public, își dă părul lung, auriu pe spate, își flutură mâinile și zâmbește larg, arătându-și dinții de un alb orbitor. Toți îl aclamă. În aplauzele publicului, Her își rostește discursul de înscăunare: ”a venit timpul schimbării, we are the 99%, puterea e în mâinile noastre, e un act de justiție, v-am salvat de dictatorul ăla care ne-a terorizat, ne-a vândut nectarul pentru o plasmă și a luat ambrozia de la gura copiilor noștri, ați văzut ce-a făcut guvernarea dezastruoasă de dinainte, ce corupție, ce șpăgi, ce taxe și impozite, ce tiranie, începe o noua eră pentru Olimp, a venit timpul schimbării...”

După cinci minute, Promy se strâmbă de dezgust și-mi dă coate:

– La-la-la, bla-bla-bla. Hai să plecăm, Ile! Mai bine îmi cânți ”Odă pentru Kim Jong Ile” aia a lui fii-tu: ”Cât de tâmpită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de proastă și de nesmițită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de rea și de perversă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de dobitoacă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de ticăloasă și de dusă ești tu, Kim Jong Ile! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!” Haide, Kim Jong Ile, Olimpul ăsta nu e prea departe de oamenii din Neanderthal, nu cred că mai e cazul să mergi acolo. Și trebuie să culegem iarbă pentru Antenuța. Nu mânâncă decât iarbă bio, Sophia Aletheia Gingo Biloba Omega 3 Q10 Probiotic 10 Bifidus 8 Multivitamin Lutein Taurine Lecithin L-Tyrosine Glutamine L-Carnitine.... ăsta e doar începutul, să spui numele buruienii ăsteia  durează mai mult decât Congresul ONU sau al enților și numai cântărețul din fluier poate să-l pronunțe. Să căutăm ceva de băut pentru aliații noștri aleși, Pan, Chiron, Eros et co., că doar n-o să-i servim cu bere la pet de-a ta, Ile. Dacă vrei să-i chemăm în Titan, la București, dă mopul ăla jos de la intrarea în holocătărie, o să se împiedice Eros de el și te face să te îndrăgostești de ”Motanul Felix”. De Antenuța mai scapi, dar de Antenuțele lui ”Felix” nu, n-ai nicio șansă, vrei să ajungi în gura lui Gâdea, Badea și Ciutacu? Mai bine o țintește Eros pe Antenuța-Omiduța să se îndrăgostească de altcineva, de Pan de pildă, că-i destul de sălbatic... pasional pentru ea și-i poate face dedicații la nai. Săraca Antenuța e disperată rău, are ”temperatură mare între picioare”, mai ales acum că are atâtea! Și, la sfârșit, vreau să savurez din nou liniștea, măcar pentru 5 minute, să fiu iar fericit. În brațele unei muritoare.