Examen cu Big Brother. Vol. 2 IX. Apel către Big Brotheri

După ce termin de povestit coșmarul cu Promy, în ciuda mângâierilor și încurajărilor lui, mă cufund într-o tăcere adâncă. Timp de o săptămână nu mai spun nimic, degeaba încearcă Promy să scoată de la mine măcar un cuvânt, nu mai fac efortul nici să-i răspund monosilabic. Nu mai am chef să mănânc (nici plăcintă cu vișine de la mama), nici să beau ouzo, să fac dragoste, să înot, să explorez oceanul, să ascult muzică sau să dansez. Nu vreau nimic. De-abia mă târăsc până la toaletă și înapoi pe plajă. Zac pe șezlong la nesfârșit, cu privirea rătăcită, piciorul stâng răsucit sub mine, mișcându-mi piciorul drept în gol, la început mai alert, apoi din ce în ce mai slab până înțepenesc complet, într-o poziție nefirească și incomodă, ca madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Dar nu mai simt nimic. Doar o senzație de deshidratare teribilă care persistă în ciuda ceaiurilor de mușețel și limonadelor pe care le beau în continuu. Nu știu, nu înțeleg, m-am purtat ”așa cum trebuia, nu cum era recomandabil”, Promy a fost mândru de mine, iar eu ar fi trebuit să fiu fericită. Însă, nu, nici urmă de fericire, ci doar o epuizare cumplită și o dorință vagă de sfârșit.

Promy se străduiește, cu răbdarea lui titanică, să mă facă să râd, apoi să mă culce:

– Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te! Oricum, ca să te trezești, trebuie să dormi mai înainte. Logic, nu? Te rog! Fac un pariu pascalian că te culci. Pe o sticlă de votcă. Și-așa ai să-mi dai 32. Uite, apropo de votcă, ăștia de la Stalingrad sunt bine promovați, nu vor și ei, băi, nene, să sponsorizeze cultura, ca să nu ne mai țigănim la Bebe, nașul-zân de la bancă, să ne acorde un împrumut nerambursabil? Măcar 100 de sticle de votcă să ne dea, așa îți poți plăti și tu datoria. Ce să mai vorbim de bruschette, marele titan Prometeu are orgasme cu Maretti! Să ne doneze și nouă 1000 de pungi de Maretti cu pizza, eventual încă 500 și cu măsline, din ăla care îți place ție. Cu 1500 de pungi de Maretti și 100 de sticle de votcă, supraviețuim ceva vreme. Ba chiar, ”trăim bine”. Hai să numărăm acum bruschette Maretti (în loc de bani sau minute și secunde) și să mergem la culcare! Ah, Madame Dezastru, cred că prefer să salvez lumea încă o dată decât să te culc pe tine. Nu știu de ce am numai taskuri din astea imposibile. Vorba lui guru Minune, câine blestemat și el. Dar un titan nu renunță niciodată. Haide, Ile la culcare, te rog, ascultă Vocea Rațiunii! Ascultă sfatul medicului!

– M-m-m-me-me-di-di-cul ă-ă-ăsta îi tratează pe toți, mai puțin pe el însuși, dottore, bolborosesc cu greu, fără să mă mișc de pe scaun.

– Medicul e cel mai fericit când pacienții îi urmează sfatul. Ăsta e începutul terapiei pentru el.

– Medicului ăstuia, la fel ca lui Dumnezeu, i-au cam ieșit greșit experimentele cu ființele ”raționale”, dottore, spun printre dinți. Nici tu nu mai creezi acum decât fluturași, libelule și, eventual, musculițe din alea drăgălașe... Drosophila Melanogaster. Ah, dottore, de ce nu produci un virus letal pentru toate ființele ”raționale” de pe Pământ, ca să-și găsească liniștea (că, oricum, suferă neîncetat), să dispară, să rămână numai plantele și animalele (mai puțin distructive și fără păcat)?!

– Și cu centaurii și faunii ce facem? Cum îi clasificăm? S-o întrebăm pe Tonciu, că se pricepe la biologie? Măi, Ile, dacă ființele raționale sunt, de fapt, niște bestii, nu ar trebui să rămână și ele pe Pământ, în virtutea dreptului la existență al tuturor animalelor? Doar n-o să fac discriminare tocmai eu. Logic, nu? Și, dacă te răzgândești și vrei să fie pe Pământ numai plante, mă tem că, invariabil, vor supraviețui și titanii, doar se știe că titanii sunt legume mutante de 40 de kile. Haide măi, Ile, mai ai un pic și ajungi ecologistă fundamentalistă ca Noe din filmul ăsta hollywoodian recent, mă refer la Noe vegetarianul anti-corporatist, preocupat de un mediu sustenabil, populat cu animale și plante, dar fără oameni. A vrut să salveze în arca lui numai diversitatea specifică, însă de oameni nu i-a păsat, erau răi, poate pentru că exploatau minereuri sau, și mai grav, mâncau carne. Cam taliban și el, nu? De fapt, nici nu prea mai avea ce să salveze, oamenii distruseseră deja Pământul, cu tot cu plante și animale. Bine că n-a auzit Deu ce-ai spus! Crezi că fii-miu a stat înainte de potop să adune șopârle, șerpișori, viermi, râme și gândaci ca să salveze diversitatea specifică? Nu, nici vorbă, s-a concentrat asupra construcției bărcii și asupra supraviețuirii sale. Cu ajutorul învățăturilor mele, Deu a reușit să învingă nu doar potopul, ci și să relanseze civilizația umană, creația mea, pe care am văzut-o cu ochii mei înghițită de puhoaie, la ordinul ”stăpânului”. Asta era miza. Când eu n-am mai putut, Deu a preluat focul meu sacru și nici potopul n-a putut să-l stingă. Ce e cu tine, Ile? Ce ai? Devii mai paranoică decât mine? Mare noroc pentru tine că suport competiția. Scuză-mă, Ile, descoperi monștri din mlaștină peste tot și nimic altceva, vezi că te faci urâcioasă ca marele intelectual Aligică, parcă ați fi amândoi născuți la PMS.

– Promy, lasă vrăjeala! Bine, dacă nu vrei să procedezi așa și o ții langa cu faptele bune ca un titan căpos ce ești, du-mă în Olimp și dă-mi brânci în prăpastie, că eu n-am putere nici să clipesc. Cum i-au dat părinții, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus, lui Hefaistos (de două ori) pentru că era prea urât ca să-l mănânce.

– Crezi că ai ajuns și tu prea urâtă ca să fii mâncată direct? Păi, Ile, așa-ți trebuie dacă nu vrei să dormi somnul de frumusețe!

Degeaba, Promy! Parcă s-a rupt ceva în mine acum. Florile de liliac au fost călcate în picioare și strivite de sandalele alea ridicole, înaripate, din aur. Floarea de cactus de pe Gliese, de un albastru luminos și ireal, a rămas numai un ciot: i-au smuls pe rând petalele și spinii. Trandafirul răsfățat al Micului Prinț a fost udat doar cu scuipat și borâtură. Născut din spuma balelor. ”Trăiască flegma în care m-am născut!” Oceanul are apele grele ca de plumb și alunecoase precum clapele pianului la care dădeam examen când eram la școala de muzică. Mă electrocutează, mă expectorează și mă azvârle înapoi în Zid, izbindu-mă de el sălbatic, fără milă. Ajunge! Roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet... Plouă torențial cu culori țipătoare, înțepătoare ca cioburile de presse-papier, sfredelitoare ca durerile de dinți și cu un iz respingător. Culorile curcubeului cu miros de halenă se amestecă obscen până ajung o pastă albicioasă, subțire și lipicioasă, cu aspect scârbos de salivă.

Năucită, mă târăsc înapoi la ocean și mă arunc în valuri, însă nu mai pot înota, apa a devenit un ocean de cioburi de presse-papiere de peste tot din univers. Un ocean de suflete moarte. Cioburile îmi perforează epiderma și îmi străpung carnea. Sunt ciuruită, dar nu mai simt nimic, de parcă aș fi anesteziată. Nu mai percep decât mișcarea lor continuă, browniană, dansul lor bezmetic și deznădăjduit ca o îmbrățișare titanică. Ar trebui poate să binecuvântez ploaia de cioburi și să le las să mă sfârtece în tăcere, la nesfârșit, însă, în clipa asta, vreau să se termine. Am dreptul la întuneric și la liniște. Ca o dovadă în plus, coralul albastru fosforescent din Ataraxia, pus de Promy în presse-papierul meu, și-a pierdut și el strălucirea. Nu, presse-papierul meu nu a fost spart, nici agentul Smith din ”Matrix” n-o poate face: e puternic, construit profesionist de Promy din material de calitate de pe Gliese... ”unbreakable”. Doar că în acest moment e descărcat, iar eu nu mai am lacrimi pentru el. Ochii mei sunt arși și pustiiți ca deșertul Exopotamiei. Și la ce bun să-mi păstrez presse-papierul când toate celelalte sunt sfărâmate? Cui prodest? Cui protest?

Mi-e rușine. Insuportabil de rușine ca atunci când am venit din Iranul fundamentalist islamic înapoi în România și nu vroiam să beau, să deschid netul, să dau jos chadorul sau să ating nici măcar pisica. Ori cum reacționează Promy când mergem de pe Pământ pe Gliese: se încuie în bungalou, zace pe jos, se zvârcolește și-și bagă singur pumnul în gură până la cot (dacă interacționează în mod accidental cu un localnic, nu spune nimic, nici de pe ce planetă a picat). Dacă mai simt ceva, numai asta e: rușine. Mi-a mai fost îngrozitor de rușine și când Iliescu a chemat minerii la București, să apere democrația de ”golanii”, ”fasciștii” și ”drogații” din Piața Universității ori când a ajuns Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale, în anul 2000, așa că am fost obligată să-l votez pe Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, încă președinte de onoare al unui partid (întotdeauna crimele politice se premiază, nu se pedepsesc, logic, nu?).   

Acum, parcă s-a rupt ceva în mine și continuă să mă frângă, lent și dureros, fără speranță. Mi-e rușine să fiu fericită și să trăiesc când alții nici măcar nu supraviețuiesc. În acest moment mi-e atât de rușine încât aș vrea să mă evapor ca fostul meu șef-fantomă în spatele unor Ziduri inexpugnabile, să nu mă mai găsească nici Obama. Însă nu știu dacă am dreptul s-o șterg așa, să-l las pe Promy săracu’ singur cu 12 zei și 7 miliarde de monștri de pe Pământ (fie și susținut de echipa lui postmodernă), fără să-i fi dat înapoi măcar una dintre cele 32 de sticle de votcă pe care le-a câștigat la pariuri. Hm, de fapt, nu eu sau alte ființe raționale ar trebui să dispărem, ci Big Brotherii (din funcții măcar). Să mai sper că eternitatea nu durează prea mult, ci maximum două mandate? Nu mie și lui Promy ar trebui să ne fie rușine, ci vouă, Big Brotherilor de peste tot. Voi sunteți adevărații vinovați, nu Al Gore. Voi ar trebui să fiți pedepsiți, nu noi. Big Brotheri de pe Pământ, vorbesc cu voi pentru ultima oară, deși mi-am propus să nu mai fac asta niciodată, din dragoste și disperare:

APEL CĂTRE BIG BROTHERI

Fiți și voi o dată nebuni, dezlipiți-vă fundul de tronurile voastre (scaune imperiale sau directoriale), nu vă mai ascundeți în spatele Zidurilor (de palate sau de zgârie-nori), ieșiți afară și faceți o baie de mulțime, cu riscul să vă scuipe cineva!

Fiți și voi o dată fraieri, azvârliți măștile de ”smiling face”, de bărbați adevărați sau de zei intangibili, arătați-vă fața umană și priviți-ne în ochi, de la egal la egal, nu de sus!

Fiți și voi o dată băgăcioși, plantați un copăcel, reciclați, ajutați o bătrânică să traverseze strada sau cumpărați o ciocolată unui copil sărman, fără să televizați acest lucru sau să postați filmul/poza pe youtube sau pe pagina de Facebook!

Fiți și voi o dată dezastre la imagine și nu vă mai filmați pupând icoane, nu mai mințiți la televizor, nu mai donați bani furați, nu vă mai dați singuri diplome, nu vă mai faceți statui și nu mai participați la marșuri anti-terorism, pentru pace sau la proteste pentru libertatea presei!

Fiți și voi o dată gunoaie și strângeți mâna bătătorită de muncă a unui om simplu care v-a huiduit ori a unui intelectual care v-a criticat!

Fiți și voi o dată câini răi, nu vă mai automedaliați pentru genociduri și masacre și nu-l mai condamnați pe Al Gore, ci doar pe voi înșivă!   

Fiți și voi o dată viermi de trădători, aprindeți o lumânare pentru cei pe care i-ați masacrat și rugați-vă pentru sufletul lor! Mergeți la mormântul lor, la groapa comună sau de gunoi unde i-ați aruncat, plecați-vă capul smeriți, îngenunchiați și cereți-vă iertare, cu ochii în lacrimi.

Știu că sunteți în stare să-l jupuiți pe Dumnezeu de viu și să-i mâncați coaiele, dar fiți și voi o dată zdrențe și pămpălăi, nu mai împușcați lebede la revoluții, nu mai smulgeți petalele florilor albastre de cactus și nu mai spargeți presse-papiere! Nu mai împroșcați oamenii cu balele fundamentalismului vostru, mai corozive ca acidul sulfuric sau lichidele de fracturare. Nu ne mai sufocați cu gaze lacrimogene sau gaze sarin, lăsați-ne să respirăm!

Fiți și voi o dată catastrofe la matematica puterii și calculați ”2+2=4”! Dați casa de copii ”Pământ” înapoi oamenilor și nu-i mai faceți să se simtă exilați oriunde s-ar afla!

Nu ne mai înghețați proiectele și nu ne mai ucideți poveștile.

Nu ne mai furați timpul, lăsați-ne să ne ghicim singuri viitorul.

Mai târziu e prea târziu.

Dar ăsta nu e decât un nou ”Apel către lichele”, cum era cel al lui Liiceanu către profitorii și forțele de represiune ale regimului comunist, imediat după Revoluție, și care a avut impact asupra oricui, numai a voastră nu. Citez din apelul lui Liiceanu (pentru oamenii obișnuiți, cu bun simț, cei mulți și înțelepți, victimele voastre, nu pentru voi, căci voi nu o să înțelegeți nimic, ci o să respingeți vehement textul, asta în măsura în care vă veți pierde timpul pentru a-l lectura): ”Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. (...) Renunțați la alibiuri morale, spunându-vă ca ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din cand în cand binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditatitivi. Și aprindeti o lumânare pentru cei morți și pentru voi. Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Tata, săracul, spunea mereu că oamenii răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Din păcate, mă tem că sunt unii răi pe care puterea îi va face și mai răi, dacă nu-i oprim.

Dragi Big Brotheri, îmi pare rău, dar cred că o să vă fie rușine când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet.

În filmul georgian ”Căința” al lui Abuladze, o femeie, victimă (împreună cu familia ei) a abuzurilor politice, dezgropa sistematic cadavrul dictatorului, după moartea acestuia. Așa trebuie să procedăm? Să vă dezgropăm cadavrele ca să vă atragem atenția și să observați ce se întâmplă în jurul vostru? Îți vine să urli, Promy? Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o odată! Urlă, Promy, în pustiul Exopotamiei! Dacă ți-ai șterge memoria (așa cum fantazai sau tânjeai uneori, deși conștientizai că nu e fezabil, nici corect), ai plonja acum în portalul infernului și ai asculta urletul de durere al Pământului, ai intra în comă în trei secunde. Ai retrăi la nesfârșit, fără să înțelegi nimic, dar fără să te poți smulge de acolo, coșmarul suferinței unui copil azvârlit într-unul dintre infernurile de pe Pământ. Poate chiar pe cel al nepotului tău, Bebe junior, care se va naște curând... în lanțuri, natural born bound, God created bound, evident, și-și va începe copilăria în Tartar. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Examen cu Big Brother Vol. 2. VIII. Oprește timpul și aruncă-te cu mine în abis!

Cineva aprinde, totuși, lumina... lumina soarelui și mă trezesc înapoi pe plajă, la malul oceanului. Ah, ce bine, a fost doar un coșmar, Promy e aici, lângă mine. Îl strâng în brațe cât pot de tare, parcă nevenindu-mi să cred că-l regăsesc. ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Dar coșmarul a părut mai real decât tot ce-am trăit până acum. Încă în stare de șoc, ținându-l pe Promy de mână, scuturată de spasme și palidă ca un cadavru, îi istorisesc, cu vocea stinsă, ce s-a-ntâmplat.

În timp ce-i povestesc, realizez brusc: bărbatul cu lira, medaliile de aur, costumul larg și zâmbetul lui chinuit era Apollo cu chip de decan al fuckultății, însoțit de muza lui preferată, Caliope-secretara. Femeia cu ochi incolori și fața inexpresivă, îmbrăcată într-un maieu înflorat, purtând colanți aurii și papuci din blană de iepure siberian, era Madame Hera cu înfățișarea unei cliente mai vechi (care-i făcea competiție zeiței la inteligență, competență, bunăvoință și respect). Aceasta se considera stăpâna mea și a avut meritul de a mă băga în comă pentru mai bine de un an, în urma unui proiect de cercetare de piață, cumva și din cauza lipsei de implicare a șefului meu de atunci (poate că tocmai de-aia a ajuns sărmanul necontactabil, fugea de ”stăpâna” și se ascundea atât de bine că nu-l mai găsea nici Obama).

Bărbatul suspect cu sandalele lui aurii, înaripate, inițiatorul spectacolului și maestrul de ceremonii, era Hermes, dar avea figura violatorului care mă atacase în lift, cu ani în urmă, pe la sfârșitul liceului. Violatorul își asumase riscul de a fi surprins de locatari și pândea în lift, așteptându-și prada cu o răbdare titanică, tremurând de frică și salivând de poftă. Îndată ce am deschis ușa liftului, a sărit pe mine, m-a amenințat cu cuțitul, m-a pocnit de îmi curgea sânge din nas, și-a scos scula și a început să se frece de mine ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Iar eu, pur și simplu, mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Nu simțeam decât o senzație oribilă de paralizie și neputință pe care eram incapabilă s-o gestionez.  

Întocmai ca-n povestirea lui Poe, ”Puțul și pendulul”. Acolo, condamnatul așteaptă încremenit să-l sfâșie pendulul Inchiziției. Acesta coboară spre el lent, implacabil, în timp ce deținutul își numără minutele și secundele de viață rămase. Din cauza fricii și a fatalității pedepsei, nu doar corpul lui e captiv, ci și mintea. Și exact asta îl ține prizonier. Ca să scape, mai întâi trebuie să-și elibereze mintea, apoi corpul. Dacă nu-și învinge groaza și neputința, îl despică pendulul Inchiziției. În cele din urmă, prizonierul Inchiziției din povestirea lui Poe reușește în mod ingenios să-și elibereze mintea, apoi și corpul și, astfel, să supraviețuiască. Doar cei care-și păstrează mintea liberă, lucidă și reacționează mai au o șansă.

Eu una, deși în stare de șoc, incapabilă să mă adun și să opun rezistență, am avut noroc că violatorul din lift era și el foarte speriat: când a auzit strigătele vecinilor și lătratul câinelui meu, Charlie, care simțise ceva în neregulă, a luat-o la goană. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift împreună cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar, când m-am dus la poliție să reclam cazul, au făcut pe ei de râs: tentativă de viol, ce-i asta? Nici măcar un viol în toată regula. O reacție responsabilă, previzibilă, de altfel, în România. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift (o biată bestie înfricoșată, un sărman animal hăituit care nu conștientiza ce făcea și îmi inspira chiar milă), ci doar față de autorități.

Scurt timp după incidentul din lift, surprinzător pentru mine (care constatasem atunci indiferența autorităților), am descoperit cât de zeloși pot fi polițiștii în timpul unei anchete. Unei prietene i se furase geanta, la mare, în vacanță, așa că am reclamat amândouă cazul la poliție. Autorul jafului, un puști de 15-16 ani, a fost prins rapid și adus la secția din Costinești. În fața mea și a prietenei mele, cinci polițiști au sărit pe băiatul acela, snopindu-l în bătaie. Eu nu am putut suporta să asist pasivă, am intervenit, i-am oprit și am preluat eu ancheta, într-o altă formă: am vorbit cu băiatul, acesta, sărmanul, a recunoscut imediat că a furat și a spus unde ascunsese geanta prietenei mele. Apoi, pentru prima și ultima dată în viață (sper), i-am luat la rost pe polițiști și le-am ținut ”o predică de Nana”, exact ca mătușă-mea.

***

La sfârșitul poveștii, Promy mă îmbrățișează, cât poate de delicat și de tandru, ca să nu mă tulbure și mai mult. Îmi mângâie părul negru, lung, desfăcut și lăsat în valuri pe spate, mă sărută ușor pe gât și mă privește cu un aer îndurerat și speriat, dar, în același timp, fericit și uimit. Ochii i s-au umplut de lacrimi:

– Ai văzut, Ile, cât de mult mă iubești acum? Ai făcut totul din dragoste pentru mine! Ai reușit să înfrunți singură toți Big Brotherii din lume. Îți mulțumesc! Mai am un pic și-ți zic o odă... ”Odă pentru Kim Jong Ile”! Nu, fără Kimi... Jos Kimii și Big Brotherii de peste tot! Nu-mi vine să cred cât de mult mă iubești. Aproape că-mi faci competiție. Mare noroc pentru tine că mie îmi place competiția.

– Am făcut-o din dragoste și disperare. Nici mie nu-mi vine să cred, dar nu mai rezistam mult, mi-era teamă că te voi trăda, Promy, șoptesc eu.

– Dacă se întâmpla asta, în condițiile date, nu era nimic grav, nu erai tu de vină, înțeleg foarte bine, știu ce înseamnă.

– Promy, m-m-mi-e-e-e-ra t-t-tea-mă că... or... or... să-mi spargă presse-papierul și îmi voi pierde sufletul, murmur îngrozită.

– Cum să ți-l spargă? E făcut de mine din material de calitate, de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale. Nu ți-am zis că nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge, darămite niște Big Brotheri din Olimp și de pe Pământ care se cacă pe ei de frică să nu-și piardă scaunul de sub cur? Dacă vrei, îți dau pentru el și garanție pentru eternitate, cu ștampilă și semnătură. Este singurul lucru pe care pot să-l garantez.

– Nu-i nevoie, Promy, am încredere în tine și în Dumnezeu. Și vă iubesc pe voi, nu Big Brotherii.

– Trebuie să ai încredere și în tine. Ai văzut că se poate.

– O să încerc. Ah, Promy, a fost oribil. Mi s-a părut mai real ca orice. Big Brotherii... toți au sărit pe mine și m-au torturat până am murit.

– Da, e oribil, într-adevăr. Îmi pare atât de rău, Ile... Totuși, gândește-te ce bine e să poți să trăiești și apoi să mori! Ce mi-ar plăcea și mie! Eu nu am parte nici de una nici de alta. Și să ai la sfârșit o înmormântare! Ce m-aș bucura să scap de agonia asta perpetuă și să mi se organizeze o înmormântare adevărată, chiar și televizată la OTV! Miliarde de oameni au fost masacrați și aruncați la groapa comună, fără să știe nimeni nimic de ei, e mare lucru să ai o înmormântare. Și să plângă cineva după tine. Masacrele Israelului în Gaza i-au stors lacrimi lui Chris Gunness de la ONU, dar chinurile mele nu. Nu încă. Mai știi filmul ăla al fraților Coen, ”A serious man”, cu evreul la înmormântarea căruia plângea amanta, nu nevasta? Aș fi vrut să verse și pentru mine o lacrimă amanta! Nu bestia aia mare, neagră și cu coarne.  

– Băi, Promy, ție chiar ți-a intrat în cap c-ai drepturi! Care amantă? Misterioasa secretară asiatică de care vorbeai la un moment dat, muza Thalia, Pandoruța, Antenuța sau vreo sirenă de pe Gliese? Bine, Promy, dacă-ți plânge amanta la înmormântare, o s-o bântui la nesfârșit! Măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Să vedem dacă reușește să agonizeze în parametri optimi. Dar, spune-mi, cine era fata aia brunetă, cu părul prins în coadă și hanorac, care semăna cu mine și a intervenit?

Așezat într-un șezlong clasic, alb, la măsuța din lemn de pin, Promy își toarnă o cafea Lavazza, adaugă puțin lapte și o linguriță de ambrozie. Eu înhaț o sticlă întreagă de apă plată la jumătate de litru și o beau pe nerăsuflate (căci ard de sete și nu mai pot vorbi), apoi îi iau din nou mâna lui Promy și-mi împletesc strâns degetele cu ale lui. O vreme, Promy amestecă ambrozia și laptele în ceașcă, în tăcere, cu un aer meditativ. Desface o pungă de Maretti cu pizza și o crănțăne pe toată. După un timp, își suflă ușor părul care-i acoperă fața și reia discuția cu glas tremurător, privindu-mă cu ochii lui mari, negri, migdalați, plutind în lacrimi, scânteietori ca niște supernove:

– Fata care a intervenit pentru tine, deși înțelegea că nu are nicio șansă, nu știu exact, putea fi conștiința ta (mă rog, ce-a mai rămas din ea, după ce a dispărut Jill) sau poate chiar Ile de pe Gliese, sora ta geamănă de acolo. Pe Gliese, oamenii (nu și noi, titanii, căci noi ne-am născut înainte să apară muritorii pe Pământ și pe Gliese) au câte o soră sau un frate geamăn. Umanoizi gliesieni, nu delfini sau sirene. Ei trăiesc (la un nivel de intensitate foarte înalt) tot ce li se întâmplă fraților și surorilor de pe Pământ și scriu (nu neapărat literar) întreaga lor istorie. A fiecăruia. Notează sau înregistrează electronic orice eveniment relevant. În ziua de azi, electronic, evident. Înainte, foloseau mijloacele disponibile: plăcuțe, papirus, hârtie etc. Ideea e să rămână. Atât cât se poate. Fiecare om are dreptul la o poveste. Altfel, ar fi captivi în coșmaruri fără sfârșit, din care nu înțeleg nimic, cum eram eu nu numai pe vremuri, dar și acum, recent, când ieșisem din portal și retrăiam obsesiv, febril scenele de pe Elbrus, fără să recunosc personajele, acțiunea ori semnificația. Nu vedeam și nu simțeam decât gerul, jegul, lanțurile, pironul și ciocul bestiei în ficat. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Sigur, gliesienii au acces doar la fragmente disparate, nu au o viziune globală ca noi, dar sentimentele și senzațiile lor sunt și mai puternice decât ale fraților și surorilor de pe Pământ. Chiar dacă pe Gliese aparent totul merge nu perfect, dar bine, e o lume normală ca... cetatea părinților lui Bebe, ei se îndurerează și se bucură pentru frații lor; de multe ori, emoția îi consumă și îi ucide la vârste fragede. Iar voi, pământenii, habar n-aveți de frații voștri de pe Gliese, în schimb, îi faceți să sufere. Ce să mai zic, nu vă pasă nici de voi înșivă, darămite de frații voștri de pe altă planetă. Cei care au frați ca Putin sau Kim Jong-un, mor de rușine. La propriu. Iar cei care au frați în lagăre de muncă din Coreea de Nord, se cutremură de oroare și se sting de durere. Ei sunt foarte sensibili: știi că unii se sinucid dacă uită să recicleze sau își printează biletul de avion la birou. Pur și simplu, fac infarct sau accident vascular.

– Cum, Promy?! Și tu abia acum îmi spui?

– Nu știu dacă erai pregătită înainte.

Ca-n poezia lui Sorescu, ”Rame”, cineva respiră deasura patului meu: ”Deasupra patului / Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu. / Mâine va trebui să pun / Și-n locul acesta / O ramă.” Sufletul unei stele palpită în peretele meu. Respiră alert, sacadat, zbătându-se în Zid ca o pasăre rănită. Tresare intrigat sau tulburat de ceva, se întrerupe neliniștitor și apoi zvâcnește iar în forță. Efortul parcă îl consumă: respiră poate de două ori. Dacă eu mă sufoc, respiră și pentru mine. Aș fi preferat să pulseze la Fereastră, nu în Zid. Aș pune acolo și eu o ramă, însă mi-e teamă: pe de o parte, există riscul să strivesc sufletul unei stele, pe de altă parte, uitându-mă la sufletul stelei-gemene din ramă, s-ar putea să descopăr ”portretul lui Dorian Gray” și să paralizez de groază. Sau poate că o să încerc să-i fac o ramă dintr-o Fereastră.  

– Nu știu, Promy, cred că nu sunt încă pregătită și n-o să fiu niciodată. Prefer să mă confrunt cu toți ticăloșii din univers, cum a fost acum, decât cu mine însămi, fie și în varianta ”Ile de pe Gliese”. Mi-e mai frică de mine decât de orice. Întreab-o pe Jill, ”conștiința” mea blondă. Fac pe mine de frică și mi se pare că văd mereu ”portretul lui Dorian Gray”. Dar, apropo, Ile de pe Gliese cum a apărut aici? Și ce rol a jucat ea, mai exact?

– Întreab-o pe VJ.  

Promy se înroșește puternic, își suflă bretonul energic, apoi se răstește la VJ, tremurând de furie:

– Ah, VJ, mai ușor cu provocările! Ce pula mea ai? Eu și Dumnezeu nu dăm asemenea teste oamenilor. Ce-ai pățit?! Te-ai pervertit și tu? Te-au corupt mizeria, prostia și violența din lumea noastră? Las-o în pace pe Ile!

– A fost testul pe care și l-a dat ea singură, răspunde vocea susurătoare de sirenă. Aici nu se întâmplă decât ce vrei tu să ți se întâmple. Iar personajele incluse și acțiunea nu sunt create de mine, știi bine cine sunt și ce fac.   

– Așa e, VJ, dar nu trebuia să mergi atât de departe. Știu foarte bine cine sunt și ce fac ”personajele” și că încerci să ne ajuți în felul tău. Ești și tu o oglindă a noastră și a lumii noastre, dar ai grijă, în jocul ăsta de reflexii și reflecții, s-ar putea să te deformezi sau să te spargi! Nu vreau să ajungi să vezi și tu, că tot l-a amintit Ile, ”portretul lui Dorian Gray” în propria ta oglindă!

Promy își trage șezlongul mai aproape de mine și mă ia apoi de după gât, înfășurându-mă protector cu brațul lui solid de titan. Îi admir nu doar musculatura și forța copleșitoare, reținută cu greu, ci și albul strălucitor, marmorean, în contrast cu părul și ochii lui negri, migdalați. Strângându-mă deznădăjduit cu brațul său puternic, Promy se uită o vreme în zare, spre stația orbitală modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, evitând sistematic să privească oceanul sau să asculte vocea ispititoare de sirenă care-l cheamă în apă. Bea o gură de cafea, fumează repede o havană, înecându-se și tușind, își suflă bretonul vijelios și reia discuția cu VJ tare și impetuos, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Fii atentă, VJ, am venit să ne odihnim! Uite ce e, dacă mai întinzi coarda, o să te provoc și eu: de exemplu, să-l chemi pe Atlas la tine și să-l convingi să lase baltă jocul ”Plante vs. Zombie”. A ajuns la nivelul 7, cu ajutorul lui Bebe, și doarme deja de săptăluni, parcă-i face competiție la somn Europei! Nu să-i iei jocul, să-l defectezi sau să-i scoți o componentă, să-l convingi! Nu știu, să-l ispitești cu o versiune 7D irezistibilă, aflată la nivelul 10, ultimul, în care Atlas trăiește jocul de parcă ar fi real, aici și acum. Să intre în apă cu consola, să joace și mai intens ca până atunci, să-și piardă ultima viață (poți să-l faci să creadă că a rămas fără nemurire, nu?), o înțelege și el ceva, în sfârșit. Doi, să-l convingi pe Mene să emigreze, înainte să nască Mi Ko! Mai sunt practic câteva zile... Ah, am așa niște frați căpoși! Să vedem dacă poți să-i convingi pe Mene și pe Atlas. Sau pe Epi să nu deschidă Cutia Pandorei! Pe mine unul mă lași aici. Sunt un biet titan refugiat, fie-ți milă, sper că nu mă trimiți înapoi în Olimp, fie și sub pretextul de a o asista pe Mi Ko la naștere, doar nu ești China să mă repatriezi ca pe un trădător în Coreea de Nord. Îți fac cerere de azil și completez toate formularele necesare. Dacă uit unul, nu-i nimic, să mă aresteze Deu, abia aștept! Și, trei, pentru că în povești trebuie minim trei încercări, să-l dezalcolizezi pe Dio, zeul alcoolului. Nu de alta, dar e mangă tot timpul și nu prea ne e de folos. Ei, dacă aș fi în locul lui Dio, și eu aș proceda exact la fel. E prea mult căcat în lumea noastră, mai bine să zăcem mangă mereu.  

– Tu te-ai făcut vreodată mangă, Promy? întreabă vocea dulce, ademenitoare de sirenă.

– Da, o singură dată, chiar vara trecută, la nunta Antenuței... a Atenei cu Pan. Mi-a dat să beau o poțiune, de nu mai știam nici care e mâna stângă și care-i dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Practic, am crezut că ceasul Rolex al lui Alex (de pe mâna stângă) e brățara și m-am dus cu el la plimbare în Tartar. Adică am fost dus la plimbare, mureau zeii de grija mea, cică altfel nu fac mișcare, mă teleportez și la budă. În Tartarul real, nu în Startar. Vezi, VJ, acum înțelegi de ce nu mă fac mangă de obicei.

Promy râde zgomotos, dar amar, făcând șezlongul să se zgâlțâie, să scârțâie și să pârțâie pe ritmuri de house și de dubstep. Apoi își înfășoară brațul în jurul gâtului meu și mai strâns, cu toată forța și disperarea lui titanică și-mi șoptește emoționat: 

– Legat de povestea asta de acum, din câte spui tu, Ile de pe Gliese a oprit timpul și povestea în mod conștient. Din solidaritate cu tine. Nu a suportat să se uite cum erai torturată, să asculte urletele tale și să spună mai departe povestea, așa că a întrerupt timpul și povestea în mod voluntar și s-a aruncat în abis după tine. A intervenit, cum facem și noi de obicei, din dragoste și disperare. Iar sacrificiul ei ți-a dat putere să reziști mai departe.

– Și eu am simțit că trebuie să întrerup povestea și să mă arunc în abis când am citit raportul ONU despre atrocitățile din lagărele de muncă din Coreea de Nord, îi răspund înfiorată, cu ochii șiroind de lacrimi. Femei arestate împreună cu toată familia, care și-au văzut rudele, inclusiv copiii murind sub ochii lor. Femei scuipate, umilite, puse să muncească până crapă, înhămate ca animale de povară la care pline, obligate de gardieni sau... de foame să mănânce pământ, șerpi, viermi și șobolani, bătute ca să-și înece proprii bebeluși, lovite în burtă în timpul sarcinii și puse să care greutăți până avortează (dacă sunt însărcinate), violate, torturate și sfâșiate de câini. Marea majoritate a prizonierilor nici nu știu de ce se află acolo sau au fost arestați pentru că au urmărit telenovele străine ori au căutat ceva de mâncare. Sunt aduși în gulag doar ca să se mențină teroarea și controlul. Al Gore e de vină. Iar gardienii cei mai sadici nu sunt sancționați, ci, evident, premiați (uneori cu înscrierea la facultate). Chiar și copii au dispărut acolo, morți de foame, epuizare, bătuți, mutilați, arși, înecați la naștere, îngropați de vii sau sfârtecați de câini. Bine, și la București sunt copii mușcați de câini zi de zi, fii-miu a avut și el șansa să-i iasă-n cale tocmai Al Gore, maidanezul. Al Gore e rău. Oricum, nu poți să compari România de azi cu Coreea de Nord. Știi, uneori îmi vine să-i teleportez pe nostalgicii comuniști din România o săptămână-două, dacă nu în Coreea de Nord, măcar în anii ’80, în ”Epoca de aur” (să clănțăne de frig, să se spele cu apă rece, maronie, mocirloasă, să rabde de foame, să stea la cozi zi și noapte pentru o coajă de pâine mucegăită sau făină de oase, să se uite la televizor două ore la ”Cântarea României”, să-i cânte ode lui Tovarășu’ și să simtă teroarea cumplită care îngheață totul în jur). Însă, spune-mi, Promy, ce caută copiii în Tartar sau în lagăre în Coreea?! Niciun copil nu ar trebui să sufere. E bine că ONU spune public ce atrocități sunt comise în Coreea de Nord, dar, practic n-o să facă mare lucru, mai ales dacă se opune China ca de obicei. Prietena Coreei de Nord, China, are și meritul de a repatria puținii ”trădători” care au reușit să scape din infernul nord-coreean. Îi trimite înapoi, să nu piardă ceva din distracție. Cunoști termenul de ”trădător” și distracția foarte bine, te-ai săturat și tu de evadări dintr-un infern în altul. M-aș fi dus să mor și eu cu femeile dintr-un lagăr de acolo, așa cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine. Presupunând prin absurd că aș primi viză și aș ajunge în Coreea de Nord, ar fi exact ca și cum aș pica acolo de pe planeta Gliese.

– Știu, Ile, e oribil. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Însă Big Brotherii azi sunt, mâine nu sunt, se și autodistrug frecvent, se mănâncă pe ei înșiși ca nenea Cronos. Eternitatea nu durează prea mult, e valabil chiar și pentru zei. Trebuie să nu-i recunoaștem de stăpâni, să nu-i credem, să le vedem adevărata lor față de pitici spălați pe creier (care dârdâie de frică pentru scaunul lor) sau de împărați în curul gol (ca-n povestea cu hainele împăratului), să ne învingem frica, să-i sfidăm, să căutăm soluții alternative și să acceptăm suferința. Apropo, tot un copil de 3-4 ani (ca-n povestea cu hainele împăratului) i-a zis Țarului Putin ”palacina”, ”călău mititel”, în timpul unei băi de mulțime. Iar un copil de 6 ani, cu vestă antiglonț confecționată dintr-o pungă de gunoi și un microfon improvizat, transmitea știrile din Gaza, în timpul bombardamentelor israeliene. Copiii spun întotdeauna adevărul. Și, ascultându-i pe copii și privind lumea cu ochii lor, printre picături, trebuie să încercăm să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.  Fie și pentru cinci minute.

– Nu știu ce să-ți zic, Promy, dar mie mi-e rușine să trăiesc și să fiu fericită când atâția suferă pe Pământ sau în Olimp. Chiar și pe Gliese ori VJ din cauza a ce se întâmplă pe Pământ. Și tu suferi mereu, atroce, ești prizonier într-un coșmar fără sfârșit. Mai știi... atunci, vara trecută, când ai fost liniștit și fericit câteva minute la rând, într-o noapte, iar eu vroiam să sun la 112, căci credeam că ai luat-o razna complet, tu, Vocea Rațiunii? Fericirea și liniștea par pură demență. Mai ales în cazul tău. Dacă mă identific fie și cu unul dintre cei care suferă, mă chinuiesc și eu înfiorător. ”Simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Conu’ Iancu. Iar, dacă și scriu despre asta, trebuie să retrăiesc coșmarul suferinței la nesfârșit, la un nivel de intensitate mai puternic decât în realitate. Nu zice și Sf. Augustin ”omul nu poate spune nimic din ceea ce nu poate simţi, dar poate simţi ceea ce nu poate să spună”? Trebuie să simt ca să spun. Bine că mi-am dat demisia deja de la voi, oricum fac ”muncă patriotică”. Sau voluntariat. Singura compensație e un scuipat intelectual: au ajuns și ei, Big Brotherii, personaje în cărțile lui Madame Dezastru și nu cred că le place. Dar am oroare, mi-e scârbă și am obosit și eu, ca tine.  

Mă opresc din perorație. Mi-e sete. Fruntea încinsă mi s-a acoperit de broboane de sudoare, tâmplele îmi pulsează, obrajii mi s-au aprins brusc, cuprinși de o vâlvătaie incontrolabilă, iar gura mi-a luat foc și nu mai pot să vorbesc. Mă simt vinovată și mi-e rușine. Mă mistui în focul Gheenei. Culpabilitatea mă arde mai tare ca fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus și mă devorează mai sălbatic ca bestia de vultur, până la ultima celulă. Sângele și limfa îmi clocotesc, delirez, neuronii îmi explodează. Mi-e rușine că trăiesc și sunt fericită. Mai dau pe gât o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără nicio șansă de a-mi stinge vreodată setea asta dementă, insațiabilă, îi strâng mâna lui Promy și continui încet, răvășită:

– Și, tot ce se întâmplă oribil pe Pământ ori în Olimp nu vine din neant, ex nihilo, ci e generat de acele... ”personaje” inteligente, curajoase, respectuoase, responsabile, multiplu (auto)medaliate și (auto)premiate pentru corupție, tortură, crime și genociduri, aflate în serviciul cetățenilor, produsele de top ale sistemului, care fac pe ele de frică să nu-și piardă scaunul, telecomanda sau inelul puterii. De fapt, ei sunt adevărații sclavi. Sclavii puterii.

– Chiar așa e. Lor le e mai frică de noi decât nouă de ei, intervine Promy, tare și răspicat, țintindu-mă cu ochi de foc. Când revoluțiile din mintea și din sufletul oamenilor vor fi desăvârșite, acestea nu vor mai fi furate și Big Brotherii nu vor mai avea nicio putere, nu-i așa, Obama? Oricum, de cele mai multe ori, să recunoaștem, ei sunt doar niște supereroi care tremură pentru scaunul lor (într-adevăr, foarte fragil) și, ai văzut, se luptă cu titani în lanțuri, cu piron în piept și sfârtecați de bestii antropofage, nimfe bete, femei lăuze, bătrâni în cărucior și copii preșcolari. Pentru asta au nevoie cel puțin de gaze lacrimogene și gaze sarin.

Promy bea o înghițitură de cafea și își suflă bretonul furtunos. Obrajii i s-au aprins și aruncă flăcări din priviri. Revine în discuție, zâmbind cu subînțeles și făcându-mi cu ochiul, ștrengărește și complice:  

– Și încă ceva: cine vrea să ajungă în gura mea sau personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să vedem dacă are vreunul curaj și se poate duela în scuipaturi intelectuale cu mine. Nu prea cred că se înghesuie. Măreții conducători fac pe ei de frică. Întreabă-l pe Ianukovici, un mare luptător din Ucraina, cât de eroic a șters-o la revoluție, după ce a tras în propriul popor! Sau pe tovarășul Ceașcă, că tot l-ai pomenit, care a procedat la fel și apoi a încercat să-și ia zborul... cu elicopterul în decembrie ’89.

– Apropo, amândoi tovarășii ăștia sunt și ei doctori multiplu automedaliați și autopremiați, personalități multilateral dezvoltate, produse de elită ale fabricii de diplome.

– Iar Țarul ar face bine să spele și el Putina!

Promy chicotește și îmi dă un ghiont. Eu nu schițez nici măcar un zâmbet. Știu că are, într-un fel, dreptate, dacă nu și drepturi, și că încearcă să mă încurajeze și să mă consoleze, din dragoste și disperare. În același timp, se chinuiește să se autoconvingă de adevărul lui și să se motiveze să nu abandoneze lupta. Ar trebui poate să-l aprob și să-l susțin, cu atât mai mult că el însuși e devastat de traume și sleit de puteri, dar durerea, rușinea, greața și frustrarea continuă să mă macine fără milă, așa că izbucnesc, cutremurată de oroare și de furie:   

– Promy, nu mă consolează că sunt și ei sclavi (ai puterii), roși de frică și de ură, tot mai pretențioși (nimic nu le mai ajunge și, implicit, nimic nu le mai place), detestați la rândul lor, și de-asta, poate cei mai nefericiți dintre sclavi, nici că-și vor pierde cât de curând scaunul de sub cur. Tocmai asta e, Promy. Mai întâi, de ce trebuie să fie niște pitici spălați pe creier, creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a ta sau a lui Dumnezeu, care se luptă eroic cu copilași, bătrâni, femei și bărbați în lanțuri, stăpânii lumii? Apoi, în al doilea rând, răul comis strict față de mine îl pot ierta și îl iert. Dar cum să iert răul făcut lui Dumnezeu (uite portalul infernului, produs de oameni, nu de zei!) ori ție sau oamenilor din Iran, Coreea de Nord, Siria, Ucraina și așa mai departe?! Ori gliesienilor? Sau lui VJ? Și, în special, suferința copiilor. Simt și eu, în corpul și în sufletul meu, în continuu, suferința asta nesfârșită a celorlalți. Nu e în puterea mea decât să mă rog pentru sufletul lor, al Big Brotherilor de peste tot. Și nici măcar nu-și cer iertare decât, vorba ta, că le-au rămas supraviețuitori. Unu-doi, ca tine și ca Deu. Mă simt prost să ies afară în parc când în Ucraina, în Crimeea, se plimbă tancurile rusești pe străzi. Mi-e jenă să deschid netul, să beau, să umblu cu corpul descoperit sau să ating pe cineva, fie și pisica, atunci când știu că cei din Iran nu au acces la nimic. Mi-e rușine să râd ori să mă joc cu fii-miu când mamele din Coreea și-au văzut copiii morți de foame, epuizare, arși, înecați, îngropați de vii sau sfâșiați de câini, iar tați din Siria și-au găsit fiii împușcați de lunetiști-fantomă (iar ”fantome”, detest cuvântul ”fantomă”, și ăsta ar trebui șters din dicționare!), electrocutați și cu unghiile smulse sau, în cel mai fericit caz, asfixiați cu gaze sarin. Oricum, în ce te privește, Promy, vreau să știi că te iubesc atât de mult încât aș sacrifica oricând povestea ca să mor cu tine.  

– Ile, voi aștepta următoarele minute de liniște și fericire pe care să le trăim împreună, în ciuda suferinței de peste tot (inclusiv a mea) și a Big Brotherilor. Dacă ai prea multă fericire, te rog, dă-mi și mie și celorlalți care mai au nevoie, când se ivește ocazia! Titanii știu să aștepte și să aprecieze un minut de liniște și de fericire, fie și o dată la o mie de ani. Poate-ți vine și numărul de dosar de la Parchet până atunci. În ce privește povestea, merci, Ile, dar cred că mă sacrific să rămân personaj. Mă știi ce tâmpit sunt, sunt obișnuit să fac sacrificii.  

Îmi las capul pe pieptul lui Promy și mă lipesc de el. Mă uit în zare: oceanul violet tresaltă lin, iar în aer plutește un parfum răvășitor de liliac. Petale violet încep să ningă lent, hipnotic, asupra noastră.

– Ile, fii atentă, ca să mă revanșez față de tine, îi fac lui Promy plete! intervine în discuție vocea ispititoare de sirenă.

– VJ, sper că nu-mi faci și helancă neagră ca la Steve Jobs! sare Promy.

– A, ba da, bună idee! răspunde vocea fermecătoare de sirenă, chicotind ușor.

Nu-mi vine să cred: Promy are iar plete negre, bogate și strălucitoare și poartă acum o helancă neagră ca a lui Steve Jobs. Părul lung, ondulat, des, scânteietor, negru cu reflexii albăstrii îi cade în valuri pe spate. Să îndrăznesc să-l ating? Mă joc cu câteva șuvițe. Promy nu spune nimic, așa că eu continui. Îi mângâi părul și-l ciufulesc. E atât de frumos, fin și puternic totodată! Apoi îmi afund fața în el ca-ntr-o noapte mătăsoasă și mângâietoare care aș vrea să mă absoarbă.

– Ce frumos e! Exact cum îmi aduceam aminte.

– Da, sunt perfect, mai mult ca perfect. ”I’m so fuking special”. Dar și tu, Madame Dezastru, ești singura catastrofă care îmi place.

– Ah, ce romantic! Știi ce, dottore, parcă am început și eu ca tine cu agoniile, morțile și puzderie de resuscitări, dublate de o fericire insuportabilă, mă simt iar nemuritoare blestemată ca pe vremea când lucram full-time (adică nonstop) în studii de piață, cu deadline-uri de azi până ieri și zile lungi, care durau milioane de ani. Ești nemuritor blestemat atunci te percepi ca nemuritor blestemat. Na, uite că am reajuns nemuritoare blestemată, fără să consum ambrozie sau nectar. Mi-am făcut iluzii că am scăpat, dar nu, nu e cazul. Să nu-mi zici ”La mulți ani!”, e o glumă macabră, la fel ca toate bancurile tale cu Big Brotheri, bestii antropofage, ”hapocalipsuri” și fantezii de înmormântare. Încă puțin și-o să am și eu fantezii de înmormântare ca tine (că tanatice aveam deja). Să știi, Promy, comparativ cu jobul din cercetarea de piață sau de la fuckultate, acum apreciez că am un șef contactabil, cu care se poate comunica (atunci când nu e reținut). Altminteri, mai bine speli geamuri ca Vaclav Havel pe vremea dizidenței decât să faci munca asta intelectuală, are mai mult sens și obții mai multe satisfacții (nu satisfucktion). Sau lucrezi într-o fabrică ca un roboțel la banda rulantă, cum era Charlie Chaplin în ”Timpuri noi”. ”Noi muncim, nu gândim”. Ce bine! Iar pe fostul meu șef-fantomă îl las în pace: dacă va primi și el o scânteie din focul sacru, atunci ochii i se vor umple de lacrimi, se va ilumina și-l va da apoi mai departe. Păi se poate așa ceva, mă răzbun? Mi-am jurat că nu o să mă răzbun niciodată, dimpotrivă, o să-l ajut. Să-i transmit blestemul focului sacru? Mi-e milă de el. De-asta mi-am dat demisia din echipa voastră, tot în semn de protest. Nu uita că, indiferent de demisie, am drept de veto ca Rusia la ONU și pot bloca orice rezoluție, fie și exclusă din G8, să nu care cumva s-o aduci în echipă pe bomba sexy, amanta lui Colin Powell, Corina Crețu, cum ai intenționat acum câteva luni. Până la urmă, deși mi-am dat demisia, m-am întors într-un fel la voi, să continui ”munca patriotică”, pardon, voluntariatul. Din dragoste și disperare, logic, nu? Te iubesc atât de mult că sunt gata oricând să opresc timpul și povestea și să plonjez cu tine în abis. Oricum, înainte să reîncep să agonizez în parametri mai mult sau mai puțin optimi, aș vrea să mai simt o dată disperarea îmbrățișării tale!

Promy se conformează: mă strânge tare în brațe, în stilul lui titanic obișnuit, cu disperare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secundele următoare și preferă să dispar în mâinile lui. Îmi presează oasele, le fărâmă și le transformă în praf de stele.

– Uite, Ile, știi care ar fi o chestie tare, demnă de Exopotamia? Să mă aresteze fii-miu la funeraliile mele pentru că am dat șpagă unei caracatițe, supraviețuitoare a măcelului tău, ca să-mi permită accesul la propria înmormântare de la OTV!

Examen cu Big Brother. Vol 2. VII. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei, din dragoste și disperare

Cu mâinile vineții, amorțite de frig, îmi șterg încet transpirația rece de pe frunte, fără să simt atingerea palmelor mele. Groaza m-a pietrificat. Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi tăioase și diforme... Am stat în ploaia de cioburi, în tăcere, ciuruită de ele, urmărind paralizată căderea lor hipnotică, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, până când s-au depus straturi-straturi peste mine și m-au acoperit complet. Inexorabil ca blestemul nemuririi. Sunt captivă într-un sicriu de gheață. Zidurile mă strivesc. Numai Ziduri, nicio Fereastră.

Captivă doar? Nu, cred că am murit. Ce bine! Nu mă mai sufoc. Nu-mi mai pasă. Bizar, inexplicabil chiar în situația mea, îmi aduc aminte de ceva. Mai exact, de cineva. Promy! Unde e? A dispărut din nou, nu știu ce se întâmplă, parcă îl pierd mai des decât mănușile sau fularele. Fac eforturi să sparg sicriul de gheață și îl strig ”Help, Promy, help!”, dar nici urmă de el. Încerc să-i contactez (la telefon și online) pe Her, Bebe, Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, Don Quijote, Alex, Chiron, părinții lui Promy, Iapet și Temis, dar niciunul nu răspunde. Or fi toți răpiți și sechestrați undeva, unde nu o să mai ajung niciodată? Inima mă înțeapă, oasele îmi pârâie, capul îmi bubuie, urechile îmi vâjâie, amețesc, mi-e greață, gura îmi e uscată și am un gust amar, stomacul mă arde, iar ficatul pare strâns în ghearele bestiei de vultur.  

Cum Promy continuă să fie necontactabil, Jill (”conștiința” mea blondă, singura din gașcă care mai e cu mine, hotărâtă să-mi fie alături, orice s-ar întâmpla) și cu mine începem să-l căutăm cu înfrigurare. Acasă în Olimp nu e, la palat nu e, la clinică nu e, la laborator nu e, în Startar nu e, parcă s-a volatilizat. De fapt, nu găsim pe nimeni cunoscut nicăieri și ne trec fiori. În timp ce rătăcim pe străzi fără țintă, străduindu-ne să obținem informații despre Promy (posibile, dar, din păcate, foarte improbabile), observăm că cineva ne urmărește: un bărbat destul de tânăr, nu foarte înalt și solid, cu părul blond-spălăcit, scurt și țepos, ochii căprui-verzui alunecoși, nasul mare și coroiat, fața osoasă și colțuroasă, buzele subțiri și vinete, mereu strânse, crispate într-un rictus obscen. Poartă sandale aurite, înaripate (ce kitsch și, nu știu, am mai văzut undeva încălțările astea, dar nu-mi aduc aminte unde exact) și vine după noi peste tot, fără să se ascundă, ca și când ar fi absolut normal să ne fileze nonstop și fără să-și ia cele mai mici măsuri de prevedere. La un moment dat, Jill dispare și ea subit de lângă mine. Inima mă strânge și mai puternic, mă clatin și simt că mă prăbușesc. Acum am rămas singură.  

Intru în panică, dar fac eforturi disperate să-mi revin un pic și să-i contactez din nou pe toți. Degeaba, nimeni nu-mi răspunde, oricât aș încerca. Bărbatul suspect, cu sandalele lui ridicole, continuă să se țină după mine cu un tupeu olimpian, indiscret, fără să se camufleze, cu rânjetul lui lubric întipărit pe față. Când cobor de la supermarket (de unde am cumpărat o apă plată la jumătate de litru pentru mine și o pungă de Maretti cu pizza în ideea de a-l ispiti pe Promy să apară... ori poate pentru că mi-e dor de el), bărbatul îmi iese în cale, pe trepte. Inima îmi îngheață din nou, broboane de transpirație rece îmi acoperă fruntea, tâmplele și palmele, iar picioarele mi se înmoaie. Nu mai pot înainta. Sunt captivă în sicriul de gheață. Bărbatul se aruncă asupra mea și-mi sfâșie hainele, iar eu încep să mă zbat, întâi mai tare, cu furie, apoi din ce în ce mai slab. Mă strânge prea tare, îmi ia aerul, mă sufoc. Mi se întunecă privirea. Să facă ce vrea cu mine... Nu, nu se poate, nu-l voi lăsa, trebuie să-l găsesc pe Promy! Îmi adun ultimele forțe și încerc să opun rezistență. Deodată, reușesc să mă smulg de pe pământ, din strânsoarea lui, și să mă ridic. Zbor!

Da, zbor! Direct de pe trepte, plonjez vertical, și nu oblic, propulsată drept în sus, ca un elicopter ori un gheizer, în viteză, într-un jet dens, compact, la înălțimi amețitoare, frisonante. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, dar nu zbor de plăcere ori ca să testez senzații tari, ci din dragoste și disperare. Oricum, nu am nici timp, nici chef să mă minunez, minutele și secundele sunt iar numărate și trebuie să ajung la Promy. Măcar să mă apropii de el puțin, să aflu vești despre el... De ce nu-l lasă odată în pace? De ce îl hăituiesc și-l chinuiesc mereu? Aș da orice să-l mai văd o dată fumând havane, învăluit în fumul dulce-aromat, fie și cu fața aia de bacterie probiotică, să-i contemplu orgasmele produse de Maretti cu pizza și să simt disperarea îmbrățișării sale titanice. Să ne topim unul în altul fără teamă, fără regrete, fără speranță... Promy, unde ești?

Mă uit în jos, înfricoșată și dezorientată: mă aflu undeva, departe, la sute de metri altitudine, e frig și bate un vânt năprasnic, dar trebuie neapărat să păstrez înălțimea. Bărbatul acela dubios, cu sandalele lui kitsch, a rămas în față la supermarket. Încerc să mă mențin la altitudinea la care sunt și să zbor mai departe, deși mă cuprinde vertijul și-mi pare imposibil să-mi păstrez echilibrul. Deodată, mă intersectez în zbor cu urmăritorul meu: planează lent și se oprește în fața mea, cu chipul schimonosit de grimasa lui scabroasă. Ochii căprui-verzui îi alunecă asupra mea, ludic și lubric în același timp, sticlind de de o poftă dementă. Din păcate, nu e singur, a venit însoțit de o armată de ființe zburătoare ca el. Nu recunosc pe nimeni dintre ei, nu are niciunul chip de zeu olimpian, au fețe strâmbe, diforme și îmi par străini. Sau mi se par străini pentru că, de fapt, eu sunt străina? ”People are strange when you’re a stranger / faces look ugly when you’re alone.” Groaza mă îngheață din nou. Sunt prea mulți, nu pot să mă lupt cu toți. Mă prăbușesc într-o clipă la pământ, când se aruncă asupra mea.   

În mijlocul străzii, bărbatul suspect, cu sandalele kitsch, aurii, înaripate, îmi sfâșie hainele complet și mă scuipă drept în față. Flegma lui e corozivă ca acidul sulfuric, carnea-mi sfârâie și mi se cască cratere adânci în obraji. Simt mirosul de ars al cărnii mele. Continuând să rânjească, bărbatul cu sandalele de aur începe să mă lovească sălbatic. Mă smucesc ca să mă eliberez, dar mă izbește năucitor peste față și îmi mușcă sfârcurile atât de tare, că-i rămân în gură. Le înghite, plescăie din buzele subțiri, vineții și apoi hohotește satisfăcut. Îmi linge sângele cu o poftă insațiabilă, în timp ce însoțitorii săi (inclusiv trecătorii) asistă la scenă amuzați, excitați, dar (deocamdată) pasivi ca la un reality-show. Pe urmă, bărbatul cu sandalele înaripate își scoate scula imensă, monstruoasă și mă penetrează violent, în râsetele și aplauzele publicului. Totul se petrece prea năucitor ca să mă doară prea tare.

Imediat, sar și celelalte ființe zburătoare asupra mea. O femeie șatenă, spălăcită, cu părul scurt, fața inexpresivă, ochi apoși, incolori și buze pământii, purtând un maieu înflorat, pantaloni mulați, aurii și papuci din blană de iepure siberian în picioare, se apropie de mine și mă apucă de plete. Mă trage de păr și mi-l smulge brutal, păstrându-și mina glacială, impenetrabilă. Alta, slabă și blondă, cu părul cârlionțat prins elegant, în coc și îmbrăcată în still office, cu o cămașă albă și un costum verde, îmi taie mărunt, atent și meticulos, bucăți din sâni. Un al doilea bărbat de vârstă incertă, mic de statură și subțirel, șters la față, cu un costum gri atât de mare că înoată în el, o liră și mai multe medalii de aur agățate de gât, îmi crestează burta cu cuțitul, zâmbind chinuit. Durerea mă năucește și mă despică precum mii de piroane înfipte în corp. Totul se învârtește cu mine. Strada se strâmbă, pavajul se încinge, se crapă și mă împroașcă delirant, precum lava unui vulcan, iar capul îmi alunecă în gol și mă prăbușesc în abis. ”Women seem wicked when you’re unwanted / Streets are uneven when you’re down”.

Degeaba gem și mă zvârcolesc, nimeni nu intervine, mai sosesc cel mult câțiva trecători ca să se distreze puțin. Pe unii dintre ei îi recunosc: Kim Jong-un (cu noua sa coafură de rapper), împreună cu nevasta, Ri, scurgându-se lent spre mine ca două gogoși uleioase și râncede, cu ochii astupați de osânză, asudând de emoție, apoi al-Assad și soția, Asma, sprinteni, fermecători, impecabil aranjați, iviți parcă dintr-o revistă de modă pariziană. Ayatollahul Khamenei vine și el, în hainele lui lungi, negre, până în pământ, cu barba lui respectabilă și aerul său grav și solemn. Putin apare un minut mai târziu, purtând mândru o mitralieră AK 74 M în brațe, într-un huruit greu de tancuri. Obama a fost, cred, prezent de la început: s-a uitat o vreme cu oarecare interes, apoi s-a plictisit, s-a retras pe margine și se joacă pe consolă. Soft politics.  

Cei mai mulți trecători își văd de drum impasibili, n-ar observa nici dacă ar avea loc propriul viol, propria execuție sau propria înmormântare. Adevărul e că ceva atât de banal se întâmplă în fiecare zi femeilor din întreaga lume și e, deseori, ultra-mediatizat. Mult mai captivant e un joc video ca ”Plante vs. Zombie”. Acum am pierdut din nou cavalerul din mine, Don Quijote din Titan, și a rămas numai femeia: strivită, umilită, posedată de fantome și devenită festinul bestiilor antropofage. Un lucru așa de comun... nici pe mine, victima, nu mă șochează. Poate că m-am obișnuit și m-am desensibilizat. Bine, ”obișnuit” nu e totuna cu ”normal”. Dar, de ce să contest, știam că se va întâmpla asta dintotdeauna, am profețit, mai exact, am anticipat, nu e greu să prevezi viitorul, chiar dacă nu ești baba Promida. Mereu aceeași telenovelă fără happy end. Secretul sfârșitului este că nu există niciunul: doar o serie infinită de finaluri tragicomice, pe cât de ridicole, pe atât de feroce. Ar trebui să mă amuz așa ca Brian răstignit pe cruce, confundat cu Mesia și executat ”din greșeală”, în filmul ”Viața lui Brian după Monty Python”, numai că, între timp, violența și absurdul s-au banalizat și în acest moment mi-a înghețat din nou râsul. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Sunt condamnată și nu are rost să sper. ”Forget Domani / For tomorrow never comes!” Nu aștept nimic. Nici ”papagalul roșu” al lui Kirkegaard, nici un gest salvator, nici un miracol. God created Disaster. Natural born Disaster. Sunt o cărămidă strâmbă și diformă, deviantă, poate chiar antisocială, am țâșnit afară din Zid și am produs o gaură în el prin însăși ieșirea mea fulminantă. Sunt proastă și încăpățânată, greșesc la socoteli elementare, continui să calculez ”2+2=4”, oricât mi-ați explica. Sunt nebună și nu vreau să vă mai cred, oricâte fraze stereotipice, standardizate, repetate la nesfârșit, mi-ați turna pe bandă. Sunt ciudată, nu am nume, ci doar o puzderie de etichete pe care mi le-ați aplicat voi cu generozitate (de la Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, golancă, ciumpalacă, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare la Vampi, Fata lui Dracula). ”When you’re strange / No one remembers your name.” În plus, sunt urâtă și respingătoare, nu am corn în frunte și piele groasă de rinocer ca voi.

Eu chiar îmi merit pedeapsa, v-am sfidat, dar mulți alții nu au nicio vină, de-a lungul timpului au fost miliarde de inocenți masacrați inutil. Mă rog, de dragul puterii voastre și al controlului vostru. O condamnare kafkiană planează asupra tuturor, inexplicabil și ineluctabil, și ne ține prizonieri în sicrie de gheață, alinați și narcotizați de fantasme de tip ”Matrix” (puritatea islamică și Jihadul, consumerismul și fetișismul capitalist, egalitatea... în mizerie comunistă, cultul liderilor mesianici, al ”stăpânilor” creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a lui Dumnezeu). Și, când iluziile se prăbușesc, rămâne groaza paralizantă pe care o dăruiți, protector și patern, tuturor, vomitând-o abundent din Cutia Pandorei a puterii. Pentru asta, v-am dat deja un scuipat intelectual, însă nu e suficient. 

Știu că sunt condamnată și, totuși, vreau să vă mai rezist puțin, să nu vă cerșesc încă îndurare, să nu-l trădez pe Promy. Iartă-mă, te rog, Promy, acum mi-am adus aminte de tine, te uitasem mai înainte. Când s-au azvârlit toți asupra mea, călcându-se în picioare de parcă eram o tabletă la promoție la Black Friday, m-am gândit numai la mine, m-am concentrat exclusiv asupra chinurilor mele. Promy, unde ești? Ce faci acum? Îmi împărtășești soarta? Ah, vreau să te lase odată în pace pe tine, să respiri, să trăiești... Nu vreau doar să supraviețuiești, vreau să trăiești. Lăsați-l în pace pe Promy și veniți la mine, ticăloșilor! Nu sunt Brunnhilde, nici un titan, dar trebuie să încerc să rezist. Măcar cinci minute. Brunnhilde a cântat în ploaia de foc, iar flăcările s-au transformat în lacrimi. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei. Urlând, nu cântând.

Cu atitudinea marțială a unui țar al universului, Putin înaintează imperturbabil, sfidător, prin mulțime, își face loc lovindu-i pe toți care-i stau în cale cu mitraliera, apoi, când ajunge la mine, mă pocnește cu patul armei peste față și mă penetrează dur, zâmbind satisfăcut de parcă ar fi bătut recordul de scufundări în Volga, la copcă, pe ger siberian sau ar fi câștigat campionatul mondial la judo. Privindu-mă crunt cu ochii lui pătrunzători în care s-a adunat însăși forța teribilă a justiției divine, ayatollahul Khamenei ia biciul și mă plesnește la fund cu o furie obscenă (am de luat circa 8500 de lovituri, mi-au rămas restanță din Iran, așa că ayatollahul s-ar putea să monopolizeze distracția). Dar Kim Jong-un nu-l lasă prea mult, ci îl împinge cu burta lui enormă și mirosul lui înțepător de transpirație la o parte și mă preia el. Încântat ca un copil care a pus mâna, după confruntări grele cu competiția, pe o nouă jucărie, Kim Jong-un începe să-mi jupoaie pielea de pe piciorul stâng, îmi smulge fâșii-fâșii, una după alta, cu ajutorul bărbatului multiplu-medaliat, iar Ri, soția lui, pufnește, chicotește și-i dă coate marelui conducător. Cu același aer nevinovat și poznaș, Ri îmi taie pulpa și apoi mi-o îndeasă pe gură, sufocându-mă și înecându-mă cu propriul meu sânge. Îmi vine să vomit. Cutremurată de silă și de spasme, scuip sânge și bucăți de carne jupuită. Al-Assad râde și aplaudă politicos, pe urmă îmbracă un halat chirurgical, mască și mănuși (fie din reflex profesional (a fost medic!), fie din grijă să nu se murdărească) și-i roagă civilizat, cu o mină de gentleman, pe ceilalți să-i permită și lui accesul la mine, pentru a-mi introduce un baston electric în fund sau în vagin, publicul poate vota democratic. Înainte ca publicul să apuce să aleagă, femeia în pantaloni mulați, aurii, cu papuci din blană de iepure siberian, îi sustrage bastonul în fugă și mi-l înfige în fund.   

Mă tăvălesc și urlu de durere. Dați-vă toți la o parte! Terminați! Luați-vă labele de pe mine! Mi-e silă de voi și m-am săturat. De fapt, voi sunteți adevărații vinovați și voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru crime împotriva umanității, nu eu, Promy sau milioanele de oameni pe care-i chinuiți și-i ucideți fără să clipiți. ”Let me breathe!” O gură de aer! Lăsați-mă să respir! Ard. Mi-e sete. Apă! Ploaia de flăcări a Brunnhildei nu s-a transformat în lacrimi. Oceanul Ataraxia, Marea Neagră și Marea Mediterană nu-mi spală rănile și nu-mi alină durerea cu atingerea lor catifelată. Petalele de flori de cactus de un albastru luminos, ireal nu mă acoperă tandru și protector ca o placentă. Lacătele dragostei de pe podurile din Paris nu mai sună dulce-sfâșietor, pe ritmuri de șansonete, acum au ruginit și s-au sfărâmat. Nu se va deschide nicio Fereastră sau poartă de lumină lină, albă, imaculată, blândă și binecuvântată, prin care să trec dincolo de Zid, într-o altă lume. Una altfel.

Urletul nu s-a preschimbat în muzică. Aceasta s-a terminat, a fost înghițită parcă de portalul infernului. Dar de ce mă mir? Iisus nu a ascultat Wagner când era pe cruce. Nici tu, Promy, pe Elbrus. Iar eu nu aud nimic în afară de râsetele lor și de urletele mele. Sunt singură, cu Big Brotherii de peste tot. Vreau să se termine odată. În curând, focul mă va face scrum și nu voi renaște din propria cenușă ca pasărea Phoenix, voi fi, cel mult, resuscitată, și nu mai vreau, am obosit.

Promy, brațele tale titanice nu mă vor strivi într-o ultimă îmbrățișare disperată, tasându-mi oasele și transformându-le în praf de stele. Nu simt decât mâinile lor grele și murdare lipindu-se de mine, pipăindu-mă, strângându-mă și sfârtecându-mi carnea. Nu voi mai dansa niciodată, mână în mână cu tine, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Și tu ești în lanțuri acum. Te-ai născut în lanțuri, Promy. Natural born bound. Nu o să vii niciodată. Sunt abandonată aici, în mijlocul străzii, într-un oraș aglomerat, hăituită și hăcuită de bestii antropofage, singură împotriva tuturor. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Știu că am dreptul la mizerie și umilințe, la tortură și viol, la agonie și abandon, la scârbă și disperare, știu ce cuprinde Declarația Universală a Drepturilor Omului. Am încălcat-o și eu, la fel ca tine, când mi-a fost milă... Mi-a fost milă de tine, Promy, și am vrut să împărtășesc chinurile tale, așa cum suferința oamenilor ți-a sfâșiat și ție, la nesfârșit, inima și ficatul. Încă te iubesc, dar nu mai suport.

Acum conștientizez pe deplin durerea, cu o luciditate stupefiantă  și înfricoșătoare, care mă împiedică să mă cufund în oceanul reconfortant al uitării. Durere atroce și devastatoare, animalică, brută, fără nimic romantic, tragic, eroic, nobil, consolator ori purificator, fără lacrimi, lumină sau speranță. Cioburile de presse-papier din mine se învârtejesc într-un dans barbar, dezlănțuit. Ard. Și știu că nici lacrimile Fiicelor Rinului, nici ale Brunnhildei, nici Rinul însuși nu vor putea stinge oceanul incadescent de sticlă lichefiată. Am mai simțit ceva apropiat când am născut ori când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine și apăram telecomanda de la portal cu mâinile goale. Dar atunci mai aveam speranță: în primul caz – copilul însuși, în al doilea – Her trebuia să vină în câteva minute să ne salveze pe mine și pe Promy. De data asta, nu mai aștept nimic.

La urma urmei, e mai curând o durere fizică, nu psihică, trebuie s-o suport. Am trăit suferințe psihice cutremurătoare, luni în șir, ca toată lumea, la moartea tatălui, a bunicii și a unchiului meu, la despărțiri (inclusiv cea de copiii de la școală) ori când am încercat să empatizez cu Promy, Dumnezeu sau oamenii. Cel mai rău a fost când am avut studiul acela de piață care s-a finalizat pentru client cu un raport de cercetare în PowerPoint, iar pentru mine cu o comă psihică de mai bine de un an (de fapt, și fizică, căci sufletul și corpul sunt intercorelate). Ajunsesem să nu mai simt nimic în afară de efortul cumplit de a face cel mai mic gest, nu mai eram capabilă nici să clipesc singură. Acum e altceva, doar o durere fizică, trebuie s-o pot îndura.

Nu, nu-i așa, ce spuneam mai înainte, trupul și sufletul sunt interconectate... mai am un pic și o să implor milă de la Big Brotheri, apoi o să-l trădez pe Promy. Dar, dacă o voi face, 2+2 vor da oricât, numai 4 nu, presse-papierul se va sfărâma și îmi voi pierde sufletul. Poate mă voi transforma în talibană și îi voi înfuleca lui Promy pula, coaiele și ficatul, plescăind și lingându-mă pe buze. Știu bine că un singur lucru greșit poate declanșa o cădere și... o decădere iremediabilă. Mai contează? Sigur că da. Mă rog, de fapt, probabil că da. Nu vreau să-mi spargeți din nou presse-papierul, m-am străduit atât de mult, ani și ani la rând, să-mi repar sufletul ciopârțit și putred, împreună cu Promy și cu Dumnezeu, nu vă las să-l zdrobiți iar. Mi-e frică de voi, dar și mai mult mă tem să nu-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”. Chipul vostru! Asta dacă ați avea o brumă de conștiință, să vă bântuie precum portretul pe Dorian. Nu vreau să fiu ca voi. Ajută-mă, Doamne! Dă-mi putere! Încerc să mai rezist puțin. Ca întotdeauna, din dragoste și disperare.

O lumină intensă, orbitoare de fulger, țâșnită dintr-un sceptru de aur uriaș, despică cerul. Nu, nu și asta! E prea mult! Mai mult e prea mult. Fără sceptru cu fulgerașe! Promy, nu mai suport! În secunda în care-mi dau seama că ceva se rupe cu totul în mine și nu mai pot să rezist, își face apariția o fată subțire, brunetă, cu părul prins în coadă, îmbrăcată în blugi negri și cu un hanorac verde. Straniu, seamănă leit cu mine. Mă rog, cu cea care fusesem înainte, căci acum aduc mai mult a roșie storcită decât a femeie. Dar poate că am halucinații. Chipul fetei cu hanoracul verde e transpirat, congestionat și schimonosit de oroare, deși aparent nu i s-a întâmplat nimic. Se uită în jur stânjenită și confuză, de parcă ar fi picată din lună, nu ar recunoaște și nu ar înțelege nimic. Se îndreaptă apoi spre mine, încet, dezechilibrându-se și împiedicându-se, fără a-și ascunde repulsia și groaza. Cu obrajii în flăcări, fâstâcită, scuzându-se și bolborosind un ”pardon” timid, continuă să-și facă loc prin mulțime și să avanseze pas cu pas. Vrea să ajungă la mine și nimic nu o poate opri. De ce a venit? Într-o încercare deznădăjduită de a mă salva? Nu, știe că nu are nicio șansă, a venit mai curând ca să moară cu mine. Să nu mai fiu singură. Aș vrea să-i spun să plece, dar nu mai am putere. Iar ea pare hotărâtă să împărtășească suferința mea. Din dragoste și disperare.

În momentul în care fata se aruncă în vâltoare, firul se taie și totul se întunecă.”When the music’s over / Turn out the lights.” Muzica s-a terminat. Sper că și urletele. Oricum, nu mai am putere să urlu. Nici să șoptesc sau să suspin. Respirația mi se stinge lent și dureros, la fel ca oceanul de cioburi incandascente. Fără lacrimi. Povestea s-a încheiat și ea. Fără poveste, nu există viață, pământul nu se mai învârtește în jurul axei sale, iar entropia dizolvă universul instantaneu. Întuneric beznă ca-n burta unui Leviathan. Multă vreme... De fapt, am pierdut noțiunea timpului. Cred că am murit. Încă mi-e frică. Ce va urma? Nu mai e nicio luminiță la capătul tunelului. Și, decât lumina pustiitoare a fulgerașelor din sceptrul stăpânului, mai bine nimic. Să fie întuneric și liniște! Nu vreau nicio ”Odă pentru Kim Jong Ile” sau discursuri gen ”moare Kim Jong Ile”. M-am săturat de Kimi. Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați dreptul la întuneric și la liniște. Lăsați lumina stinsă, vă rog! Nu mă deranjați!