Examen cu Big Brother. Vol. 2. XIII. Floare-albastră, floare-albastră, vreau să trăiești!

Spre capătul peretului neted și lucios din stânga, pe care îl contemplu acum, e un spațiu lăsat liber, poate că voi desena eu acum pe el a treia demisie în semn de protest (absentă din picturile rupestre). Încăperea se termină cu o crăpătură mare în zid (cam de înălțimea mea) pe unde se face trecerea spre camera următoare. Aș putea să mă strecor pe acolo, fără mare efort. Înainte să apuc să trec prin crăpătură, simt o atingere rece care mă electrizează: cineva m-a apucat de mână. O fi Promy? Nu, e iar fata aia brunetă, cu părul prins în coadă, hanorac verde, blugi tociți și adidași, care seamănă leit cu mine: Ile de pe Gliese, sora mea geamănă.

Ce-o mai căuta și aici, în peșteră? Nu-i destul că m-a văzut în cea mai ingrată postură, în coșmarul meu în care a trebuit să înfrunt toți Big Brotherii din univers, a venit și aici, nu mai scap odată de ea!? Iar eu sunt din nou goală și neajutorată, în timp ce ea e îmbrăcată destul de bine, chit că nu-mi place hanoracul ei verde ca iarba vacii (parcă nu ajungeau tricourile albe ale lui Promy!). Îmi vine să intru în pământ de rușine, dar nu cred că se poate coborî mai mult de-atât, suntem destul de jos și acum, nu-i așa, VJ? Ile de pe Gliese are mâinile reci și vineții, chiar dacă poartă haine groase. Poate că și ei i-e frig de la 25 de grade Celsius în jos și se încălzește numai când face dragoste.

Ce o mai vrea de la mine? Nici nu cunosc limba ei, habar n-am să vorbesc atarsi (fără microcip cu limba atarsi preinstalată). VJ îmi comunică să nu mă impacientez, traduce ea, uite, în acest moment, Ile de pe Gliese mă întreabă dacă nu vreau hainele ei, măcar pentru câteva minute, ca să mă încălzesc un pic, și, eventual, adidașii ei, ca să nu mai calc direct pe podeaua rece și alunecoasă și să nu mă rănesc prea tare la picioare, înțepându-mă în pietricelele de pe jos. Nu, merci, o să dârdâie și ea și-o să aibă tălpile sfâșiate. Fac pariu că e deja foarte răcită și cu febră, poate și la PMS, o să fie binecuvântată cu o anexită sau o cinstită de cistită cât de curând, dacă nu are deja.

Cum Ile de pe Gliese insistă (și se pare că e foarte încăpățânată, cu cine o semăna?), accept în cele din urmă, fără prea multă convingere, și mă îmbrac, stingheră, cu hainele ei, inclusiv cu hanoracul ei de un verde turbat. După ce îmi pun hainele ei și îi mulțumesc pentru ele, zâmbind stupid, Ile de pe Gliese îmi mărturisește că a pictat chiar ea desenele rupestre de pe peretele din stânga și mă roagă să ne mai uităm o dată la ele. Uluitor, desenele capătă o nuanță albastră fosforescentă precum coralul din presse-papier sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și încep să scânteieze feeric, de parcă s-ar fi aprins, deodată, luminile din catedrala Sainte-Chappele.

Merg alene de mână cu Ile de pe Gliese, palmele i s-au învinețit și mai mult, după ce mi-a împrumutat mie hainele ei. Bizar, acum culoarea mâinilor ei mi se pare frumoasă, nu de cadavru, ci asemenea florilor de liliac. Parcă emană un parfum discret de liliac. Intrăm pe rând, aplecându-ne ușor, prin crăpătura din zid în încăperea următoare. Oboseala s-a risipit ca prin vis. E liniște. Se aude doar picuratul ritmic al apei, rostogolindu-se lin, hipnotic, la nesfâșit, de sus, din tavan și de pe pereții peșterii. Apoi, acorduri de vals vibrează în surdină și-mi sfâșie dulce sufletul... E valsul cel scurt, simplu, de numai un minut, în mi bemol major, tulburător de suav, compus de Promy pentru mine, pe care o să-l danseze măcar o dată la o mie de ani ca să-și aducă aminte de mine.

Miroase răvășitor a liliac. O ceață mătăsoasă, violet tresaltă lin în lumina proaspătă, aurorală. Contururile se topesc în ceața ocrotitoare, binecuvântată, care filtrează lumina și o îmblânzește. Dar, la ultimele acorduri ale valsului, ceața se risipește, lumina, vag domesticită înainte, țâșnește sălbatic și totul devine orbitor de limpede. Plafonul, podeaua și pereții sunt acum netezi și strălucitori ca niște oglinzi, epiderma mea și a lui Ile de pe Gliese se face transparentă și se preschimbă în cristal, astfel încât pot vedea prin ea, delirant de clar, cu precizia unui microscop, venele, arterele și vasele de sânge. Mai mult, aș putea identifica cel mai laborios detaliu din cel mai îndepărtat loc din încăpere, cu o acuratețe halucinantă.

Încăperea mi se dezvăluie ca o sală imensă de bal, luminată de candelabre uriașe, cu brațe sculptate din coral albastru fosforescent și becuri de cristal, în formă de presse-papier. Strălucirea lor vie mă face să clipesc, să-mi plec capul și să mă uit în pământ. Astfel, pot observa pe podea nenumăratele bucățele de cretă colorată, fluorescentă, împrăștiate peste tot. Ile de pe Gliese le privește fascinată, în tăcere și ia apoi câteva bucăți de cretă colorată în mâinile sale înghețate. Uimitor, desenează rozete multicolore, broderii diafane, nemaivăzute, în culorile curcubeului, cum făceam pe vremuri împreună cu prietena mea din copilărie, în fața blocului, atât de frumoase că nimeni nu călca peste ele, iar ploaia parcă nu se îndura să le șteargă. Răvășită de atâta frumusețe, ridic și eu câteva bucățele de cretă colorată de pe jos și încep s-o ajut, chiar dacă îmi simt mâinile grele ca de plumb, stângace și nesigure, și n-am mai desenat din copilărie. Atingerea cretei mă electrizează, bucățelele fosforescente mi se fărâmă între degete și un praf sidefat, scânteietor îmi țâșnește din mâini. Părul mi se desface și-mi curge în valuri pe spate, brațele mi se balansează ca aripile unei lebede, iar tălpile mi se desprind ușor de podea. Plutesc.

În curând, toată sala e plină de rozete multicolore, inclusiv pereții laterali, iar oglinzile răsfrâng desenele de pe podea pe tavanul scânteietor. Închid ochii, orbită de explozia de lumină și culoare. Îmi țin respirația ca nu cumva miracolul să dispară. Parcă am fi în Sainte-Chapelle, la Paris, în catedrala cu pereții acoperiți în întregime cu vitralii. Zidurile s-au dizolvat și au rămas numai Ferestrele, deschise spre cer. Stare de grație... Mâinile lui Ile de pe Gliese s-au încălzit, la fel ca și ale mele. În palmele mele fierbinți, umede de emoție zăresc presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia și dedicația lui Promy, ”to God created Disaster, Ile. With love”, iluminată de lacrimile mele. Coralul inform din interior are și el acum o structură clară, bine definită: ne reprezintă pe mine și pe Promy îmbrățișați. Reluat neîncetat, cu o încântătoare obstinație, valsul cel scurt în mi bemol major mă învăluie, dureros de tandru, ca valurile oceanului Ataraxia.

***

Mă trezesc înapoi pe scaun, în bucătărie, înțepenită ca Madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Cu un efort suprauman, mă lupt să-mi descleștez degetele de pe brațele scaunului ca să apuc cana de porțelan cu fluturași multicolori, pictată de Pira. E plină cu ceai fierbinte de mușețel, cu miere și lămâie, pregătit special pentru mine de Promy. Mă ajută el s-o țin, așa că reușesc să beau câteva înghițituri, înecându-mă și tușind. Deși am gura uscată și mi-a amorțit limba, mă străduiesc să vorbesc:

– P-p-pro-pro-my, d-d-du-du-mă la Ile de pe Gliese! Acum, te rog. Poți s-o localizezi?

– Da, Ile, dar ești foarte obosită, vreau să te odihnești mai întâi.

– Nu, Promy, te rog, vreau acum, o să stau doar un minut.

Promy mai boscorodește și pufnește un pic, oftează,  mă privește cu un aer tragic de martir (la fel ca fii-miu în vizită la muzeu, la Luvru), își suflă bretonul și se apucă de treabă. O localizează rapid pe Ile de pe Gliese, îmi introduce un microcip cu limba atarsi preinstalată și mă teleportează la sora mea geamănă, direct în cameră. Mă uit în jur înduioșată. O veioză mică, în formă de lotus, de un alb diafan, cerne lin o lumină difuză, caldă și romantică, lăsând camera într-o blândă și odihnitoare semiobscuritate. Camera e inundată nu doar de cactuși albaștri în culori vii, parcă proaspăt înfloriți, ci și de cărți, hârtii, genți, eșarfe și pungi, îndesate unele peste altele. Îmbrăcată ca de obicei cu hanoracul ei de un verde turbat și blugii ei tociți, cu părul strâns la spate, Ile de pe Gliese stă maiestuos la biroul ei din lemn de fag, ghemuită regulamentar, cu genunchii la gură, deși are la dispoziție un scaun directorial din piele, ergonomic și reglabil (cred că va trebui să-mi cumpăr și eu unul, când primesc împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă). Cu toate că mă aude, nu se oprește imediat din tastat, așa că aștept în liniște lângă birou, trăgând din pufăitoare.

– Bine ai venit! spune Ile de pe Gliese, zâmbind ușor stânjenită și întinzându-mi o mână la fel de rece și vânătă ca a mea. Te așteptam.

– B-b-bi-bi-ne te-am găsit! Ce faci? bolborosesc, surâzând la fel de stingher.

– Scriam.

– Ce?

– Povestea ta. Fiecare om are dreptul la o poveste, nu? Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Logic, nu?

– Eu nu mai sunt așa de sigură. Mi-e rușine să fiu singura ființă vie de pe Pământ, mă doare, mi-e silă și am obosit. Uneori mi se pare că trăiesc într-o lume goală, a formelor fără fond și a fantomelor... de la studenții mei-fantomă și doctorii-fantomă la firme-fantomă, guverne-fantomă, alegeri-fantomă, țări-fantomă și armate-fantomă. Parcă nimic nu e viu în afară de mine. Trăiesc într-o mlaștină fetidă, colcăind de fantome. Nimic nu e real, în afară de agonia, dezgustul și disperarea mea, produse de fantomele astea care mă strâng, mă sufocă și mă posedă sistematic, în mod organizat. Nu mai zic de scris. Intelectual depresiv e pleonasm și pe Gliese, nu? Mai bine speli geamuri decât să faci munca asta intelectuală. Vaclav Havel știe. Și până când? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ah, am ajuns din nou o nemuritoare blestemată și nu mai suport.

– De multe ori, nici eu. Dar, uite, am avansat ceva. Am ajuns la momentul în care desenam amândouă rozete multicolore pe VJ, în peșteră.

– Știi și de VJ? Dar ce, pe Gliese nu se întâmplă nimic ca să ai ce povesti?

– Din fericire, nimic grav. Deocamdată. Dar scriu povestea ta.

– De ce?

– Am fost împreună în peșteră. Ai văzut peretele din stânga, pictat de mine cu scene din viața ta. Dacă nu ar fi fost nimic acolo, era mai bine?

– Nu știu.

– Și ai observat ceva la desenele astea? S-a întâmplat ceva când am venit eu?

– Sunt prea obosită ca să procesez ceva, dar, stai, când ai apărut tu, desenele au devenit fosforescente precum coralul albastru de la voi din Ataraxia.

– Exact! Era acolo o anumită strălucire, o rază de lumină.

– De ce?

– Pentru că eu am văzut frumusețea din viața ta. O frumusețe uneori sălbatică, dar, știi, desenele mele au îmblânzit-o.

– O frumusețe efemeră și injustă, când atâția suferă absurd pe Pământ. Ba chiar și pe Gliese, din cauza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.

– Frumusețea e tulburătoare tocmai fiindcă e efemeră. Altfel nu ar fi perceptibilă. Dar, la urma urmei, oamenii peșterii vin și se duc, însă desenele rupestre rămân. Iar lumina, de multe ori, se vede cel mai bine din peșteră, în întuneric. Afară, ori ne-ar orbi, ori, pur și simplu, n-am observa-o. Strălucirea e vie și răscolitoare doar înăuntru, în peșteră.

– Păi, și cine vede această strălucire?

– Tu, eu. Alții de pe Gliese sau de pe Pământ. Noi ne adunăm în jurul focului pe plajă sau la o terasă la o bere și spunem povești.

– Plajă, foc, bere, terasă... Ce vorbești tu, surioară?! Cine crezi că are așa ceva pe Pământ? Un grup restrâns de privilegiați, cum am fi noi ăștia din Țara lui Dracula, România, o țară mică, murdară și vulgară, dar deloc de abandonat. Ia arată-le strălucirea asta și oamenilor din Iran, Coreea de Nord, Siria, Irak sau Ucraina! Și sunt doar câteva exemple din miliarde. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Când mă gândesc la asta, mi-e rușine, mă doare și apoi nu mai vreau nici eu nimic, decât să dispar. Însă, în fine, treaba ta, foarte bine, spui povești... despre Pământ și despre mine, tu nu ai altceva de făcut?

– Ba da, lucrez opt ore pe zi ca web designer, dar în timpul liber (de fapt și în afara lui), urmăresc și scriu povestea ta. Și o trăiesc. Toți gliesienii percep gândurile și senzațiile fraților lor gemeni de pe Pământ. Și simt foarte intens ce se întâmplă cu ei.

– Îți mulțumesc că ai sacrificat povestea și pe tine... ca să mori cu mine.

– Cu plăcere. De fapt, nu cu plăcere. Din dragoste și disperare, cum ziceți voi. Dar, nu-i nimic. ”Je ne regrette rien”. Uite, hai să-ți arăt ceva!

Fără să se dea jos de pe scaunul directorial, așezându-se comod cu un picior sub fund și cu celălalt genunchi ridicat, și sprijinindu-și bărbia de el, Ile de pe Gliese întinde mâna și înhață o sticlă de apă plată la jumătate de litru, umplută cu un lichid de o culoare suspectă (între pișat și diaree, dar poate că sunt iar paranoică, oboshită ori am inhalat prea mult praf de pe videoproiector). O dă pe gât pe nerăsuflate (se vede că e la fel de însetată ca mine). Îmi face și mie semn să mă servesc, însă am rețineri, nu doar din cauza culorii atrăgătoare, ci și pentru că nu am la mine scannerul ca să o verific, cine știe ce-o fi acolo. Până la urmă, cum insistă și mi-e sete, iau o sticlă și gust. E ceai de mușețel, cu lămâie, dar fără zahăr, cum consum și eu, de obicei. O beau iute pe toată. Ce păcat că n-are și rom cu ceai de conifere, cu miere și lămuie ca la Mălăești! Nu-i nimic, o să savurez mai târziu cu Promy, când ne-om juca ”de-a Bill și Monica”. După ce termin ceaiul, tremurând de emoție, Ile de pe Gliese deschide un fișier în Word, îmi împrumută ochelarii ei și mă îndeamnă să citesc, cu obrajii în flăcări și ochi scânteietori.

”Rahmaninov… Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră. Interiorul unei camere obişnuite. Dar eu o vreau neobişnuită… Şi de ce n-ar fi aşa? Aș putea încerca printr-un nou design; printr-o îmbinare mai subtilă a luminilor care ar trebui să fie mai difuze, dobândind astfel o anume senzualitate; prin micul cactus care refuză deocamdată să înflorească şi care are precis flori de un albastru orbitor şi neverosimil; prin desenele originale, poate un pic extravagante, puse de-a valma pe tapet; prin postere şi tot felul de poze; prin versurile scrise oarecum dramatic, asemenea unui zbor săgetat, pe hârtii arse cu bricheta pe margini şi lipite pe pereţi într-o dezordine halucinantă… Aș putea încerca şi prin autosugestie … Poate că aşa aș reuşi să dispar deodată, înghiţită de o lumină sau de o umbră sau, cine ştie, de reflexia unei petale a cactusului încă neînflorit. Camera asta nu poate fi obişnuită. Mai ales atunci când se aude în ea Rahmaninov…”

– E descrierea camerei tale de la începutul liceului, scrisă de tine în acea vreme, în romanul ”Pași în oglindă”. Și atunci încercai să te pierzi fără urmă într-o reflexie a unei petale de cactus albastru. Sincer, nu pot să te ajut să dispari, dar pot să-ți dau un ghiveci cu un cactus albastru autentic, să-ți decorezi camera, ha-ha-ha! izbucnește în râs Ile de pe Gliese.

– Mersi, dar mai bine nu, îl devorează Guru imediat. A hăpăit și cactuși și scaieți, cu tot cu spini, și se lingea pe bot. De-asta n-am nicio floare în Titan. Vreau să zic în Titan, la București. Nu în titanul Promy... Prometeu, săracul. Un ghiveci de cactus în burtă îi mai lipsește, că în rest le-a avut pe toate. Prefer animalele, nu e vorba doar de guru’ Guru sau de Bebe unicornul, ci și, de pildă, de albinuțe. Am semnat și aș semna oricând, fără să clipesc, o petiție pentru salvarea albinuțelor. Cu ele comunici mai ușor decât cu oamenii. N-ai observat că doctorii veterinari își iubesc și respectă pacienții, spre deosebire de numeroși medici umani care sunt fie indiferenți, fie ostili în raport cu ei, în ciuda șpăgilor? E, normal, e o dovadă în plus a superiorității animalelor. Sunt așa de drăgălașe și fără de păcat! Dar știi? În toamnă, la mitingul anti-maidanezi pe stradă, m-am prezentat ca o iubitoare de oameni. În definitiv, și oamenii sunt animale. Toți au drept la viață, nu? Prefer animalele, dar încă mă interesează oamenii. Apropo, Guru i-a mâncat și florile lui Promy din bungalouri, aici, pe Gliese, împreună cu cele din Olimp. Cred că și papagalii, mărturisesc nu foarte convinsă, de altfel, de ultima aserțiune.

– Nu-i nimic, dacă-l mănâncă Guru, îți dau alt ghiveci.

– Bine, cum vrei tu. Știi, am visat întotdeauna, de când eram mică, cactușii voștri cu florile lor mari de un albastru orbitor, ireal, șoptesc cu glas întretăiat, luminându-mă la față. Am văzut recent un film, ”La grande belleza”, despre un scriitor din Roma care căutase toată viața o mare frumusețe și nu o găsise. Eu am descoperit multe mari frumuseți, pe lângă artă și locurile sacre de pelerinaj din București, de pe vremea liceului: Dumnezeu, paradisul din Vamă și, the last but not the least, Promy. Și prințul Mîșkin spunea: ”Frumusețea va salva lumea”. Frumusețea e totuna cu adevărul și binele. Frumusețea ajută lumea nu doar să reziste entropiei, ci și să se mântuie. Frumusețe înseamnă să calculezi corect și să aplici ”2+2=4”. Matematica bunului simț e frumoasă și va salva lumea. De-asta, Iisus și Promy sunt frumoși: nu greșesc niciodată la socoteli și sfidează constant matematica absurdului. Nebunia lor e frumoasă. Acum, Promy e pentru mine ”la grande belleza”, floarea mea albastră de cactus. Îl iubesc.

– Da, înțeleg, și eu îl iubesc.

– Ceee?! Vezi că eu sunt destul de geloasă, chit că nu mă manifest ca zeițele. Deocamdată. Ah, iartă-mă, mă port ridicol, te fac de rușine.

– Nu, stai liniștită, nu sunt un pericol. Cel puțin nu unul mai mare ca Madame Dezastru. Și cine nu-l iubește pe Promy? rostește ea tare, precipitat, îmbujorându-se.

Zâmbindu-mi cu aerul ei ușor dezorientat, dar prietenos, Ile de pe Gliese îmi pune încet, cu mâini tremurătoare, în ceșcuțe mici cât un degetar, cafea decofeinizată fierbinte, fără zahăr și fără lapte (cum consumam și eu seara la București, înainte să locuiesc împreună cu titanii în Olinp). Hm, a turnat cafeaua cu grație într-un ghiveci de cactus albastru. Sper că acesta e obișnuit cu un asemenea tratament și va rezista. Are ceva din puterea titanilor. Puterea celor care preferă lanțurile, piroanele, bestiile antropofage, viscolul sau arșița Exopotamiei decât să se transforme în monștri. Puterea creatoare a celor care dansează cu dezastrele. Puterea celor care plonjează în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Puterea vulnerabilității, a dăruirii și a sacrificiului. Puterea fulgurantă, dar de neînvins a frumuseții, a curajului și a iubirii.

Ile de pe Gliese observă greșeala și își cere iertare, bâlbâindu-se și înroșindu-se și mai tare. Mă roagă pe mine să pun cafeaua, însă eu sunt atât de obosită și-mi tremură mâinile în asemenea hal că aș scăpa tot, direct pe laptop. Ile de pe Gliese se adună un pic, surâde încurajator și toarnă din nou cafeaua lent, până la jumătatea ceșcuțelor minuscule, din porțelan alb (decorat cu flori albastre de cactus și spicuri de grâu), ca să se asigure că nu mai varsă nimic. Dar nu numai un hobbit sau un gnom, ci până și Degețica ori Zâna-Speranță Made in China de la McDonald’s ar refuza o porție așa mare și ar face plângere. Acum însă nu am energie pentru reclamații și, oricum, mai am un pic și-o văd din nou pe Zâna Speranță cu tot cu copacul fosforescent mișcător care mă strânge necruțător cu ramurile sale, deși sunt aproape paralizată și nu opun nicio rezistență.

Stați puțin, nu era Promy unica și adevărata, autentica și originala Zână-Speranță? În ipostaza clasică în care e reprezentat? Asta da speranță! Lanțuri, piroane, ciocul vulturului în ficat, furii, fulgerașe, ger și jeg... Iar săracul Promy are o singură statuie la Luvru, din epoca romantică. Să-i ridic și eu o statuie? Una în plus sau în minus nu strică pentru cineva mai mare sau mai mic decât Maradona, numărul doi pe glob după Lady Gaga, însă numărul unu în univers, greu lovit de soartă să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, logic, nu? Ah, ce am? Cred că sunt posedată din nou de Bush jr. Bine, dar eu nu sunt Michelangelo și… dacă o ia potopul? Nu-i nimic, potopul trece, titanii rămân. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul.

Ile de pe Gliese se scuză din nou: dacă vreau mai mult, pot să-mi pun eu singură, ea nu riscă. Acum, surprinzător, sora mea geamănă s-a încălzit, fie când a auzit de Promy, fie că s-a agitat teribil cu ritualul cafelei și-a transpirat. Și-a scos hanoracul verde, l-a aruncat pe canapea și a rămas în tricou. Poate că are deja febră... ca mine. Deodată, observ ceva bizar la mâna ei dreaptă, aproape de încheietură: are un semn ca cel pe care mi l-am făcut eu cu cuțitul când eram deprimată și mi-era tare dor de copii, după demisia de la fuckultate. O privesc înmărmurită, în stare de șoc:

– Nu se poate, ai semnul meu de cuțit!

– Sigur că da, am toate cicatricele tale. Și nu numai.

Își ridică tricoul. Mă uit un pic rușinată, dar fără să-mi pot reține curiozitatea, și descopăr uimită, și, în același timp, cu o anume încântare, că are cicatricele de la ficat și de la piept ale lui Promy. Poartă stigmatele lui binecuvântate. Exact ca mine! Nu le văzusem mai înainte, când desenasem împreună rozete în peșteră. Eram preocupată atunci de dansul curcubeelor îngemănate, pictate de noi, și de atingerea bucățelelor de cretă sfărâmicioase, care mi se risipeau printre degete și mă împresurau cu praf de stele.

– Ile de pe Gliese, surioară, eu de ce nu te simt pe tine cu tot cu povestea ta... mă rog, a mea?

– Ba da, Ile din Titan, acum simți.

Mă îmbrățișează cu o disperare și o forță titanică, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secundele următoare, așa că preferă să-mi taseze ea oasele și să le preschimbe în praf de stele. Mâinile i s-au încălzit, parcă la flacăra unui foc sacru, și ochii îi șiroiesc de lacrimi, dar eu sunt prea obosită ca să plâng.

– Îți mulțumesc, șoptesc pierdută. Iartă-mă, aș vrea să plâng cu tine, dar nu mai am lacrimi. Ochii mei sunt arși ca deșertul Exopotamiei.

– Nu-i nimic, surioară. Lacrimile mele sunt și ale tale.

– Îți mulțumesc pentru tot. Ce aș putea face pentru tine?

– Să te culci. Oboseala ta... și a lui Promy mă epuizează și pe mine.

O petală imensă de cactus de un albstru intens, neverosmil ne acoperă protector pe amândouă. Acorduri din Concertul 2 de Rahmaninov îmi mângâie trupul și-mi alină sufletul ca valurile oceanului. În depărtare, plutește un puf alb, orbitor de alb, străveziu și luminos ca o aripă de înger. S-au întors les neiges d’antan... și lebedele împușcate la Revoluție! Mă simt ca pictorul Andrei Rubliov, unul dintre puținii supraviețuitori ai invaziei tătare la Moscova, rătăcit în catedrala arsă și devastată, ticsită de morți, aruncați la întâmplare. În aburul greu, sufocant, sângele proaspăt, cald, neînchegat curge de-a valma peste Biblii ciopârțite și cioturi de icoane încă fumegând. Aerul e încins și otrăvit, dar în întunericul greu ca de plumb, ninge lent, cu fulgi mari, imaculați și puf de lebădă.

***

După întoarcerea de pe Gliese, dorm, în sfârșit, zile și nopți la rând, de parcă aș fi vrăjită ca Brunnhilde să zac și să visez mii de ani că voi fi trezită din somn de sărutul lui Siegfried. Într-o zi, după ce deschid ochii (asta-mi ia circa patru ore, căci sunt lipiți ca tronul de fundul lui Madame Hera după păcăleala lui Hefaistos) și mă dau jos din pat (de asemenea, un lucru de durată, îmi trebuie minim o oră doar ca să mă întind și să-mi trosnesc oasele), mă duc la bucătărie, târșindu-mi picioarele, să fac o cafea Lavazza cu lapte și zahăr. În câteva ore, reușesc să găsesc toate ingredientele necesare pentru cafea și să o fierb, fără a produce alte dezastre, cu excepția unei căni sparte (ultima din seria cu fluturași multicolori, pictată de Pira) care mi-a alunecat din mână. În timp ce beau, în sfârșit, cafeaua fierbinte, răsfoiesc o revistă culturală de pe Pământ și, brusc, am o revelație. L-am descoperit pe fratele de pe Gliese al lui Promy! Mai știți, tot eu îl identificasem pe unul dintre strănepoții săi, ultimul titan, George Soros, după o sursă credibilă, foarte serioasă, ziarul ”Adevărul”. Acum se pare că am dat de fratele lui de suflet de pe Gliese. Unul mare, nemuritor și blestemat ca Promy.

– Promy, vino repede! îl strig emoționată, tremurând puternic, gata să vărs cafeaua.

Promy se apropie în viteză, își trage un scaun, se așază la masă, își suflă bretonul și-și aprinde o havană. Îl strâng tare de mână și-i spun surescitată:

– Promy, cred că l-am găsit pe fratele tău de pe Gliese!

Promy râde în hohote, ținându-se cu mâna de burtă. Își toarnă o cafea cu lapte, pune o linguriță de ambrozie și amestecă amuzat. Eu mă îmbufnez un pic, dar revin în forță, hotărâtă să-l conving:

– Nu râde! La fel ai făcut și când l-am descoperit pe nepotul tău, Soros, în ”Adevărul”. Ăsta e fratele tău de suflet de pe Gliese. E mare și un nemuritor blestemat, exact ca tine. Nimeni altul decât autenticul și originalul, unicul și inegalabilul poet Adrian Păunescu! Zice la fel ca tine că ”nemurirea e o boală”, că nu poate nici să trăiască, nici să moară (”nu pot trăi, precum nu pot muri”), iar poezia se cheamă chiar ”Biet nemuritor la zidul morții”. Săracu’, e mereu pus și el la Zid, cum ești tu! Ah, și acum îmi dau seama că nici măcar nu e singurul Adrian titan, conștientizez brusc, simțind un val de aer cald, înăbușitor și o înțepătură puternică în inimă.

– Aoleu, mai sunt și alții?

– Da, încă doi Adrieni cel puțin. Știi, Promy, am ajuns la concluzia că, pentru a fi titan, trebuie îndeplinite minim trei criterii: 1. să fii tare, 2. să ai un suflet mare, 3. să inspiri multă milă. Pe lângă poetul nemuritor blestemat, Adrian Păunescu, cred că mai sunt titani și Adrian Minune, câinele vagabond manelist, și Adrian Năstase, Bombo, sinucigașul cu șapte case, deținut politic și el, erou-martir, victima lui Băsescu. Poate se încadrează aici și patronul Antenuțelor, Motanul Felix ori Gigi Becali.

– Cred că ai inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Las-o baltă, Madame Dezastru! De unde i-ai mai scos și p-ăștia!? Jură-te că sunt titani pe fabrica ta de diplome de la fuckultate! Așa e politically correct. Ce ai, mă, Ile? Ce-ai pățit? Vai de mine, ce familie am! Parcă nu-mi ajungea că-l am unchi pe nenea Cronos, verișor pe Știi Tu Cine, iar nepoți pe Hermes și Apollo! Fii atentă, nu toți sinucigașii, câinii vagabonzi și nemuritorii blestemații sunt titani. Și de când au ajuns Gigi, Bombo și Motanul Felix deținuți politici? O să-ți fac reclamație dacă mai zici așa ceva. Motanul Felix și-a băgat propria familie la zdup când era turnător. Mai curând îl recunosc pe marele gândac Gelu cel Singur, cu măreția lui tragică și traiectoria lui veșnic dreaptă, luptător solitar și mare supraviețuitor drept titan, dar numai după un test ADN riguros. Pe restul îi reneg. Să mă împuște Bombo!  

– Uite ce e, Promy, eu am vrut doar să te ajut! mă bosumflu eu. Fie, te las în pace cu titanii, dar să nu care cumva să nu-mi recunoști țara, Stracciatella (chit că e o cadă plină cu iaurt cu stracciatella), să mi-o lași fantomă, iar apoi să te plângi că nu-ți încape scula, după ce că-ți dau numai ție viză!

– Nu recunosc nicio cadă țară, decât dacă e plină până-n tavan cu Maretti cu pizza și la duș curge vin de la Chiron sau de la Dio.

Mormăind îmbufnată, cu ochii lipiți, încă amețită de somn, îmi iau laptopul, gândindu-mă să văd un film pe net, poate că mă mai trezesc... suficient cât să-mi fac bagajele și să plec în Stracciatella. E semnal bun pe VJ. Sunt nesigură și confuză, dar nu chiar ca Obama care mai are un pic și-o să descopere tancurile rusești intrând triumfal în Casa Albă, probabil ca s-o redecoreze. Se pricep mai bine ca băieții de la Led Zeppelin. Ce surpriză! Obama o să aplaude entuziasmat. Uau, a venit trenulețul Thomas, de când îmi doream unul, n-am avut când eram mic! Să-l trag de sforicică prin toată Casa Albă. A, stați puțin, e un tanc. Super! Ce-mi plac tancurile! Ah, am primit și bărcuțe, și avioane. Ce tare! O să mă dau în bărci cu Putin. Cred că mi le-a adus Moșul. Ce bine că îl țin prizonier la NSA!

Am dormit oare suficient cât să redevin masochistă, să reiau munca intelectuală și să ajung iar depresivă? Nu e mai bine să întrerup povestea și să merg undeva pe Pământ, nu să ajut sau să salvez, ci să mor cu cei mai nefericiți, cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine? De fapt, am o mare dilemă. Dacă aș decide să opresc timpul și sar în abis împreună cu cineva, nu știu unde să mă duc mai întâi. În India unde au loc mereu violuri în grup pe stradă și femeile sunt spânzurate? Într-o țară islamică precum Iran unde femeile sunt sufocate de reguli, bici și chador? În Coreea de Nord unde oamenii (care nu mor (încă) de foame sau teroare) sunt trimiși în vacanțe prelungite, cu tot cu familie, în lagăre de exterminare? În Siria unde dictatorul al-Assad comunică prin gaze sarin și lunetiști-fantomă cu propriul popor, iar rivalii politici sunt talibanii jihadiști de la SIIL (Statul Islamic în Irak și Levant), renumiți pentru execuții în masă, decapitări și crucificări? În Irak unde aceiași fundamentaliști suniți de la SIIL cuceresc oraș după oraș, instaurând legea islamică, Sharia, executându-i pe cei care ascultă muzică sau au nume șiite precum Ali sau Hussein și emițând ordonanțe de tip fatwa prin care persoanele de sex feminin (de la 11 la 46 ani) trebuie să se supună unei operații de mutilare a organelor sexuale (a clitorisului)? În Egipt unde s-a reușit marea performanță de a trece de la dictatură la talibani (liber aleși) și apoi la armată? În Palestina unde mișcarea teroristă Hamas asediază Ierusalimul, iar Israel răspunde printr-un război ”chirurgical”, cu mici ”pagube colaterale” (sute și mii de civili), inclusiv spitale și școli ONU bombardate, căci acolo, cu siguranță, se ascund arme, logic, nu? În Europa unde partidele extremiste au câștigat alegerile în mai multe state, se poartă un război-fantomă cu victime reale, iar fiecare cetățean european își face țara lui? Sau poate să mă duc voluntar ONU, eventual cu trupele de pacificatori-violatori? Parcă peste tot e un Dezastru mai mare ca Madame Dezastru. Până și în Europa! Totul e fantomă pe Pământ. Doar gropile comune, gropile de gunoi unde suntem aruncați toți încă de când ne-am născut, sunt reale.

Iau laptopul, dar îl trântesc pe pat imediat, furioasă, fără să-l deschid. Eu am laptop, acces la net și pot să vizionez orice film vreau, însă alții nu. Obrajii îmi ard, mi-e rușine, dar mă forțez să continui. O să mă uit la un film cât mai comercial și mai convențional, din două motive: 1. fiindcă nu pot să procesez. 2. ca să nu mă simt foarte prost față de cei care urmăresc seriale de dragoste cu îngerași cu chador sau cu muncitoare în salopetă (în Coreea de Nord oamenii sunt arestați și trimiși în lagăre de exterminare dacă vizionează telenovele străine). Aleg, așadar, un film Disney, ”Frozen”. Când ajung la sfârșit, dau înapoi, la început, pentru că mă frământă o întrebare: fetele alea, protagonistele, sunt surori? Verific, mă conving și trec apoi la final.

Hm, hai să deschid mailul, poate că e o idee mai bună. Ah, iar e full de mesaje promoționale pentru mărire de penis! Nu, nu vreau, lăsați-mă-n pace! Stați, nu e vorba de penisul meu, ci de al lui Ponta. Cum? Ponta vrea mărire de penis? Mai citesc o dată și clarific: Ponta dorește o mărire de pensii, nu de penis. Nu, e clar că nu sunt capabilă de nimic, mai bine îi calculez lui Promy vibrația numelui, a personalității și a scopurilor în viață, după numerologia magică (unde fiecare literă are alocat un număr de la 1 la 9). Mă apuc, deci, să scriu numele lui Promy, să atașez literelor cifre și să socotesc. E doar un joc (interesant, inspirat după Pitagora) și e mai simplu ca ”2+2=4”. La sfârșit, îl chem entuziasmată pe Promy:

– Ți-am calculat vibrația numelui și a personalității și la scopuri în viață ți-a ieșit 5, numărul exploratorilor, al celor îndrăzneți care detestă rutina și vor să fie liberi și creatori, indiferent de probleme. Pentru interior (cum te vezi tu) e 1 – numărul inițiatorilor, al creatorilor și promotorilor (indiferent de ego) și al celor independenți și liberali în gândire, iar pentru exterior (cum te prezinți tu și cum te văd alții) e 4 – numărul celor responsabili, serioși, ancorați în realitate, practici, solizi, cu o forță titanică. Ai văzut? Se potrivește.

Promy izbucnește în râs. Se leagănă ușor cu scaunul, își aprinde o nouă havană, își suflă bretonul și răspunde pe un ton vesel, făcându-mi cu ochiul năstrușnic:

– După ce nume ai calculat? Al Gore, El-Gol, Câine Rău și Turbat, Hoțul, Mincinosul, Porcul, Ticălosul, Trădătorul, Violatorul sau Doctor Frankenstein?

– Vai de mine, iubire, după numele tău, ”Prometeu”.

– Cum? Fără H și S?

– Nu, l-am pus complet: ”Prometheus”, cu H și S, evident. Prima oară am greșit, dar nu din cauza literelor din numele tău, ci din cauza alfabetului: l-am uitat pe Q. Dar apoi l-am adăugat imediat, am recalculat, am verificat și așa iese. Să știi însă că am nevoie de data exactă a nașterii, pentru a-ți calcula vibrația nașterii și a destinului și a-ți ghici viitorul.

– Păi, nu-l știm deja?!

– Haide, Promy! Spune-mi odată!

– Taci, Ile, sunt... într-un fel de... concediu medical și am nevoie de liniște. La urma urmei, după ce referință calculezi tu? După nașterea lui Hristos, a lui Mahomed, a lui nenea Cronos sau tataie Uranus sau altceva? Ce calendar folosești? În funcție de fiecare calendar în parte, va ieși de fiecare dată altceva. Și tu o să zici, invariabil, că se potrivește. Hm, și să nu uităm că voi, muritorii, ați fost dotați cu rațiune și liber arbitru. Nu stelele sau numerele decid pentru voi.

– Promy, rațiunea și liberul arbitru sunt suficiente, nu și necesare. Ah, iartă-mă, cred că sunt posedată iar de Bush Jr.

– Ba exact invers. Rațiunea și liberul arbitru sunt necesare, dar nu suficiente. Mai e nevoie măcar de... dragoste și disperare. Și-atunci ”va trece și iarna / și-april va veni”. Nu vreau să am 827 de rădăcini trainice de palmier islamic, însă mi-ar plăcea ca voi, oamenii, să păstrați câteva... ca mine sau ca Iisus. Eu unul nu am făcut ce am făcut pentru statui, premii, medalii și diplome. Nu vreau decât dreptul la poveste. Visez la ziua în care n-o să mai putem anticipa ce spun nenorociții ăștia de Big Brotheri și n-o să mai prevedem ”hapocalipsurile” (întotdeauna mai rele decât orice ne imaginăm, căci realitatea întrece orice ficțiune). Atunci, nu Al Gore va mai fi de vină, ci ”stăpânul” lui. Cei care fac fapte bune nu vor mai fi condamnați, iar cei care fac porcării nu vor mai fi premiați. Oamenii vor semăna mai mult cu mine și cu Iisus decât cu zeii și ”stăpânii” de peste tot de pe Pământ. ”Intelectual depresiv” sau ”titan legumă” (fie și mutantă, de 40 de kile) nu vor mai fi pleonasme. Niciun copil nu va mai merge la plimbare în Tartar, în tabere de refugiați, lagăre sau închisori. Fiecare om va avea dreptul la poveste și nu va mai exista nicio competiție a agoniilor, Holocausturilor și paraliziilor liber alese. Revoluțiile nu vor mai fi furate, fiindcă vor avea loc în cap și în suflet, și nu va mai trebui să alegem între talibani mâncători de coaie, de ficat, de inimi sau de creiere. Între noi fie vorba, nu strică din când în când o revoluție, cu condiția să nu schimbi un dictator cu talibani sau armată, ci să urmeze o democrație reală, susținută de un stat de drept autentic. Mie nu-mi pare rău ca am făcut-o pe a noastră, în Olimp: ne aflam ”pe culmile disperării”. Am demonstrat că nu sunt mort sau terminat, iar ”stăpânii” au de ce să se teamă: vine poporul și-i suflă mai tare decât îmi suflu eu bretonul, până pe SPP1001, la o sută de mii de ani lumină. Până la urmă, am realizat ceva, avem o constituție democratică, iar înțeleptul Chiron, primul stăpân liber ales al Olimpului, a reușit să se mențină destul de bine, spre deosebire de Her care mai avea un pic și se muta cu tronul în Tartar. Încă puțin și Olimpul va fi un paradis, cum e România față de Coreea de Nord. De fapt, comparativ cu Egiptul, altă civilizație străveche unde s-a trecut ingenios de la dictatură la talibani și apoi la armată, Olimpul chiar e un paradis. Vaca de Io s-ar putea să se întoarcă aici, în scurt timp. Deci decât, în cazul lui Io, profețiile hollywoodiene se vor adeveri. În curând, va fi și la noi ”ca la Paris”. Iar în ziua în care april va veni pe Pâmânt, n-o să mai predăm lecții de disperare și n-o să mai putem ghici viitorul. Știi de ce? Pentru că va fi imprevizibil. Va depinde, cel mult, de strategiile și de planurile noastre.

– Cred că trebuie să așteptăm cel puțin până primesc numărul de dosar de la Parchet. Dar un titan nu renunță niciodată, nu? Iar oamenii ar trebui să-i urmeze exemplul. Într-un fel, cumva april a venit prin faptul că tu și Iisus ați apărut pe Pământ. Și alții frumoși ca voi. Vreau să rămâneți aici, cu noi, bestiile, chiar dacă, evident, comunicarea e imposibilă. Trebuie ca măcar câțiva să fie altfel, cum sunteți voi. Fără frumusețea voastră, 2+2 dau oricât, iar lumea intră într-un proces accelerat de descompunere și haosul devorează ordinea cosmică. Frumusețea voastră e antientropică. Dacă nu aș vedea cicatricile de pe corpul tău și din sufletul tău (pe care, în parte, le am și eu), aș crede că vii din anul 2000 al viselor mele din copilărie, de pe Gliese sau, oricum, dintr-o lume în care april a sosit și nu mai e nevoie de ceață ca să ne ascundem. Pentru că totul e frumos. Cred că de-asta mi-am dat demisia de la voi, eram prea urâtă și vă făceam de râs.

– Ce spui, Ile? Nu erai fotomodel cu diplomă, fără Photoshop?

– Ba da! Am urmat o școală de fotomodele, am dat examen de absolvire și am primit o diplomă. Pe bune. Ah, Promy, te iubesc așa de mult încât te-aș accepta și nu te-aș considera trădător ca pe tata, chiar dacă ai fi prietenul omizilor, meduzelor, urechelnițelor, gândacilor și păianjenilor. Aș vrea să mai dansăm, îmbrățișați titanic, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Din dragoste și disperare. Tu ești floarea mea albastră de cactus și vreau să trăiești! Să trăiești, nu să supraviețuiești! Dacă trăiești și tu, n-o să-mi mai fie rușine că sunt singura ființă vie de pe Pământ. Nici nu știi cât te iubesc. Ți-aș călca și tricourile tale albe pe care le urăsc! Poate că, astfel, îmi spăl păcatele. Nu, stai puțin, nu am eu atâtea păcate câte tricouri albe ai tu!

Mă opresc, extenuată, dar fericită, cu lacrimi în ochi, îi strâng mâna lui Promy și-l sărut, mușcându-i ușor buza de sus. Ochii îi strălucesc iar ca niște supernove. Îmi șterg fruntea îmbrobonită de sudoare cu un șervețel și beau pe nerăsuflate o cană cu ceai de mușețel, cu lămâie, fără zahăr. Îmi torn apoi alta, mai fierbinte. Aburul aromat se ridică din ceașcă, încet, ca prin vis, învăluindu-mă blând într-o ceață subțire, luminoasă, albă ca neaua. Mă afund în ea. În bucătăria de culoarea cafelei cu lapte, ninge cu fulgi mari și puf de lebădă. Fulgi uriași de zăpadă încep să cadă lin peste mormanele de cadavre, Biblii ferfenițite și icoane în flăcări în catedrala arsă de tătari unde pictorul Andrei Rubliov rătăcește la nesfârșit, sălbăticit de durere și de neputință.

În plin Ev Mediu (sec. XIV-XV), în Rusia, pictorul de icoane și biserici, Andrei Rubliov, s-a confruntat și el cu problema ”2+2 fac cât vrea stăpânul” pentru că ”asta-i politica”, ajungând să intre în ”grevă” și să-și dea ”demisia” ca artist. A fost în ”grevă” zeci de ani pe motiv de asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel, las-o baltă, Andrei, o să te obișnuiești, Al Gore e de vină: invazii tătare, copii uciși, femei violate, catedrale incediate, picturi și Biblii făcute scrum, ciumă, foamete, persecuții, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure. A depus și un legământ de tăcere și a refuzat să mai schimbe un cuvânt cu oamenii, după ce a rămas unul dintre puținii supraviețuitori ai unei invazii tătare. Comunicarea e imposibilă. Cuvântul doare.

Dacă Promy, în lanțuri, cu pumnul în gură, și-a înăbușit urletele mii și mii de ani, Andrei Rubliov a tăcut și el zeci de ani. În acel timp nu a pictat nimic, în ciuda faptului că fantoma maestrului său, Teofan (mort la invazia tătară și cu toate picturile sale distruse), îl vizita sistematic și făcea presiuni. Uite, Andrei, icoanele mele au luat foc. Totuși, eu aș vrea să mai pictez. Indiferent ce se întâmplă, chiar dacă a doua zi catedrala e arsă din nou de tătari. Aș vrea să mai pictez, însă nu mai pot. Dar tu poți. Ai un dar de la Dumnezeu, iar eu te-am învățat bine. Pictează, Andrei, pictează! Andrei Rubliov a simțit din nou chemarea să picteze când a fost răscolit de sunetul unui clopot confecționat, cu eforturi titanice, de un băiat talentat, fără experiență, însă cu multă pasiune, interesant, și el tot un supraviețuitor... nu al tătarilor, ci al ciumei.  

La sfârșitul filmului, când sunt dezvăluite picturile bisericești ale lui Andrei, totul se schimbă: de la alb-negrul cotidianului sumbru și sordid la explozia de culoare și de strălucire a icoanelor care au supraviețuit timpului, din secolul XIV până acum, surprinzător, chiar și invaziilor comuniste, uneori mai devastatoare pentru biserici decât cele ale tătarilor. Și, dacă nu ar fi supraviețuit (ca picturile maestrului său, Teofan) mai mult decât o zi, frumusețea lor tot ar fi adus oamenilor o scânteie din focul sacru, un curcubeu evanescent, dar indispensabil al iubirii între Dumnezeu și oameni. Dacă potopul ar fi luat tot și nu ar mai fi rămas din Promy decât stânca (așa cum a zis Kafka), creația și sacrificiul lui nu erau absurde, ba, dimpotrivă, cu atât mai necesare într-o lume (guvernată) de talibani (tătari... de orice fel – zei, comuniști, fasciști sau fundamentaliști islamici). Oricum, focul sacru al lui Teofan a continuat să existe prin Andrei. La fel, Deu a preluat focul sacru de la Promy când tatăl său era strivit de lanțuri, piroane și bestii antropofage. Și nici potopul lui Zeus nu a putut să-l stingă.

***

Nu știu dacă Guru venerează focul sacru, deocamdată văd că cel de pe aragaz nu-i inspiră prea mult respect: țâșnește cu putere, gata să răstoarne ibricul, apoi pe masă, dărâmând cana de plastic cu ursuleți koala (adusă special pentru mine ca să nu mai sparg altceva), și se aruncă val-vârtej în brațele lui Promy. El râde, își aprinde o havană și suflă nori de fum aromat în formă de litere: ”G”, ”U”, ”R”, ”U”. Îi mângâie blănița neagră, lucioasă de pe spate și o scarpină pe gâtul alb, iar Guru toarce, râcâindu-i delicat blugii cu gheruțele. Sunt geloasă, l-aș ciufuli și eu un pic pe Promy, dar mi-e teamă să nu-i deteriorez coafura.

– Promy, hai în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Lasă-mă, VJ! Uite ce i-ai făcut lui Ile. Și chiar nu mai tolerez asemenea teste.

– Nu mai ai curaj? Tocmai tu? îl provoacă vocea ademenitoare de sirenă.

– Nu știu, VJ, dacă mai am și nu vreau acum să verific.

– Promy, trebuie să te descarci!

– VJ, nimeni nu a reușit să mă facă pe mine să urlu. Până acum. Vrei să încerci tu?

– Poate că da.

– Dacă aș urla, întreg universul ar sări în aer. Împreună cu tine.

– Stai liniștit, nu vine sfârșitul lumii, nu se întâmplă nimic. Intră în apă și fă exact ce simți, fără să te reții! Măcar o dată în viața ta!

– Promy, te rog, ascult-o pe VJ! îl implor cu vocea întretăiată și ochii plini de lacrimi.

Mormăind printre dinți, Promy trântește ceașca de cafea cu lapte și ambrozie, azvârle havana, își suflă bretonul cu furie și se ridică în picioare. Își îndreaptă spatele înțepenit, trosnindu-și oasele amorțite, apoi își târșește picioarele spre ocean și se aruncă în valuri. Ah, VJ, ce mai vrei? Lasă-mă-n pace! Abia începusem să mă relaxez. Vroiam să ascult la nesfârșit sfârâitul ibricului, monoton și reconfortant ca răpăitul ploii, torsul pisicii, crănțănitul boabelor de hrană uscată Purina din castronașul verde și râcâitul gheruțelor ei în nisip. Să inspir adânc mirosul tare de cafea proaspătă, ținând-o pe Guru în brațe și mângâindu-i blănița neagră, mătăsoasă. De ce nu am o statuie pe Pământ cu o pisică în brațe sau jucând fotbal? Gliesienii mi-au făcut.

Mă cufund în ocean. Tresar. E rece și întuneric beznă. Bate un vânt puternic care îmi taie răsuflarea, îmi înroșește ochii și mi-i face să lăcrimez, parcă ar fi crivățul de pe... Cum, iar pe Elbrus? E ultimul loc din lume în care aș vrea să ajung. Sunt din nou în lanțuri, cu pironul în piept și bestia sfârtecându-mi ficatul? Incredibil, nu. Deocamdată. Dar parcă e cineva înlănțuit de stâncă. Să mă duc să văd sau s-o rup la fugă, asta dacă mai pot, căci iar îmi vine să număr minutele și secundele rămase? 10, 9, 8, 7... Nu! Nu știu de ce pașii mă poartă spre stâncă, de parcă aș fi predestinat. Mă îndrept spre stâncă în transă, hipnotizat, cu un echilibru perfect de somnambul, balansându-se pe balustrada ultimului etaj al unui zgârie-nor.

Nu, nu se poate! Acolo e chiar Ile, goală, în lanțuri și cu pironul în piept! E vânătă de frig, parc-ar fi un cadavru. Poate a și murit deja, oamenii nu supraviețuiesc cu pironul în piept mai mult de câteva minute. Nu, nu trebuie să renunț, o să-i scot pironul. Îl trag cu toată forța de care sunt în stare și, în cele din urmă, reușesc să-l smulg. Să încerc s-o trezesc cu-n sărut ca-n povești, poate funcționează. Ile deschide ochii ei negri, cu genele lipite de ger și acoperite cu chiciură, nu spune nimic, dar îmi zâmbește printre lacrimi. Trebuie s-o iau de-aici, o să-i desfac lanțurile cu orice preț. Deodată, aud un foșnet de aripi. Insinuant, terifiant, implacabil, tot mai aproape... Nu am cum să nu-l recunosc, îl aud mereu, zi și noapte, nu pot scăpa de el, e un blestem fără sfârșit. Îl ascult fascinat, oricât aș vrea să-l ignor, nu am nicio putere asupra lui. Îngheț de groază. Știu cine vine. Ne va devora pe amândoi.

Împreună cu Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, bestia de vultur se apropie lent, fatal, fremătând din aripile ei monstruoase, râcâind cu ghearele ei metalice, uriașe ca niște căngi de oțel, plescăind din ciocul enorm, nesățios, din care picură saliva otrăvită, mai corozivă decât acidul sulfuric. Sunt paralizat, nu am niciun control. Toți trei ne vor îneca în bale și în sânge și vor expune apoi un nou tablou omagial în sala tronului, redând faptele eroice ale celor trei mușchetari din Olimp în luptă cu trădătorii împuțiți ca mine și ca Ile. ”Forget Domani!” Nu, nu de data asta! Îi voi surprinde. ”You’re gotta hear me roar”. Voi urla. Atât de tare încât îi voi spulbera pe toți.

Un urlet cumplit despică cerul, întețește vântul, încinge aerul, face stele să se prăbușească, pământul să se cutremure, apele să clocotească și să se reverse, stâncile să se sfărâme, iar lanțurile să se frângă și să sară în aer. Un urlet al furiei și al disperării, abisal, din adâncul mileniilor de agonie și frustrare, fierbinte, necruțător, irepresibil, fără sfârșit. Știi Tu Cine, Hermes și bestia de vultur sunt pulverizați.

Ile se prăbușește de pe stâncă în brațele mele și alunecăm amândoi la pământ. Bizar, e cald și moale ca cel proaspăt arat primăvara la țară. Afară e o vreme de aprilie. Mâinile lui Ile îmi înconjoară gâtul. Sunt lipicioase și fierbinți ca niciodată și miros a flori de liliac. Buzele ei le ating pe ale mele, limbile ni se împletesc. Părul ei negru, lung, despletit mă învăluie blând și-mi dezmiardă trupul ostenit ca aburul aromat al havanelor. Corpul ei gol se topește într-al meu într-o dulce îmbrățișare. Nu-mi vine să cred că e cu mine. O strâng în brațe, fericit ca un copil, apoi îi pun mâna pe fund și i-l mângâi ușor. O petală uriașă de cactus albastru ne acoperă, protector și tandru ca o placentă. Vreau să rămânem amândoi așa mereu, îmbrățișați, sub petala de cactus albastru, mătăsoasă ca pielea unui bebeluș.

Dar, deodată, aud în surdină acorduri din Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major de Chopin, petala se deschide, placenta se sparge și ieșim amândoi din ea, aprinși la față, clătinându-ne și împiedicându-ne, puțin dezorientați. Nu, nu avem de ce să ne fie teamă, suntem înapoi pe plaja nesfârșită. E liniște, am loc să mă întind și să-mi trosnesc oasele, ascultând la nesfârșit murmurul valurilor. Briza îmi invadează nările nesățioase. Am tânjit mereu după aer. Acum pot, în sfârșit, respira. Nisipul argintiu scânteiază ca o trenă de mireasă, cerul e înalt precum cupola unei catedrale, iar aurora boreală din văzduh reflectă lumina și culorile nemaivăzute ale vitraliilor de la Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...

Să mă uit mai bine. Nu, nu sunt vitraliile de la Sainte-Chapelle, deasupra mea lucesc sidefat, ca niște curcubee îngemănate, miliarde de presse-papiere cu coral (de toate culorile, formele și mărimile). Plutesc de parcă ar fi intacte. Erau sparte, dar acum sunt întregi. Cioburile au țâșnit din mine și s-au unit iar, după legile unui puzzle misterios, pe care nu-l pot înțelege.

Cred că am înviat. ”It’s new dawn / It’s a new day / It’s a new life / For me / And I’m feeling good.” Să privesc acum lumea cu noii mei ochi de bebeluș, proaspăt născut din spuma valurilor, nu a balelor: uau, e o țâță. O țâță imensă care îmi aparține. Am și eu drepturi, nu numai dreptate. Am drept la țâță! Sper că noul Prometeu nu va fi Doctor Frankenstein. Încă o dată, deși eram la capătul puterilor, m-am surprins pe mine însumi, m-am autodepășit și am învins. Pot ține tot universul în palmele mele, iar Olimpul în degetul mijlociu ridicat. Și uite, Ile, ți-am apărat nu numai sufletul, ci și fundul. Sunt legate între ele pro...fund, bineînțeles. Cea mai mică atingere a unuia dintre ele îl afectează și pe celălalt. De fapt, toate sunt interconectate în univers, îmi reconfirm azi adevărul ăsta matematic simplu, de tip ”2+2=4”. A ieșit bine socoteala, nu-i așa, Obama?

Ziua de astăzi e una dintre cele mai importante nu doar din viața mea, ci și din cea a universului, mai ales că învierea lui Iisus nu e sărbătorită simultan de toți creștinii. O zi cel puțin la fel de importantă ca Big Bang-ul. Mă gândesc acum că începe o nouă eră, se vor rescrie calendarele pretutindeni în univers. Chiar și topul fericirii lui Ile se va schimba: ziua învierii mele va fi înainte de ziua Revoluției din Decembrie 1989 și de ziua renașterii lui Ile. Uau, ce ego am! La competiție cu Malraux. Bine că îmi place competiția. Dar eu am și suflet.

Pentru prima oară în viață, mă simt acasă. Întreg universul e casa mea. O casă unde mă simt acasă? Da, și nu mai vreau să fiu izgonit din casa mea și azvârlit în abisuri fără nume. Nu mai vreau să mă exilați. Vreau să trăiesc aici. Pe VJ, pe Gliese, pe Pământ sau în Olimp. Oriunde. E o lume mobilă. Mă simt ușor ca un fulg, crucea mea înspăimântător de grea a dispărut. Plutesc. Fluxuri de energie și de forță îmi circulă în corp și-mi revitalizează sângele și limfa. Puterea vieții... Sunt din nou tânăr, frumos, curat ca lacrima. De parcă m-aș fi scufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. În sfârșit, renăscut, nu resuscitat.

Examen cu Big Brother. Vol. 2 XII. Dreptul la poveste în Estul Sălbatic – epoca lui Gigi

Imediat după liceu, cum vroiam neapărat să-mi iau mașină, fie și la mâna a doua, m-am orientat spre un prim job corespunzător: dealer de cazinou, pentru un an și jumătate (într-adevăr, câștigam, cu tot cu șpăguțe, mai mult decât mama, tata și bunica la un loc). Mediul era, în continuare, stimulativ: aveam colegi studenți sau absolvenți de ASE și profi de mate (pentru că erau calcule dificile la ruletă, așa că era indicat să socotești bine și ultrarapid, iar piața muncii nu oferea atunci prea multe oportunități), în pauze citeam ”Monadologia” lui Leibniz și făceam probleme din culegeri (mă pregăteam pentru admiterea la sociologie și aveam de dat probe la algebră și filosofie). Eu eram, ca întotdeauna, mereu în pragul stopului cardiac, mă emoționam (în special la ruletă), îmi tremurau mâinile, mai răsturnam stackurile de chipuri (jetoane) sau nu reușeam să dau spin, pentru că-mi sărea bila, dar măcar calculam corect și zâmbeam profesional.  

Atmosfera era agitată și pitorească: chinezii strigau gutural ”Cola” și ”Fanta” (și primeau în schimb Pepsi și Mirinda), se cățărau unii pe alții și executau adevărate numere acrobatice când aveau loc spectacolele de striptease, iar masa de ruletă se elibera subit când apărea Miss Păduche, o chinezoaică soioasă, cu un coc mare, foarte suspect, mustind de mătreață și gângănii, îmbrăcată cu un tricou înflorat, colanți fosforescenți și teniși scâlciați în picioare. La pocker (american), black-jack sau ruletă jucau și mulți fotbaliști, antrenori sau manageri din fotbal ca Lăcătuș, Pițurcă și clanul Becali, vorba lui Gigi, ”oameni serioși, din lumea interlopă”.

L-am avut odată client la ruletă și la black-jack chiar pe Gigi Becali, aflat atunci pe culmea succesurilor. A pierdut la ruletă, apoi și la black-jack și s-a enervat teribil. Mi-a dat peste mână, când vroiam să-i iau chipurile pierdute la black-jack, și a început să zbiere, acuzându-mă că l-am furat. Și eu, și inspectorul de masă am insistat că aveam dreptate (nu e nimic ocult, există întotdeauna o doză de aleator, așa sunt jocurile, concepute special ca uneori să câștigi, dar mai frecvent să pierzi, tocmai de-asta personal n-am jucat niciodată). I s-a arătat inclusiv caseta înregistrată a jocului ca să se convingă, dar nici așa nu vroia să creadă și a plecat cu scandal, în stilul lui tipic (”M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat!”) Nu doar că era captiv în propria sa realitate ca Țarul Putin la invazia Ucrainei, dar vroia s-o impună și altora. ”2+2” fac cât vrea Gigi.

Gigi crede din tot sufletul său mare că "Prieteniile sunt relațiile interumane cu oameni care au un interes și pe urmă ai o chimie". Sincer, nici eu, nici inspectorul, nici șeful de sală, nici tipa de la cameră nu am reușit să avem vreo chimie cu Gigi. Interes am fi avut. Este ”voința lui Dumnezeu ca Gigi să pască acest popor”? Săracul Dumnezeu, cine vorbește în numele lui! Din păcate, nu Dumnezeu l-a făcut pe Gigi vedetă media. Dar mai bine mă opresc aici, căci Gigi punctase odată clar și irevocabil: ”Toți cei care scriu rău despre mine sunt homosexuali”. Acum, în sfârșit, clanul Becali a câștigat... o condamnare cu executare, iar sărmanul Gigi a ajuns ”deținut politic”, la fel ca Adrian Năstase sau mogulul Voiculescu, Motanul Felix, turnător de elită, patronul Antenuțelor. Mai bine intri în gura bestiilor antropofage din Olimp decât în a lui Badea, Gâdea și Ciutacu. Să mă împuște Bombo!

După ce s-au închis cazinourile și mi-am încetat activitatea de dealer, am reușit să-mi cumpăr din târg un jaf de Dacia Break care pufăia și pârâia ore în șir până pornea și apoi se oprea brusc, în mijlocul intersecției. Examenul de conducere a fost și el o întreagă aventură: prima oară, am tremurat și am dat din mâini și din picioare atât de tare, în stilul autentic și original, unic și inimitabil, Madame Dezastru, că l-am umplut de vânătăi pe polițist, iar el m-a scos afară, înainte să apuc să pornesc mașina. Drept urmare, instructorul (fire emotivă și el) m-a sfătuit să procedez cum a făcut el: să dau pe gât ceva tărie înainte de examen ca să prind curaj. A doua oară, am băut 100 de ml de votcă, am mestecat o gumă, am dat sala și m-am urcat la volan zâmbind, sigură pe mine, fără rețineri. Am luat examenul cu felicitări: 26 de puncte la sală și nicio greșeală în trafic.  

Cu toate că am învățat numai în pauze, la cazinou (lucram șapte nopți la rând, iar în ziua liberă ce le urma picam lată), am reușit la facultate, la sociologie, urmând, bineînțeles, exemplul profei de română din liceu. După ce s-au închis cazinourile, m-am întors la facultate și, deși pierdusem aproape tot anul I, am reușit încet-încet să recuperez. La facultate, mi s-a reconfirmat cât de răi și de proști sunt oamenii: mai curând raționalizatori decât raționali, percep totul prin filtrele lor și conform regulilor grupurilor lor, definesc și redefinesc situațiile (memoria și istoria) cum vor ei/anumite instituții, cine are resurse, are și mai mare control, manipulează, iar comunicarea e distorsionată și, frecvent, imposibilă. Totuși, au fost și surprize plăcute, am avut colegi și profi extraordinari la facultate, master și doctorat, de la conducătorul tezei de doctorat la specialiștii excelenți cu care am lucrat la diverse proiecte de cercetare. Nu sunt toți dinozauri comuniști mafioți, unii reprezintă adevărate modele pentru studenți, chiar și la facultățile particulare (acolo, mai curând excepții, din păcate).

În timpul facultății, în martie 1998, am participat ca observator OSCE, din partea Ligii Studenților, la alegerile parlamentare din Moldova. Atunci, la Chișinău era o atmosferă încă destul de caldă și de prietenoasă, dar nu așa de entuziastă și de deschisă ca imediat după Revoluție, când am avut ocazia să vizitez întâia oară Basarabia. Țin minte că am intenționat să mergem și la alegerile din Ucraina, însă nu ne-au permis accesul în țară și ne-au întors din drum. Să ne mai mirăm că observatorii OSCE din Crimeea sau din Estul Ucrainei au fost și ei acum împiedicați să-și exercite funcția (unii ajungând să obțină nesperatul privilegiu de a fi răpiți și de a trăi o aventură palpitantă alături de separatiști în lupta pentru eliberarea de ”fasciști”)?

Am reușit să ajung în Ucraina, în Bucovina de nord (fostă românească), la Cernăuți, doar o singură dată până acum, la scurt timp după Revoluție, într-o excursie cu un grup de pensionari de-ai mătușii mele, Nana. Nu a fost nevoie să-mi țină nicio predică, am acceptat foarte încântată și am plecat ”la drum cu mătușă-mea”. Primul șoc s-a produs la granița cu Ucraina: trebuia să completăm un formular, să spunem de unde venim și unde ne ducem. Oops, la prima întrebare, răspunsul era simplu, ”România”, dar la a doua? Mai tot grupul de pensionari a scris ”U.R.S.S”, cu excepția mea: eu am trecut ”Ucraina”, deși am regretat ulterior că nu am zis, pur și simplu, ”România”, de vreme ce intenționam să mergem la Cernăuți, în Bucovina românească.

Acolo, am fost frapată de atmosfera apăsătoare, de plumb a orașului, de statuile marțiale și impunătoare ale lui Lenin, de bisericile închise și transformate de sovietici în depozite sau ateliere (inclusiv Catedrala fusese depozit de hârtie), de puținii români întâlniți, interesați preferențial de lucrurile pe care le aveam de vânzare (de parcă eram toți bișnițari), de pliantele turistice care condamnau abuzurile Regatului Român asupra bucovinenilor și glorificau armata rusă eliberatoare și mărețele realizări comuniste. Cel mai mult m-a marcat cimitirul din Cernăuți, cu cele două secțiuni ale sale, a căror imagine continuă să mă bântuie și azi (când o să scap de fantome?). Până la instalarea comunismului, se zăreau cruci și cripte obișnuite, inscripționate cu caractere latine, cu nume predominant românești. După invazia sovietică, în a doua secțiune nu mai întâlneai decât pietre de mormânt (frecvent de un roșu țipător, obscen, decorate grotesc, supraabundent, cu steme, medalii și insigne) cu nume slavone, trecute cu litere chirilice, de parcă românii dispăruseră complet, fără urmă. Și acum mă trec fiori.  

În timpul facultății, am încercat un an-doi și o experiență politică direct într-un partid (istoric, PNL), dar am fost, bineînțeles, dezamăgită și am renunțat. M-am limitat să merg la vot, continui și acum (n-am lipsit niciodată, am fugit de la birou sau mi-am întrerupt vacanțe ca să votez), dar mi-am pierdut entuziasmul inițial (de când a câștigat prima oară Convenția Democrată alegerile, în 1996) și mi-e tot mai greu să mă motivez să mă duc. Uneori, mă bate gândul s-o las baltă, însă, când mă gândesc că în alte părți oamenii mor pentru democrație și dreptul la vot, iar democrația nu poate exista fără voturile noastre, mi se face rușine și pun imediat mâna pe ștampiluță, chiar dacă am de ales între talibani.

Dacă implicarea politică mi se părea (deja) din ce în ce mai puțin distractivă, nici ieșirile în oraș nu mai erau ca pe vremea liceului: în timpul facultății, dominau agresiv house-ul și manelele în cluburi, baruri și terase, așa că am început să reduc numărul escapadelor. În schimb, am descoperit o nouă sursă de distracție: m-am reorientat spre gadgeturi, mai exact telefoanele mobile. Cred că am fost una dintre primele persoane cu telefon mobil din București (la vremea aia, prin 1997-1998, o buturugă de Bosch), un future maker, spre mândria lui Promy. Cum nu aveam cu cine să discut la telefon (niciunul dintre cunoscuți nu deținea așa ceva), sunam la Call Center și întrebam tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin ridicole. Am simțit (am anticipat) că trendul va fi ascendent, tehnologia va fi diseminată către grupuri tot mai largi, gadgeturile astea vor ajunge departe, așa că mi-am asumat riscul de a vorbi ”singură” pe stradă și de a se uita lumea la mine ca la o nebună. Noroc că știam că sunt nebună.   

***

Imediat după facultate, la master, a intervenit deja copilul: un accident îngrozitor care s-a transformat într-un eveniment fericit abia când m-am văzut cu el la sânul meu. Fiind dintotdeauna o promotoare a dreptului la viață (ah, iar cuvintele astea: ”drepturi” și ”viață”, nu mai suport), nu am avortat, deși nu era cel mai potrivit moment pentru a deveni mămică. Nu am făcut și nu aș face niciodată avort, deși nici nu l-aș interzice (având în vedere cât au suferit femeile din acest motiv pe vremea comunismului, uitați-vă, de pildă, la filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, e destul de relevant). Sunt de acord cu avortul din punct de vedere legal, nu și moral. Cum însă nici eu, nici tatăl nu eram pregătiți pentru copil și căsătorie (eu, oricum, rămăsesem îndrăgostită absurd, în secret, de colegul din liceu), am preferat să-l cresc singură, cu condiția să fie recunoscut, ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă. Ai mei, acasă, se arătau inițial destul de ostili și complet derutați de marele eveniment, dar s-au topit de dragoste îndată ce l-au ținut pe bebe în brațe.

În timpul sarcinii, mi-era foarte greață, am devorat mai mult ouă (fierte, prăjite sau sub formă de omletă) și... filme horror (mă uitam la ele, mestecam în gol și plescăiam mulțumită), cred că nu puteam procesa altceva mai sofisticat și eram, oricum, destul de anemică, așa că aveam nevoie de o supradoză de sânge. Vampi, Fata lui Dracula... Nu eram doar foarte deprimată, ci trebuia să susțin și disertația la master și admiterea la doctoratul cu frecvență. La disertație, aveam o burtă ca amica mea amatoare de Kant, când furase de la Dalles ”Critica rațiunii pure” pentru prietenul ei, abia mă țineam pe picioare. La admitere la doctorat (și la examenele ulterioare), lăsam copilul pe hol, în cărucior (uneori îl transportam și cu port-bebe-ul) și, totodată, mă străduiam să-mi îndrept spatele și să adopt o ținută demnă, în ciuda hemorozilor cumplit de dureroși cu care am fost binecuvântată timp de aproape un an după naștere. Dar când îl puneam la sân, toate durerile dispăreau, iar el și cu mine eram una și aceeași persoană.

Când era mic, fii-miu se arăta foarte deschis, comunicativ, iubitor, asculta tot ce ziceam, adresa multe întrebări, mă provoca mereu și mă punea în încurcătură. Râdeam mult, ne prosteam  împreună, jucam teatru, îi spuneam povești. Dar când a început să meargă la școală (una bună, dar de fițe), comunicarea a devenit (aproape) imposibilă (și în cazul lui). Acum e numai cu gașca lui și, înțeleg, e la pubertate, o vârstă dificilă, iar el e foarte independent. Cu cine oare o semăna? Doar că el își manifestă independența față de mine și, dacă eu sunt nonconformistă, el trebuie să fie în public conformist (de exemplu, să-mi ceară să nu mai spun la școală că am fost în Vamă la ciudații și drogații ăia, să ascund tatuajul cu Bebe inorogul la ședință, să nu-l vadă doamna, sau să nu mărturisesc cumva vreunui coleg sau părinte că citesc vreo carte, oricum, îl fac de rușine).   

Cum nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, mă limitez să spun că fii-miu e un mare devorator de chipsuri, maestru la Minecraft și un excelent decorator de interioare (mai bun decât prietenii din liceu și băieții de la Led Zeppelin). Este incredibil: poate să urmărească în paralel televizorul, laptopul (cu multe ferestre deschise), tableta și telefonul (jocurile video și/sau mesajele de pe WhatsApp), și să-și facă și temele la engleză, mate, română, spaniolă în același timp, eu recunosc că n-aș reuși așa ceva în veci, generația asta, independentă de părinți, dependentă de noile tehnologii, e capabilă de multe. Acum suferă mai mult că nu are al doilea laptop, a treia tabletă sau al patrulea telefon decât de răul din lume și nu înțelege de ce mă frământ eu.

Cu toate astea, am reușit performanța de a-l atrage la unul dintre protestele ”Uniți, salvăm Roșia Montana”, printr-o metodă clasică: l-am plătit. Cu o găleată de aripioare de la KFC. Da, trebuie să recunosc, este și el unul dintre nenumărații protestatari plătiți și nu-mi pare rău că am făcut-o. Am stat la miting până s-a consumat găleata. Interesant, deși n-a mai vrut să recidiveze (la o nouă manifestație, nu la o nouă găleată KFC), fii-miu a declarat, de atunci, că e patriot. Uau, avem un patriot în familie, credeam că mor și n-o să cunosc unul. Sunt mândră că sunt mama unui patriot, dar nu mai am fonduri să-l plătesc să protesteze. Și să nu uit alte detalii importante: fii-miu a adoptat-o pe Guru de la mare (rămăsese abandonată la o terasă din Vamă) și tot el m-a ajutat să fac înregistrarea audio a ”discuției” de la decanat (din ziua demisiei mele) pe telefonul său. Deși e un mare iubitor de cultură (jocuri video, Pro TV, Antena 1 etc.), mă încurajează constant să nu-mi mai pierd vremea cu prostii ca scrisul. Nu știu când o să-mi intre în cap, dacă sunt dusă! Cred că nu știe că mi-am dat demisia oficial. O să am eu o discuție cu el și lămurim. Cel târziu când mi-o veni numărul de dosar de la Parchet.

***

Pe colegul meu de liceu l-am iubit pe ascuns 10 ani. Nu, nu a fost absurd, cel puțin, în toți anii aceia, eram îndrăgostită. Ba chiar dimpotrivă, iluzia asta a dat sens vieții mele, încărcând-o cu poezie și vise. Dacă ar fi existat contacte reale și o relație propriu-zisă, probabil că totul s-ar fi transformat în ”bube, mucigaiuri și noroi”. Și, în absența acestui vis, viața mea ar fi fost o lampă a lui Aladdin neînsemnată, murdară și obscură, fără duhul din ea. Îndată ce am decis că visul s-a sfârșit, nopțile romantice pline de stele, licurici și felinare aprinse, vegheate de o lună mare, dulce-mentolată ca o bomboană de Mentosan, și-au pierdut strălucirea, afară s-a întunecat brusc, s-a făcut o noapte simbolistă, grea, de plumb, pământul s-a cutremurat și s-a iscat un abis.

Acum plutesc deasupra abisului mână-n mână cu Promy, fără teamă, fără, regrete, fără speranță. Promy a fost prima mea iubire, încă de când mă jucam ”de-a Promy”. El a creat oamenii și, atunci când ”stăpânul” vroia să le dea muritorilor (cel mult) blană, colți și gheare și îi lăsase în pielea goală, condamnându-i practic la extincție, Promy i-a salvat prin științe, arte și focul sacru, astfel încât nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. ”Stăpânul” Olimpului l-a premiat pentru asta cu înlănțuirea pe Elbrus, un piron în piept și un vultur în ficat, dar Promy a acceptat sacrificiul. Când ”stăpânul” a stârnit furia apelor, deși era, sărmanul, în lanțuri, și primul care avea nevoie de ajutor, Promy a găsit putere să-i transmită fiului său, Deu, nu doar o vorbă de încurajare, ci și cum să procedeze ca să învingă puhoaiele și focul sacru să nu fie stins de potop. Nu a făcut-o pentru putere, bani, premii, medalii și diplome ori pentru statui, ci din dragoste și disperare. A avut mereu dreptate, nu și drepturi. Oare îi putem respecta și noi măcar dreptul la poveste?

De-a lungul vieții mele, Promy m-a ajutat să-mi păstrez sufletul, m-a sprijinit când am avut nevoie și și-a asumat, cu curaj titanic, în ciuda epuizării și frustrării sale abisale, milenare, până și destinul ingrat de personaj în cărțile lui Madame Dezastru. Odată, când lucram în cercetare de piață, disperată din cauza unui deadline, în stilul tipic Madame Dezastru, am lăsat farfuriile murdare și gândacii să se adune treptat în chiuvetă până au ajuns în rai și au infestat paradisul. Promy, săracul, a fost alături de mine la dezinsecția raiului și, totodată, a reușit să reîncălzească iadul criogenat prin intermediul focului sacru în care e expert. Imaginea rupestră lângă care stau chiar acum ne reprezintă pe amândoi îmbrățișați, în infern. Ar fi fost una romantică, dacă bestia de vultur (resuscitată și ea) nu s-ar fi aflat pe undeva, prin preajmă, spre disconfortul lui Promy.

Atunci, la întoarcerea în Olimp, sărmanul Promy a fost pedepsit pentru câteva luni în Tartar (până când ”stăpânul” a avut nevoie de el pentru construirea unei noi aripi la palat) din cauza loviturii de stat date de fapt de nepoțelul lui cel simpatic, torționar de treabă și feblețea lui tăticuțu’, Hermes. Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. Mai recent, tot Promy m-a susținut după demisia de la școală (ducându-mă pe Gliese, pe insula Pink, la zăpada roz de căpșuni, apoi la recifurile de corali albaștri din Ataraxia unde mi-a creat presse-papierul meu indestructibil), a dezactivat portalul infernului, a recâștigat Olimpul, a organizat alegeri libere, a inițiat reforma și a rezistat mai departe eroic încercărilor repetate ale zeilor de a deturna revoluția. Iar eu nu mai pot trăi acum fără îmbrățișarea lui titanică, deznădăjduită, care-mi fărâmă oasele și le transformă în praf de stele.

***

Câteva demisii în semn de protest

Pe mine personal nu m-au interesat nici banii, nici cariera, altfel... nu mă apucam de scris și nu-mi dădeam două demisii în semn de protest în plină criză, în România.

Prima demisie în semn de protest (dintr-o agenție de cercetare de piață) a avut loc după 6 ani, mie îmi ia ceva până procesez, decid și pun în practică. Eram cea mai veche din departament și am rezistat eroic multă vreme, deși mă confruntam cu un stil de lucru epuizant și dezumanizant, deadline-uri solicitante de azi până ieri, ședințe noaptea sau în week-end în funcție de proiecte... Atunci când mi-am dat demisia, aveam un șef care opera o monitorizare necruțătoare, de Big Brother: patrula printre birouri și calculatoare, cu nasul în monitoare (să-l surprindă pe eventualul infractor cu pagina de Facebook deschisă), număra cafelele, țigările, minutele vorbite la telefon și petrecute la budă (că masa se excludea, oarecum, din start) și, de regulă, manifesta o atitudine degradantă față de colegi (mai puțin față de mine, eu eram respectată ca persoană serioasă, importantă și veche în firmă, dar mă afecta, indiferent cui îi era adresată).

În birou domnea o tăcere apăsătoare, de plumb, nici nu îndrăzneam să respirăm, darămite să vorbim. Interesant, nu am fost singura care a protestat și care și-a dat demisia: toți colegii din departament am fost solidari, am făcut sesizări la ședințe, ba chiar am semnat împreună un memoriu adresat șefului nostru direct și managerului general. După aceste demersuri, inclusiv după plecarea multor persoane din firmă, au început să apară rezultate, atmosfera de lucru s-a schimbat, iar șeful autoritar a demisionat și el.

Acesta a fost doar unul dintre șefi: am mai avut și altul necontactabil de parcă nu ar fi existat, indiferent ce probleme întâmpinam. Îl așteptam ca pe Godot sau ca bunicii noștri pe americani la venirea comunismului. Colegii noi (care stăteau 2-3 săptămâni până la 3 luni în firmă) ajunseseră să-mi adreseze întrebări metafizice: există șeful cu adevărat? Și, dacă spuneam că da, nu mă credeau. La un moment dat, am primit un proiect complet debusolant și cu consecințe devastatoare pentru mine: clienta pentru care lucram se considera stăpâna mea și era rivala lui Madame Hera la competență, inteligență, capacități analitice, organizare eficientă și respect față de muritori, nu numai abuzivă, ci și extrem de instabilă și haotică. Eram singură pe cruce și-l chemam disperată pe șeful (”Șefu’, șefu’, lama sabactani?!”). Când am reușit, în sfârșit, să-l prind, mi-a spus doar patru cuvinte, foarte încurajatoare de altfel, care m-au marcat la fel de mult ca găleata cu poezii omagiale și celebra expresie ”Toate sunt la fel”: ”O să te obișnuiești”. Apoi, el și-a dat demisia, iar eu am intrat în comă.  

Timp de mai bine de un an, inima m-a strâns mereu ca o gheară, urechile îmi vâjâiau, totul se învârtea cu mine, nu mai puteam să respir, nici să clipesc, nici să-mi îndoi degetele, abia legam două cuvinte, mă târam, nu mergeam, picioarele mi se împleticeau și credeam că mă prăbușesc la fiecare pas. Făceam eforturi supraumane pentru a-mi îndeplini sarcinile minimal, nu mai simțeam și nu-mi mai doream nimic, decât să se termine. Numai pulsul și tensiunea erau la cote delirante. Exact în această perioadă, am participat la protestele față de stilul de lucru autoritar al noului șef, nu pentru că m-ar fi interesat sau m-ar fi deranjat personal ceva, căci nu mai simțeam nimic și nu-mi mai doream nimic, ci pentru că așa trebuia, altfel nu mai ieșea afurisita de socoteală ”2+2=4”. Am semnat memoriul împreună cu colegii și am fost, bineînțeles, admonestată: ce treabă ai tu cu ei? Tu ești persoană de bază, serioasă, importantă în firmă. Ce te amesteci cu ei? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție? Ce vrei? Ce mai vrei? Las-o baltă, Madame Dezastru! Într-un fel, eram ca Promy față în față cu Știi Tu Cine, intervenind pentru împuțiții de muritori, deși, spre deosebire de el, mă aflam atunci într-o stare avansată de descompunere. I-am zis șefului că da, îmi păsa. L-am mințit. Și nu-mi pare rău.

Inițial, când am întâmpinat problemele cu ”stăpâna”, am încercat să comunic cu ea, i-am tot explicat, însă degeaba, era capabilă să se contrazică de zeci de ori într-un singur mail sau apel telefonic, dar continua să mă zăpăcească, în loc să mă lase pe mine să mă ocup. A fost o permanentă tortură prin haos, prostie și incoerență, și, în același timp, o avalanșă de pretenții din ce în ce mai absurde, așa că m-am izbit sistematic de Ziduri, iar la șeful meu n-am reușit să ajung. Și, dacă mi-ar fi spus vorbele atât de încurajatoare: ”O să te obișnuiești”, m-aș fi sufocat complet și-aș fi cedat încă de la începutul proiectului. Poate că ar fi trebuit să mă adresez lui Dumnezeu și atât. Deși nu mă rugam prea mult (căci nu mai aveam putere), lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine.

Mai întâi, a trebuit să ajung în locul potrivit: într-o scurtă vacanță la mare, în Vamă. După ce am montat și demontat cortul de câteva ori la rând (ba era prea aproape de mare și se anunțaseră valuri, ba treceau bărci, ba era zona festivalului și tot așa), blestemându-mi zilele, am ajuns în cele din urmă în golfulețul de lângă Cherhana. Când am ieșit dimineața din cort, eram doar un ciot uscat și putred. Dar, în placenta de aur a soarelui, nisipului și valurilor, ascultând ecouri din ”The Doors” de la Stuf, am simțit cum îmi creștea din nou carnea pe oase, sângele coagulat și infectat se golea de otravă, prindea culoare și începea să curgă nestăvilit, hrănindu-mi celulele și trezindu-le la viață, pielea mi se făcea translucidă și strălucitoare ca de chihlimbar, iar chipul mi se lumina, de parcă eram schimbată la față. Când placenta de aur s-a spart, am simțit, pentru prima oară în viață, la un nivel de intensitate insuportabil, că trăiesc. Da, trăiesc, nu supraviețuiesc. Și mă simt acasă. Ce liniște e! Ce aer curat! Respir, în sfârșit. Ce fericită sunt! Am renăscut. Totul e proaspăt și luminos în jurul meu. Simt briza îmbătătoare a mării în nările dilatate de plăcere, nisipul, pietricelele și scoicile îmi intră în piele și mă sfâșie dulce ca gheruțele unei pisici, iar valurile mătăsoase îmi mângâie tălpile și torc blând, la nesfârșit. Poftesc chiar la o hamsie, și de ce nu, la calamar pane cu cartofi gratinați și un pahar de vin alb. Sau măcar o bere și cartofi wedges de la ”Bibi”.

De atunci, golfulețul a devenit ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski, locul unde cei disperați, dar încă inocenți, mai primesc o șansă la viață, iar visele se împlinesc, așa că am început să merg aici într-un ritual anual de purificare și renaștere. În momentul învierii mele, am perceput renașterea simultan în corp și în suflet, m-am simțit dureros de vie și de fericită și mi-a fost rușine că sunt singura astfel din Univers, în mod total nemeritat, bineînțeles. Interesant, îmi dădusem seama că am un corp prin anii liceului. Tot în acea vreme, în spiritul mătușă-mii, Nana, consideram trupul mai curând o cloacă, un gunoi pe care n-avea rost să-l amesteci cu alte mizerii, deși eu una experimentasem câteva asemenea combinații scârboase. Iar sufletul era pentru mine, adeseori, doar o mizerie mai mare decât corpul. Și care durea mult mai tare, uneori insuportabil. Oricum, când corpul e afectat, sufletul suferă și el, și invers, cele două sunt profund interconectate. În anii liceului, numai marea (expresie a absolutului pentru mine) îmi trezea speranța că durerea va fi alinată, mizeria va dispărea, voi sparge Zidurile, voi deschide Ferestre și voi trece lent, în murmur de valuri, undeva, dincolo, într-o altă lume.  

Când am renăscut, de fapt, nu am evadat într-o altă lume, ci dimpotrivă, m-am întors acasă, aici, pe pământ și am fost mai prezentă ca oricând. Coma a fost urmată nu doar de o înviere (pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu), ci și de o misiune sacră (de a-l face să plângă pe fostul șef-fantomă prin ce scriu) pe care am acceptat-o ca atare (nu, nu am fost obligată, Dumnezeu nu procedează în acest mod). În momentul de față, misiunea sacră pare să mă conducă uneori, prin supra-”Doza de H” (adică de horror), din nou la agonie, degradare, desensibilizare și depresie profundă. Totuși, să nu uit, dacă, pentru mine cel puțin, nu există ceva mai rău decât coma pe care am experimentat-o atunci, nu mai am de ce să mă tem de acum încolo. Cu atât mai mult cu cât Dumnezeu e un șef contactabil.

Obama supraveghează, Dumnezeu veghează.

Cum spuneam, Dumnezeu m-a ajutat de nenumărate ori, chiar și când nu i-am cerut nimic, iar eu m-am simțit protejată. Însă nu numai Dumnezeu, ci și oamenii au făcut multe pentru mine. Nu doar familia, prietenii, colegii și profesorii m-au ajutat mereu, ci și oameni necunoscuți: cineva m-a inclus într-o antologie de scriitori români (după ce i-am trimis câteva povestiri); o doamnă de la o editură a fost singura care a deschis mailul de la mine, a citit volumele atașate și mi-a propus să colaborăm; un critic cunoscut s-a uitat pe materialele mele, recomandate de aceeași editură, deși nu știa nimic de mine, și m-a stimulat să continui; un funcționar de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a dat plângerea mea (legată de demisia de la fuckultate și scandalul de corupție) mai departe către poliție; un bătrânel mi-a adus acasă buletinul pe care-l pierdusem (împreună cu permisul de conducere, talonul și cardul); un tehnician a reușit să repare instalația de aer condiționat de la mașină, defectă de mai bine de cinci ani. Sunt doar câteva exemple mai recente care îmi vin în minte, nu aș putea face o listă. Nu am cuvinte să le mulțumesc acestor oameni extraordinari și adevărați profesioniști, incredibil, toți din România, la fel ca paradisul meu din Zona-Vamă. Dumnezeu să-i binecuvânteze!

După ce am plecat din cercetarea de piață, a urmat aventura universitară, concretizată în a doua demisie în semn de protest, de data asta, în luptă cu comunismul. Cum așa? Cum e posibil? Comunismul s-a terminat cu mai bine de 20 de ani în urmă! Și eu credeam până de curând că de acum încolo luptăm exclusiv cu capitalismul în România, nu cu comunismul, dar m-am înșelat. Am descoperit că fantoma comunismului mai bântuie... cel puțin prin universitățile particulare: mediu intelectual fin, elevat de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, fabrică de diplome, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină la vreun examen). Demisia mea a constituit un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu am refuzat să mai fiu posedată de fantome. Mi s-a cerut și mie să pun note din burtă (că așa e la particulară, toată lumea face așa, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect), însă am refuzat și mi-am dat demisia într-un moment strategic: în ziua dinaintea examenului de titularizare. Am făcut apoi nenumărate reclamații și sesizări, dosărelul a ajuns la poliție și în prezent aștept numărul de dosar de la Parchet... de un an. Și o să mai aștept mult și bine. Nu știu de ce nu mă învăț odată să am răbdare ca titanii.

Apropo, capitalismul, cât de abuziv, e mai suportabil decât comunismul care înseamnă prostie și teroare absolută. Un detaliu: când mi-am dat demisia, capitaliștii au plâns după mine și m-au implorat să nu plec, dar comuniștii m-au scos afară în șuturi. Capitaliștii se bucură dacă ești serios și-ți faci treaba, în timp ce comuniștii urăsc asta. Dacă mă duc în vizită, capitaliștii mă primesc cu entuziasm și încearcă să mă convingă să mă întorc, însă comuniștii cheamă paza, poliția, armata, SPP și SRI-ul, sunt teroristă și asediez facultatea.  

***

A treia demisie în semn de protest (din echipa lui Promy și de la scris), uimitor, nu se regăsește în imaginile rupestre. Îi arăt eu lui VJ. De ce nu sunt niciodată luată în serios? Să fac greva foamei? Și de ce trebuie mereu să mă obișnuiesc? Prin empatia cu Promy, Dumnezeu și oamenii din lume, dublată de chinul scrisului, m-am trezit captivă într-o serie nesfârșită de agonii, morți și resuscitări (trăite și retrăite mai intens decât în realitate, chiar dacă au fost, cel mai frecvent, experiențe personale), sunt revoltată fără speranță de răul ireparabil și, frecvent, inevitabil de pe Pământ și am oroare de toți Big Brotherii. Mi-e scârbă, am obosit și m-am săturat. Am ajuns iar o nemuritoare blestemată ca atunci când lucram în cercetare de piață. Doar că acum mai simt, din când în când, și fericirea aceea năucitoare și inexplicabilă care mă face să intru în pământ de rușine.

Apropo de joburi, greve, demisii și concedieri, o să vă spun acum o poveste. Ah, ce fac? Recidivez? Dacă sunt proastă de dau din abis în abis... M-am molipsit de la Promy. Deci decât, era odată un pictor italian, Broglio, care își dorea numai să picteze, indiferent ce venituri obținea din vânzări. O vreme a trăit așa, de azi pe mâine, pe banii familiei, dar, la un moment dat, aceasta a pus piciorul în prag și ceva pile la lucru pentru ca pictorul să fie angajat la o fabrică de brânzeturi. Acolo, pretextând că are o nevroză, pictorul storcea sistematic brânzicile până când a fost concediat.

Am fost foarte invidioasă când am aflat povestea, nu de alta, dar aș da orice să lucrez la o fabrică de brânzici. Ce liniște! Ce savoare! Și ce plăcere! Vă dați seama, să strângeți brânzicile albe, moi și pufoase în mâini, să le frământați, să vi se scurgă zerul în palme și să vă lingeți degetele lipicioase! O adevărată satisfacție, nu satisfucktion cum oferă munca intelectuală (de cercetare și, cu atât mai mult, literatura). Și Randy, tatăl lui Stan din South Park, înțelegea perfect plăcerea irezistibilă, senzuală oferită de delicatese culinare precum crème fraiche (promovate de canalul TV Food Network pe care-l fetișiza și-l urmărea maniacal), așa că demisionase de la vechiul job și încerca să se reprofileze.

Visez și eu să mă angajez la o fabrică de brânzici. O să caut chiar acum oferte și o să aplic. Ce am? Îmi fac planuri? Da, și nu-mi pare rău, uite că nu mai sunt un Don Quijote castrat și fără vise. Mi-au crescut coaiele îndată ce mi-am regăsit visele. Ce bine e să fantazezi la o fabrică de brânzici și nu la un vierme, gândac, păianjen sau șobolan bun de mâncat, cum fac alții din lagărele de muncă! Într-un asemenea loc, ești redus la foamea ta și nu mai poți visa decât lighioane mai mult sau mai puțin comestibile. Îi pun o pilă și lui Promy la fabrica de brânzici, el e Dulcineea mea cu menstruație albastră, prințesa mea cu blazon străvechi (nu, nu-i downloadat de pe Goangăl, e un cactus albastru în formă de ”P”, inițiala prenumelui), cum mă văd cu contractul de muncă semnat.

Să nu uit, cât de curând, vom sărbători împreună, dacă nu jobul meu la fabrica de brânzici, cel puțin menstruația lui albastră. Are ciclu solar, nu lunar, la echinocțiu, de două ori pe an, primăvara și toamna, Promy e un simbol al rațiunii, democrației și echilibrului, logic, nu? Vom petrece, așa cum procedează și Her cu nereida, când îi vine ciclul. Din păcate, în Olimp nimic nu e sigur. Apoi, vreau să ajung și să rămân cât mai mult la fabrica de brânzici, să mă îmbăt de miresmele lor, să le mângâi formele moi, delicate ca aburul ceții la mare în zori și să mă bucur de lucruri simple, repetate la nesfârșit, precum ambalarea lor rituală, de fiecare zi. Mai târziu (cât mai târziu, sper), o să sosească un terorist musulman (supărat că am criticat fundamentalismul islamic) și o să facă un atentat la fabrica de brânzici. O să mor împușcată, strângând tandru și protector o brânzică în brațe, iar legenda (și profitul fabricii) o să crească.

Asta-i chiar mai bine decât ce-mi doream eu înainte: să mor împușcată la o revoluție, o să o trec prima în topul fanteziilor tanatice, ce idee genială! Hm, dacă mă împușcă, nu vreau să rămân fantomă și să bântui aiurea. Detest fantomele, de la ”lunetiștii-fantomă” (ucigași de copii din Siria) la profi și studenți-fantomă, șefi-fantomă, firme-fantomă, politicieni-fantomă, guverne și parlamente-fantomă, funcționari-fantomă, revoluții-fantomă, armate-fantomă (ca ”trupele de autoapărare” rusești din Crimeea sau Cecenia), țări-fantomă (precum Transnistria, Republicile Donetsk și Lugansk), alegeri-fantomă, referendumuri-fantomă (ca în Crimeea, estul Ucrainei sau ca tentativele de demitere ale lui Băsescu) și așa mai departe. Din păcate, aceste fantome au consecințe reale, devastatoare la scara universului. Și numai Al Gore e de vină.

Și, dacă nu merge cu fabrica de brânzici, poate îmi fac și eu o țară, tot e la modă. Fiecare își face țara lui, de ce să nu aibă și Madame Dezastru una a ei, fie și cât holocătăria din Titan, de la București? A mea se va numi Stracciatella și va fi o cadă plină cu iaurt cu... stracciatella, normal (nu, nu e goth, dar, dacă îi dau șpagă un iPhone 11 la timp lui Obama, poate că nu mă spune lui Edgar Allan Poe). Lui Promy îi voi oferi gratuit, ca premiu pentru întreaga activitate (merită și el, nu?), viză de Stracciatella. Însă, dacă nu-i încape nici aici scula, ce mă fac? Să renunț la ea? Nu, nu se poate, e țara mea! Să invadez țările vecinilor Ionescu, Popescu și Georgescu și să le anexez? Nu, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Ciudat! Încă am oroare de mlaștina puturoasă, colcăind de broaște râioase și porci cu diplome, zombie cu sau fără ”smiling face”, fantome, Dr. Jekyll & Mr. Hyde, împărați în curul gol, talibani, stăpâni-zei, Big Brotheri și Dorian Gray-i (cam puțini ăștia răii cu conștiință, hăituiți de propriul portret, deplâng absența lor, cei mai mulți nu au regrete). Totuși, să nu uităm, în această mlaștină, în cea mai neagră sau mai strălucitoare mizerie, sunt și unicorni, și Zâne-Speranță, titani ca Promy sau chiar Iisus. În mlaștină se ascunde însuși Dumnezeu. Dacă m-aș fi ridicat din mlaștină și aș fi zburat deasupra ei cât mai departe, poate că m-aș fi prăbușit curând (fie de epuizare, fie trasă înapoi de monștrii din mlaștină, fie mânată de nostalgie sau de dor) și, neobișnuită cu ea, aș fi dispărut imediat ca houyhnhnmii, părinții lui Bebe, la primul atac al invadatorilor ”barbari”, fără să înțeleg nimic, ispitită de false evadări, rătăcită de prea multă înțelepciune, captivă într-o detașare culpabilă. Am preferat calea pe care au mers Iisus, Promy și Bebe și am ales să rămân în mlaștină. Fiecare dintre noi are în el o mică Zână-Speranță. Și Mecca.

Deși nu mai sunt sigură că e important și, în același timp, mi-e rușine de toți cei care (cel mult) supraviețuiesc, fără să trăiască, trebuie să recunosc: cu voia lui Dumnezeu, sufletul meu e în siguranță, presse-papierul nu poate fi spart nici de agentul Smith din ”Matrix”. Poate că, totuși, de data asta, trebuie să încerc să mă obișnuiesc. Să continui să lansez scuipaturi intelectuale, șopârle și flori albastre de cactus. Altfel nu-l voi face pe fostul șef-fantomă să plângă și să devină contactabil, cu riscul de a-l vedea Obama. Iar spiritul lui Promy și al lui Iisus trebuie să rămână viu: focul sacru trebuie dat mai departe. Îmi cer scuze că sunt ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”Dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”. Poate că voi rămâne cârcotașă și băgăcioasă, alături de Promy, și voi continua să vă enervez. ”What else should I be / All apologies / What else could I say? / Everyone is gay. / What else could I write? / I don't have the right.” All apologies, Big Brother!

La urma urmei, nu toate obiceiurile sunt proaste. De pildă, am bunul obicei de a lua micul dejun (cereale sau musli cu lapte), bunul obicei de face duș cu Promy și bunul obicei de a ne juca ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. Na, uite că are și el, implicit, obiceiuri bune, am descoperit acum. Și mai am un obicei bun, din copilărie: dacă tata m-a învățat să visez, iar mama mi-a transmis ceva din spiritul ei practic, rigoarea și perfecționismul ei, eu am încercat să combin și să pun visele în practică, în chiar viața mea și apoi a altora, la fel ca Promy. Nu sunt doar Fata lui Dracula, ci și a mamei și a lui tata. Eu mi-am trăit efectiv visele. Și nu regret nimic.