Examen cu Big Brother. Vol. 2. XVIII. Un vampitaur, blocat de plăcere, în liftul ”jegoșilor” din Titan

Închinându-mă că am supraviețuit și de data asta proiectului și mulțumindu-i lui Dumnezeu, rămân în București câteva zile în plus pentru a participa la ședința de început de an de la școală. Sunt atât de oboshită încât simt nevoia să iau o gură de aer, așa că-i propun lui Promy o plimbare în parc, la IOR, chiar dacă abia mă țin pe picioare. Cu mașina, doar n-o să mergem pe jos, nici să ne teleportăm. Mai avem noi o plimbare rituală de numărat câinii vagabonzi din jurul blocului, pe care o facem de minim două ori pe săptămână ca să ne dezmorțim un pic după orele de paralizie liber aleasă la birou, la calculator. Pur și simplu ieșim din bloc și numărăm câinii vagabonzi de pe stradă, unul câte unul. Cu excepția lui Promy. Au mai scăzut ca număr, sunt numai 10-12. Acum voi scoate cățelul... câinele turbat care a mușcat mâna stăpânului său, pe Al Gore cel rău la plimbare. Fără lesă sau lanț. Îl țin de lăbuță. Promy își suflă bretonul și mă privește cu ochi mari, rugători de cățeluș: ”Nu vreau să mă sfâșie și maidanezii din București. Măcar azi. Mâine e OK.”

Când ajungem la mașină, Promy mă roagă să-l las pe el să conducă și, îndată ce demarează, talpa apasă febril pe accelerație, palmele mari, de un alb marmorean, cu degete fine și lungi de pianist, i se încing pe volan, iar ochii îi strălucesc ca niște supernove: ”La volan mă simt bărbat”, mărturisește cu glas tremurător. În parc e aglomerat, lumea se înghesuie ca la bradul Millenium sau la Black Friday să profite de o ultimă zi frumoasă și caldă de toamnă, nu ai loc nici să împingi un cărucior sau o bicicletă. După o oră de slalom prin mulțime, ajungem în cele din urmă la lac. În timp ce hrănesc liniștită două rațe cu floricele, văzându-l pe Promy cum se strâmbă și se leagănă într-un picior pe marginea lacului, scap punga de popcorn în apă, îmi pierd firea și strig impacientată:

– Ai grijă, Promy, apa e infestată! O cazi și o să te îmbolnăvești.

Promy izbucnește într-un hohot de râs isteric, zguduitor, de se cutremură pământul. Apoi își împletește degetele cu ale mele, mă sărută și, mână în mână, continuăm slalomul prin mulțime. Ceva mai încolo zărim baloanele de ”Bila Zorbing” rostogolindu-se năucitor la vale (împreună cu persoanele aflate în ele). Sunt atât de amețită și surmenată încât nu mai pot să mă sperii ca altădată. Mai mult ca să fac conversație decât din curiozitate sau interes profesional, adică pentru a verifica dacă ar mai accepta vreodată să fie personaj (de fapt, nu vreau să ni se mai întâmple nimic, nici lui, nici mie, darămite să povestesc despre apoca...lipsuri, cred că e rândul lui Petre Țuțea acum), îl întreb pe Promy cu jumătate de gură:

– Vrei să încerci și tu ”Bila Zorbing”? Ți-e dor de senzații tari?

– Nu, Ile, îmi ajunge. Am experiment relativ recent ce înseamnă să fii bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. Chiar a fost o premieră. ”Bila Zorbing” nu e mai tare ca asta. Să știi, dacă sexul și politica nu m-au îmbolnăvit destul, vorba mătușii tale, Nana, pot să mă arunc în lac. Oricum, când îi văd pe puștii ăștia săracii, legați fedeleș în baloane, cum se prăvălesc în viteză din vârful dealului, mi se rupe inima, îmi vine să mă postez în calea lor, să-i opresc și să-i eliberez. Nu pot să cred că au mai dat și bani pentru asta.

La întoarcere, contemplăm noul look al liftului meu din Titan. Promy nu trebuia să rateze o plimbare cu liftul, o ocazie unică pentru a experimenta, în câteva secunde, România de azi postcomunistă, cu tranziția ei zbuciumată, haotică și, în același timp, sălbatic de sclikitschoasă. Cu câteva luni înainte, liftul era un jaf comunist dintr-un bloc vechi de 50 de ani. În interiorul îngust (de nu încape o sacoșă), slab luminat, pereții cenușii, scorojiți erau scrijeliți cu texte gen „I-a dela Basescu. Sugi pula mue” sau împodobiți cu bilete precum „NU m-ai face-ţi măgolani miserie ân lift, nea-ţi ânbolnăvit din cauza la sticle ţigare siringe scuipat borîtura! NU m-ai arunca-ţi nimica că chiem miliţia, face-ţi curat cu linba şi plăti-ţi amendă!”. Avea doar un ciob de oglindă prăfuită și murdară. Hurducăia, pârâia, hârâia și se oprea brusc, pufnind și bufnind, ca vechea mea Dacie Break în mijlocul intersecției, după câțiva metri.

Acum, liftul a căpătat în interior un aspect olimpian: este luminat celest și acoperit integral cu oglinzi scânteietoare, de la soare te poți uita, dar la el ba. Bineînțeles, în continuare, mai mult nu merge decât merge și scârțâie la fel de melodios, doar că acum hârâielile sunt contrabalansate de muzică dată la maxim, din anii ’80. Pe când și manele? Lipsesc numai cristalele Swarovski din decor. Promy a rămas orbit de atâta strălucire olimpiană și mut de uimire. A descoperit un unic și adevărat, autentic și original produs simbiotic al epocii lui Gigi și epocii lui Ceașcă, un simbol al României de azi și de ieri. Dar oare liftul vrea să fie personaj? Cine vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să-l mai întreb? Vasilică nu are și el drepturi?

Mai nou, a apărut un anunț pe ușa liftului, la noi, sus, la etajul 9. Colocatarii, scandalizați de faptul că liftul rămâne blocat la nouă, în omnisciența lor divină, ne-au semnalat următoarele, cu sfântă indignare patriotică și ”mânie proletară”: ”Jegoșilor, închide-ți ușa la lift, că tot blocul plătește pentru el. Semnatar: tot blocul” (inclusiv noi, jegoșii de la nouă!) Sau noi ăștia de la 9 suntem excluși ca ”dușmanii poporului”? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nu mi-am putut ține ciocul... markerul și am transmis un mesaj, pe aceeași coală A4, lipită de ușa liftului: ”Preacuraților, ușa se blochează singură!” Ascultați vocea rațiunii, mai târziu e prea târziu! Asta nu o să șterg niciodată. Am scris cu markerul negru, nu cu pixul care șterge note-fantomă. Și să nu uit să-mi adaug, cu mândrie revoluționară, la lista de etichete ”jegoasa de la nouă”, pe lângă ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”.

Dacă e cineva care arde de nerăbdare să se plimbe cu liftul meu din Titan, cu noul său stil olimpian, pe lângă marele artist care-și fabrică diplome din pielea jupuită a competitorilor, Apollo (acum, din nefericire, aflat sub anchetă și ajuns ”martir”), acela e, cu siguranță, părintele Vrăjitoru. Un mare guru și el, asemenea lui Gigi sau Adi Minune, părintele Vrăjitoru este un exemplar reușit, de succesuri al României postcomuniste, la fel ca liftul meu. Atunci când nu scrie note informative la Securitate sau nu-i snopește în bătaie cu crucea pe jurnaliștii interesați de trecutul său glorios de turnător, el ”deschide cartea” și citește viitorul românilor din toată țara. Din banii de ghicit, a construit o biserică pentru fiul său, un palat cu turnulețe și a investit într-un restaurant și o discotecă. El și liftul meu par făcuți unul pentru altul. Cred că s-ar bloca singur în lift de plăcere. Să-i ceară ”jegoasa de la nouă” în schimb bani de bilet (că acum trăiește, sărmana, din cerșit și popa are de unde...”are, are”) sau să-i ghicească mai bine, ei și lui Promy, ”dă succesuri și nu dă hapocalipsuri” ca până acum? ”Viitorul sună bine”.  

Apropo, viitorul iar era să nu mai sune deloc. În scurtul timp petrecut la București are loc o verificare de rutină a gazelor. Apropiat de țevi, aparatul instalatorului bipăie pe ritmuri de house și dubstep, răsucindu-mi barbar ultimul neuron și făcându-mă să mă hâțân înainte și înapoi, în continuu, ca posedată. Poate că așa trebuie să fie, să mai rezist un pic, oricum am pierdut controlul asupra corpului meu. Nu, nu e bine, se aprinde și culoarea roșie, în semn de alarmă. Instalatorul a observat fisuri și scurgeri, mai avem un pic și explodăm. Calm, zâmbind prietenos, montează din nou instalația de gaze. La sfârșit, îl întreb:

– Vă datorez ceva?

– Viața!

***

După ședința cu părinții, ne întoarcem imediat în Olimp, căci Promy trebuie să se ocupe de organizarea festivalului alternativ ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) și să repete simfonia dedicată lui Marsias, pe care o va interpreta în cadrul evenimentului. Insist ca Promy să-și respecte norma de ”5 minute de liniște” pe săptălună măcar, așa că-i țin o ”predică de Nana” să ia o pauză și să ne uităm la un nou film hollywoodian despre Her, ”Hercule”. Nu merge dacă nu faci presiuni ca fetele lui Obama.

Numele filmelor nu e lipsit de relevanță, nici Her n-ar ști că e vorba de el dacă producțiile hollywoodiene nu s-ar intitula astfel. Și au apărut trei filme despre el anul ăsta: ”Legenda lui Hercule”, ”Hercule” și ”Hercule renăscut”. Nu, nu vreau să mă gândesc... După ”Ciocnirea titanilor și ”Legenda lui Hercule”, Promy s-a zvârcolit o săptămână, băgându-și singur pumnul în gură și înăbușindu-și strigătele de revoltă.

Comparativ cu celelalte, ”Hercule” a fost chiar relaxant. În acest film, eroul nostru luptă în fruntea unei armate de mercenari pentru a-l ajuta pe Cotys, regele Traciei (aflată sub protectoratul lui Madame Hera) să scape de regele invadator Rheseus. Ulterior, după victorie, Her descoperă că regele Cotys e, de fapt, un tiran, așadar, se revoltă și eliberează Tracia. Aliatul tainic al lui Cotys e tocmai Euristeu, stăpânul lui Her (pentru care Her a prestat cele 12 munci), considerat în film vinovat pentru uciderea familiei lui Her și pentru coșmarurile sale eterne. Astfel, Euristeu ar fi trimis lupi înfometați să-i sfâșie copiii și nevasta lui Her, iar apoi a încercat din nou să-l distrugă pe eroul nostru.

În film, responsabilitățile sunt umane, nu divine, practic zeii lipsesc, rămân doar oamenii și oricine poate fi erou dacă vrea. De altfel, Her nu luptă singur, ci are o echipă din care fac parte un hoț (nu Promy, ci Autolycus), o amazoană (Atalanta), un povestitor (Iolaus) și un profet (Amphiaraus). Interesant, rolurile nu sunt fixe, ci mobile și se pot îndeplini alternativ: de pildă, povestitorul devine militar la nevoie. Surprinzător, profetul Amphiaraus are și el fantezii tanatice ca mine și ca Promy, își prevestește mereu moartea, doar că, de fiecare dată, supraviețuiește inexplicabil. Și supraviețuirea nu e viață.

Ah, e mare lucru să ai o moarte și o înmormântare ca lumea, Promy are dreptate (sper că și drepturi în curând). Vedeți doar ce au pățit soldații-fantomă ruși... Mulți se întorc din război acasă fericiți, dormind liniștiți în sicrie de zinc, transportați în camioane pe care scrie ”încărcătura 200”. Deja câteva mii! Asta sunt ei, o marfă numerotată și clasificată, ”deșeuri biologice”. Sunt apoi înmormântați în secret, la lumina farurilor camioanelor. Martorii spun că ritualul de îngropare seamănă cu modul în care hoții sapă în pământ și își ascund ce au furat. Până și înmormântarea lor e una fantomă. Dacă nu li se admite existența, de ce li s-ar recunoaște moartea? Nici nu pot trăi, nici nu pot muri. Sunt blestemați, la fel ca Promy. Pagube colaterale în războaiele altora. Și numai Al Gore e de vină. Să ne mai mirăm dacă ne bântuie? Pe mine una au început deja. M-au împresurat, și, când credeam că o să-și îndrepte mitralierele spre mine și-or să tragă, surprinzător, au căzut în genunchi, cu brațele întinse spre mine. Plângeau, implorându-mă să-i ajut. Mi s-a făcut milă de ei, dar nu știam ce să le zic. Apoi, mi-am adus aminte de ceva și i-am învățat limba dacă. Simplu, ”barzăcopilviezure”. Cu asta chiar o să-l încurce pe Țar.

***

Într-o dimineață, la ședință la palat, îl abordez iute pe Her ca să-l întreb ce părere are de film, înainte să apuce să se încuie la budă și să bârfească de zor:

– Salut, Her! Ai văzut noul film ”Hercule”? ”Hercule”, nu ”Legenda lui Hercule” sau ”Hercule renăscut”! Sunt trei filme anul ăsta despre tine.

– Da, măi Ile, și nu-mi pare rău. A meritat efortul. Dacă ”Legenda lui Hercule” m-a revoltat pentru că o aveam înger păzitor și parteneră de luptă anti-tiranie pe nenorocita de Madame Hera, iar în”Hercule renăscut” sunt un alcoolic depresiv, chinuit de coșmaruri din cauza maleficului general/rege uzurpator Nikos, care, din gelozie, m-ar fi drogat ca să-mi... u-u-u-cid familia, ăsta din urmă, ”Hercule” face toți banii măcar pentru scena apoteotică de la final când sare în aer statuia lui Madame Hera, protectoarea Traciei. Inclusiv capul i se desprinde de corp și se face praf. Ah, ce satisfacție! Chiar m-am simțit renăscut.

– Super, Her! Și eu am exultat când am văzut imaginea descompunerii statuii și... a puterii lui Madame Hera. M-am bucurat și la noi, la Revoluția din Decembrie 1989, când a fost dărâmată statuia lui Lenin. Bună și revoluția la ceva. Haide, mă, Her, ai ajuns alcoolic depresiv, un vagabond care doarme prin șanțuri în filmul ”Hercule renăscut”! Filmul ăla e o mare gogoașă... înfuriată. Ai văzut? Apar și romanii, cred că și naziștii, maleficul general Nikos are cască SS și stemă cu zvastică, nu? Ba chiar și Obama, omniscientul și omniprezentul, travestit strategic într-un hamburger, ca să nu fie recunoscut. Însă, tu, Her, în povestea noastră ai o imagine mai bună. Aăă... cu excepția celei de ”dictator bio”!

– Cine vorbea! O ”nebună”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual”, ”teroristă” și ”trădătoare”... ă... ”maimuță posedată, fostă profesoară”! Ce mă distrează etichetele! Chiar mai mult decât filmele hollywoodiene, râde Her.

– Fii atent, dacă îmi zici ”Doamna”, îți spun o ”odă pentru Kim Jong Her” de să mă ții minte. Hai, lasă prostiile astea de filme, du-te la budă să-ți continui seria faptelor eroice, glorioase, adică... bârfele.

– Chiar asta vroiam să fac! Merci pentru înțelegere. E mai bine decât să urmăresc filmele hollywoodiene. O să te bârfesc pe tine acum. Îmi dai voie să-ți zic ”jegoasa de la nouă”? Am auzit că ai o nouă etichetă, se entuziasmează Her.

– Da, Her, cu plăcere. Îmi asum cu mândrie revoluționară și această etichetă!

– Bine, Doamna!

***

Să lăsam acum filmele hollywoodiene, doar nu vă informați de la ele, de la Vocea Rusiei, Russia Today sau de la Antenuțe. Ele sunt doar în scop recreativ, au funcția de evaziune. Observați ce bine ne relaxează pe noi. În acest moment, Promy apare și el pe hol, crănțănind Maretti cu pizza, entuziasmat de parcă ar fi văzut-o pe Corina Crețu, bomba sexy, amanta lui Collin Powell și comisar european, propusă de el toamna trecută în echipă. Ori poate cele 32 de sticle de votcă câștigate la pariuri, pe care trebuie să i le dau. Legat de ambele, să aștepte. Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Titanii au răbdare.

Suflându-și bretonul în forță și clipind ștrengărește din ochi, Promy mă ia de braț și mă anunță amuzat:

– Să vezi ce mai pun la cale, dacă m-o făcut muica titan, așa-mi trebuie. Și lumea vorbește... Vorbește... Vai de mine, ce vreau? Ce mai vreau? Întotdeauna eu aflu ultimul. Fie și dacă e vorba de distrugerea planetei Krypton a lui Superman. Aflu exact când sunt condamnat. Așa s-a întâmplat și cu suporterul Universității Cluj care a ”jignit organul canin”, adică a înjurat un câine polițist la un meci și a fost amendat cu 200 de lei. Eu unul nu jignesc niciodată câini, sunt și eu o biată potaie hăituită și hăcuită de hingheri, care nu-și găsește nicăieri locul. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Așadar, să-ți zic ce se mai bârfește despre mine, că tot suntem pe hol, lângă budă. În timpul unei banale ședințe, atunci când mă concentram asupra fustițelor de balerine din pungi de Maretti, tu, Vampi, profitând că stăpânul Chiron urmărea transpus ”Suleyman Magnificul”, te-ai urcat în brațele lui și l-ai sedus cu nerușinare. Eu unul, de bună credință cum sunt, am crezut că progeniturile rezultate din acest act scandalos (un băiat și-o fată, gemeni) îmi aparțin, îmi dădeau lacrimile când le făceam ecografie și le admiram coarnele, coada, copitele, pigmentul negricios și aripile lor minunate de liliac. Ce titani drăgălași! Ce cornițe, ce copituțe, ce colțișori, ce blăniță, ce codiță și mai ales ce aripioare de liliac! Exact ca mine. Leit tăticuțul lor, îmi spuneam. Tot entuziasmul s-a volatilizat la un simplu test ADN de rutină, când am descoperit cu stupoare gena de centaur.

Nu, nu se poate! Vampi m-a înșelat. Și ea. O nouă trădare! Durerea m-a copleșit, dar am făcut eforturi să mă smulg din paralizia liber aleasă și să acționez. Atunci, te-am adormit, Vampi (tare, nu, cine ar fi crezut, îmi dau singur taskuri de-astea imposibile!?), ți-am făcut avort, dar nu am aruncat copiii la gunoi, nici nu i-am mâncat, ci i-am transportat pe ascuns la laboratorul meu secret pe care toată lumea îl știe, începând cu Obama și până la ultimul faun alcoolic. Acolo, salivând de poftă, i-am resuscitat și am început experimentele mele malefice asupra copiilor – centampiri sau vampitauri, nu știu cum să le spun. Le-am amplificat superputerile (de vampir și centaur), le-am accelerat creșterea nu cu pui Proteus, ci cu aripioare crocante de pui de la KFC (le curg băluțele numai când foșnesc ambalajul și efectele sunt remarcabile, au deja 10 metri mititeii) și i-am făcut regenerabili ca telecomanda ta de la portalul infernului. Apoi îi voi clona și-mi voi crea o armată de vampitauri cu care voi fi stăpânul universului.

Păi, dacă tot universul e al meu, de ce trebuie să-l mai cuceresc? Niciodată nu cucerești ceva care îți aparține. Logic, nu?

Hm, de-asta, cuceritorii sunt niște loseri mai mari ca mine – niște indivizi veșnic nesatisfăcuți, care vor mereu mai mult și nu se simt niciodată acasă. Pe de altă parte, frustrarea mea e atât de mare încât nimic nu mi-ar ajunge și, oricum, nu există nicio compensație pentru ce am pierdut. Dar poate că prin armata vampitaurilor voi demonstra ceva, mă voi impune și, măcar o singură dată, vor corespunde informațiile de la Antenuțe, Vocea Rusiei, Russia Today și filme hollywoodiene cu realitatea.

Mititeii mă recunosc pe mine de tăticuțul lor, tropăie din copite și sâsâie de bucurie, arătându-și colțișorii ascuțiți de vampir, când mă zăresc. Mă ascultă ca pe Justin Bieber. Și nu se tem nici de Nigel Farage, dușmanul vampirilor. Nu contează cine-i face, contează cine-i crește. Îmi fac griji doar să nu rămână cumva blocați în liftul ”jegoșilor” din Titan. Când o să-și vadă frumusețe de colțișori, copituțe și aripioare de liliac reflectate orbitor în toate părțile, mai ceva decât în Holul Oglinzilor de la Versailles, o să rămână muți de uimire și admirație și n-or să mai vrea să iasă niciodată din lift, mai ales dacă o să se pună și melodia: ”Mișcă, mișcă din buric”. Ce-or să mai scuture din șolduri și-or să mai dea din buric! Din fericire, nu cred că le încap în lift nici colțișorii.

Toată lumea a văzut ce fac la laborator, inclusiv stăpânul Chiron care urmărea transpus ”Suleyman Magnificul”, toată lumea poate să depună mărturie. Dacă Obama se uită și nu vede! Toți pot jura pe Mecca, Al-Lac, Al-Cola, Al-Cool, Styx, Olimp, stăpânul Chiron sau constituție dacă trebuie. Însă nu cred că o să riște: dacă nu se tem de blestemele mele, le îngheață sângele în vine când vampitaurii își scot colții însângerați, dau din aripile de liliac și bat cu copitele de centaur în podea de se cutremură pământul. Aha! Zdreanță, cârpă, pămpălău, jeg și degenerat, dar malefic! Bine că l-am eliminat pe nenea Cronos, ia uite, se băgase el în față, acum e rândul meu. N-o să aștept până primești tu numărul de dosar de la Parchet. ”Timpul nu mai are răbdare”. Nimeni și nimic nu mă va opri. ”Răzbunarea e dulce”.

Examen cu Big Brother. Vol. 2 XVII. Coiota Aiuris

În sfârșit, ceva care ori mă va epuiza până când voi pica lată (și voi dormi nonstop ca Atlas sau ca Europa) ori mă va băga din nou în comă. Noul proiect Coiota Aiuris! În dulcele stil clasic al studiilor de piață cu deadline-uri de azi până ieri, raportul trebuie predat pe 1 august, deși chestionarul a fost confirmat la mijlocul acestei luni, iar terenul abia a început. La chestionar am lucrat săptăluni de zile, am ajuns la 1001-a variantă, cu feedbackuri masive și intermitente și modificări substanțiale de seara până dimineața la prima oră (chestionarul crește ca Prâslea cel Voinic, într-o noapte, cât alții într-un an). Interesant, comentariile provin de la directorul general, cel de marketing, brand manager până la femeia de serviciu și portar. Toată lumea își dă cu părerea și uneori nu cad de acord între ei. Mai mult, trebuie să realizăm 100 de interviuri cu clienți Coiota Aiuris și noi am primit, deocamdată, numai 69 de contacte (clienți care și-au cumpărat mașina în 2014). 100 de interviuri din 69?! Să ne fi transmis vreo mie de contacte, hm, ne mai puteam apropia de 100... Cât fac 2+2?

Mă gândesc că, dacă rămânem la lista curentă de contacte, baza de date va fi la fel de consistentă și vizibilă ca șeful meu fantomă (mi-e teamă că o să am maxim 5-10 cazuri din care să scot medii și procente). O bază-fantomă! Și ce ador eu fantomele! Așadar, insist să ne trimită noi contacte și, în cele din urmă, după jde mii de negocieri, ni se promit listele cu clienți din 2013, după ce terminăm cu cei din 2014. Operatorii trebuie să sune clienții Coiota Aiuris și să programeze interviuri față în față, pe baza unui chestionar standardizat. Clienții și operatorii trebuie neapărat să participe la interviuri: nu e recomandabil, trebuie, chiar dacă nu vor (și... nu vrea mai nimeni), altfel respondenții își pierd minunatul cadou (un ceas de firmă, fantomă și el în multe cazuri, căci n-au asigurat suficiente, Coiota nu-și permite să cumpere în plus o bere sau o pungă de pufuleți.. poate sponsorizează managerul de proiect, cerșetătoarea Madame Dezastru, din proprii săi bani de cerșit), iar operatorii minunata remunerație (posibilă, dar nu tocmai probabilă, oricum, ”mică, după buget”, subțire și străvezie ca o fantomă). Plus că îi ajunge blestemul babei Promida, să aibă parte ”nu dă succesuri, ci numai dă hapocalipsuri”.

Curierul, purtător al unui nume măreț și nobil de titan (nu, nu e Promy, ci nenea, stăpânul timpului) gestionează timpul și coletele atât de eficient încât e demn de premii, medalii și diplome (sper că nu și le acordă și el singur). Coletele de Brașov nimeresc la Iași, cele din Argeș la Timișoara, iar cele de Hunedoara la Constanța. Și tot așa. Asta în cazul fericit în care ajung undeva. Cele mai multe întârzie atât încât operatorii uită de ele sau își printează singuri materialele (chestionare, instrucțiuni, carduri etc.) și își programează interviurile fără ceasuri de firmă, promițându-le clienților Coiota Aiuris că vor primi ceasurile cât de curând. ASAP, we’re doing our best. Când le vor avea și ei. Bine că sărmanul curier nu are de expediat ceasul Rolex al lui Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat de Știi Tu Cine.. Zeus. Dacă îl trimitea cumva din nou în Tartar, se mai ducea Bebe inorogul să recupereze asemenea ”bunăciune” de gadget?! Deși, sincer, aș exulta dacă ar livra în Tartar ceasul Rolex al califului Ibrahim, marele conducător al Statului Islamic. Pentru asta ar merita un premiu, o medalie sau o diplomă.

În numeroasele județe/localități unde apar numai unu-doi potențiali respondenți în lista de contacte, operatorul sună clientul/clienții pe banii lui, insistă până îi prinde la telefon, retelefonează de multe ori pentru confirmarea programării, apoi, după ce interviul, probabil, se anulează, completează motivele nerealizării interviului într-un tabel Excel. Dacă reușesc să programeze, atunci e și mai bine. Trebuie să-și asigure singuri transportul (până la decont), chiar și în alte localități decât cea în care locuiesc, iar costurile cresc exponențial. Uneori, trebuie să parcurgă de câteva ori la rând același drum pentru a realiza interviul, căci programările se modifică în funcție de disponibilitatea clientului. Și să-i convingă pe respondenți că ceasurile de firmă destinate lor vor sosi cât de curând, doar au încredere în Coiota, altminteri nu și-ar fi cumpărat mașina de la această companie. Și terenul, odată încheiat, se reia de urgență când Coiota își aduce aminte că vrea 100 de respondenți în baza de date și, astfel, solicită operatorilor să târască respondenții la interviu, vor nu vor.

Cum nu toată lumea e adepta donațiilor și a voluntariatului ca mine, schimb între 2-5 operatori pe judet. Și-i înțeleg atât de bine, au dreptate, nu și drepturi. După interviuri-fantomă, urmează baza-fantomă și raportul-fantomă. Incredibil, am reușit să realizăm în cele din urmă 47 de interviuri din circa 100 de contacte (cu tot cu cele din 2013, primite târziu, pe ultima sută de metri). În baza-fantomă, ca de obicei, găsesc răspunsuri-fantomă, demne și ele de premii, medalii și diplome: există clienți, proprietari ai autoturismului Coiota Aiuris, care nu cunosc modelul și nu s-au prezentat la dealerul Coiota pentru a-și cumpăra autovehiculul. Să-și fi comandat mașina prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cum am procedat eu la achiziția bradului imperial acum câțiva ani când m-a costat transportul de trei ori mai mult ca bradul, iar, pentru a soluționa problema, a trebuit să intervină însuși Spectrul cu ”smiling-face”, misteriosul distribuitor de brazi imperiali? Dacă au apelat la Cargus sau la mărețul curier cu nume de titan, nu mă miră. 

Oricât mă zbat să fac ordine, simt că o iau razna și mă rătăcesc precum ”omuleții verzi”, soldații-fantomă și blindatele-fantomă în Ucraina. Măcar de m-ar ajuta și pe mine Ambasada Marii Britanii de la Kiev cu un ghid de autoregăsire  și recuperare rapidă cum i-a oferit, generos, Rusiei, pe contul său de Twitter. Prin intermediul acestui ghid inestimabil, Rusia își poate identifica ușor soldații-fantomă și tancurile de tip T-72 BM rătăciți pe teritoriul Ucrainei, pentru a și-i lua înapoi. ”My precious!” În absența unui asemenea ghid neprețuit, unic și original, autentic și inegalabil, într-o zi, mă zăpăcesc atât de tare încât îmi pierd talonul de la mașină (cred că prin casă sau la minimarket, că nu m-am urnit mai mult de câteva minute de la calculator, mă întoresesem, oricum, pentru câteva luni, din titan... în Titan (la București), ca să mă concentrez asupra proiectului). Așadar, caut talonul peste tot, inclusiv în mașină, dar nu-l mai găsesc și pace. Altădată, acum câțiva ani, am pierdut toate actele (card bancar, permis, talon, buletin), însă mi le-a adus acasă un moșulică. Să-l mai aștept pe moșulică?

Nu, nu e timp, mai târziu e prea târziu. Mă interesez pe net de acte (site-ul poliției, site-uri de șoferi) și încerc să le downladez, dar nu le pot accesa, din păcate. Fac copie după CI și CIV (asta durează ore la multifuncționala mea) și merg la CEC să achit taxa de 37 lei (cu ocazia asta, descopăr și eu CEC-ul din cartier). Nu înțeleg de ce nu putem plăti online, cu cardul, în contul poliției. Mă duc apoi să mă interesez la circa de poliție de sector cum procedez dacă am pierdut talonul. Cum intru, sar toți la mine și încep să strige: ”Nu, nu, nu! Nu aici! La Udriște!”. La Udriște? Cum așa? Nu se mutase sediul în Pipera? Ei, dar ce am? Oamenii ăștia sunt, cu siguranță, mai bine informați decât mine. Să mă deplasez la Udriște? Acum? Mai e un pic și vine deadline-ul, eu una mă simt păcătoasă și dacă fac duș sau mănânc la calculator, darămite dacă mă spăl pe cap sau îmi tai unghiile duminica, atunci când se apropie deadline-ul. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că am dormit, mai exact, am picat lată noaptea, la câteva săptămâni după ce a început proiectul. Mai mult, trebuie să admit că, în fiecare zi, am făcut duș cu Promy și m-am străduit să nu-l lipsesc de joaca ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, e un obicei bun, nu vroiam să renunțe... sau să apeleze la sirene.

Îmi e rușine, dar cât? La fel de mult ca atunci când îmi propun să-mi actualizez CV-ul și să trec că am lucrat la fuckultate? Tot amân momentul. Sau ca în clipa în care s-a dat în spectacol șefa CNA, amenințând că-i calcă pe gât și le devorează părțile sensibile celor care nu răspundeau adecvat nevoilor ei absolut firești de șpagă? E o adevărată Fiică a lui Dracula și mâncătoare de coaie din Estul Sălbatic, un exemplu de conduită în spațiul public și un model pentru copiii și tinerii din Ronânia. Ulterior, exact când le ziceam tuturor în Olimp că nu mi-e rușine că sunt Vampi, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic, am aflat și de cei nouă miniștri acuzați de corupție în dosarul ”Microsoft” – ”Mâini curate”, majoritatea din domeniul Educației și m-am simțit, brusc, ca-n anul 2000, când am avut de ales între doi talibani, Iliescu și Vadim Tudor.

Iar de Europa mi s-a făcut rușine anul acesta, în mai, când au câștigat alegerile europarlamentare, în diverse țări, partidele extremiste, naționalist-populiste sau eurosceptice. Ce se petrecea în U.E.? Erau ocupați oare cu războiul din Ucraina? Nu, cu interzicerea parfumului Chanel no. 5, că e toxic, logic, nu? În ce privește criza din Ucraina, indiferent cât a escaladat, până nu a căzut avionul malaezian cu cei 298 de pasageri, doborât de soldații-fantomă, reacția Europei a fost ”modernă, sublimă, dar a lipsit cu desăvârșire”. Și dacă e propulsată (pur accidental) în portalul infernului (unde Promy nu rezistă mai mult de câteva secunde), Madame Merkel, cea mai influentă voce din Europa, revine placidă, nepăsătoare, cu zâmbetul pe buze, la fel ca Obama.

Întâmplător sau nu, Obama chiar a reușit să-și adjudece locul doi în topul celor mai puțin influente personalități, întocmit de revista GQ, iar Țarul Putin a fost desemnat drept cel mai puternic om din lume de revista Forbes. Asta nu e o informație de la Vocea Rusiei, Russia Today sau de la Antenuțe, e presa occidentală. Felicitări! Ca un bărbat adevărat ce este, Țarul și-a manifestat deja influența prin războaiele lui fantomă cu victime reale: are pe conștiință (ce-o fi aia? Pentru el nu există altceva în afară de algoritmul putere/bani/popularitate/control) peste 5.000 de victime numai în Ucraina, multe provenite din rândul propriilor soldați-fantomă, niște sărmani nemuritori blestemați care nu pot nici să trăiască, nici să moară, fiind declarați inexistenți ab initio. Luptă fără să fie recunoscuți și mor aruncați la gunoi. 

Deși mă simt foarte vinovată și mor de rușine, îmi rup, așadar, câteva ore din timpul prețios de lucru la proiect și mă duc la Udriște să recuperez talonul. Acolo, iar se răstește cineva la mine: ”Nu, nu aici! În Pipera!” Nu mai comentez ce-au zis colegii din sectorul 3, ci mă pregătesc să merg la Pipera. Pe drum, mă opresc la un centru Xerox, unde o domnișoară cochetă și fâșneață îmi vinde cele două formulare necesare care-mi lipseau: declarația de pierdere (pe o jumătate de coală A4) și cererea pentru un nou talon (format A4). Le completez la coadă la Pipera și, când imi vine rândul, aflu că cele două documente sunt irelevante, în prezent se utilizează un singur formular unificat – cerere și declarație. Excelent! Mult mai practic. Și disponibil chiar la fața locului, în Pipera. Dar de ce se mai comercializează alte formulare la centrele Xerox? Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Ah, nu e momentul să fac accese de furie (însoțite de febră) și să(-mi) pun întrebări (mai mult sau mai puțin metafizice), se apropie deadline-ul, așa că mai iau un Nurofen, pregătesc documentele, le depun și mă întorc val-vârtej să lucrez la proiect. Bine că mi-am pierdut doar talonul și nu sufletul!

E târziu. Ce o să fac? Încă un atac de panică, logic, nu? De când am început proiectul ăsta, am ținut-o numai în atacuri de panică (câte unul pe minut, cred). M-a înțepat mereu inima, m-am simțit criogenată (deși a fost vară) și am avut mereu senzația că mă sufoc. Parcă fiecare zi e duminică... duminca lui Bulă când sarmalele cele de toate zilele au un gust scârbos și te saturi de tot. Îmi vine să mă urc din mers în primul tren din gară, fără să știu unde se duce și, la un moment dat, să închid ochii și să sar din el. Ca-n filmul ”Divergent”. Înainte mă apuca asta când vedeam factura la întreținere. Acum îmi vine mereu.

Nu înțeleg, de fiecare dată când iau un proiect, îmi jur că e ultimul. De ce nu izbutesc odată să-mi găsesc un job și să las studiile astea de piață, ce e așa de greu? Am cel puțin trei specializări de top: a. coafeză de ”Cântărețe Chele”, cu o experiență de aproape 20 de ani în cercetarea de piață; b. maestră la insomnii și dat din picioare; c. consilier de demisii în semn de protest (am reușit trei în numai câțiva ani). Dacă nu pot să ajung la fabrica de brânzici (unde e totul de vis ca la Paris), de ce nu mă angajez și eu postac pe forumuri, Facebook și Twitter pentru Țarul Putin, să-mi ofere și mie 25.960 de ruble și mese gratuite? Tot ce trebuie să fac e să trimit circa 50 de mesaje omagiale pe zi.

Nu, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta. Mai bine procedez ca ”Stan și Bran în Legiunea Străină”. După o decepție în dragoste, Bran decide să se sinucidă, împreună cu Stan, că doar n-o să-l lase pe sărmanul său prieten singur pe lume. În timp ce se îndreaptă amândoi spre Sena, cu câte un bolovan legat de picior, ca să se arunce în apă, un locotenent din Legiunea Străină (chiar soțul femeii de care se îndrăgostise Bran) îi propune acestuia să se înroleze în legiune: o să uite de femei în numai câteva zile. Ajunși în legiune, Stan și Bran se găsesc în fața muntelui (la propriu) de rufe pe care trebuie să le spele și să le calce. Imediat după aceea au tone de legume de curățat. Dacă vor să mănânce sau să doarmă, trebuie să o facă în timpul programului, adică în timp ce muncesc. Dacă vor să-și dea demisia, sunt dezertori, trădători și vor fi împușcați. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Brane! O să te obișnuiești. Bran e rău, Bran e de vină.   

Culmea, Stan și Bran se revoltă abia când află că primesc pentru toată munca titanică 3 cenți pe zi în loc de minim 25, cât și-ar fi dorit. Munca epuizantă nu-l determină pe Bran s-o uite pe femeie, dar acesta se preface că nu se mai gândește la ea, doar-doar s-o șteargă de-acolo. Când încearcă să fugă împreună cu Stan, sunt arestați amândoi și condamnați la moarte ca trădători. Logic, nu? În arest, Stan cântă înduioșător la o harpă improvizată dintr-un arc de saltea, iar Bran își blesteamă zilele și spune că, dacă s-ar mai reîncarna, ar vrea să fie cal, nu om. O decizie, în sfârșit, înțeleaptă! Houyhnhnmii sunt superiori yahoo-ilor. Până la urmă, cei doi reușesc să evadeze zburând cu un avion, însă acesta se prăbușește în scurt timp. Îl vedem pe Bran înălțându-se spre cer ca un îngeraș, apoi într-o nesperată și fericită formă non-umanoidă – un căluț drăgălaș cu mustață și pălărie, pe care Stan, unic supraviețuitor al accidentului aviatic, îl mângâie cu drag. Happy end așadar!

Nu, cred că mai bine mă urc în tren din mers și, când prinde viteză, închid ochii și sar. Sau mă refugiez în cada mea, pardon, țara mea fantomă, Stracciatella. Cum așa? Eu nu fug, nici nu emigrez. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” Mă întorc la proiect. Voi lucra. Am făcut mereu imposibilul, voi rezista până la capăt, sunt un supraom. Sst, vă rog să păstrați secretul, nu mă spuneți lui Promy! El, sărmanul, se teme și de oameni, darămite de supraoameni, fie ei comuniști, fasciști, capitaliști sau jihadiști. Toți avem în comun heirupismul (de tip ”Hei-rup, hei-rup, municim, muncim, / O lume nouă construim!”), gândirea pozitivă, tehnica eforturilor supraumane, permanenta transgresare a limitelor și autodepășirea (”Yes, we can”, ”Fiți realiști, cereți/faceți imposibilul!”, ”impossible is possible”, ”dacă vrei cu adevărat, poți”), neacceptarea eșecului, vocația martiriului/sacrificiului, precum și tratarea stresului și surmenajului ca pe niște provocări (dar nu știi niciodată când cedează corpul și sufletul tău, mai departe poate fi prea departe, iar mai târziu prea târziu). Interesant, totuși, pseudo-entuziasmul scremut și prăfuit cu care m-am zbătut să alimentez operatorii (care vroiau să renunțe, la fel ca mine, dar nu după 3 luni, ci după 3 ore sau... maxim 3 zile) s-a întors la mine ca motivare reală, pe care am simțit-o din plin.

Așadar, sunt din nou supraom. Nu doar nemuritoare blestemată, ci și supraom. ”Yes, I can, I’m doing my best”. Totul va fi gata imediat. ASAP. Ieri, dacă vreți. Pe 1 august. Când vreți voi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Voi coafa iar ”Cântărețe Chele”. Merge și-așa. Și cine e de vină? Al Gore, nu? Sau poate Băsescu. ”Jos Băsescu, jos dictatorul!” ”Jos sistemul!” Cât fac 2+2?

Într-un final, în ideea de a aduce socoteala 2+2 cât mai aproape de 4 (adică 100 în loc de 1 milion), pentru a nu afecta grav calitatea rezultatelor cercetării, sub amenințarea renunțării la proiect chiar acum la predarea raportului, renegociez deadline-ul, calculând zilele lucrătoare de 16 ore și nu de 45 de ore, de luni până duminică, din iunie până în septembrie, și nu invers, cum vrea clientul. Până la urmă, Zidurile cedează și reușesc să-mi impun varianta proprie. Mai mult, de data asta nu rămân singură pe cruce, ci primesc două ajutoare la introducerea, codificarea și transferul datelor din tabelele Excel în formatul de raport PPT. Numai că una dintre persoane introduce datele din chestionare în alt format de bază, iar a doua dă copy paste din alte tabele și-mi schimbă radical modelele de grafice, de nu mai înțeleg nimic, așa că trebuie s-o iau de la capăt, cu ultimele forțe. Și mai e o singură zi! ”Forget Domani!” 10, 9, 8, 7, 6, 5...

Albă ca varul, tremurând de parcă aș fi cuprinsă de friguri, cu o privire rătăcită, trântesc capacul laptopului și-mi aprind o țigară reală (nu electronică), fără să mă ridic de la birou și, totodată, fără să deschid geamul. Scuturând țigara direct peste laptop, ii strâng disperată mâna lui Promy  (venit de urgență din Olimp pentru a mă încuraja și pentru... terapia ”Bill și Monica”) și șoptesc pierdută:

– Vai de mine, vine deadline-ul, Promy!

– Aoleu, Ile, iar începi cu deadline-ul? M-ai terorizat și acum câțiva ani cu asta. Mai ții minte ce-ai făcut atunci? Ai infestat paradisul de gândaci pentru că ai uitat să-ți speli farfuriile și gândacii au urcat pe ”vrejul” de farfurii până-n cer, în rai. Sper că ai învățat ceva din experiență. Știi ce, am o propunere: ce-ar fi să azvârlim grijile și neliniștea în Styx, cum scrie la McDonald”s pe coșurile de gunoi unde-ți lași resturile de pe tavă? ”Aruncați aici toate grijile…” Cred că se vor dezintegra instantaneu. Ia uite, bun și Styxul la ceva! ”Aruncați acum grijile în Styx!” Sună tare, aproape la fel de wagnerian ca ”Arunc inelul puterii în Dâmbovița!” Stai liniștită, Ile, dacă deadline-ul e pe 1 august, hă-hă-hă, mai e timp destul. Aproape un an.

– Nu, Promy, l-am renegociat și e mâine. Îmi îngheață sângele în vine. Număr și eu minutele și secundele ca tine. Ce mă fac? Dacă supraviețuiesc acestui studiu, jur că e ultimul. Jur pe Styx, ba pe Coiota, nu, pe Al-Lac... Al-Cola, ă, pe Al-Cool!

Examen cu Big Brother. Vol. 2. XVI. O lecție pentru talibani: terapia pariziană

În continuare, mă străduiesc să combat insomniile și depresia nu doar cu povestea pterodactilului Popescu și cu propriile mele planuri (ce am, îmi fac planuri?) privind țara mea, Stracciatella, ci și cu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” ori cu terapia pariziană. Aceasta din urmă nu are nevoie decât de un ingredient special: parfumul Chanel no. 5 – clasic, seducător, deopotrivă persistent și fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate, un amestec subtil de forță și delicatețe. Acum e și el pe cale de dispariție și, cu atât mai mult, ar trebui savurat: U.E. sancționează prioritar parfumuri, nu pe Țarul Putin sau Statul Islamic. Terapia pariziană presupune ca, după duș, să te îmbraci exclusiv cu parfumul Chanel no. 5 și să aștepți partenerul. Nu-ți trebuie răbdare titanică pentru asta, parfumul îl va aduce în câteva secunde. Va sosi plutind ca Tom și Jerry când simt mirosul îmbătător de cașcaval sau de brânzică (iar cașcaval și brânzici?). Restul vine de la sine. Va fi ca la Paris. Totul de vis.

Desigur (sau, cel puțin, probabil), acesta nu este un drum spre o fantasmatică, iluzorie Shangri-La, nici vreun refugiu în Utopia, în Califatul islamic sau chiar în țara mea, Stracciatella. Mai țineți minte insula din filmul lui Stan și Bran, ”Utopia”, unde niște paria, niște loseri respinși de societate, încearcă să construiască o lume perfectă, fără discriminare, fără legi și fără taxe, unde toți să se simtă acasă? Culmea, Bran e în film un paria, deși a moștenit o avere de milioane de dolari... căci aceasta se risipește toată pe taxe. L-a învins sistemul, logic, nu? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Îi rămâne doar o mică insulă drept moștenire unde se decide să meargă împreună cu Stan, să nu mai știe nimic de lumea asta rapace și injustă. Celor doi li se alătură un tânăr aventurier (care se săturase de munca de jos, de șefi și de sarcini absurde) și un om fără țară, un câine de pripas (care-și petrecuse viața în containerele vapoarelor și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte). Aceștia nimeresc însă, din greșeală, pe altă insulă (bogată în rezerve de uraniu). În scurt timp, apare pe insulă și o femeie, o actriță care fugea de căsătorie și de convențiile vieții sociale, dar ea se integrează bine în grupul primilor veniți.

Surprinzător, grupul funcționează excelent până la sosirea ”invadatorilor” care doresc să trăiască și ei într-o țară fără discriminare, fără legi și fără taxe. Bulversați de potopul ”invadatorilor”, cei cinci recurg la primele tentative de a reglementa situația (pentru evita alunecarea ”țării” în haos) și, astfel, produc și lansează propriile legi. Din păcate, reacția de respingere este puternică, cei cinci temerari sunt condamnați la moarte, însă eroii noștri reușesc până la urmă să fugă. Omul fără țară ajunge din nou în container, actrița se mărită, aventurierul își pierde visele, ascultă iar de șefi absurzi și face muncă de jos pe nimic, în timp ce Stan și Bran se refugiază pe insula reală, proprietatea lui Bran. În sfârșit, acasă! O, da, numai că nu mai îi aparține lui Bran, statul a rechiziționat-o pentru neplata la termen a unei taxe de moștenire. Previzibil. Nu trebuie să fii baba Promida ca să ghicești viitorul, și, totuși, nu vrem să credem. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cu ajutorul terapiei pariziene, eu mă relaxez, iar Promy ajunge curând să se simtă acasă, pe Pământ și să redescopere paradisul, dacă nu în Vama-Zonă, măcar în patul nostru sacru. Grație acestei terapii, Promy evoluează mult mai rapid, în doar câteva zile (față de săptăluni și ani mai înainte), de la starea de ”Taci and don’t touch” (când se află în grevă (nud sub chador), nu vorbește cu nimeni și nu vrea să se apropie nimeni de el) la cea de ”Taci and touch” (când se simte un gunoi  nereciclabil și cere să fie tratat ca un jeg, inclusiv de mine) și apoi la cea de latin lover parizian. Jur că e așa pe Mecca, ă, pardon, cred că iar mă posedă Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector, jur pe constituție, democrație, stat de drept, iPhone 11 și Maretti cu pizza. Chiar acum e în grevă, nud sub chador, și se răstește la mine:

– Taci and don’t touch!

– Vrei să faci o mică grevă nud sub chador, dottore El-Gol? Îți dau un sărut prin el... Așa nu te ating.

– Taci, Ile! Lasă-mă-n pace!

Ne aflăm în sufrageria imensă unde rododendronii și petuniile îmbracă pereții și plafonul, parcă și obiectele electronice din jur. E după-amiază, ora sisetei. Aș fi optat pentru o imersiune calmă și intimă în natură, m-aș fi topit în natură, împreună cu Promy, ca-n sala circulară de la ”Orangerie” cu ”Nuferii” lui Monet. Din păcate, Promy pare abosrbit acum complet de... vălul negru, integral și zace ghemuit sub el, într-un colț al camerei, paralizat de spaimă. Probabil, dacă ar ieși de sub chador și, de data asta, în ciuda predicțiilor sumbre, nu l-ar răpi nimeni, o jerbă de petunii izvorătă din mijlocul plasmei va țâșni spre el, îl va încolăci ca niște lanțuri grele și-l va strânge până la sufocare, în timp ce rododendronii de pe pereți și din tavan vor cădea peste el ca o ploaie acidă de flegme divine sau de cioburi de presse-papier, apoi se vor preschimba în gheare și ciocuri hulpave, însetate de sânge.

Tocmai atunci intră prietenul nostru, Her, în sufragerie, călcând tare și apăsat de se zgâlțâie podeaua. Poartă blugi albaștri, tociți, rupți la genunchi, iar părul lung, blond, bogat îi curge în valuri pe spatele lat și puternic. Tenul proaspăt bronzat (natural) îi strălucește de sănătate. Se trântește pe canapeaua mare, moale și pufoasă, învelită cu o cuvertură matlasată și înțesată de pernuțe înflorate. Scanează atent sticla de suc (fresh bio de portocale roșii) de pe măsuța rotundă din lemn de pin negru, își umple un pahar și îl bea pe nerăsuflate. Apoi, se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de ghemotocul negru din colțul camerei și zâmbește jucăuș, cu o anumită superioritate olimpiană, dar, în același timp, tandru și înțelegător:

– Prietenul meu vrea cumva un sărut gay salvator prin chador? A venit chiar acum blonda de la Chippendales să-ți dea un sărut pasional prin chador ori, mai bine, sub el, intervine Her, privindu-l languros cu ochii lui mari, albaștri, luminoși.

– Taci, Her! And don’t touch! Nu vreau sărutul gay salvator decât de la fostul șef-fantomă al lui Ile, ripostează Promy, strângându-și mai tare chadorul pe el. Să vedem dacă acum mă iubește și face ceva pentru mine. Să-mi dea un sărut gay, pasional, salvator.

– Hai să vedem dacă sărută mai bine ca mine, rostește Her, pe un ton provocator. Fac pariu că nu mă întrece. Pe o pungă de Maretti cu pizza, râde el zgomotos, dezvelindu-și dinții de un alb orbitor.

– În curând o să fie un concurs de săruturi gay salvatoare. Toate pentru mine! Bine că îmi place competiția, spune Promy încântat. Na, uite, am trecut de la starea de ”taci and don’t touch” la faza următoare, ”taci and touch”, mă simt deja un gunoi nereciclabil, așa că acum tânjesc să fiu smotocit și terfelit mai departe, să nu cumva să mă dezobișnuiesc, asta dacă nu vă e prea scârbă de mine.

– Promy, să vrei să fii tratat ca un jeg sau să te tratezi singur astfel înseamnă să le dai satisfacție zeilor și Big Brotherilor, e exact ce vor ei, zic eu, cu o ușoară afectare în glas. Oricum, dacă procedezi așa la nesfârșit, chiar ajungi o mizerie și vei fi incapabil să creezi și să-i ajuți pe ceilalți, adică să faci lucrurile care-ți plac și pe care ai fost menit să le faci. Deci decât... voi lua măsuri ferme, doar nu stau să te aștept până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Știi că nu am răbdare. Îți trag chadorul și-ți aplic acum terapia pariziană. O să te transformi imediat într-un latin lover.

Nu vreau ca Promy să petreacă (prea) multă vreme în grevă nud sub chador, e destul că mi-a sustras iar vălul negru integral din Iran. Mi-e teamă să nu iasă femeia islamică din mine. Așa oboshită și bulversată cum sunt, s-ar putea să o iau razna complet și să-mi dau sufletul Big Brotherilor, să-l arunce la gunoi, cum am făcut la venirea din Iran, când eram posedată de chador. Noroc că-mi păzește Guru presse-papierul. Eu l-aș fi pierdut până acum, odată cu cheile, portofelul, batistele sau mănușile. Slavă Domnului, cu ajutorul lui Guru, sufletul meu e în siguranță.

Apropo de femeia islamică și de chador, îmi vine, brusc, o idee: Promy intenționase mai demult să-și lărgească echipa postmodernă prin atragerea și promovarea unor femei defavorizate. O propusese, în acest sens, pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, actualmente comisar european, numai că mi-am folosit dreptul de veto și am respins-o vehement. Acum, îi voi sugera o nouă persoană, poate va scoate singur capul de sub chador:  

– Promy, mai știi când ai zis că vrei să aduci femei dezavantajate la noi în echipă și ai propus-o pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, fata unui mahăr comunist și una dintre persoanele apropiate lui Iliescu? Vreau să-ți recomand pe altcineva. O feministă... convertită la Islam! O cunoști pe scriitoarea Theresa Corbin din Statele Unite? Nu se poate să nu fi auzit de ea. E feministă, dar a devenit musulmană când a realizat că doar Islamul respectă cu adevărat femeia și-i oferă, în acest sens, drepturi corespunzătoare (de la dreptul la educație la drepturi privind căsătoria/proprietățile). Și vălul nu e menit să oprime femeia, dimpotrivă, o protejează de agresiuni sexuale, egalizează și promovează modestia ca să nu fie favorizate persoanele cu bani/frumoase/prea cochete, înțelegi? Eu una, cu chadorul pe mine, le vedeam pe toate femeile cu hijab curve și pe toți bărbații porci de violatori.

Ce idee inspirată! Am reușit! Chadorul se cutremură, Promy scoate, în sfârșit, capul,  își suflă bretonul cu furie și începe să turuie revoltat:

– Feministă islamistă?! Nu ajungeau blonda de Jill cu tirul, cavalerul ăla zăpăcit, Don Quijote, care nu-și scoate armura nici la budă, bestia aia mare, neagră și cu coarne... ă, corn, Bebe, ”Marele Blond”, Alex, intelectualul rafinat care îneacă zeii în bale și cu tine, Madame Dezastru, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic? Nu era destul? Chiar că s-au adunat în Olimp toți ciudații. Mai mult e prea mult. Nicio feministă islamistă la noi în echipă! Vorba lui Roger Waters, ”No fucking way!” ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Să mă împuște Bombo! A, apropo de Bombo, așa-zisul ăsta erou, martir și deținut politic, a scris o carte în închisoare. O carte în închisoare! Cum e posibil? Noi, titanii, am făcut cu totul altceva la pușcărie. Nu ne-am permis decât să ne zvârcolim în tăcere, mii și mii de ani, până am ajuns niște legume putrezite și storcite, niște cruste de puroi împachetate în propriul nostru jeg. Ce să scriem? Au scris bestiile antropofage, cuiele, piroanele, lanțurile, fulgerașele și flegmele divine, corozive ca razele laser, pe corpurile noastre și în sufletele noastre, o minunată odă pentru măreții conducători și glorioasele lor realizări. Și nu accept nicio feministă islamistă în echipă. Nu mă cobor la nivelul ăsta. Jur pe fabrica de diplome!

– Haide, Promy, dă-i o șansă! Ea poate să învețe. Dacă-i explici de 15.000 de ori. E om, nu zeu.

– Crezi că educația o poate îndrepta? Mă tem că e prea târziu, iar eu nu-i dau o diplomă-fantomă.

Aici are dreptate (și drepturi când?). Înțeleg, sunt și eu traumatizată, nu am putut depăși experiențele recente din mediul universitar privat. Urăsc fantomele, m-am săturat să mă bântuie și să mă posede, vreau ca ele ori să-și găsească liniștea, ori să se trezească la viață. Ce să fac, le mulțumesc și eu ”zeilor” de la fuckultate. Și aștept, cu o răbdare titanică, numărul de dosar de la Parchet și demararea anchetei. Măcar aici voi demonstra că am răbdare. Din păcate, tot timpul aflu vești încurajatoare din domeniul educației și cercetării. Cum ar fi performanțele la licitații trucate, trafic de influență, șpăgi și aranjamente ale celor nouă miniștri inclupați în dosarul ”Microsoft”. ”O, ce veste minunată!” Bună și justiția la ceva. Iar la țară au manuale digitale, trupă latino și petrecere de Halloween, însă școala e-ntr-o rână, buda – în curte și copiii, lihniți de foame, se gândesc doar la corn și lapte. Mă tem și eu, de multe ori, că, în cazul ființelor raționale, comunicarea e imposibilă. Automat, și educația. Dar Promy a reușit ceva cu mine:

– Educația, oricum, nu se reduce la diplome, reale sau fantomă, șoptesc, înroșindu-mă și privindu-l cu ochi scânteietori. Uite, tu, Promy, mi-ai topit Zidurile în lacrimi, ai izbutit să mă faci să te iubesc și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”. Cred că, de fapt, asta înseamnă adevărata educație. Sau, cu alte cuvinte, să reușești acea revoluție din minte și din suflet.

– Da, desigur. Adică probabil. Am făcut eu nu doar revoluții spirituale, abstracte, ci și materiale, concrete – cum ar fi cea din Olimp, printre altele și ca să te salvez pe tine.

– Știu, Promy, îți mulțumesc, îngaim, topită de iubire și de gratitudine.

– Nu mai aveam altă șansă, Ile. Și era unica ocazie de a-l elibera pe Mene din Tartar. Am făcut-o din dragoste și disperare.

– Și dup-aia ți-ai furat-o singur, așa cum singur ai prevestit, intervine Her, aprins la față, aruncând flăcări din priviri.

– Da, frate. Al Gore e rău, Al Gore e de vină, răspunde Promy, zâmbind dezolat. Dottore El-Gol. Mă simt și acum, la putere, condamnat. Sau condamnat la putere? Și, dacă schimbăm pe nenea Cronos cu Știi Tu Cine și pe Știi Tu Cine cu nenea Cronos sau un dictator cu talibani ori armata ori...

– ”Dictatori bio” ca mine, frățioare...

– Da, Her, exact, n-am rezolvat nimic. E bine să acționezi din dragoste și disperare, dar întotdeauna disperarea trebuie însoțită de dragoste, altminteri disperarea fără dragoste duce la personaje ca Știi Tu Cine și nenea Cronos. Disperarea pentru putere, vreau să zic. Și nu, nu e o problemă de IQ, de talente și/sau aptitudini, ci de paradigme socio-cognitive. Cei care gândesc strict în termeni de putere/bani/popularitate/control sunt foarte periculoși. E și ăsta un lucru simplu, de ”2+2”. Uite-l pe nenea Cronos – o persoană inteligentă, rafinată, flexibilă, înzestrată cu o forță interioară aparte și o sensibilitate extraordinară. O persoană capabilă. Capabilă de multe... Să-și înghită proprii copii. Iar când disperarea pentru putere se asociază cu prostia (ca la Știi Tu Cine), dezastrul capătă proporții apocaliptice. Dacă e ceva ce am detestat mereu, asta a fost prostia delirantă și plină de ură a puterii.

Chadorul tresaltă, Promy își ascunde sub breton fața încinsă, îmbrobonită de sudoare și-și apasă apoi buzele cu mâna, presându-le cât poate de tare, de parcă și-ar băga singur pumnul în gură, cu toate că îi vine să vomite.

– Ce faci, frățioare, îți bagi singur pumnul în gură? sare Her.

– Ah, Her, încă mai cred că e mai bine să fiu o legumă mutantă, putrezită și storcită decât să mă fac zeu. Am suferit și sufăr atât tocmai pentru că nu am vrut să fiu ca ei. Ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. În rest, am pierdut tot. Îmi păstrez părerea: mai bine să fiu condamnat pentru prea multă iubire decât să fiu premiat pentru prea multă ură, dar, știi, frate, m-am săturat de lanțuri și de ”votat” talibani.

– De fapt, talibanii ar trebui condamnați, nu tu, împreună cu mine și cu toți cei dragi și... opera ta. Știi că ei fac totul praf, fără să clipească. Nu au nicio limită și nicio rușine. Îl jupoaie de viu și pe Dumnezeu și-i mănâncă coaiele, așa e, cum ai spus chiar tu, se înfierbântă Her.

– Eu mai fac, totuși, o încercare de a-i schimba. Uitați, dragii mei, adoptând principiul lui Hagi (”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”), în ideea că 2+2 o să iasă 4, m-am gândit să le propunem talibanilor jihadiști terapia pariziană. S-ar putea ca ei să reziste (apoca)lipsurilor și torturilor de tot felul, dar terapia pariziană cred că dă rezultate excelente în cazul lor. Eu unul, ați văzut, cu ajutorul terapiei pariziene, trec repede de la faza de gunoi nereciclabil la cea de latin lover și mă simt cineva. O persoană, nu un animal sau o legumă storcită. Îmi trec atât ideile de criogenare, cât și cele de răzbunare ori de a redeveni martir. Decât jeg și loser, mai bine martir... fie și taliban? Ca sărmanul acela băiat, rapperul britanic, L Jinny, mare luptător anti-sistem, care, sătul de mizeria și sclavia capitalistă corporatistă, de indiferență și discriminare, de falsitate și corupție, epuizat (la numai 20 de ani) de lupta cu sistemul, din dragoste și disperare, a ales calea războiului sfânt. A jihadului militar, nu spiritual. Se pare că el e cel care l-a decapitat dintr-o lovitură pe jurnalistul american James Foley, în numele lui Allah, logic, nu? La fel de frustrați, luptătorii suniți de la Statul Islamic, discriminați de puterea șiită de la Bagdad, profitând de slăbiciunea statului irakian, au hotărât să-și facă țară... califat islamic, trecând totul prin foc și sabie. Și mi-e teamă că nu e focul meu sacru. Al meu iluminează, al lor face scrum. Seamănă mai mult cu fulgerașele lui Știi Tu Cine.

Cu chipul pământiu, tremurând de parcă aș fi lovită de fulger, mă las încet pe jos, lângă Promy și mă lipesc de el. Îi strâng mâna cu putere și murmur înfiorată:

– D-da, Promy. A-a-ai vă-vă-zut? Toți cei executați sunt calmi în fața morții: s-au obișnuit cu execuțiile înscenate și cu teroarea, așa că fie nu iau în serios propria execuție, fie abia așteaptă să se termine.

– Norocoșii! Mai că-i invidiez... dacă nu mi-ar fi atâta milă și nu m-ar chinui iar neputința și frustrarea! răspunde Promy cu glas întretăiat, încercând să se ghemuiască mai bine sub chador. Sărmanii prizonieri ai Statului Islamic au exact aceleași bune obiceiuri ca mine, aproape că îmi fac competiție. Bine că suport competiția! Dar m-am săturat de competiția paraliziilor milenare liber alese, a agoniilor și a Holocausturilor.

Congestionat la față, azvârlind săgeți de foc din priviri, Her se îndreaptă spre măsuță, mai dă pe gât un fresh bio de portocale roșii, apoi se întoarce lângă Promy. Strângând paharul de suc gata să-l sfărâme între degetele sale puternice, rostește tare și răspicat:

– Frățioare, așa ceva nu ar trebui să existe! În dulcele stil clasic... olimpian, ăștia execută și musulmani de-ai lor dacă ascultă Lady Gaga, Inna, Katy Perry, urmăresc meciuri de fotbal sau se numesc Ali ori Hussein. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar uita la selfie-ul sau telfie-ul lui Kim Kardashian? Ar fi curată pornografie. Iar statul irakian salarizează 50.000 de militari-fantomă. Ce performanță! Pentru asta ar merita un mare premiu și o medalie de aur, nu-i așa, Ile? Să-i trimită pe militarii ăștia fantomă să lupte contra Statului Islamic. Și, apropo de educație, de ce ziceați mai devreme, copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), ba chiar participă efectiv la ele, exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, ”dușmanii poporului”. Fetițe de 10 ani din Nigeria poartă, în loc de ghiozdanul de școală, centură de explozibili și devin kamikaze ale gupării Boko Haram, în timp ce băieți de 5-6 ani învață la ”taberele” al-Qaida din Pakistan nu să socotească, ci să tragă cu arma. Cât fac 2+2? Nici măcar noi, ăștia din Olimp, nu ne-am petrecut atât de instructiv copilăria. Eu unul am apucat să mă joc, să studiez cu Chiron (ca tine) și te-am avut pe tine, Promy, exemplu.

– Așa e, Her, noi măcar am avut parte cât de cât de copilărie, chit că tu, săracu’, erai și atunci chinuit și hăitut de Madame Hera. Sper că nu ai devenit nostalgic.

– Poate tu, frățioare! Îți era mai milă de tăticuțu’ decât mie, fiul lui natural. Mare noroc am avut: eu și tăticuțu’, stăpânul Olimpului, eram ca Luke și Darth Vader. Și parcă nu era destul! În ecuația providenței s-a adăugat varianta feminină a lui Darth, mămicuța noastră scumpă și dragă a tuturor care, așa cum spun (unele) filme hollywoodiene, m-a iubit și m-a protejat mereu. Sincer, încă n-am apucat să respir. Poate că ai reușit tu, acum, că ai renăscut, mă bucur pentru tine. Știi ce, Promy, dacă o să te văd nostalgic, îți dau una de zbori pe SPP1001. Ba nu, o să-ți trântesc o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Adică probabil.

– Bravo, frățioare! Așa să faci. Însă să știi că după tine nu o să plâng și, de fapt, nu o să-i pară nimănui rău. Doar n-o să regrete un ”dictator bio”.

Promy își trage mai bine chadorul pe el și bretonul pe față, apoi își încleștează mâna într-a mea, strângându-mă convulsiv. Obrajii îi ard. Tresare, din când în când, scuturat de spasme. La un moment dat reia discuția, dezlănțuindu-se ca un tsunami:

– Ah, fraților, mai bine ”dictator bio” decât luptător glorios al lui Allah! Al lui Allah sau al lui Abu Bakr al-Bagdadi, mărețul conducător al Statului Islamic, proaspătul... calif Ibrahim? Călăul lui Foley a preferat și el să se închine marelui calif, Ibrahim cel preacurat... atât de curat încât acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor. Mă gândesc să lansez o nouă colecție din seria Cha D’Or by Promy – sutiene din satin cu dantelă și cristale Swarovski pentru vacile din califat. Apropo, califul nostru cel preaumil și preacurat, ca un băiat de cartier ce e, fost repetent la școală, băiat de băiat care se respectă, poartă și el un ceas Rolex precum Alex, intelectualul nostru depresiv, ă, scuze de pleonasm. Un loser de succesuri. Un bărbat adevărat și un model pentru toți tinerii dezorientați.

– Ce-ar fi să-i faci o farsă și să-i teleportezi ceasul Rolex în Tartar? zic eu, luminându-mă brusc la față. Să vedem dacă și-l găsește. Bebe nu cred că o să coboare în Tartar după el, cum a făcut cu ceasul lui Alex, când Her, Pegas și cu tine erați prizonieri, iar tu, intoxicat cu poțiunile Antenuței, ai confundat ceasul cu brățara.

– În care Tartar? Vechiul Tartar a fost desființat, a mai rămas doar Startarul turistic. Din păcate, califul Ibrahim a creat un Tartar real în jurul lui, la competiție cu zeii, de calitate olimpiană, nu-i așa, Obama?

– Obama se uită și nu vede, ca de obicei, pufnesc eu. Cred că e singurul președinte american care are întotdeauna o atitudine pozitivă: nu știe și nu poate nimic. N-a zis că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic”? Și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”. Iar califul mai are un pic și ocupă Grecia, Bulgaria și România, ba chiar și Rusia, doar l-a amenințat și pe Țar. Să vedem care e mai bărbat! Ce tare! Talibanii se dau în vânt după confruntările cu dictatorii, de-asta le-a plăcut lupta cu al-Assad din Siria. Îi excită, probabil, să-și măsoare mușchii. Uau, o să fie un război între un calif taliban și un Țar taliban.

– Un război în care, bineînțeles, victimele suntem noi, replică Promy, cu un zâmbet trist. Dar, până la urmă, o să pățească și ei ca dictatorul Ianukovici din Ucraina: de la aurolac, copil al străzii, infractor, cu o amantă chelnăriță, la dictator cu palate, ruine romane, grădină zoologică, apoi răsturnat de pe tron de revoluție. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Toți dispar, cât ai clipi. Dacă înțelegi asta, totul e mai ușor. Uite, Ile, terapia pariziană te scapă imediat de toate aceste ispite. S-o aplicăm chiar acum. Dau lecții gratis. Să învețe și ei, săracii, mai bine fac terapie pariziană, în loc să incendieze sate și biserici, să profaneze cimitire, să violeze fete creștine sau yazidi răpite, să vândă sclavi, să crucifice, să decapiteze, să omoare cu pietre ori să mutileze organe genitale și suflete.

Îi trag chadorul, îi dau mâna și-l ajut să se ridice. Când îi zăresc trupul alb, statuar, marmorean, de o perfecțiune clasică, simt că iese bestia antropofagă din mine și o să-l devorez. Îi suflu bretonul negru, franjurat, asimetric, lung până la bărbie. Îmi aruncă privirea lui hipnotică și tulburătoare, de o noblețe tragică, a eternului condamnat. Surâde melancolic, de parcă ar ști că peste puțin timp va plonja iar în hăuri fără nume și fără margini. Singur... Ochii lui negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, care au scrutat adâncurile fără teamă, fără regrete fără speranță, ard sfâșietor ca stelele ce se sting. Îi las să mă absoarbă, lent și dureros, în abisul lor orbitor. Îi sărut cicatricele de la piept și de la ficat, apoi sfârcurile, gâtul, buzele și urechea stângă. Promy geme ușor de plăcere și-mi mângâie, la rândul lui, sânii și fundul. Her chicotește, fluieră și aplaudă, așa că îmi împletesc degetele cu ale lui Promy și părăsim sufrageria, îndreptându-ne agale spre dormitor.

Aici, la fel ca în restul casei, pereții, zugrăviți în culoarea caldă, odihnitoare a cafelei cu lapte, au forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona). Sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Măcar ei respiră. Și-i aduc și lui Promy o gură de aer. Pe pereți, pe măsuță și pe noptieră se găsesc obiecte decorative, lucrate meticulos în lemn de pin, reprezentări zoomorfice și antropomorfice – fauni și nimfe (doar nu zei). Patul uriaș este acoperit cu o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă. Un miros delicios de cremă de zahăr ars plutește în aer. Pe jos, calci pe un covor (natural... creat de Promy) de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei. Ferestrele-frunze sunt pictate în culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a se cufunda în întuneric.

Covorul de frunze ruginii foșnește tandru-mângâietor sub tălpile noastre desculțe. Mă dezbrac lent, mă dau cu parfum Chanel no. 5, apoi îl trag pe Promy pe covorul de frunze. Îmi sărută cicatricele de la piept și de la ficat, pe care le am și eu, căci am împărtășit suferința lui. Inhalează adânc, răvășit de dor, aroma parfumului și își plimbă îndelung, arzând de dorință, limba pe corpul meu, de la buze la vârfurile picioarelor, electrizându-mă cu atingerile lui. Două frunze rubinii i se agață în părul umed de transpirație și amenință să-i deterioreze coafura, dar lui Promy nu-i mai pasă. Ne tăvălim amândoi prin frunze și ne topim împreună în strălucirea orbitoare, rubiniu-aurie a toamnei, sfâșietor de vie ca lumina stelelor ce se sting. Sperma lui are miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească.”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. Rămânem o vreme îmbrățișați pe covorul mătăsos de frunze, cu palmele îngemănate. Ferestrele scânteiază ca vitraliile de la catedrala Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...