Călătorie în Iran (III). Teheran – ”Let me breathe!”

Turnul Milad, o farfurie zburătoare înfiptă în vârful unui stâlp uriaș, foarte înalt și modern (semănând oarecum cu ”Țepele” din Piața Revoluției – monumentul dedicat victimelor Revoluiției din decembrie 1989), ne întâmpină la intrarea în Teheran. Seara, orașul îmi apare frumos luminat, armonios construit și amenajat, fără să afecteze peisajul urban, respectându-se unitatea de stil și fără contraste kitsch între nou și vechi ca la București (unde vezi la un loc blocuri cenușii comuniste, case dărăpănate de țigani, clădiri de birouri de sticlă și case vechi, monumente a căror fundație e amenințată de construcțiile noi). Cumnata, arhitectă de profesie, spune însă că nici aici nu se respectă întru totul unitatea de stil. Ei i-a plăcut, de pildă, Centrul Vechi din București, i s-a părut destul de bine conservat, aici nu este amenajat corespunzător centrul vechi al orașului. Blocuri micuțe, cu 3-4 etaje, elegante, crem cu maroniu. Chirie mai scumpă ca la București pe timp de criză: o garsonieră circa 200 Euro, iar un apartament de 3 camere – 600 Euro. Interesant, deși e regim islamic, publicitatea politico-religioasă stradală nu mi se pare atât de agresivă ca la Istanbul anul trecut, unde era plin de steaguri, oriunde te uitai (aici vezi câteva bannere cu ayatolahul și câteva steaguri răzlețe).







La prima plimbare prin Teheran, mă îmbrac cu mantou negru lung și cu chador, vălul negru care acoperă complet corpul. În Iran obligatoriu e doar hijabul, dar recomandabil e chadorul. Să văd cum e și să-l stresez pe bărbată-miu, îi e rușine cu mine sau nu? Pe sub chador, ca să acopăr mai bine părul, pun o băsmăluță neagră, legată la spate – ce chestie, asta e din Vamă! Pe drum, mă tot împiedic în chador, oricât aș încerca să-i reglez lungimea, așa că îl ridic un pic ca să nu-mi rup picioarele și să-l fac de râs și mai tare pe soțul meu. Oricum l-aș ține, îl suflă vântul și mereu trebuie să-l aranjez. De grija chadorului, las la soț și rucsăcelul, și aparatul de fotografiat, ba chiar și țigările și bricheta. Toată atenția e concentrată pe chador, îl țin bine cu ambele mâini să nu-l scap. Îmi vine să dispar cu totul sub chador. Adevărul e că e un mijloc bun să te ascunzi, dacă ai chef, dacă nu vrei să ți se vadă moaca, dacă ți-ai pierdut ”smiling face”-ul. Îți dă o senzație de protecție și de superioritate. Nu mai se holbează toți cocalarii la tine, darămite să pună mâna. Și se vede destul de elegant: negru, lung, seamănă cu o haină de călugăriță de la noi din România, doar că aici vezi la tot pasul. Cam multe călugărițe! Dar las’, nu mi se zicea mie înainte Morticia sau Vampirița? Așa negru și lung, arată destul de gotic. De îndată ce m-am mai obișnuit să-l țin cât de cât, arunc o privire în jur. Îmbrăcată așa, totul mi se pare altfel. Ce curve par fetele astea cu pantaloni, mantou și hijab! Ia te uite, li se vede câte o șuviță de păr, unora chiar și gâtul. Până și cumnată-mea mi se pare curvă! Le-aș omorî pe toate cu pietre. Cred că aș fi prima care ar arunca piatra. Iar pe bărbații ăștia cărora le curg balele ca la animalele sălbatice, în călduri, i-aș toca mărunt și le-aș băga organele la borcanul cu formol. Să fac o expoziție de tipul ”Human Body” de la Antipa – am auzit că sunt expuse țesuturi și organe de la deținuți chinezi torturați și executați, bravo, o idee genială! Sau hai, în cel mai fericit caz, să-i castrez pe băloșii ăștia în călduri. La biserica armenească, a Maicii Domnului, unde ne oprim să aprind eu lumânări, când mă văd cu chadorul, se uită cam urât la mine; la fel și la biserca zoroastriană, unde mergem să contemplăm focul sacru, veșnic viu, adus de la Yazd; și bărbată-miu se simte stingherit, așa că voi continua experimentul. Să mai zică cineva că nu haina face pe om! ”Nu contează cât de lung am vălul / Important e cât și cum gândesc!”. Ha-ha-ha...







MUZEUL DE ISTORIE: descopăr obiecte de gospodărie din mileniul 1-2 î.H. cu inscripții atât în cuneiformă, cât și cu hieroglife egiptene, pe același vas – ce interferențe culturale! La fel, mitologia leului înaripat e foarte prezentă (și la egipteni sau greci era Sfinxul (înaripat sau nu) cu corp de leu și cap uman, la greci Leul din Nemeea (ucis de Hercule), Himera cu trei capete (leu, capră, șarpe) etc.). Fascinantă scena de la palatul regal din sec. V î.H. care s-a păstrat intactă: regele (pe un tron înalt, maiestuos, cu sceptrul puterii în mână și cu o floare de lotus, simbolul aromoniei și al nemuririi, în cealaltă mână), urmat de fiu, moștenitorul tronului și apoi de preotul zoroastrian și de militari, iar în fața regelui - curteni și militari. Regele e în centru și domină imaginea. Regele și moștenitorul par mult mai mari ca restul (aproape dubli), deși preotul și militarii fac și ei parte dintr-o castă superioară (comparativ cu oamenii obișnuiți). Mărimea contează! Iar regii se văd dubli... cu sau fără chador. Cultul personalității pe vremea lui Xerxex (inscripție în cuneiformă de la Persepolis, sec. V î.H.), ceva de genul: ”Zeul Ahuramazda a creat lumea, paradisul, oamenii, fericirea și care l-a făcut rege pe marele Xerxes, stăpânul stăpânilor, regele regilor, ale cărui fapte mărețe le preaslăvim.”; urmează arborele genealogic regal care demonstrează originea nobilă și protecția divină, precum și enumerarea proprietăților regale, ”fără număr, fără număr, fără număr”....







PALATUL REGAL NIAVARAN al dinastiei Pahlavi, unde au locuit regii înainte de Revoluție: aceștia au inițiat o modernizare și o occidentalizare forțată a Iranului (vălul era chiar interzis pe vremea lor, dar n-au dărâmat biserici cum s-a făcut la noi pe vremea comunismului). În palat(e) domină stilul occidental fastuos, din secolele XVII-XVIII, baroc – mobilier și tapiserii franțuzești, multe decorațiuni somptuoase, oglinzi (există și ”Sala oglinzilor” ca la Versailles și Peleș), însă puține obiecte locale, tradiționale, cu excepția unui șah cu inscripții din Shahnameh (un mare poem epic aparținând lui Ferdowsi) și a unei colecții de vase vechi, de valoare, de la Persepolis și din alte centre istorice. Interesant, cosmeticele reginei provin din SUA. Observ și o orgă electronică Yamaha, nu știu dacă a fost doar decorativă la vremea ei sau dacă a fost folosită vreodată. Mai e și o pianină, tot Yamaha. Într-o cameră se pot vedea diverse instrumente muzicale: orgă electronică, chitară, dar și instrumente muzicale tradiționale precum setar sau kamancheh. Aparatura electronică constă din: televizor CRT, voluminos (cu ecranul probabil cel mai mare din timpul respectiv!), telefon de epocă cu disc (nu cu taste), pick-up, magnetofon, casetofon etc. Tot ce se găsea în anii ’60-’70. În bibliotecă sunt rafturi întregi cu cărți englezești și franțuzești pentru copii: Jules Vernes, ediție completă (în engleză și franceză), cărți de povești, fabule, atlase geografice etc. În camera micului Reza, pe lângă fotografii, există și desenele lui Reza Pahlavi din copilărie: rachete, farfurii zburătoare și avioane. Nu doar micul Reza era fascinat de spațiul cosmic, ci și părinții: aveau în colecția de pietre prețioase/cristale și un fragment de meteorit descoperit pe Lună.






MUZEUL DE ARTĂ MODERNĂ: ideologizat (reproduceri ale semnelor din Coran, ”Phoenixul Revoluției”, picturi/caricaturi anti-imperialiste), cenzurat (nicio imagine erotică, chiar și tablourile intitulate ”Dragoste” au îngerași cu hijab sau chador!), naționalist (mai mult artiști locali, cu picturi tradiționale, în stil persan, ca-n cărțile de povești: viu colorate, încărcate și strălucitoare, desenate pe hârtie cu guașe, lucrate cu foiță de aur). Pe ansamblu, mă izbește cosmetizarea imaginilor: paradis, armonie, flori, îngerași (cu hijab cel puțin), iubire divină. Aproape totul pozitiv. Mai nimic negativ, neconvențional, rebel, agresiv, răscolitor, deprimant sau morbid. Nici urmă de imagini erotice, la un muzeu de artă! Eros și Thanatos excluse. Pe mine asta mă deprimă foarte tare, arta are nevoie de libertate totală de expresie, nu de un asemenea triumfalism, deși, altminteri, nu apar omogenitatea de stil, simplificarea excesivă și vulgaritatea ca în realismul socialist sau la ”Cântarea României”, ci, dimpotrivă, există o diversitate de stiluri, complexitate și bun gust. Nici poze nu ai voie să faci. Simt din nou că se rupe ceva în mine. Nu suport cenzura, mai ales în artă. Mă simt de parcă aș fi violată. ”Rape me, my friend...” Rape me - Nirvana . Unul dintre foarte puținele exponate care contrastează cu stilul triumfalist este un mic grup statuar: câteva figurine umane din bronz, zbătându-se cu un plastic pe cap (plastic ce aduce a sac de gunoi), intitulat sugestiv ”Let me breathe” – ”Lăsați-mă să respir”. Cred că e emblematic pentru întreaga societate de aici.

Călătorie în Iran (I). Naufragiată în oceanul fundamentalismului islamic

În ”căutarea timpului pierdut”, am călătorit pentru trei săptămâni în Iran, la rudele soțului: Lorestan, Khorramabad (orașul copilăriei lui bărbată-miu, unde locuiește încă majoritatea familei sale), Teheran și Isfahan. Drum fără sfârșit, epuizant, cu avionul de la București la Teheran: o escală lungă la Istanbul și apoi încă 8 ore cu mașina până la Khorramabad. La Istanbul ne întâmpină un aeroport cosmopolit, cu o atmosferă cvasi-paradisiacă: oameni din toate colțurile lumii, trăind parcă fericiți împreună dintotdeauna, deși un pic grăbiți sau dezorientați. La Teheran însă în aeroport ne așteaptă pozele ayatolahilor (liderii deopotrivă spirituali și politici) și sala de rugăciuni, toate femeile poartă hijab (șal pe cap), unele au și chador (văl care acoperă complet corpul), fustele sunt interzise chiar dacă sunt lungi, nu trebuie să se vadă nicio formă sub haine, așa că se pun mantouri peste pantaloni, nu trebuie să rămână descoperită decât fața, iar călătorii sunt... ghiciți de unde? De unde să fie, marea majoritate din Iran.

O lume reglementată strict, în special controlul strict al sexualității, sub toate aspectele: de la interzicerea pornografiei la acoperirea completă a corpului și interzicerea contactelor fizice, cu excepția rudelor apropiate, dar și acestea de evitat în public. Președintele Ahmadinejad a fost recent admonestat de cler că a atins o femeie din familia lui Chavez: a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraz pe mama îndurerată a lui Hugo Chavez, la înmormântarea fiului ei. Un gest uman, un semn de empatie, însă sever condamnat de preoți. Acum circulă și bancuri inspirate de această situație. Nu ai voie să atingi decât rudele apropiate (de preferință acasă). Corpul trebuie acoperit integral, cu excepția feței. Iată, de pildă, deja e soare puternic, s-a făcut vreme de plajă, aș ieși în maiou și pantaloni scurți, dar, trebuie să-mi pun obligatoriu o jachetă lungă, groasă, încheiată până în gât sau un mantou. Și dacă acum e așa, nici nu vreau să mă gândesc cum e vara pentru sărmanele femei. Cu chadorul pe ele e ca și cum s-ar arunca în flăcările Mordorului. Dar și bărbații, de principiu, trebuie să-și acopere complet corpul; totuși, îi văd pe mulți cu tricouri cu mânecă scurtă, deci asta se tolerează pentru bărbați. Vălul de pe cap (hijab) trebuie purtat oriunde afară din casă, chiar și în mașină. Multe femei își lasă vălul pe cap și în casă, o fată care stă fără hijab acasă, când are invitați, e deja una îndrăzneață, destul de modernă. Ce să mai vorbim de una care poartă tricou cu mânecă scurtă acasă! E chiar provocatoare. La ieșirea din casă, dau să-l iau pe bărbată-miu de mână, dar sunt discret apostrofată de familie: ai voie să-ți atingi soțul, dar nu în public.

Accesul la internet! Un nou coșmar. De fapt, de ce spun acces, așa ceva nu există. Poți să stai zile, ore, luni, decenii să prinzi o conexiune, care va dispărea în următoarea fracțiune de secundă. Așa că ai trei posibilități: să se saturi și să renunți la internet, să continui să încerci să te conectezi ori să pui o bombă. Foarte probabil că se optează frecvent pentru prima alternativă. Încerc să mă contectez pe Gmail și după jde mii de ore îmi apare mesajul: ”You’re trying to sign in from an unusual location”, apoi conexiunea se taie brusc. Very unusual, of course. O insulă complet izolată într-o lume a conectării. Îngrozitor de frustrant, iar îmi aduc aminte de comunism, când toate legăturile externe erau tăiate. Mă simt de parcă aș fi naufragiată, fac semne disperate și nimeni nu observă nimic. Și aici, așa e politica, ăsta-i sistemul. Convorbirile telefonice sunt și ele dificile și potențial periculoase. Trebuie să-ți supravghezi fiecare cuvânt, tot ca pe vremea comunismului. Aici e fundamentalism islamic, dar stilul de control e cvasi-similar (cultul liderilor religioși și politici (în același timp), controlul accesului la mijloacele de comunicare, descurajarea interconectării și a asocierii, controlul conținutului comunicării etc.). E, și dacă am reuși prin absurd să ne conectăm cu cineva, poate spunem ceva ce nu trebuie. Mai bine nu vorbim. Cel puțin pe canalele publice sau inerent făcute publice de autorități (de tip net sau telefon). Da, netul și telefonul sunt publice. Asta e politica. Ăsta-i sistemul. Tot un fel de Big Brother, fie și cu mască islamică.

După ”lupte seculare” care durează ore în șir, reușești poate să accesezi un site de știri din Românica (ex. Mediafax) sau pagini ale diverselor instituții (ex. ARACIS, ministere etc.), chiar dacă se închid aproape instantaneu pentru că se pierde conexiunea. Orice are conținut ”erotic/pornografic” - imagini nepotrivite (ex. fete/băieți îmbrăcați neregulamentar – adică în tricou cu mânecă scurtă, nu mai vorbesc de contacte între persoane de sex opus etc.) e din start exclus. Ia să încercați să accesați site-ul Libertatea, Click sau Cancan! În filmele difuzate pe canalele oficiale, nu pot fi arătate două persoane de sex opus ținându-se de mână sau sărutându-se (fie și pe obraz), darămite făcând sex, iar, dacă sunt filme importate, acestea sunt cenzurate drastic. La Facebook, youtube sau bloguri, de asemenea, interdicție totală! Nu pot să-mi accesez propriul blog: nu că e cenzurat, e interzis. Să fac reclamație și aici? Nu mi-e mie frică, dar cred că o las pe data viitoare, nu e contextul potrivit și, în plus, nu vreau s-o supăr pe mama-soacră.

Apropo, de fiecare dată când încerc să fac poze, rudele tresar și țipă: auăleu, doar n-o să le pun pe Facebook! Le e frică. Îi asigur că rămân doar de uz intern, strict pentru familie, nu și pentru prietenii de pe Facebook. Nu voi posta pe net nicio poză în care apar rude sau prieteni din Iran, ar putea fi incriminatoare pentru ei.

Singura sursă de informare e televizorul. Pentru cine are satelit, să zicem că e cât de cât mai bine (poți să te uiți la BBC, Voice of America etc.), altfel ai la dispoziție doar canalele TV oficiale, de propagandă islamică. În fiecare sufragerie e un televizor mare (plasmă, LCD), chiar și la țară, iar oamenii urmăresc împreună cu familia canale TV de seriale gen Acasă TV (telenovele turcești – Gem TV) sau canale generaliste, axate pe divertisment gen Pro TV sau Antena 1 (Manoto). Ultima senzație în Iran e telenovela ”Suleyman Magnificul”, difuzată și în România pe Kanal D. Seara, când se transmite pe Gem TV, lumea stă lipită de televizor, sunt în transă, nici nu îndrăznesc să respire. La știri (BBC Farsi sau Voice of America Farsi) se uită mai rar, nu-și întrerup, de regulă, serialele pentru știri, iar în timpul pauzelor publicitare nu zappează (dar e și normal pentru că vizionarea TV are loc în familie, în grupuri destul de mari). Pe canalele TV cele mai populare (Gem TV, Manoto), deși emit din afara țării, nu sunt reclame la băuturi alcoolice (nici măcar bere), cu toate că ar exista un potențial target: sunt 5-7 milioane de emigranți iranieni, iar cei mai tineri (până în 40 de ani) sunt majoritar favorabili consumului de băuturi alcoolice.

Încerc disperată să iau legătura cu maică-mea și cu fi-miu să-i anunț că am ajuns, dar nimic nu pare să meargă. Nici netul, nici telefoanele, după ore în șir de tentative eșuate. Mi-e atât de rău de oboseală că nici nu mai pot să mă țin pe picioare, ochii sunt roșii și lăcrimează continuu, mă doare stomacul îngrozitor, iar inima mă înțeapă foarte tare, dar nu pot să renunț, trebuie să vorbesc acasă. Recurg în ultimă instanță la SMS. În sfârșit, ura! Se pare că a ajuns. Din păcate, nu primesc feedback. Între timp, tot încerc să mă conectez la net și să sun. Nu merge. Intru în panică. Totul se învârtește cu mine, mâinile îmi tremură puternic, iar lacrimile scurse din ochii înroșiți par raze laser care găuresc tastele. Mă rog lui Dumnezeu să pot comunica cu cei de acasă. În următorul minut, un nou SMS! Fi-miu îmi răspunde că sunt toți OK acasă (inclusiv mâța) și că se bucură că am ajuns bine. Ochii mi se umplu de lacrimi... poate că sunt totuși de oboseală. Nu-mi vine să cred, am ajuns să apreciez un SMS! Când n-ai nimic altceva la dispoziție, un SMS poate fi un miracol.

Pe ansamblu, e o lume închisă, fără posibilități de comunicare – oficial cel puțin. În particular, descopăr oameni extraordinari, deschiși și foarte primitori: ne așteaptă la aeroport la 3 dimineața, ne duc cu mașina sute de kilometri, pregătesc mese tradiționale irezistibile (orez, pui cu sos, salate, chiar și un miel cumpărat, tăiat în fața noastră, preparat special pentru noi și servit apoi pe jos, cu un pahar de lapte bătut alături, într-o atmosferă sărbătorească, dar nepretențioasă, fără fițe, cu toată familia), ne invită să fumăm narghilea și fac glume subversive. Dacă în public trebuie să taci, acasă, în compensație, poți să vorbești cu familia: mult, despre orice, oricum (inclusiv critic la adresa politicii oficiale), foarte liber. Dublul limbaj, dubla gândire. Familiile se reunesc adeseori, accesul în casă e permis rudelor fără invitație: pur și simplu, pot intra în casă oricând doresc (și vin în vizită de dimineața până noaptea, mai ales de sărbători, fără invitație). Se fac mese mari cu întreaga familie, iar conexiunile între rude sunt (încă) foarte strânse, deși, treptat, se insinuează și aici disoluția modelului tradițional de familie și de comunitate (foarte mulți plecați în capitală sau în străinătate la lucru etc.).

În Turcia, politica este mai apropiată de cea a țărilor democratice, legile sunt mai moderne și mai permisive în ce privește drepturile cetățenilor. Dacă te iei după aeroport (cu lookul lui modern și cosmopolit), crezi că ai pășit în paradisul toleranței. În schimb, societatea pare a fi scindată (modernă vs. tradiționalistă) și există o parte foarte consistentă rezistentă la modernizare. Asta se poate vedea din practicarea religiei – expunerea publică a credinței, destul de invazivă pentru turiști, (de 5 ori pe zi se zguduie hotelul de strigătele muezinului, se fac rugăciuni pe stradă, cu tot ritualul: descălțat și spălat pe mâini, pe picioare și pe față, prohibiție de facto, nu de jure a băuturilor alcoolice în magazine, pentru că sunt interzise de Islam - haram). În Iran, pare invers: politica e restrictivă și abuzivă, dar oamenii acasă sunt mai deschiși, toleranți și nu-și manifestă credința în mod strident.