Poezii

 

         Oglinda

Vroiam să-mi văd în oglindă

fața umană,

dar nu vedeam decât

animale, legume, zombie, fantome, vampiri, mutanți, gunoaie, teroriști, trădători, dușmanii poporului, coșmaruri, catastrofe și dezastre,

astfel că eram bulversată și rănită

și nu mai înțelegeam nimic.

Madame Dezastru, logic, nu?

Apoi mi-am dat seama

că mai puțin contează

ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, gunoi, terorist, trădător, dușman al poporului, coșmar, catastrofă și dezastru

vezi în oglindă,

cât să calculezi

”2+2=4”

și nu 5 ori cât vor Big Brotherii.

Iar atunci când calculezi ”2+2=4”

și nu cât vor Big Brotherii,

se întâmplă să-ți vezi în oglindă

și fața umană.

  

         Figurine de gheață

Sculptez în gheață, pe marginea ferestrei,

siluetele noastre îmbrățișate.

Aș vrea să suflu asupra lor,

să prindă viață.

Dar cum poate sufla un zombie?

Nu mai respiră de mult.

Încerc totuși și reușesc să suflu.

Atunci, cele două figurine se colorează

(se rumenesc chiar în obraji)

și încep să danseze

pe melodia noastră preferată de dragoste

(Neutron Star Collision – Love Is Forever de Muse).

Se împiedică o dată de degetul meu

așezat în calea lor,

apoi își continuă dansul  

pe marginea ferestrei,

într-un echilibru impecabil de somnambul.

     Stop alb-negru și zebră curcubeu

Am greșit când am traversat,

căci vedeam stopul alb-negru

(roșul – negru, galbenul – alb, verdele – gri).

Era să mă calce mașina.

Nu știu, poate m-am molipsit

de la fețele oamenilor,

de la zebra trecerii de pietoni,

de la zeghea pușcăriașilor

sau de la codurile de bare ale produselor,

căci televizor alb-negru nu mai e de mult,

iar eu nu mă uit oricum la televizor.

Ce să fac?

Să mă închid în casă,

să dorm

și să visez

un vis color?

Chiar dacă o să mă storcească vreo mașină la vreun stop alb-negru,

ies pe stradă

și mă îndrept spre stop:

poate, de această dată, zebra va deveni

un curcubeu.

Poezii

      

      Pagube colaterale

Cei uciși de bombe nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei scufundați cu bărcile pe Mediterana nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei sufocați în camioane pe drum spre Europa nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei morți de foame și de frig în tabere de refugiați nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Pe ei poți să-i bombardezi,

să-i sufoci sub dărâmături,

să-i intoxici cu arme chimice,

să-i înfometezi,

să le distrugi școlile și spitalele,

să-i lași fără apă, căldură și electricitate

(legat de electricitate, mai bine, scapă de porția necomestibilă,

în ciuda foamei,

de propagandă stupidă și enervantă de la TV),

să-i violezi (rape me, my friend),

să-i răpești / să-i faci să dispară forțat,

să-i torturezi până la moarte

și să-i abandonezi după toate astea,

fără a le lăsa măcar o groapă comună,

căci nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Ei nu urlă și nu plâng,

nu au chip,

nu au copii, mamă, tată, frați sau surori,

nu au casă,

nu au job,

nu au viață,

nu au nimic de pierdut

căci nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Însă unii dintre ei, vor veni la voi,

aranjându-și bandajul de pe cap

și scuturându-și aripile de praf și explozibil.

Vă vor întinde mâna

și vă vor privi în ochi.

Privirea lor va fi sfredelitoare ca un laser.

Nu vă veți putea ascunde.

 Ultimul animal de pe arca lui Noe, Madame Dezastru

Sunt ultimul animal de pe arca lui Noe,

urcat fără bilet.

Madame Dezastru.

De fapt, nu știu ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, terorist, trădător, dușmanul poporului, gunoi, coșmar, catastrofă și dezastru sunt.

Deși am înnebunit de groază,

cânt și dansez disperată

ca să acopăr mugetul valurilor,

vuietul vânturilor,

și trepidațiile bărcii în potop.

Noe îmi zâmbește cald, aproape părintește.

Zâmbesc și eu prostește, cu un zâmbet de smiling face sau de cățeluș,

și încerc să mă cuibăresc într-un colț

și să trec neobservată:

nu am bani de bilet,

nici măcar de șpagă.

         Cântec

Timp de câțiva ani,

am auzit numai urlete și tăcere...

tăcere a pumnului în gură,

o tăcere ca un urlet mut,

ca-n tabloul lui Munch, ”Strigătul”.

Până și ibricul de ceai urla la mine: ”ia-mă de pe foc”,

cana de ceai: ”spală-mă”,

iar ceșcuța de cafea cu rozete multicolore: ”ai grijă să nu mă scapi pe jos, să mă spargi”.

Însă, când ai apărut tu, iubirea mea,

ibricul de ceai a început să cânte

melodia noastră de dragoste preferată

(Neutron Star Collision – Love is Forever de Muse),

ceaiul s-a stârnit la dans în cana de ceai

și s-a apucat să sufle

abur în formă de inimioare,

iar din ceșcuța de cafea cu rozete multicolore s-a deschis spre cer

 un curcubeu.

Poezii

     

       O șansă de a deveni om frumos

Îmi răsfiram degetele

prin apa limpede din cadă,

când, deodată, apa a devenit maronie și cleioasă

și s-a lipit de corpul meu.

Apoi s-a întărit ca pământul

și m-a ținut captivă ca-ntr-un mormânt.

Eram paralizată

și nu aveam putere să strig.

Din pământ, spre oroarea mea, au început să iasă viermi și omizi.

Unul dintre ei ei era guru-omidă din ”Alice în Țara Minunilor”.

Acesta a început să-mi țină un discurs

despre modul în care o să devin

dintr-o omidă om frumos

cu ajutorul lui.

Îmi venea să urlu,

dar urletul mi-a înghețat pe buze,

am dat din cap aprobator

și am zâmbit

cu zâmbetul despicat de bombele-butoi

și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie

(stilul lor de a închide gura protestatarilor).

Guru-omidă și-a continuat discursul.

      Invitație la concert

Am auzit adesea

numai urlete și tăcere... tăcere a pumnului în gură.

Concerte au fost întrerupte

pentru ca unii să-și facă

fabrică de diplome

din pielea jupuită

a artiștilor teroriști, trădători și dușmanii poporului.

When the music's over

turn out the lights.

Când muzica s-a terminat,

totul s-a terminat.

Nu cânți ”Oda bucuriei”

pe cruce sau în lanțuri pe Elbrus.

Totuși, uneori lanțurile sună a gong

și te invită la concert.

Grăbește-te! Să nu întârzii!

  

      Ultimul tango al toamnei

Frunzele aurii și ruginii

se scutură atât de frumos,

alunecă lin

ca o ploaie cu soare și reflexii de curcubeu peste noi,

dansează pe aripile vântului,

foșnesc sub picioarele noastre

și ne îngroapă sub un giulgiu multicolor,

dându-ne o ultimă, dulce mângâiere,

înainte de a fi cu toții înghițiți de întuneric.

Dacă nu aș fi renunțat la fanteziile tanatice

(pentru că mulți mor în agonie

și nu au nici o groapă comună),

mi-aș fi dorit să mor ca o frunză,

sunt chiar un pic invidoasă,

frunzele se sting atât de frumos.

Însă acum nu vreau să mă mai gândesc la asta,

mă plimb în ploaia de frunze

și te aștept pe tine, iubirea mea,

să ne îmbrățișăm în ea

și să dansăm împreună

ultimul tango al toamnei.

Poezii

      

      

      Soarele orb

Soarele orb

mă aleargă nemilos prin cameră.

Nu vede nimic,

se orientează strict după miros.

De teamă să nu mă orbească și pe mine

sau să mă ardă,

fug

și încerc să mă ascund în dulap,

în chiloți și pijamale,

cum proceda mâța noastră, Mițu,

când auzea Lady Gaga

de care avea fobie.

Dar soarele orb mă găsește,

mă izbește

cu lumina lui violentă

și mă strânge

dement cu razele lui

până mă fac scrum.

Încântat, țipă de plăcere.

Eu nu mai suport, aș vrea să fie întuneric și liniște.

Încă nu sunt, dar pot să aștept

(cu toate că fiecare secundă durează un miliard de ani,

iar așteptarea pare uneori fără rost).

Așadar, aștept.

La un moment dat vor fi întuneric și liniște.

       Sacul de gunoi

Cândva, am vizitat muzeul de artă din Teheran.

Era unul ideologizat (cu tablouri și sculpturi inspirate din revoluția islmică),

fetele îndrăgostite purtau văl,

iar îngerașii erau acoperiți regulamentar de chador (vălul integral).

O singură sculptură făcea notă discordantă,

(mă mir că ajunsese acolo,

căci nu era în spiritul locului):

niște oameni de bronz

cu un sac de gunoi de plastic pe cap.

Era una reprezentativă pentru oamenii sufocați din Iran.

Sculptura asta m-a bântuit și mă mai bântuie,

am fost foarte șocată și marcată.

La început, m-am simțit învinsă,

înăbușită și eu de sacul de plastic,

odată cu oamenii aceștia.

Dar apoi am realizat că

oamenii sunt de bronz (puternici, rezistenți),

iar sacul este de plastic (subțire, fragil)

și oamenii îl pot sfâșia

ori îl pot spulbera

dintr-o suflare.

 Telfie

M-am speriat că Statul Islamic

mă va decapita

și va juca fotbal cu capul meu,

așa că mi-am pierdut capul.

Dar nu știu de ce îmi fac griji,

yahoo-ii n-au nevoie de cap,

după cum a demonstrat

vizionara, trend-stetter-ul, guru Kim Kardashian

care a trecut de la selfie (imaginea feței)

la telfie (imaginea de la buric în jos).

Yahoo-ii nu au nevoie

decât de ce e de la buric în jos.

Statul Islamic când va avea cap

să înțeleagă?

Poezii

1    

     

      Ochi

Într-o vreme, credeam

că pe lume sunt

doar ochii de Big Brother

care supraveghează.

Dar am descoperit apoi

și alți ochi

ca al Tău, Doamne,

care veghează.

  

      Frunze

Când eram mică,

mă jucam cu mama,

tăvălindu-ne prin frunzele aurii și rubinii

și cufundându-ne în ele.

Zăceam și noi,

odată cu frunzele,

fericite și împăcate,

într-un cimitir ca un palat

de aur, rubine și lumină.

Acum merg pe stradă

adesea nepăsătoare,

fără să mă uit în jur.

Numai că frunzele cenușii și informe

se lipesc singure de mine,

iar vântul aspru mă răsucește

într-un vârtej năucitor,

fără sfârșit.

      Gustul uitării

Uit imediat o grămadă de lucruri.

Uit toate obiectele din casă

(nu știu, de pildă, nici ce e ibricul, nici unde e ibricul

chiar dacă fierbe pe aragaz sau e la mine în mână.

Care aragaz? Care mână? Care ibric?).

Uit casa.

Uit adresa.

Uit numărul de telefon.

Uit data nașterii (mele, ce să mai zic de ale altora!)

Uit numele meu

(dar asta e mai puțin important,

n-am știut niciodată ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, mutanți, vampiri, teroriști, trădători, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem.

Bine că n-am uitat măcar că 2+2 fac 4,

nu 5 ori cât vor Big Brotherii,

nici că sunt un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.)

Într-un minut, uit gustul berii... acum fără alcool,

chiar dacă o consum zilnic

(de fapt, toate sunt fără: 

țigări fără tutun, cafea fără cofeină, bere fără alcool).

La fel de repede, uit gustul cafelei (fără cofeină),

al ciocolatei Milka sau Kinder Maxi King cu caramel,

al uleiului de cocos,

al bruschetelor Maretti cu măsline,

al pizzei Capriciosa

ori al rulourilor de crenvurști cu cașcaval.

Uit gustul apusului de soare

(de răsărit încă avem un pic fobie,

și eu, și tu, iubire,

căci tot ni se pare că vine bestia de vultur,

urmată de bestia și mai mare de stăpân al ei, Știi Tu Cine... Zeus,

să ne mănânce ficatul pe Elbrus.

Pe ăștia de ce nu putem să-i uităm?).

Uit gustul pădurii,

gustul florilor și al ierbii,

gustul izvoarelor și al cascadelor,

gustul mărilor și al oceanelor.

Aș vrea să le redescopăr pe toate într-o zi,

cu ochi mari de bebeluș

care gustă lumea cu nesaț

(mai e doar puțin până voi ajunge unul

și sper să nu fiu bebeluș doar la spaime și neajutorare,

ci și la inocență și prospețimea percepției).

Până atunci, mă consolez

să te mănânc

și să te savurez pe tine, iubirea mea.

Sper că mă preferi pe mine

în locul vulturului.

Poezii

      

      

      Și totuși erai o floare de cactus albastră

Ți-au zis că ești atâția zombie, fantome, animale, legume, vampiri, mutanți, teroriști, trădători, dușmanii poporului, gunoaie, coșmaruri, catastrofe și dezastre

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au condamnat că ai violat Leviathani, ai distrus planeta Pământ și planeta Krypton a lui Superman

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au smuls petalele de un albastru luminos și ireal

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au rupt spinii

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au înecat în bale și te-au călcat în picioare

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Au lăsat din tine un ciot murdar și putred

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

  

      Baie

Oricâte dușuri făceam,

tot mă simțeam murdar.

Eram un biet oscior

acoperit de o crustă uriașă de jeg

pe care n-o mai curăța

nici potopul.

Apreciam totuși baia

căci mii de ani,

înlănțuit pe Elbrus,

nu mă spălasem decât în sânge...

și în balele zeilor

când nu uitau și să mă scuipe.

Dar, când ai venit tu

și mi-ai lins cicatricele și rănile (comune)

de pe corp și din suflet,

m-am simțit iar curat

ca un bebeluș.

      O cârpă zdrențuită

Ți-am șters, Doamne,

cu o cârpă zdrențuită

chipul nădușit și însângerat

cu cununa de spini,

pe drumul crucii,

pe Golgota.

Chipul Tău nu s-a imprimat pe ea,

dar nu am îndrăznit

s-o spăl sau s-o arunc.

O vreme am ținut-o ascunsă,

eram speriată și copleșită de toate cele întâmplate.

Apoi, când am arătat-o altora,

au sângerat și ei

pe sub coroana de spini

și din palmele străpunse de cuie,

așa că i-am șters și pe ei

și am mers mai departe.

Poezii

      Dans în ploaia de cioburi

Trec prin ploaia lină și mângâietoare ca valurile,

care îmi curăță și îmi linge rănile,

cu ochii închiși

și un echilibru perfect de somnambul.

Deodată, stropii se fac cioburi

și mă prăbușesc la pământ ciuruită.

Dar apoi mă ridic

și dansez valsul din Coppelia,

întâi cu mișcări încete și nesigure,

apoi tot mai precis și dezlănțuit,

în timp ce ploaia de cioburi se întețește,

iar în jurul meu se deschid cratere.

Se pare că am dreptul la ploaie de cioburi,

dreptul la cratere fără fund,

dreptul la dezastru –

Madame Dezastru, logic, nu?

La fel aveți și voi.

Râd amar

și dansez mai departe

în ploaia de cioburi,

la marginea craterului

căscat la picioarele mele.

  

          Chipuri  

Sculptez în gheață

chipul tău frumos, de o armonie clasică,

un chip de statuie grecească:

nasul fin,

buzele pline, senzuale, dar reci și vineții,

fruntea înaltă,

bărbia puternică,

părul bogat, strălucitor, cu breton filat, tuns asimetric,

jumate alb, jumate negru (vopsit negru din când în când),

creț la origine, însă uneori îndreptat cu placa

(să mai îndreptăm pe lumea asta măcar părul).

Surâsul melancolic, de parcă știi că vei plonja iar pe Elbrus în hăuri fără nume...

singur.

Ochii tăi negri, adânci, migdalați,

umbriți de gene lungi, arcuite,

care au scrutat adâncurile

fără teamă, fără regrete, fără speranță.

Privirea ta de o noblețe tragică, a eternului condamnat,

sfâșietoare ca lumina stelelor ce se sting.

Chipul meu fără chip,

o halcă sângerie și amorfă,

fără masca de smiling face

cu zâmbetul despicat de bombele-butoi

și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie

(stilul lor de a închide gura protestatarilor),

chipul meu lăsat fără mască,

căci am obosit să mă ascund.

În transă parcă,

fără să mă pot abține

(deși știu că nu ar trebui să ating statuia de gheață),

mă apropii de tine

și te sărut.

Atingerea gheții mă înfioară.

Tresar ca electrocutată.

Și iată, se întâmplă ceva:

sărutul meu ne face să ne dizolvăm

în marea apă a iubirii,

unde suntem una cu toate,

iar chipurile nu mai au importanță.

  

      Turul de bloc

Mergem de-a lungul șanțului,

cu un picior într-o parte și altul de cealaltă parte

ca Charlie Chaplin în filmul ”Pelerinul” de-a lungul graniței,

când se trăgea asupra lui din ambele părți (din Mexic și Statele Unite).

Aici sunt lucrări și câini vagabonzi

(nu mai vagabonzi și mai câini ca mine și ca tine, iubirea mea).

Ne încăpățânăm să ne facem turul ritual de bloc,

numărând câinii vagabonzi,

sperând să ne numărăm doar pe noi,

deși tu, iubire, abia te miști (anchilozat de mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus),

abia respiri, ai probleme cardiace, hepatice și renale,

iar eu, bolnavă de Huntington, mă împiedic și cad

și uneori nu nimeresc nici blocul.

Prietenii mei și rudele au ales

alte drumuri decât turul nostru de bloc:

să lucreze și să trăiască în alte țări.

Dar probabil că eu sunt prea aventurieră

pentru a mă desprinde de România.

Așa că încerc să-mi continui turul de bloc,

alături de tine, iubire,

și să numărăm câinii și mai departe,

sperând să fim noi

singurii vagabonzi de pe stradă.

Poezii

      

      

      Vopsea de sânge

Grădinarul din ”Alice în Țara Minunilor”,

domnul șapte de pică,

m-a muștruluit că sunt un fluture fără nicio culoare clară,

așa că m-a așezat pe un trandafir negru

(colorat de el cu pensula)

și mi-a pictat aripile cu negru.

Dar, când am zburat

și am ajuns pe

trandafirul roșu,

vopsit astfel nu de grădinar,

ci cu sângele privighetorii

din povestea ”Privighetoarea și trandafirul”,

am devenit un fluture sângeriu.

Acum, zbor din floare în floare,

cu aripile șiroind de sânge

(sau o fi vopsea?),

colorând toate florile în roșu,

cu grădinarul cu plasa de fluturi

pe urmele mele.

Tu ești aici, în grădină

și te uiți în jur temător și nesigur,

fără să știi ce va urma...

în afară de urmele de sânge

(sau o fi vopsea?).

Întinde mâna!

Încă puțin și mă așez în palma ta:

ține-mă, nu-ți fie frică!

      Stracciatella

Cum era la modă ca toată lumea să-și facă țară

(inclusiv vecinii, pterodactilul Popescu și pasărea dodo Ghiță)

mi-am amenajat și eu una în cadă,

turnând iaurt cu stracciatella acolo.

Se numește Stracciatella,

e o cadă, ă, cât o cadă (dar eu nu am nevoie de mai mult),

plină de iaurt cu stracciatella de să-ți lingi degetele,

fără taxe, fără impozite, fără legi, fără opresiune și represiune.

Fără nimic în afară de iaurt cu stracciatella.

Iubirea mea, Promy (titanul Prometeu), singurul căruia îi acordam viză

(el fiind altminteri, de obicei, dușmanul poporului și al zeilor

și wanted doar ca să fie arestat),

s-a plâns

ba că nu-i încape scula în Stracciatella,

ba că e o țară-fantomă pe care nu va recunoaște niciodată.

A făcut și grevă în semn de protest sub chador (vălul integral iranian),

greva tăcerii,

când l-am invitat în cadă, ă. în țară.

E țara mea!

Și a ta, iubire, singura în care ești binevenit,

refugiat, nu terorist sau trădător,

ia aminte!

Până la urmă, am abandonat cada, ă, țara Stracciatella

și nu din cauza dezinteresului dragului meu titan

ori pentru că era prea dificil de îngrijit.

Eu una aș fi stat bine mersi acolo.

Dar, mai era puțin și veneau invadatorii,

7 miliarde de la casa de copii Pământ

(care nu e acasă)

să îmi ceară viză și azil.

  

          Șuvița

Uneori simți nevoia să îndrepți ceva

și atunci îndrepți singurul lucru

care se poate îndrepta pe lumea asta:

părul.

Barzăcopilviezure (ultimele cuvinte din limba dacă),

supercalifragilisticexpialidocious,

pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză –

cuvinte care se spun când n-ai nimic de spus.

Nu, nu spun nimic,

dar fac ceva:

îți suflu șuvița,

bretonul tău negru (mă rog, jumătate alb, restul negru),

filat,

asimetric,

îndreptat cu placa,

ce îți acoperă chipul,

surprinsă că încă respiri,

surprinsă că încă respir,

de parcă am fi singurii vii într-o lume moartă.

Îți suflu șuvița și-ți văd fața trasă și suptă,

cearcănele vineții,

buzele senzuale,

ochii negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite,

cu cristalinul de un galben luminos hepatic,

strălucitori ca stelele ce se sting,

gata să mă absoarbă

în abisul lor orbitor.

Apoi, părul îți cade din nou pe față

și rămâi o vreme nemișcat, în tăcere.

Mai respiri?

Să-ți pun o oglindă în dreptul buzelor

ca să văd dacă se aburește?

Nu, mai bine îți suflu încă o dată șuvița

(ultima suflare!)

și îți fac un protest de respirație...

gură la gură.

Poezii

      

      Praf de stele

Goi, în lanțuri, pe Elbrus.

Vulturul ne mănâncă până nu mai rămâne nimic.

Nimic?

Da, așa se pare.

Ne-a făcut praf.

Dar, la un moment dat, descoperim că suntem

praf de stele

și zburăm.

Zburăm să aducem lumina focului sacru

către cei disperați din închisorile de pretutindeni,

cei goi și rătăciți în abisuri. 

      Dreptul la dezastru versus dreptul la poveste

”Săraca, bătrâna” Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer”

a refuzat să mai fie ”prizonier nobil”

nu pentru că trebuia să fie prietenul tuturor lighioanelor

(viermi, gândaci, muște, țânțari, șerpi și păianjeni)

ori pentru că trebuia să sape un tunel cu unghiile vreme de 50 de ani

(și apoi să-l transmită moștenire generațiilor următoare),

ci pentru că trebuia să scrie cu sângele său.

Una e să-ți verși sângele,

alta să scrii cu sângele tău...

și al celorlalți.

Și eu mi-am dat demisia în semn de protest de la scris din acest motiv.

Totuși, spre deosebire de ”săraca, bătrâna” Jim,

am revenit asupra demisiei de la scris

și mi-am reluat activitatea

pentru că doar așa puteam da

dreptul la poveste

nouă, celor care am avut dominant

dreptul la dezastru.

  

      Copacii albi, copacii negri

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri...

Perfect aliniați ca dungile zeghei

sau ca un cod de bare al unui produs.

Copacii albi stau doar pe aleile albe.

Cei negri – pe cele negre.

Nemișcați, desigur.

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Însă eu, un copac bizar, jumătate alb, jumătate negru,

cu un ochi râzând și altul plângând,

nu am vrut să ascult ordinele:

mi-am smuls rădăcinile

și mă plimbam,

înainte și înapoi,

pe o alee albă, până în capăt,

apoi pe una neagră,

după aceea iar pe una albă

și din nou pe una neagră

și tot așa.

Asta până când atât copacii albi, cât și cei negri

s-au săturat de mine

și m-au expulzat din orașul alb-negru.

Dar, afară din oraș,

după ce am îndrăznit să deschid ochii,

încă tremurând,

am văzut noul meu drum acasă:

curcubeul.

Poezii

      

       O mare descoperire

Timpul a fost mereu pentru mine

un devorator de vieți ca titanul Cronos,

ce mi-a mâncat și mie viața constant.

Viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise.

Uneori îmi ziceam că e bună și viața de zombie la ceva decât nimic.

Și, bizar, simțeam că trăiesc

(trăiesc, nu supraviețuiesc, nici nu sunt zombie, un mort ambulant)

când iubeam

sau când făceam (lucram) ceva cu plăcere.

Însă, în ultimul caz, m-a respins sistemul

pentru că încercam să-mi văd de treabă și să fiu responsabilă

și am respins chiar eu sistemul

pentru că mă transformase într-un zombie sau o fantomă

și nu vroiam să fiu la fel

(deși mi-era greu și altfel).

Sincer, nu am vrut să-mi pun prea multe întrebări despre timp în sens filosofic.

Sunt întrebări metafizice, fără răspuns,

care mai mult complică decât explică totul.

Am descoperit totuși ceva,

echivalentul descoperirii telescopului, antibioticelor sau tiparului.

Este marea mea descoperire

pe care v-o dezvălui și vouă:

workaholică fiind,

am avut odată revelația

că mai trebuie să mai iei și o pauză (de cafea, de masă etc.),

iar duminica e zi sfântă,

vă vine să credeți?

Încerc să aplic ce am descoperit

și, ca dovadă, chiar acum, mi-am adus la pat cafeluța

din ceșcuța mea de când eram puștoaică,

ceșcuța mea micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet,

exact cum făcea bunică-mea în copilărie.

      Privirile tale

Privirea ta fără privire,

cu ochii arși și goi,

privirea cuiva care nu mai are nimic de privit

sau e prea epuizat ca să mai poată privi.

Privirea ta despicată cu bombele-butoi,

privirea cuiva exasperat,

care încă se străduiește să comunice,

deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.

Privirea ta obosită

și nu complet resemnată

a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,

deși și-ar dori învierea.

Privirea ta veselă și tristă în același timp,

zâmbind printre lacrimi,

clipind din ochiul stâng

- din solidaritate de stângaci.

Privirea ta melancolică,

sfâșietoare

și adâncă precum un abis,

strălucitoare ca stelele ce se sting.

Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite

zbătându-se în piatră, în Zid,

în stânca de care erai înlănțuit

și unde îți mânca vulturul ficatul.

Atunci, plângeam,

zile și nopți la rând,

până topeam piatra în lacrimi,

iar genele tale ude

tremurau

în obrazul meu.  

      Rădăcina de baobab

Înlănțuit pe Elbrus,

ajungi un pachet de oase,

cu cruste groase de rapăn, solzoase ca de balaur,

pe care nu le mai curăță nici potopul,

o legumă de 40 de kile cu plăgi purulente,

corpul complet pietrificat, devenit una cu stânca,

mâinile descărnate și inerte,

picioarele vinete, înțepenite,

unghiile crescute halucinant ca niște rădăcini de baobab,

părul slinos, încâlcit, atârnând sălbatic,

barba lungă și țepoasă, acoperită de gheață,

gura strâmbă, fără dinți, neagră ca o cavernă,

crăpată obscen și încremenită într-o grimasă,

fața cenușie, cu puf alb în obraji și oasele ieșind prin pomeți,

ochii goi și înfundați în orbite.

Ce frumos ești, iubirea mea!

Cel mai frumos dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele,

gunoaiele, vampirii, mutanții,

teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului.

Te sărut tot

(cu grijă să nu te doară și mai mult atingerile mele).

Și, chiar dacă nu mai ești conștient

și nu înțelegi nimic,

îți mărturisesc că

te iubesc,

ești un hobbit autentic (ce-ți place ție să auzi)  

și că aș vrea să fiu și eu o unghie,

ă, o rădăcină de baobab de a ta.

Poezii

      

     Un zâmbet de pisică de Cheshire

Când eram mică

(hm, până pe la 30 de ani, am și acum, de fapt, 2 ani și 10 luni...

destul de matură pentru lumea asta),

bunica, Mama Coca, îmi tot spunea

povestea animăluțelor trăsnite din familie

(suntem și noi unele dintre ele).

Era cea mai bună relaxare pentru mine

(căci mă aflam mereu pe culmile disperării)

și cel mai tare medicament,

ușor de aplicat și fără efecte secundare,

când eram răcită (îmi trecea și febra).

Primul animăluț trăsnit a fost cățelușa Monica, la începutul secolului XX,

care a prins un hoț și l-a lăsat în turul gol

(bunică-mea, profă de latină, care altminteri ne corecta și la budă,

până și pe mătușă-mea, Nana când își ținea celebrele predici,

nu pronunța corect un singur cuvânt:

zicea tur, nu cur).

După Monica a urmat Dolly, fiul Monicăi, animăluțul unchiului Uca, un baby-sitter desăvârșit.

Dolofanu’, alt fiu al Monicăi, animăluțul mătușă-mii, Nana, conducea parada militară.

Bercu’, tot fiul Monicăi, animăluțul Mamei Coca o conducea pe ea la grădiniță

și nu se temea nici de cocul uriaș și misterios al doamnei educatoare

(în care se ascundeau tot soiul de monștri, după cum bănuia Mama Coca).

Apoi, în timpul războiului, Garona cânta arii de operă cu o voce de soprană

și prevedea cu acuratețe bombardamentele,

însă nu a putut prevesti că o să fie răpită și ea, de Armata Roșie salvatoare.

Motanul Miți umbla după gagici cocoțat pe streașină și bea apă de la robinet.

Pisica Țuchi își învelea puii, urcându-i în dulap și băgându-i în haine.

După război, motanul lui tata, Dapix era mare fan al poeziilor și în special al lui Topârceanu:

se dădea în vânt să citească ”Rapsodie de toamnă”, împreună cu tata,

întorcând paginile și torcând de plăcere la fiecare vers.

Cățelul meu, Charlie canișul, era balerin (ridica piciorul până la cer și făcea piruete grațioase)

și venera vacile de când văzuse una urinând apocaliptic într-o poieniță, la Sinaia.

Pisicuța mea, Ruțica, era mare dansatoare și ea (pe valsuri de Brahms)

și totodată amatoare de cafeluțe (consumate direct din ceșcuța mea).

Mițu, altă pisicuță, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei

când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” de care avea fobie.

Ea mi-a făcut masaj cardiac într-un moment în care aveam o stare

apropiată de comă (fizică și psihică).

Motanul Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare, ca un cățel

și când îi dădeam medicamentele (și câte zece pastile odată) –

o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile,

să le curățăm și să le alinăm.

Ultima mâță, Guru, e un spirit înalt (guru, evident)

care deschide singură orice ușă (caută cheile mai întâi)

și mănâncă Zidurile la propriu.

Ea are și un spirit umanitar impresionant:

și-a vărsat (donat) sângele pentru Pesi (Piersicuță) și a făcut greva foamei când era el bolnav,

a participat la toate campaniile mele (inclusiv la cea referitoare la victimele războiului din Siria),

convinsă de importanța sloganului ”Stay human... and alive”.

Blestemați să dansăm mereu în potop

și să ne transformăm în tot felul de animale, legume, zombie, fantome, monștri, diavoli, vampiri și mutanți

(de nu mai știm care anume suntem noi),

Promy (titanul Prometeu) și cu mine ne-am dorit întotdeauna

să fim pisici.

Everybody wants to be a cat.

Dar, dacă se evaporă din nou

prin Tartaruri și Elbrusuri

și nu mai rămâne din el decât zâmbetul

sfidător și în același timp complice

al pisicii de Cheshire?

Atunci, o să-mi strâng bine zâmbetul lui în jurul corpului meu,

ca pe un lanț,

până mi se vor tasa oasele

și vor fi preschimbate în praf de stele.

Strânge mai tare, Madame Dezastru!

  

      Autoportret

Sunt proastă de dau (cad) nu din groapă în groapă,

ci din abis în abis,

un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.

  

      Poezie versus proză

Poezia înseamnă adesea

amintiri din rai (Emil Brumaru).

Proza înseamnă adesea

amintiri din iad.