Poezii din ”Adevărat am înviat!”

Bun și lanțul de bucle la ceva! V-ați prins?

Ce e timpul?

Asta e o întrebare tâmpită din lunga și glorioasa serie

de întrebări metafizice, fără răspuns:

”ce faci? Ești bine? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?”

(pe care le pun și eu, desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur).

În loc de asta, mai bine vă spun o poveste.

*

Mai exact, cum am parcurs eu

negurile memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile timpului,

toate meandrele sale (bine că nu erau meandrele concretului).

Mai întâi, am rătăcit prin negurile memoriei

până acestea au devenit dintr-o ceață ușoară, străvezie, albă-trandafirie,

în care se estompa urâtul și se ascundea mizeria,

unde contururile aspre și grotești se topeau

(și noi, împreună cu ele, de prea multă iubire),

una tot mai densă și mai apăsătoare,

opacă și strivitoare precum niște Ziduri impenetrabile.

Ile, unde ești? Promy (titanul Prometeu, vechi prieten, iubirea mea și eroul meu), unde ești?

Care Promy? Care Ile?

Am uitat și numele și figurile zeilor de peste tot (asta nu mă supără),

deși încă le percep fără să vreau statuile, tablourile și bannerele.

Jos cu ele!

Nu le mai suport.

Deodată, am izbucnit în plâns

și atunci Zidurile negurii s-au topit în lacrimi.

Genele mele umede nu se mai zbat în piatră,

ci în obrazul tău, iubire.

Acum, negura s-a transformat iar într-o ceață albă-trandafirie,

vaporoasă și pufoasă ca un puf de lebădă.

Ne topim încet în ea, lipiți unul de altul, cu degetele și genele îngemănate,

zâmbind împăcați.

*

După negurile memoriei au urmat mlaștinile stagnării.

Acolo ne aștepta o barcă

ce aluneca lin, ca prin vis,

pe un fluviu exotic, tropical.

Zăceam, liniștită în sfârșit,

în brațele lui Promy,

cu ghirlande de flori la gât

(orhidee mari, suculente, de un violet violent)

și păsări colibri îmbătate de nectarul florilor,

tremurând iute-amețitor și delicat din aripi

pe marginea bărcii.

Lunecam

și nu ne venea să credem

ce fericiți și fără griji eram amândoi!

Ca niște androizi.

Însă, deodată, orhideele s-au preschimbat în lanțuri

care ne-au mușcat carnea și s-au înfipt în ea,

iar pasărea colibri s-a transformat în bestia de vultur

care ne devorează ficatul.

Iar pe Elbrus?

Ne-am încordat și ne-am smuls lanțurile.

Ceva mai ușor ca-n alte dăți, căci simpla lor conștientizare le slăbise.

Hm, noi, la rândul nostru, credeam că suntem mai slabi ca ele

și că vom fi etern înlănțuiți.

Da, numai că acum suntem înlănțuiți

unul de brațele celuilalt.

*

Am ajuns apoi în vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost,

într-un taifun de banalități confuze, incoerente, năucitoare.

Acolo te învârtești fără rost,

cum zicea mătușă-mea, Nana,

ca un căcat în oală.

Nu, asta are mai mult sens,

sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea să fiu și eu unul.

Aici rămâi blocat într-un cuvânt / o imagine stupidă.

De exemplu, retrăiesc fără să înțeleg nimic,

simțindu-mă ultimul jeg, 

coșmaruri elbrusiene / tartariene reduse la o imagine.

Atunci, îmi aduc aminte de Lefty, emisfera stângă a creierului,

cu interpretările și explicațiile sale,

combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă).

Lefty spune așa:

”Madame Dezastru,

ești proastă de dai în gropi (din abis în abis),

urâtă cu spume (mai urâtă ca portretul lui Dorian Gray și ca un Big Brother),

mai rea ca Madame Hera asta din Olimp,

aleasă strategic, prin vot liber, zeița familiei,

asta care și-a aruncat bebelușul (pe Hefaistos) în prăpastie,

supărată că încă mai respira (după ce îl azvârlise Știi Tu Cine... Zeus)

și era prea hidos ca să-l mănânce direct,

cum îl consumau ei, zeii, în mod obișnuit pe dobitocu’ de Promy,

ticăloasa asta care a chinuit și ucis cu mâna ei fetele violate de Știi Tu Cine... Zeus și pe copiii lor,

inclusiv pe Her (Heracle) pe care l-a posedat ca să-și omoare proprii copii,

l-a trimis după cai verzi pe pereți în cele 12 munci

și l-a onorat cu haine scumpe, de fițe... îmbibate în veninul Hidrei.

Nu ești bună de nimic,

nu vezi, cățea afurisită, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești?

Meriți nota 2, Ilenoi!

Hai, sari pe geam, la metrou sau în Styx,

nici asta nu ești în stare

și cred că ai murit deja de rușine,

n-ai de ce să te mai sinucizi.

Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog?

Să nu te miri că nu te înțelege nimeni,

așa-ți trebuie.

Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi pe nimeni și nimic.

Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii,

indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc.”

E momentul să-l iau la rost: 

”Băi, Lefty, tacă-ți ciocu’ ăla cârcotaș, tâmpitule!”

Uau, funcționează.

Apoi repet și ”2+2=4”.

2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, poate păcălesc vârtejul și timpul.

Yeah, yeah, am câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile.

*

Apoi, după ce am evadat din vârtejuri, am pătruns în labirinturile timpului.

Aici nu oricine se poate orienta.

Dacă am avea firul Ariadnei...

Și-l găsim.

Pornim de la un fir de păr alb-negru de la Promy, de la tine, iubire,

(văd că mai ai câteva fire),

vopsit cândva brunet, acum alb cu negru,

inițial îndreptat cu placa, însă în prezent destul de ciufulit.

La firul lui Promy adăugăm unul cărunt de la Ile, de la mine

și altul tot cenușiu de la Don Quijote,

unul blond ca spicul de grâu de la Her (Heracle)

și altul tot așa de la Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam,

unul negru de la Bebe inorogul

și altul tot așa de la Atena,

unul argintiu de la Pegas cel înaripat

și altul tot așa de la Chiron centaurul,

unul șaten-blonziu de la Deu (Deucalion, băiatul lui Promy... și al meu, da, eu sunt maștera lui)

și altul tot așa de la Dio (Dionysos),

unul șaten de la Luca (fii-miu... fiul nostru, Promy),

apoi altele de toate mărimile, culorile și texturile, de pretutindeni din lume.

Ar fi trebuit și de la Mene (Meneceu), fra-tu, Promy

și de la Alex din romanul ”Cutia neagră” a lui Oz,

dar ei nu mai au păr de donat, căci fac citostatice.

Interesant, firul ăsta multicolor, polimorf

nu e deloc drept,

ci în forma labirintului.

Să încercăm să-l îndreptăm

cu placa de coafat a lui Promy?

Sau îl lăsăm așa, în forma lui naturală...

creată de noi și de labirint?

Dar ce-i asta? Altă întrebare, vă rog!

Să împletim mai bine un lanț din bucle,

începând de la Dumnezeu,

continuând cu tine, Promy, apoi cu ceilalți

și să-l lansăm către cei disperați din închisorile/labirinturile de pretutindeni,

cei goi și rătăciți în abisuri,

să se prindă și ei.

V-ați prins?

Bune și lanțurile (de bucle) la ceva!

Nebuna din lună

Din ochii orbi și goi

săgetez raze de lună.

Străpung cu ele scoarța copacilor,

mă înfig în ea

cu colți ca de vampir

și mă cațăr așa

prin copacii din pădurea de argint.

Mă întreb: oare de ce mă chinuiesc astfel

să traversez pădurea de argint?

Nu puteam trece altfel?

Păi, am uitat parola de trecere.

Sau poate nu era niciuna

sau parola era ”am uitat parola”

sau ar trebui, pur și simplu, să dau șpagă.

O rază de lună măcar.

Ce-i asta? Altă întrebare? Alte întrebări?

N-are a-face.

Am obosit.

E târziu.

Îmi răsucesc un pic razele de lună

și trag cu ele

în miez de noapte,

prelung,

clopotele bisericii.

Mai bine așa în loc să strig.

Și ce anume?

Nu-mi mai iese nimic articulat,

nici o șoaptă duioasă,

nici un urlet cutremurător,

ci numai un geamăt anemic și inform

ca un schelălăit de fiară. 

Sunt un animăluț ieftin și absurd,

nazist, comunist și jihadist,

catastrofă de vampir mutant,

maimuță posedată,

câine turbat,

șobolan râios

și șarpe cu ochelari,

un animăluț simpatic pe care l-ați lăsa

la grătar în curte sau pe canapea la televizor.

Vă mulțumesc pentru ospitalitate.

Și voi sunteți la fel.

Zâmbesc.

I’m happy, zicea Droopy,

când zâmbea

cu rânjetul ăla larg,

tras cu lăbuțele până în colțurile obrajilor,

pe fața placidă.

Așadar, fericită că am tras clopotele

cu tot cu un ultim zâmbet de scenă,

îmi pregătesc picioroange din raze de lună

și încerc să fac parkour de pe blocuri.

Însă, de frică să nu le dărâm,

ca într-un joc de domino,

fug cu picioroangele mele din raze de lună

în noaptea adâncă,

pe câmp,

în pustiu.

Poezii din ”Ne arde de schimbare. O confruntare fără mănuși cu focul din Siria, de la Colectiv și... de la aragaz”

Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului

Brusc, s-a făcut întuneric și frig.

Briza mării s-a oprit.

Vasul continua să se legene încet, hipnotic.

Pescărușii au tăcut,

au planat lent

și s-au așezat solemn pe marginea bărcii,

de parcă ar fi oficiat un ritual bizar

ori ar fi avut loc o eclipsă de soare.

Nu știu ce s-a întâmplat.

Nu înțeleg.

Încerc să clipesc, însă am orbit,

mii de ace de gheață și foc mi-au străpuns ochii.

Am împietrit ca o cărămidă din Zid.

Nu mai simt nimic,

deși cred că ar trebui să-mi fie frig,

așa că încerc să mă acopăr cu aerul sidefat al mării,

cu aripile pescărușilor,

cu nisipul și cu valurile.

Cred că mi-e și foame,

până acum m-am hrănit numai cu amintiri și speranțe.

Sete nu, n-are cum să-mi fie:

am băut doar ultima porție de vise acum o oră,

împreună cu rația de urină.

Încerc să mă ridic și să fac câțiva pași, dar sunt prea slăbit și amețit,

vasul se clătină,

valurile se izbesc de el năucitor,

picioarele mi se împleticesc,

mulțimea mă împinge haotic, într-o mișcare browniană,

iar gravitația refuză să mă tragă în jos.

Ce bine! Zbor!

Dar nu, mulțimea mă strivește.

Mă zbat să înaintez,

târându-mă prin mulțime,

împiedicându-mă,

închizând ochii

ca să nu le văd

ochii goi ca niște caverne

și chipurile lor supte, subțiri și fărâmicioase

precum pergamentele dintr-o bibliotecă veche, părăsită.

Când ajung, în sfârșit, la bancheta din față,

mă întind lângă ea 

și mă opresc să-mi trag răsuflarea.

Vântul mă izbește sălbatic, șfichiuindu-mi obrajii,

marea se zvârcolește.

Plouă vertical, dar eu sunt la orizontală.

Cerul întreg, străin și ostil, curge peste mine.

Vreau să mă ghemuiesc, însă genunchii nu m-ascultă,

nu am niciun control asupra corpului meu.

La un moment dat, ploaia devine lină și amăgitoare

precum un cântec de sirene.

Mi se face, brusc, dor 

și mă simt atât de singur

încât îmi chem familia lângă mine, să-mi țină de urât.

Scot din buzunarul pătat și descusut

o poză ferfenițită, îngălbenită și murdară,

cu familia mea... și cățelul,

acasă, în grădină.

Atunci, iasomiile erau înflorite

și pe grătar sfârâia friptura de miel.

Tata și fratele mai mare mi-au murit în război.

Sunt martiri.

Fratele mai mic a murit de foame.

Mama a fost ucisă de o bombă-butoi cu clor, s-a asfixiat pe drum spre spital...

adică spre peștera unde funcționează acum serviciile de urgență,

la lumina telefoanelor mobile (dacă și le-au putut încărca cumva),

fără medicamente sau instrumente de prim ajutor.

Oricum, n-o puteau salva pe mami,

era prea târziu.

Și cred că a dispărut și doctorul la ultimul atac.

La noi sunt 50 de cutremure pe zi

din cauze... naturale.

Sora mai mică a fost răpită de milițiile Shabiha,

violată și torturată până la moarte.

Iar pe câine l-au mâncat vecinii.

Mai aveam o poză pe mobil în care apare și fratele mai mic,

cu ochii lui mari, căprui de gazelă (căci numai ochii au rămas din el)

și hainele lui peticite și soioase.

Era ultimul lui costumaș,

restul hainelor le-am ars (împreună cu mobila) ca să ne încălzim.

Îmi pare rău că nu mai pot activa poza asta,

mobilul s-a descărcat de mult

și ecranul lui seamănă acum cu pereții netezi și lucioși ai unui spital-peșteră.

O oglindă cu apele moarte,

în care nu mai văd nimic.

Aș vrea să pâng, dar sunt obosit și

ochii îmi sunt arși ca un pustiu

răscolit febril de vânturi aspre fără sfârșit.

Mă țin de banchetă și

încerc din nou să mă ridic.

Deodată, tresar, scuturat de frisoane.

Mă uit în față pierdut,

cu ochii dilatați de groază.

Ah, credeam că sunt prea ostenit și am văzut prea multe

ca să mai simt frica, însă chiar acum m-a cuprins iar o groază dementă, animalică:

corpul meu zace încremenit pe banchetă, de parcă ar fi mort.

Curios, stă ghemuit, așezat ca un fetus într-o placentă protectoare ori

în leagănul unui curcubeu.

Fața e palidă, trupul costeliv, mâinile descărnate, dar pe buze plutește un zâmbet straniu,

de parcă ar mai visa ori ar mai aștepta ceva.

Ar trebui poate să mă bucur că am scăpat de chin

sau, pur și simplu, să mă resemnez,

însă nu pot.

Aș vrea să urlu, dar strigătele mi se sting în noapte,

înghițite de vânt și de valuri.

Cuprins de spaimă, deși ezitant la început,

îmi ating pleapele galbene de ceară și

părul umed și încurcat, cu gust de sare.

Îmi ciupesc corpul, poate se trezește.

Apoi, îl trag de mâini, de păr și de picioare.

Îl strâng în brațe dezănădăjduit.

Îl zgâlțâi și-l zmucesc.

Nimic, nicio reacție.

Într-un fel, aș vrea să fie întuneric și liniște odată pentru totdeauna.

Aș vrea să mă descompun lent, în tăcere,

ascultând cântecul hipnotic al valurilor,

legănat de barcă,

oasele să mi se lichefieze,

carnea să mi se topească,

să fiu devorat lent de mare

și să mă preschimb în scoici, alge, apă și sare...

Apoi să mă hrănesc din placenta unui curcubeu

și să renasc în zori,

când pescărușii vor bate din aripi din nou.

Și totuși, ca-ntr-un blestem fără sfârșit,

avortat din pântecul curcubeului

în grădina iadului,

continui să bântui vasul năuc,

cerșind ridicol un răspuns.

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mami n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaz sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboară, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.

 

Nu mai scormoniți după râme la Roșia Montana!

După ce, în sfârșit, oprisem proiectul Roșia Montana în urma protestelor din 2013, acum guvernul vrea să facă blat cu Gabriel Resources (să renunțe la arbitraj și să ofere pe tavă Roșia Montană companiei Gabriel Resources) și să retragă dosarul trimis la UNESCO pentru recunoașterea Roșiei Montana ca zonă protejată natural. Uluitor, premierul Tudose reduce Roșia Montana la ”gropițe”, ”libelule” și ”râme” (nu mai poți să sapi nici după râme acolo, în opinia lui). Atunci eu empatizez cu râmele care vor să doarmă netulburate la Roșia Montana, fără să facă gropițe și să scormonească Tudose după ele. Ia nu mai scormoniți după râme la Roșia Montana, fie și ele de aur, cu atâta cianURĂ!

Poezii din ”Examen cu Big Brother. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.”

Fără aplauze, fără ID, fără mail

Mi-e frig.

Mi s-a zbârlit părul de pe mâinile și picioarele neepilate,

Corpul mi s-a curbat curios,

Privesc la nesfârșit podeaua nemăturată, covoarele neaspirate și gresia necurățată cu mopul.

Părul meu e un ghemotoc țepos și încâlcit ca firele mopului.

Sunt un croasant mucegăit, obez, colcăind de E-uri,

expirat de mult,

care nu mai știe să-și treacă în CV nici data nașterii, nici aroma,

care și-a uitat adresa... chiar și pe cea din mail,

fără educație, fără ocupație,

fără nume.

Cineva a vrut să mă arunce la gunoi, dar a renunțat.

I-a fost scârbă să pună mâna pe mine.

Un câine vagabond mă adulmecă,

Dar trece mai departe.

Tânjesc după o atingere...

O atingere delicată ca ploaia de frunze a toamnei.

Frunzele alunecă mereu atât de ușor,

Se sting atât de discret, atât de frumos,

În noaptea dulce cu miros de vreascuri arse, de vin fiert și ciocolată caldă.

Nimeni nu o să-mi aprindă nicio lumânare

Nici măcar una parfumată... cu aromă de merișor și scorțișoară.

Nimeni nu mă va mai aplauda niciodată.

Cu mâinile unsuroase și murdare

Îmi sfâșii carnea putredă și-mi smulg inima.

Grăsimea și sângele îmi picură pe mâini încet,

Plouă,

Stropi de grăsime, burți zgâlțâite la nesfârșit pe youtube - o reclamă la produse de slăbit,

Tremur de silă.

Inima mea bate incorent și zmucit, în ritm de dubstep,

O alternanță de scârțâieli și pârțuri,

O mănânc

Crudă

Ca talibanii.

”My precious”!

Era totuși o inimă de ciocolată

Pe care o puteai cumpăra la promoție

și da cadou de Valentine’s Day.

E frig,

știu că e frig,

dar nu mai simt nimic.

Las-o baltă, dottore!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Toate sunt la fel.

Dottore Prometeu, dottore El-Gol e rău,

Dottore Prometeu, dottore El-Gol e de vină.

Las-o baltă, dottore El-Gol!

Te-ai născut în lanțuri.

O să te obișnuiești.

Secretul sfârșitului

E că nu există niciun sfârșit

Și deci decât abandon și agonie.

Ascultați-o pe baba Promida

Care ghicești binidităt

Hapocalipsurile!

Sau mai bine fugiți!

Adică emigrați.

Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Mai mult e prea mult.

Mai târziu e prea târziu.

Mai mare e prea mare,

dar mai mare sau mai mic decât Maradona

nu există,

vorba unui comentator sportiv,

guru și el,

ca guru Gigi sau guru Hagi,

deci decât numărul doi mondial după Lady Gaga

și numărul unu în univers,

dottore El-Gol, câine turbat,

vierme împuțit, porc de trădător și violator,

mogul degenerat,

metrosexual și gay,

greu lovit de soartă să fie personaj

în cărțile lui Madame Dezastru,

și mai greu lovit de stăpâni

care i-a mușcat și care l-a mâncat,

doctor Frankenstein, noul Prometeu.

Putrezit pe cruce

Sunt aici de mult.

Nu mai știu de când, nici pentru ce m-au adus aici.

Numele meu e un număr dificil, atât de lung și de complicat că

nu l-am ținut minte niciodată.

Oricum, nimeni nu se obosește să-l pronunțe.

Aici e multă lume,

mă calcă organizat, sistematic

pe mâini, pe picioare, pe coaie, pe gât și pe față.

Degeaba urlu, căci nimeni nu m-aude.

Nu am loc.

Mă sufoc.

Sunt înghețat, dar nu mai simt frigul.

De fapt, nu contează.

M-am obișnuit.

Nu mi-am pierdut răbdarea:

aștept

până când va fi întuneric și liniște.

Aici ești și tu,

cu mine.

Stai cu mâna crispată pe marginea patului

și asculți, cu chipul devastat de mizerie,

pașii gardianului, zăngănitul de chei și de arme,

fornăiala celorlalți, horcăiala ta.

Bizar, acum s-a făcut liniște.

Atât de liniște că ai putea auzi foșnetul aripilor unor îngeri.

Da, nu te-ai înșelat,

au fost prinși și ei.

Lasă, nu te uita!

Și nu mai trage cu urechea!

Răstignit pe cruce în cuie și piroane,

strâns în lanțuri 

și aruncat la gunoi,

Dumnezeu a putrezit.

Era cel mai mare trădător.

Așa merita

câinele ăla turbat,

viermele ăla împuțit.

Vino cu mine,

apucă bine gratiile reci în mâna ta descărnată,

strânge-le tare

și hai să ne uităm împreună

la crâmpeiul ăsta de cer

revoltător de albastru și de străin.

Accident

Regina de Cupă sau talibanii de la ”Statul Islamic” mă vor decapita

pentru că am lăsat un trandafir alb.

Am refuzat să-l vopsesc cu sângele privighetorii.

Mă uit pe geam.

În sfârșit, e ceață.

Va ascunde toată mizeria, inclusiv pe mine.

Nimeni nu va vedea trandafirii de un alb luminos, imaculat

și privighetoarea care-mi palpită în palmă, speriată.

Plonjez în ceață, cu brațele întinse,

și aștept să mă absoarbă.

Încerc să avansez prin ea,

dar ceața mă taie precum o sârmă ghimpată

și mi se înfige în carne.

Mi-am pierdut ”smiling face”-ul.

Mi l-a furat luna

aceea umflată ca burta unei gravide,

bolnavă, de un galben hepatic.

La lumina ei,

într-o gară pustie,

doi fluturi mari,

de asemenea, de un galben hepatic,

dansează împreună,

în uruitul trenului,

deasupra șinelor,

beți de extaz.

Excursie la coadă

Nu credeam că o să mai văd vreodată cozi ca pe vremea comunismului (din copilăria mea) ori de la votul din diaspora din 2014. Poate mi-era dor, eram nostalgică. Am avut o ocazie nesperată: să-ți iei bilet la telecabina din Bușteni către Babele durează cât trebuie să-l aștepți pe Godot, să aștepți americanii (ca bunicii noștri la instalarea comunismului), să stai la o coadă comunistă, să primești numărul de dosar de la Parchet (în dosărelul facultății-fantomă, de pildă, în cazul meu – câțiva ani) ori să votezi în diaspora în 2014. Uau, urcarea la Babele a durat 3 ore și 10 minute, iar coborârea în Bușteni 4 ore și 5 minute. Am petrecut în platou doar câteva minute. Biletul îl păstrez la colecție ca pe o poză de-a românilor de la coada de la vot din diaspora din 2014, cu senzația că am reușit să votez în diaspora.

 Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, am pierdut trenul de întoarcere la care luasem bilet (logic, nu?), însă am avut noroc că ultimul tren de seară spre București avea întârziere, altminteri petreceam noaptea în gară. Bună și întârzierea la ceva! La întoarcerea în Gara de Nord, taximetriștii nu au vrut să mă ia cu aparatul pornit și nici să-mi dea bon, ceea ce mie mi s-a părut inacceptabil (aveam senzația că mă murdăresc iar de căcatul din fuckultatea particulară-fantomă). Prețul demnității au fost o stație de metrou și una de autobuz parcurse noaptea, pe jos (bine că am găsit ultimul metrou spre Dristor, apoi am ajuns în Titan... inclusiv titanul Prometeu). Arză-v-ar focul schimbării, poate vă iluminați!

Poezii scrise la liceu – 1991-1995

Muchia tăcerii

Am fost o pasăre albă,

aveam sferele mele în care zburam.

Dar cineva m-a prins și m-a închis într-un cub.

M-am zbătut,

Dar zbuciumul meu nu s-a auzit.

Am strigat,

dar strigătul meu s-a întors, izbindu-se de pereți.

Treptat am obosit să mă zbat...

Nu mai puteam vedea decât

întunericul greu al nimicului...

Pierdută-n beznă, mă târam

și mă izbeam orbecăind

de muchia tăcerii.

Extaz

O ramură de liliac

exaltă parfumul erotic, amețitor

al primăverii...

Halucinant potop de violet

revărsându-se în cascade

de petale...

De emoție,

sărut cerul violet al liliacului

și devin cer străveziu,

devin aer de primăvară...

Acum

aștept ca,

însetat de miresme,

să vii

și

să mă respiri.

Axă galbenă

Acolo, la orizont, cerul e galben...

Aerul miroase a frunze moarte...

Vântul miroase a nisip ars...

În spate, peste ruine, bântuie de un timp

năluci galbene, în lumina ce învăluie

ținuturile de mult adormite...

În oraș, acum, la amiază,

în praful galben ce le acoperă,

străzile galbene se topesc,

se topesc zidurile strâmbe și galbene,

se topesc treptat și oamenii...

Vezi, undeva pe cer, apare luceafărul galben,

de departe,

din valuri galbene de așteptare.