marți, 14 noiembrie 2017

Poezii




          Parisul vesel

Unde e Parisul vesel
unde ne-am plimbat de la Champs-Élysées la Notre Dame,
pe malul Senei,
prin ploaie,
ținându-ne de mână și sărutându-ne tot timpul,
ca niște puști,
punând pe un pod lăcățele de dragoste din tinichea... pentru eternitate,
ascultând plânsetul înăbușit al ferăstrăului de pe unul din poduri
(exact ca plânsul nostru),
apoi, la Orangerie,
plutind și rotindu-ne lent pe lac,
odată cu nuferii lui Monet,
iar după aceea la Sainte-Chapelle
redescoperind în vitralii
curcubeele împăcării lui Dumnezeu cu lumea
(și ale împăcării noastre, iubire, cu lumea și cu noi înșine) –
și prin ele o lume fără Ziduri, numai Ferestre?
           


         Fantezii tanatice

Înainte vroiam să mor împușcată la o revoluție
sau la o fabrică de brânzici,
strângând brânzicile moi și pufoase în brațe,
îngropată în ele
 pentru totdeauna.

Tu, iubire, vroiai să mori de cancer de la sex oral
și să ai o înmormântare frumoasă
la care să-ți plângă toate nevestele și amantele (nu prea multe),
să fie o mare de flori albastre de cactus și multe lumânări,
muzică și dans ca la Zorba (și ca la noi, dansul dezastrelor)
și manele cathartice în versuri albe.

Dar eu mi-am pierdut visele de moarte și înmormântare
când am văzut atâția (refugiați, din lagăre / închisori, oameni ai străzii etc.)
care n-au nici o groapă comună.
Iar noi înșine am fost devorați de ură și din ură.

Am ajuns să fim invidioși pe cartofii prăjiți,
consumați de plăcere,
(Alex, băiatul nostru, e campion la cartofi prăjiți
și a crescut cu cartofi prăjiți).
Ce moarte delicioasă!

Acum nu vreau decât să ne mâncăm unul pe altul, iubire,
și să te savurez
ca pe cartofii pai, crocanți, de la Paris,
aperitiv la șnițelul cu portocale,
pe care mi-i făcea mătușă-mea, Nana, în copilărie
(pentru asta suportam și predicile ei interminabile).

Poftă bună!



     Ciocul de olteancă

Frica mea e o pasăre mare
cu aripi monstruoase,
gheare de oțel
și cioc de escavator
care se înfige și se înfruptă din ficatul meu
în fiecare zi.
Nu pot scăpa.
E un blestem fără sfârșit.

Îi aud și acum freamătul aripilor întunecate,
râcâitul ghearelor metalice
și plescăitul ciocului uriaș și îmbăloșat,
picurându-și saliva otrăvită asupra mea.
O transpirație rece mă cuprinde și
sângele îmi îngheață iar în vine.

Însă, din fericire, realizez că aripile sunt brațele tale subțiri și mlădii, iubito,
ghearele – unghiuțele tale tăiate scurt, din carne și lăcuite,
iar ciocul – ciocul tău cârcotaș.
Îmi place cum ciocul tău cârcotaș
îmi închide propriul meu cioc cârcotaș.
Așa da, altfel de politică, altfel de păsărică.
Mai vreau un sărut, sper că nu e ultimul.
Sufocă-mă binidităt

și nu te zgârci măcar la săruturi, olteanco!




marți, 7 noiembrie 2017

Poezii

     
      
      Lacrimile inorogului

Inorogii spălau
și vindecau
rănile
cu lacrimile lor.

Unde au dispărut inorogii
tocmai acum
când avem atâtea răni
și atâta nevoie de ei?
Où sont les neiges d'antan?
Où sont les licornes d'antan?

Dar eu îi aștept.
Sper să nu dureze atât,
cât o ședință ONU
unde numai salutul ține
cât o conferință a enților din ”Stăpânul inelelor”.
Ori să-mi dea veto China sau Rusia.

Deodată, tresar.
Am simțit ceva
care, bizar, nu mă sperie:
o atingere caldă și mătăsoasă,
delicată ca o ploaie de vară –

lacrimile unui inorog.

Le iau încet, cu emoție și sfială,
și le gust:
nu, nu sunt sărate ca ale noastre,
ci dulci ca ambrozia.

Acum plâng și eu,
recunoscătoare,
cu lacrimi de inorog,
dulci ca ambrozia.


      Baloane de săpun

Înainte percepeam întreaga lume
de zombie și fantome:
politicieni-fantomă,
ONU (O,NU) și consiliu de INsecuritate (”united nothings”)-fantomă,
moderatori și prezentatori TV-fantomă,
școli, profesori, studenți și diplome-fantomă,
firme-fantomă,
șefi-fantomă,
țări-fantomă
și războaie-fantomă... cu victime reale,
pagube colaterale, desigur.
Eram și eu un zombie și o fantomă
într-o mlaștină puturoasă,
colcăind de broaște râioase cu burka,
capre cu pantofi de firmă,  
porci cu diplome,
rinoceri cu i-Phone,
șobolani cu conturi în paradisuri fiscale,
papagali cu BMW decapotabil.

Acum, văd lumea vie:
simt aburul respirației copiilor
când suflă baloane de săpun.
Ori aburul respirației mele
când îmi șterg ochelarii.
Ori aburul respirației tale, iubire,
oricât de slabă, uneori gâfâitoare,
alteori cu întreruperi neliniștitoare.

Să ne înălțăm
și dansăm și noi
ca niște baloane de săpun
suflate de copii,
acum,
în aerul cald și luminos,
vibrând de curcubee.


      Spumă roz

În găleata mea cu mop
s-a înecat o sirenă.
Hm, cum ajunsese ea acolo
și de ce nu știa să înoate
tocmai ea, sirena?

Poate că apa nu avea salinitatea corespunzătoare apei mării
ca s-o mențină la suprafață.
Sau poate că apa era prea murdară
și i s-a făcut rău.

Am încercat să-i arunc bățul de la mop,
dar nu a reușit să se prindă de el
și s-a scufundat,
fără să se zbată prea mult.

Din ea a rămas numai
o spumă roz
pe care, ore la rând,
nu am îndrăznit
s-o arunc.


Marele Zid și Marile Ziduri




Marele Zid chinezesc se transformă uneori în Marile Ziduri (ca-n Pink Floyd – The Wall), în special în ce privește persecuția cultului Falun Gong în China. Din anii 2000, de când au început arestările masive la adresa cultului Falun Gong (din cauza popularității crescânde a cultului... regimul comunist chinez nu vrea să fie cineva mai popular ca el), un cult desprins din învățăturile vechi budiste, bazat pe principiile ”adevăr, compasiune, toleranță”, au dispărut în închisoare cu milioanele. Mii și mii au fost torturați până la moarte, respectiv mii și mii cu organele prelevate anual. Sunt deținuți chiar și copiii, la fel ca în Siria sau Coreea de Nord. Sute de mii ajung în lagăre de muncă unde devin o bancă vie de donatori de organe.
Revoltați de toate acestea, medici precum dr. David Kilgour, ex-secretar de stat canadian şi dr. David Matas, avocat specializat în materia drepturilor omului, fondatorii fundației DAFOH (Doctors Against Forced Organ Harvesting), au demonstrat prelevarea forțată de organe (în special de la membri ai cultului Falun Gong) în raportul lor și au lansat o campanie la nivel internațional împotriva recoltării forțate de organe. 
În China, la închisoare, prin grija regimului comunist chinez față de popor, un exemplu de adevăr, compasiune și toleranță și el, mare maestru și master-chef numai la minciunele, corupție și abuzuri (în serviciu) ca politicienii noștri, condițiile sunt atât de umane încât nu mai vrei să pleci niciodată de acolo. Mai exact, ești stimulat să recunoști că ești diavolul, ai distrus Pământul și planeta Krypton a lui Superman cu bastoane electrice (până nu se mai recunoaște nimic din fața ta ori organele sexuale), pus să faci tot felul exerciții de gimnastică de întindere sau contorsionism până oasele tale sunt rupte sau strivite complet, trimis la bazin... într-o cutie cu apă murdară luni la rând, ars, înghețat, înfometat (mă rog, hrănit doar cu bătăi și cu un tub așezat în nas... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc.). Eu am simțit că mă înec și mor numai când am făcut o endoscopie, cu un tub instalat în nas până în stomac, acum 20 de ani, nu mai vreau să mă gândesc la restul (a fost cea mai neplăcută analiză), nu vreau tub nazal de hrănire nici pentru boala Huntington.
În închisorile chineze torturile încetează numai când ajungi să te renegi pe tine și principiile tale, să te dezici de Falun Gong, să te declari reeducat și să mulțumești din inimă partidului că te-a salvat din ghearele diavolului și ale superstiției. Din leguma putrezită de 20-30 de kile se mai lasă, în China, doar organele pentru recoltare și trafic. Indivizi practici și întreprinzători: un rinichi costă 62.000 de dolari, rinichi plus pancreas – 150.000 dolari, un ficat – 98-130.000 dolari, un plămân – 150-170.000 dolari, cornee – 30.000 dolari, o inimă – 130.000-160.000 dolari.   
Se realizează circa 10.000 transplanturi anual, spune partidul măreț și glorios, dar, de fapt, se estimează că numărul lor se înscrie între 60.000 și 100.000, poate și mai mult. Declarațiile partidului sunt o minciunea stricată, de neînghițit și de nedigerat. Mii de prizonieri de conștiință sunt executați anual pentru organe, iar afacerea merge mai departe. Merge, merge și așa, vorba românilor, sau nu? Să le urăm avânt revoluționar și elan muncitoresc în activitatea efectuată cu sprijinul sistemului de sănătate, al doctorilor și al spitalelor?
Pe lângă persecuția cultului Falun Gong și traficul de organe, regimul comunist chinez se remarcă și prin performanța de a deporta refugiații nord-coreeni (premiați cu o vacanță într-un lagăr de exterminare nord-coreean sau, direct, cu execuția). Refugiații nord-coreeni din China au o viață (vorba vine viață, de fapt, doar supraviețuire și, de multe ori, nici asta măcar) în clandestinitate, fără acces la servicii medicale și școală și sunt victime ale traficanților de carne vie și ale exploatării.
Mai mult, sistemul comunist actual este și as în ce privește cenzura (nu mai poate apărea pe net nici ursulețul Winnie the Pooh pentru că seamănă cu Ji Xinping, mai nou un lider introdus oficial în statutul partidului cu aceeași autoritate ca Mao și fondator al unei noi ere... epoci de aur). O, nu, ursulețul Winnie e mult mai simpatic! Apropo de cenzură și represiune, Liu Chengjun a fost arestat și torturat până la moarte pentru infiltrarea în sistemul de televiziune prin cablu și prezentarea unui reportaj despre persecuția cultului Falun Gong.
Regimul e și maestru la amnezie colectivă, începând cu uitarea miilor de victime ale protestelor de la Tiananmen. Dar poate că totul e numai pentru pacea și liniștea noastră, de fapt, nu liniștea, ci tăcere... a pumnului în gură (un președinte pentru liniștea noastră era și Iliescu cândva, iar noi vroiam și noi să știm adevărul despre revoluție și mineriadă).
În China, lumea a uitat, nu prea mai vrea să știe sau e forțată să uite, arată foarte bine documentat, impresionant și convingător Louisa Lim în îndrăzneața ei carte, ”Republica Populară a Amneziei”. Printre puținii care încă rezistă, plâng victimele fără lumânare (că nu e permis să faci o comemorare în spațiul public) și-și continuă lupta pentru adevăr, se numără bătrânelele (bunicuțe) Zhang Xianling și Ding Zilin, mame ale unor băieți uciși la proteste și fondatoarele asociației ”Mamelor celor din Piața Tiananmen”. Nu se tem de sistem, în ciuda hărțuirilor, arestărilor și supravegherii permanente. Mai curând sistemul se teme de ele, ia uitați, de niște bunicuțe.
Tare, ca de obicei, deloc surprinzător, în ce privește ororile din China, ONU este modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Eventual, răspunde exclusiv prin faptul că unicul și inegalabilul, autenticul și originalul Consiliu de INseecuritate O,NU (”united nothings”) dă un veto după altul (prin Rusia și China!) oricăror rezoluții de tragere la răspundere a oricărui regim. Altă întrebare și niciun răspuns, în afară de minciunele necomestibile? Sau o tăcere cutremurătoare ca un urlet?  
Pentru a face un gest de solidaritate cu victimele traficului de organe, refugiații coreeni deportați (pentru a fi executați sau în lagăre de exterminare) și victimele protestelor din Tiananmen, am încercat să ajung la Beijing (deși cu greu nimeresc buda și acasă și nu mai știu să mă descurc cu ea, mi-am pierdut reflexele, nu mai e nimic automat și totul e foarte complicat pentru mine din cauza bolii Huntington).
Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit însă să fiu în piața Tiananmen și să-mi fac micul meu protest, cu toate că eram foarte obosită (după un drum de aproape 20 de ore), era aglomerat, mulți paznici, mă vedeam deja cu tubul nazal de hrănire... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc. (și eu nu vroiam decât cu veninul Hidrei... ca la Heracle) și incapabilă să-mi rostesc ultimele cuvinte (”cao ni ma” – ”pizda mă-sii” pentru partidul comunist și mărețele sale realizări – singurele cuvinte pe care le știu în chineză de când lucram la cazino). Am pus pancartele pe jos, le-am făcut poze sub nasul paznicilor și al numeroșilor turiști și apoi am plecat la hotel.
Acolo, la fel ca în Iran, am putut observa că internetul e modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Facebook, Twitter, youtube, gmail sunt interzise. Există doar rețele locale de socializare, atent supravegheate și foarte cenzurate. Când am reușit să mă loggez pe Hotmail și am trimis un mail (”am ajuns”) ca să nu facă maică-mea infarct, m-am închinat, apoi n-am mai putut să intru nici pe Hotmail. În mod bizar, am reușit să accesez site-ul sirian pentru drepturile omului OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului). Ăsta nu era interzis!
Televiziuni există (tot supravegheate și cenzurate) ca BTV, public, deținut de guvern (generalist + artă, știință și educație, divertisment, finanțe, sport, lifestyle, tineri, știri, copii) și CCTV, public (50 de canale) - canale TV similare celor occidentale (apropo, Beijingul pare mai modern, mai civilizat și mai curat ca Bucureștiul, are un look occidental (cu excepția imaginilor cu Mao) și sunt prezente mărci ca Gucci, Prada, Chanel etc.). Supravegherea și birocrația se observă chiar de la formularele de viză (complexe, cu multe informații și unde trebuie să scrii programul pe zile).  
Eu m-am descurcat până la urmă cu micul protest și cu pancartele, nu și cu plățile în lei și euro din aeroport (mă uitam la euro și la lei fără să recunosc bancnotele, fără să înțeleg ce se întâmplă, noroc că m-au ajutat vânzătorii). La fel, mi-am continuat dulcile căderi pe trepte, la baie și la toaletă, ca să nu cumva să-mi pierd bunul obicei, dar Dumnezeu m-a ajutat și sunt bine. Surprinzător, am făcut mai ușor plata în yuani.
Dar, dacă nu aș fi încercat să merg, aș fi regretat. Acum sunt fericită că am fost și încerc să mă gândesc la lucrurile frumoase din ororile astea cum ar fi rezistența prizonierilor (în particular Falun Gong), a bătrânelelor  - Mamelor  din Tiananmen și a celor solidari cu ei. Nu uitați să mulțumiți din inimă partidului că trăiți bine. Nu, pentru partidul comunist chinez ”cao ni ma” (”pizda mă-sii”), iar de mulțumit eu vă mulțumesc vouă, celor care ați făcut un gest frumos cât de mic (deja a schimbat ceva, poate totul). Să dărâmăm Marele Zid al minciunii, urii și al indiferenței! Semnați, vă rog, petiția împotriva traficării de organe ale prizonierilor chinezi, la linkul de mai jos:














marți, 24 octombrie 2017

Poezii


          Priviri

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:
privirea gospodinelor care scuipau protestatarii din Piața Universității
și care dădeau flori minerilor,
aureolate de nimbul surâsului iliescian,
un zâmbet pentru liniștea noastră.
Privirea politicienilor care te fac în toate felurile,
de nu mai știi ce golan, ciumpalac,
bandit, dușman al poporului,
nazist, comunist, jihadist,
trădător, terorist,
gunoi, animal, legumă, zombie și fantomă ești.
Privirea preoților care au văzut diavolul în bostanii de Halloween,
în concerte rock
sau în victimele de la Colectiv.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:
privirea strălucitoare a golanilor, ciumpalacilor și animalelor naziste din Piața Universității.
Privirea blândă și caldă a lui Coposu.
Privirea smerită și în același timp demnă a preoților morți în închisorile comuniste.

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:
privirea jurnalistei care a lovit cu piciorul în Ungaria un băiețel refugiat.
Privirea gospodinelor care au aruncat cu ouă clocite în refugiați
Privirea polițiștilor care au dezbrăcat niște refugiați,
i-au lăsat în zăpadă,
i-au bătut cu bastoane electrice  
și și-au făcut selfie cu ei.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:
privirea jurnaliștilor care au scris cu sânge (și propriul sânge) despre refugiați.
Privirea gospodinelor care au primit refugiați,
i-au îmbrățișat,
le-au dat de mâncare
și i-au lăsat să facă duș la ei acasă.
Privirea polițiștilor care au adus pături
și care s-au jucat cu copiii refugiați.

Știe cineva ce privire am eu acum?
Păi, la ochiul stâng –
pe prima
și la dreptul –
pe cea de-a doua.


      Tramvaiul galben

Poate că ar trebui să merg la o plimbare,
să rătăcesc pe străzi desfundate,
pline de hibiscuși și gunoaie,
să cerșesc fise de telefon
(cum făceam la liceu ca să iau bere)
și să sun dintr-o cabină părăsită
tramvaiul galben
de pe strada Theodor Aman (de lângă liceu).
Să vină iar,
zgâlțâindu-se năuc,
beat de lumină,
zăpăcit de vise,
respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte.
Să vină iar
și să mă aducă
înapoi
în Zonă.  


      Dor de ceață

Aș vrea să fie ceață
una albă-lăptoasă,
dulce și primitoare ca sânul mamei.
Să îmblânzească contururile aspre și grosolane
ale blocurilor comuniste cenușii,
ale magazinelor strident colorate
și ale caselor de pariuri sclikitschioase,
să le dizolve
sau să le ascundă pentru totdeauna
în albul ei diafan și mătăsos.
Să nu mai recunosc nimic,
dar să știu că toate îmi sunt într-un fel familiare,
parte din mine
(fie ea, această parte, un colț de argint al unui mistreț
sau un corn de rinocer).

Să vii și tu, beat de iubire,
să te apropii încet, ca prin vis,
fără să-mi dau seama,
fără să te recunosc,
(altfel decât pipăindu-te
și descoperind cicatricele și rănile noastre comune),
străin și totuși atât de intim,
și să ne topim amândoi în ceață,

într-o ultimă îmbrățișare.



marți, 17 octombrie 2017

Poezii



      Spânzurat de o buclă

La început, am urlat și m-am zvârcolit
de groază și de durere,
când am fost agățat în cârlig,
ars la coaie și la picioare
și bătut cu bastoane electrice.
Șiroiam de sânge,
îi simțeam gustul sărat.
Gustul sângelui meu.
Pielea îmi sfârâia și se descuama,
simțeam mirosul de carne arsă.
Mirosul cărnii mele.
Apoi, s-a făcut tăcere
și am rămas o vreme inconștient.

Când am deschis iar ochii roșii și împăienjeniți,
am simțit că lanțul care mă strângea
devenise moale și mătăsos
ca o aripă de înger.
Spânzurat de o buclă a lui Dumnezeu,
mă legănam ușor,
dulce amețit
de beția iubirii,
fără teamă,
fără regrete,
și fără să mai aștept nimic.


      O notă greșită

Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.
Mirosul sângelui meu.
Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,
apoi e înghițit de mare,
discret,
ca reflexiile soarelui sau ale lunii,
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,
dar marea se încinge și clocotește,
iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,
perforându-mi fața
și căscându-mi cratere în obraz.
Similare celor lăsate cândva în obraz
de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.
Rămân captiv într-un sicriu de gheață.
Complet paralizat.
Nici nu mai e nevoie de lanțuri,
nu știu de ce mi le-au mai pus.
Cred că morții evadează din sicrie?
Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu
în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește
Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.
Deodată, aud un freamăt fatal,
Un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.
Un vultur zboară spre mine
și se înfige
cu ghearele mari și puternice ca niște căngi
în corpul meu gol, înlănțuit.
Mă cutremur.
Știu blestemul.
E unul de care nu pot scăpa.
Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri
roșii ca sângele meu
și lacrimile mele nevărsate.
Apoi vulturul cântă la pieptul meu,
ca la pian, cu gheruțele,
un studiu de Chopin –
studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.
Îl ascult atent,
a greșit numai o notă.
Îl iert de data asta.
Zâmbesc liniștit,
fără griji
și mă las să plutesc în voia valurilor.


      Ploaia de cioburi 

Stau în ploaia de cioburi
care alunecă
fatal, la nesfârșit.
Cioburi din tine
trec prin mine
fără să le simt.
Aș fi dat orice

ca ele să mă rănească.



marți, 10 octombrie 2017

Poezii



      Poftă de Big Mac

Dacă stai cuminte
și nu mă superi,
o să-ți iau un smartphone cu Pokemon instalat și un Big Mac
la sosire,
mi-a spus tati.

Apoi, barca s-a răsturnat
și ne-am scufundat.
Însă, când am ajuns pe fundul Mediteranei,
părul meu s-a transformat în mătase verde de alge,
scheletul – într-unul de coral orange,
iar ochii au devenit două perle.

Acum stau liniștit
pe fundul Mediteranei
și aștept
ce mi-a promis tati.
Și, gândindu-mă la Big Mac,
salivez de poftă. 


      Cașcaval

Când eram mică, puteam rezista ore în șir
predicilor mătușă-mii, Nana,
pentru o bucățică de cașcaval,
de care nu vedeai la telejurnal,
nici în magazinele din epoca de aur,
unde erau rafturile goale,
iar vânzătoarele ciufute și urâcioase
mormăiau printre dinți ”n-avem”,
orice întrebai.

Încă mă dau în vânt după cașcaval,
chiar dacă îmi intră în cont și în farfurie mai greu
(și are prea multe grăsimi, nu e dietetic).
Iar cea mai frumoasă fantezie de moarte și înmormântare a mea
era să mor împușcată
(de un terorist / jihadist)
la o fabrică de brânzici,
strângând brânzicile pufoase și aromate în mâinile lipicioase,
complet îngropată în brânzici.

Această fantezie mi s-a părut o fiță și o sfidare
când am văzut câți refugiați se scufundă în Mediterana,
după ce au dat ultima bucățică de cașcaval de-al lor
pe un bilet de drum.
Însă, bizar, pe fundul Meditaranei,
când își fac selfie 
ori când vine la ei un delfin-fotoreporter,
zâmbesc pentru poză,
spunând ”cheese”.
  

      Spuma valurilor

Valurile mării,
albul ochilor unui orb,
albul ochilor unui profet orb ca Tiresias.

Valurile mării,
ceasurile topite ale lui Dali,
ieșire din timp,
moarte și reînviere pentru eternitate.

Valurile mării,
cântecul de sirenă al dragostei:
abandonată de prințul pe care-l iubea,
mica sirenă s-a aruncat în valuri
și s-a preschimbat în spumă.

Există, așadar,
o corelație între valuri și dragoste.
Până și Afrodiata, zeița dragostei
s-a născut din spuma valurilor.
Noi, restul, dintr-a balelor.



luni, 2 octombrie 2017

Poezii



      La fereastra următoare

Cu aripile șiroind de sânge,
clătinându-se,
fluturele zboară încet
spre o fereastră.

Se așază pe pervaz,
iar proprietarul îi spune:
ce vrei să demonstrezi?
E doar vopsea pe aripile tale,
și încă una ieftină.
E numai un show
și încă unul prost.
Am văzut altele mult mai tari.
Șterge-o!

La următoarea fereastră,
stăpânul casei îi zice:
Ce cauți aici?
Ești bolnav,
uite cum șiroiești de sânge!
O să-mi dai toate bolile și mie.
O să iau SIDA, cancer, ciumă și holeră de la tine.
Valea!

La a treia fereastră,
proprietarul îi spune:
pleacă de aici,
sângele tău curge peste tot
și-mi face mizerie.
Ești, oricum, un gunoi,
un vierme și un șobolan împuțit,
un bandit, un dușman al poporului,
un trădător și un terorist.
Așa-ți trebuie.
Și nu ar trebui să vorbesc cu tine.
Cară-te!

A patra fereastră e închisă.
Fluturele privește în jur rătăcit,
cu ochi mari și triști.
Și totuși, pleacă încet,
în zbor,
spre fereastra următoare.


     O urmă în zăpadă

Am zburat
cu aripile șiroind de sânge
și nimeni nu m-a observat,
nici măcar când sângele meu
curgea pe anvelopele lor de la autoturisme,
pe pervazul ferestrelor lor,
în bagaje,
în pantofii
sau pălăriile lor.

Acum zac împietrit
într-un sicriu de gheață
și singura mărturie
a zborului meu însângerat
e o urmă în zăpadă.


     O limbuță să ne lingem rănile

Dovadă ce mult iubește pastilele,
guru Guru,
mâța noastră,
nu vrea să ia niciuna 
și râcâie foliile de aluminiu de pe medicamentele mele,
scoate pilulele,
joacă fotbal cu ele,
mă driblează (ce să fac, nu mă pricep la fotbal),
se duce într-un colț strategic din holocătărie
și apoi aruncă mingiuța în tăvița ei cu nisip, printre răhăței.
Gol!

Spre deosebire de ea,
motanul Pesi (Piersicuță),
bolnav de ficat,
se dădea în vânt după pastile.
Lua și câte zece pilule odată
și apoi ne mulțumea,
lingându-ne din cap până-n picioare.
O limbuță aspră și lipicioasă,
să ne lingem rănile,
să le curățăm
și să le alinăm.

Apoi, după ce Pesi a devenit îngeraș cu mustăți și codiță,
am continuat să-i simt
limbuța aspră și lipicioasă
și am învățat de la el să ofer și eu
o limbuță pentru a ne linge rănile.
Și să vă zic ceva:
chiar acum mă linge pe picior,
deși i-am spus să ia loc în brațe
și, desigur, nu mă ascultă.