Paste fericit!

Cand gresim, El ne iarta. Cand ne manjim de noroi, El ne purifica. Cand suntem rataciti, El ne ajuta sa gasim calea. Cand ochii nostri sunt arsi si uscati, El ne da lacrimi. Cand avem senzatia ca nu putem sa facem nimic, El ne da putere. Cand nu mai avem nicio speranta, El ne reda increderea. Cand ne simtim singuri si abandonati, El vine la noi. Cand ne izbim de Ziduri si suntem in Infern, El ne deschide portile paradisului. Cand flacara din noi se stinge, El ne daruieste lumina Invierii.

Chemati-l pe Dumnezeu in sufletul vostru! Fie ca lumina sfanta a Invierii Domnului sa ne ajute sa ne redescoperim pe noi insine, sa-i iubim mai mult pe cei din jur si sa facem lumea mai umana!

PASTE FERICIT ALATURI DE CEI DRAGI!

WE CALL ON HIM - Elvis Presley

Călătorie în Iran (III). Teheran – ”Let me breathe!”

Turnul Milad, o farfurie zburătoare înfiptă în vârful unui stâlp uriaș, foarte înalt și modern (semănând oarecum cu ”Țepele” din Piața Revoluției – monumentul dedicat victimelor Revoluiției din decembrie 1989), ne întâmpină la intrarea în Teheran. Seara, orașul îmi apare frumos luminat, armonios construit și amenajat, fără să afecteze peisajul urban, respectându-se unitatea de stil și fără contraste kitsch între nou și vechi ca la București (unde vezi la un loc blocuri cenușii comuniste, case dărăpănate de țigani, clădiri de birouri de sticlă și case vechi, monumente a căror fundație e amenințată de construcțiile noi). Cumnata, arhitectă de profesie, spune însă că nici aici nu se respectă întru totul unitatea de stil. Ei i-a plăcut, de pildă, Centrul Vechi din București, i s-a părut destul de bine conservat, aici nu este amenajat corespunzător centrul vechi al orașului. Blocuri micuțe, cu 3-4 etaje, elegante, crem cu maroniu. Chirie mai scumpă ca la București pe timp de criză: o garsonieră circa 200 Euro, iar un apartament de 3 camere – 600 Euro. Interesant, deși e regim islamic, publicitatea politico-religioasă stradală nu mi se pare atât de agresivă ca la Istanbul anul trecut, unde era plin de steaguri, oriunde te uitai (aici vezi câteva bannere cu ayatolahul și câteva steaguri răzlețe).







La prima plimbare prin Teheran, mă îmbrac cu mantou negru lung și cu chador, vălul negru care acoperă complet corpul. În Iran obligatoriu e doar hijabul, dar recomandabil e chadorul. Să văd cum e și să-l stresez pe bărbată-miu, îi e rușine cu mine sau nu? Pe sub chador, ca să acopăr mai bine părul, pun o băsmăluță neagră, legată la spate – ce chestie, asta e din Vamă! Pe drum, mă tot împiedic în chador, oricât aș încerca să-i reglez lungimea, așa că îl ridic un pic ca să nu-mi rup picioarele și să-l fac de râs și mai tare pe soțul meu. Oricum l-aș ține, îl suflă vântul și mereu trebuie să-l aranjez. De grija chadorului, las la soț și rucsăcelul, și aparatul de fotografiat, ba chiar și țigările și bricheta. Toată atenția e concentrată pe chador, îl țin bine cu ambele mâini să nu-l scap. Îmi vine să dispar cu totul sub chador. Adevărul e că e un mijloc bun să te ascunzi, dacă ai chef, dacă nu vrei să ți se vadă moaca, dacă ți-ai pierdut ”smiling face”-ul. Îți dă o senzație de protecție și de superioritate. Nu mai se holbează toți cocalarii la tine, darămite să pună mâna. Și se vede destul de elegant: negru, lung, seamănă cu o haină de călugăriță de la noi din România, doar că aici vezi la tot pasul. Cam multe călugărițe! Dar las’, nu mi se zicea mie înainte Morticia sau Vampirița? Așa negru și lung, arată destul de gotic. De îndată ce m-am mai obișnuit să-l țin cât de cât, arunc o privire în jur. Îmbrăcată așa, totul mi se pare altfel. Ce curve par fetele astea cu pantaloni, mantou și hijab! Ia te uite, li se vede câte o șuviță de păr, unora chiar și gâtul. Până și cumnată-mea mi se pare curvă! Le-aș omorî pe toate cu pietre. Cred că aș fi prima care ar arunca piatra. Iar pe bărbații ăștia cărora le curg balele ca la animalele sălbatice, în călduri, i-aș toca mărunt și le-aș băga organele la borcanul cu formol. Să fac o expoziție de tipul ”Human Body” de la Antipa – am auzit că sunt expuse țesuturi și organe de la deținuți chinezi torturați și executați, bravo, o idee genială! Sau hai, în cel mai fericit caz, să-i castrez pe băloșii ăștia în călduri. La biserica armenească, a Maicii Domnului, unde ne oprim să aprind eu lumânări, când mă văd cu chadorul, se uită cam urât la mine; la fel și la biserca zoroastriană, unde mergem să contemplăm focul sacru, veșnic viu, adus de la Yazd; și bărbată-miu se simte stingherit, așa că voi continua experimentul. Să mai zică cineva că nu haina face pe om! ”Nu contează cât de lung am vălul / Important e cât și cum gândesc!”. Ha-ha-ha...







MUZEUL DE ISTORIE: descopăr obiecte de gospodărie din mileniul 1-2 î.H. cu inscripții atât în cuneiformă, cât și cu hieroglife egiptene, pe același vas – ce interferențe culturale! La fel, mitologia leului înaripat e foarte prezentă (și la egipteni sau greci era Sfinxul (înaripat sau nu) cu corp de leu și cap uman, la greci Leul din Nemeea (ucis de Hercule), Himera cu trei capete (leu, capră, șarpe) etc.). Fascinantă scena de la palatul regal din sec. V î.H. care s-a păstrat intactă: regele (pe un tron înalt, maiestuos, cu sceptrul puterii în mână și cu o floare de lotus, simbolul aromoniei și al nemuririi, în cealaltă mână), urmat de fiu, moștenitorul tronului și apoi de preotul zoroastrian și de militari, iar în fața regelui - curteni și militari. Regele e în centru și domină imaginea. Regele și moștenitorul par mult mai mari ca restul (aproape dubli), deși preotul și militarii fac și ei parte dintr-o castă superioară (comparativ cu oamenii obișnuiți). Mărimea contează! Iar regii se văd dubli... cu sau fără chador. Cultul personalității pe vremea lui Xerxex (inscripție în cuneiformă de la Persepolis, sec. V î.H.), ceva de genul: ”Zeul Ahuramazda a creat lumea, paradisul, oamenii, fericirea și care l-a făcut rege pe marele Xerxes, stăpânul stăpânilor, regele regilor, ale cărui fapte mărețe le preaslăvim.”; urmează arborele genealogic regal care demonstrează originea nobilă și protecția divină, precum și enumerarea proprietăților regale, ”fără număr, fără număr, fără număr”....







PALATUL REGAL NIAVARAN al dinastiei Pahlavi, unde au locuit regii înainte de Revoluție: aceștia au inițiat o modernizare și o occidentalizare forțată a Iranului (vălul era chiar interzis pe vremea lor, dar n-au dărâmat biserici cum s-a făcut la noi pe vremea comunismului). În palat(e) domină stilul occidental fastuos, din secolele XVII-XVIII, baroc – mobilier și tapiserii franțuzești, multe decorațiuni somptuoase, oglinzi (există și ”Sala oglinzilor” ca la Versailles și Peleș), însă puține obiecte locale, tradiționale, cu excepția unui șah cu inscripții din Shahnameh (un mare poem epic aparținând lui Ferdowsi) și a unei colecții de vase vechi, de valoare, de la Persepolis și din alte centre istorice. Interesant, cosmeticele reginei provin din SUA. Observ și o orgă electronică Yamaha, nu știu dacă a fost doar decorativă la vremea ei sau dacă a fost folosită vreodată. Mai e și o pianină, tot Yamaha. Într-o cameră se pot vedea diverse instrumente muzicale: orgă electronică, chitară, dar și instrumente muzicale tradiționale precum setar sau kamancheh. Aparatura electronică constă din: televizor CRT, voluminos (cu ecranul probabil cel mai mare din timpul respectiv!), telefon de epocă cu disc (nu cu taste), pick-up, magnetofon, casetofon etc. Tot ce se găsea în anii ’60-’70. În bibliotecă sunt rafturi întregi cu cărți englezești și franțuzești pentru copii: Jules Vernes, ediție completă (în engleză și franceză), cărți de povești, fabule, atlase geografice etc. În camera micului Reza, pe lângă fotografii, există și desenele lui Reza Pahlavi din copilărie: rachete, farfurii zburătoare și avioane. Nu doar micul Reza era fascinat de spațiul cosmic, ci și părinții: aveau în colecția de pietre prețioase/cristale și un fragment de meteorit descoperit pe Lună.






MUZEUL DE ARTĂ MODERNĂ: ideologizat (reproduceri ale semnelor din Coran, ”Phoenixul Revoluției”, picturi/caricaturi anti-imperialiste), cenzurat (nicio imagine erotică, chiar și tablourile intitulate ”Dragoste” au îngerași cu hijab sau chador!), naționalist (mai mult artiști locali, cu picturi tradiționale, în stil persan, ca-n cărțile de povești: viu colorate, încărcate și strălucitoare, desenate pe hârtie cu guașe, lucrate cu foiță de aur). Pe ansamblu, mă izbește cosmetizarea imaginilor: paradis, armonie, flori, îngerași (cu hijab cel puțin), iubire divină. Aproape totul pozitiv. Mai nimic negativ, neconvențional, rebel, agresiv, răscolitor, deprimant sau morbid. Nici urmă de imagini erotice, la un muzeu de artă! Eros și Thanatos excluse. Pe mine asta mă deprimă foarte tare, arta are nevoie de libertate totală de expresie, nu de un asemenea triumfalism, deși, altminteri, nu apar omogenitatea de stil, simplificarea excesivă și vulgaritatea ca în realismul socialist sau la ”Cântarea României”, ci, dimpotrivă, există o diversitate de stiluri, complexitate și bun gust. Nici poze nu ai voie să faci. Simt din nou că se rupe ceva în mine. Nu suport cenzura, mai ales în artă. Mă simt de parcă aș fi violată. ”Rape me, my friend...” Rape me - Nirvana . Unul dintre foarte puținele exponate care contrastează cu stilul triumfalist este un mic grup statuar: câteva figurine umane din bronz, zbătându-se cu un plastic pe cap (plastic ce aduce a sac de gunoi), intitulat sugestiv ”Let me breathe” – ”Lăsați-mă să respir”. Cred că e emblematic pentru întreaga societate de aici.

Călătorie în Iran (II). Khorramabad – Spiritul Lorestanului

Vizităm rude non-stop de dimineața până noaptea, sunt cu miile, mi-am luat porția de vizite pentru 50 de vieți de-acum încolo. Rudele vin și ele pe la noi oricând, fără să anunțe înainte, chiar și noaptea. Se fac mese pentru 15-20 persoane. În timpul vizitelor, mă încântă atmosfera informală care facilitează comunicarea prin modul de așezare a participanților la discuție: stăm pe jos, foarte aproape unii de alții, în cerc. Seamănă cumva cu cercul din jurul focului, pe plajă, în Vamă, iar spiritul e la fel de liber și totodată lasă impresia unei adevărate comuniuni. Pe jos e foarte plăcut să stai: sunt covoare persane originale, în culori vii. În casă umbli desculț, nici nu e nevoie de papuci (decât la baie, la bucătărie sau în curte), doar calci pe covoare persane. La fiecare vizită suntem serviți cel puțin cu un ceai, prăjiturele, fructe, semințe și fistic. Bătrânelele (bunicuțele de peste 70 de ani, care au mai prins și alte vremuri) par surprinzător de vesele, iubitoare, foarte naturale și umane: își exprimă sentimentele direct, utilizând contactul fizic – râd, plâng, te îmbrățișează și te pupă cu multă căldură (acasă, normal, pe stradă comportamentul e mai reținut).

Apropo de rugăciune și spălat, un șoc (pozitiv) în Iran: curățenia exemplară. E specifică musulmanilor. Băile sunt impecabile. Fiecare WC (turcesc sau european) e dotat cu un mic duș pentru spălat (asta, de obicei, chiar și la țară), iar musulmanii îl folosesc după fiecare intrare la toaletă. Cred că ăsta e un exemplu care ar trebui preluat, mai ales în Românica.

După multe zile în care evit să abordez subiectul (căci nu mi-am depășit trauma și nici măcar nu am simțit o ameliorare semnificativă), îmi iau inima în dinți și mă interesez de școala din Iran. Un văr de-al soțului e prof universitar de psihologie. Ca și la noi, universitățile de stat sunt mai bune decât cele private (chiar și salariile sunt ceva mai mari), învățământul s-a masificat (facultăți private și de stat au apărut ca ciupercile după ploaie în ultima vreme), iar calitatea educației a scăzut. Deși nu la fel de mare ca în România, și aici există problema plagiatului și a ”fabricii de diplome”. Politicienii pot merge la facultăți speciale pentru a obține foarte facil diplome de master și de doctorat. În schimb, nu e o criză așa mare a resurselor umane pentru că salariile sunt mai mari, iar cadrele didactice tinere sunt atrase și cu diverse facilități (casă, mașină, teren).

STRADA COPILĂRIEI SOȚULUI, MOAELEM SHOMALY: un portal spre redescoperirea inocenței. O stradă frumoasă, aparent liniștită, străjuită de copaci rămuroși, unde soțul se juca cu verii și prietenii în copilărie. De fapt, nu chiar atât de liniștită. Întâmplător sau nu, pe ea a fost și un centru de detenție al poliției secrete pe vremea Șahului, înainte de Revoluție. Copiii auzeau adeseori țipete când se jucau. Acum închisoarea Șahului e în ruină. Măcar Zidul ăsta s-a prăbușit. De fapt, până la urmă, adevărul iese la lumină și toate Zidurile se prăbușesc - cum a căzut Zidul Berlinului. Chiar dacă noi nu am făcut nimic pentru asta, măcar să ducem mai departe povestea lor, memoria și istoria au un rol purificator și ne oferă exemple și modele.







CETATEA ”CERUL CERURILOR” (”FALAK-OL-AFLAK”) din Khorarmabad: cât pe-aci să nu trec de portăreasă, mă apostrofează de trei ori. Eu nu înțeleg, nu vorbesc farsi. Soțul îmi spune că trebuie să-mi aranjez vălul mai bine pe cap, e prea sexy, se vede o șuviță de păr, ba chiar și ceva păr la spate. Ce chestie, l-am așezat așa special, subversiv. Îl las așa. Mai sunt și alte câteva femei cărora li se mai vede câte o șuviță. Nu-i nimic, dăm un exemplu bun. Până la urmă, portăreasa îmi permite să trec, cu tot cu șuvița afară din hijab. În cetate, pe lângă vestigiile vechi de 3000 de ani, descopăr spiritul Lorestanului: viață (semi)nomadă, cu corturi, păstorit, vânătoare și țesut covoare. Femei cu tatuaje pe mână (în formă de cruce, roata soarelui etc.), cu băsmăluțe colorate, prinse la spate, cu părul lăsat liber sub ele, cu rochii largi, lungi, la fel de colorate ca băsmăluțele. Nu seamănă deloc cu femeile sobre și încruntate de azi, îmbrăcate cu chadorul lung, negru, care le acoperă tot corpul. Dimpotrivă, sunt mai aproape de stilul hippie. Chiar mama-soacră are un astfel de tatuaj specific Lorestanului pe mână (făcut în copilărie), poartă (acasă) băsmăluță prinsă la spate și rochie lungă, cu modele florale, în stilul tradițional din Lorestan. Sunt așa de mândră de ea! O figură luminoasă și umană, total diferită de spiritul regimului islamic, deși e și ea credincioasă. Atât de vie, dezinvoltă, plină de căldură și amuzantă!






LA ȚARĂ, LÂNGĂ KHORRAMABAD, SARAB-TIL: O livadă de piersici la poalele munților înzăpeziți: zici că ești în Japonia, lângă Fuji. Un roz orbitor în care mă topesc de plăcere. Nu știu ce am cu rozul, cred că îmi caut o compensație după experiența universitară recentă: zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, piersici roz etc. Un pic de răsfăț după atâta zbucium. Înainte, primăvara pictam obsesiv livezi de piersici. ”La vie en rose”. Scot hijabul, despletesc părul și-l las să fluture în vânt. Cu părul lăsat pe spate, mă întind pe iarbă, lângă piersici și inhalez aerul tare de munte. Mă simt iar liberă. După masa delicioasă și copioasă de nu mai putem respira, urmează desertul: clătite tradiționale făcute pe o plită uriașă, în curte, sub ochii noștri. Am mâncat prea mult, nu mai pot... după clătite. Sunt mai groase, mai crocante și cu un gust ușor mai sărat ca la noi – le devorez simple, sunt irezistibile. După ce am hăpăit clătite până mi-a venit rău, merg la cules de shang cu fetele. E o verdeață care se consumă simplă, crudă, foarte bună pentru tensiune și ca anti-oxidant. La mine la țară n-am cules nimic niciodată, nici măcar un fir de pătrunjel din grădină. Ce mă fac? Culmea, reușesc să găsesc și eu câteva frunzulițe de shang și, de aceea, le mănânc cu și mai multă plăcere.





PELERINAJ LA LOCUL NAȘTERII SOȚULUI, LA CIRCA 50 DE KM DE KHORRAMABAD, SARAB-MOULKY: munți înalți, pietroși, cu lanuri nesfârșite de grâu la marginea lor. Grâul e de un verde aprins, fosforescent ca rapița. ”Verde crud, verde crud”... Surpinzător de verde pentru Iran. Facem picnic cu grătar de vită, pui, miel, orez, salate și specialități iraniene. Fetele din grup joacă volei, fără hijab sau cu vălul pus doar simbolic. Voleiul e un sport popular atât pentru fete, cât și pentru băieți. Că doar n-o fi înotul! Soare puternic, năucitor, simți că te topești și te scurgi până devii un cazan cu smoală clocotită. Probabil că de-aia nu sunt permise atingerile: cine ar vrea să intre într-un cazan cu smoală clocotită? Noroc că se servește doogh, lapte bătut cu efect răcoritor. Arșiță ca-n Bucureștiul caragialesc. Ori ca-n ”La țigănci” când Gavrilescu fusese pălit de arșiță precum colonelul Lawrence al Arabiei. Îmi dă o stare de amețeală și confuzie. Sau mai bine zis, îmi accentuează starea de amețeală și confuzie. Dacă acum e așa la munte, cum o fi în august? Și toată lumea îmbrăcată până-n gât. La un moment dat, cei mai tineri se retrag într-o cameră să se răcorească. Mă cheamă și pe mine. Înăuntru, o fată își scoate vălul, își scutură părul și zice, uitându-se fix la mine: ”Free!”

După masă, mergem într-o plimbare până la un izvor de la poalele muntelui, unde locuia în copilărie mama-soacră. Cu cortul. Viață semi-nomadă de crescători de animale și păstori. Ultima generație. Apoi s-au sedentarizat, chiar și mama-soacră a plecat la oraș. Generațiile de vârsta a doua (care au crescut la oraș, dar și-au petrecut vacanțele la țară) au nostalgia vieții la țară și speră să se întoarcă acolo la pensie. De la țară la oraș și înapoi la țară. În drum spre izvor, trecem pe lângă un râu de culoarea cafelei cu lapte, cu tufe plutitoare, străjuit de arbuști abia înmuguriți. La izvor, sus, apa e limpede ca-n golfulețul meu din Vamă, cu o tentă de albastru-cenușiu: se văd pietrele de toate formele și mărimile, mușchii și mătasea broaștei. Unii puști se descalță și lipăie prin baltă. Câțiva își suflecă pantalonii (băieți, ce-i drept). Invariabil, ne umplem de noroi și ne udăm la picioare. Bineînțeles, eu cel mai rău. Fiind și răcită, mă descalț și încerc să merg așa o porțiune de drum. Unul din băieți îmi dă papucii lui: ”Iranienii sunt obișnuiți să facă sacrificii”. Cred că și noi, românii. Pe drumul de întoarcere, rozul curge în valuri (livezi de piersici înfloriți, una după alta), apoi trecem pe lângă pâlcuri de copaci argintii încă neînmuguriți, cu trunchiul și crengile foarte subțiri. Diafani ca un abur. Fuse învârtindu-se, sfârâind adormitor...





PEȘTERA KOWGAN: urcăm scări abrupte la nesfârșit, prin ploaie și vânt (da, în Iran, mai și plouă primăvara), spre o peșteră preistorică, dar pe care inscripțiile și desenele făcute de oamenii peșterii de acum mii de ani nu se mai văd – le-au acoperit inscripțiile și desenele ”oamenilor peșterii” de azi (cu tehnologii noi, mai ușor de folosit, dar mai perisabile: spray-uri colorate). La întoarcere, o ceață bizară, compactă, cenușie, melancolică înghite mai întâi munții, apoi orașul Khorramabad, încetul cu încetul (la noi ceața e alb-lăptoasă sau alb-străvezie, tandră și mângâietoare, îmblânzește peisajul citadin, topește contururile agresive ale blocurilor gri comuniste, iar, când e albă și densă ca zăpada proaspătă, la munte mai ales, îți vine să plonjezi în ea și să te tăvălești).



SĂRBĂTOAREA SISDAH BEDAR. Toată lumea iese la picnic, la pădure (la Sar Margh), chiar și cei mai săraci (care n-au mașină) merg cu autoturismul rudelor, cu motorul sau cu bicicleta. Seamănă izbitor cu picnicurile de la noi de la pădure: aglomerație în trafic, bară la bară și blocaje, mașina parcată printre copăcei și grămezi de gunoaie, muzică dată la maxim în mașinile deschise (”tradițional” house, pop, hip-hip, dar și muzică populară etc.), grătărele (cu carne de vită și pui, nu cu mici și bere cu alcool), puști care joacă mingea (volei mai mult), cântă și dansează. Sunt surprinsă să văd că o mașină foarte populară aici e Loganul (Renault Londar) care se fabrică local. Chiar noi mergem cu un Logan și mai sunt și altele în familie. Mai sunt frecvente și alte mașini franțuzești ca Peugeot (modele mai vechi sau mai noi), Peugeot, de asemenea, are fabrică în Iran. În timpul picnicului, observ și o fată fără hijab și alte câteva cu vălul pus doar simbolic. Puștii cântă și dansează (inclusiv hore, la care fetele ating, inevitabil, băieții) pe melodii populare, pop, house sau mixte. Sunt disperați să se distreze, pentru ei e o ocazie rară. În Iran e o bunăstare relativă: deși salariul mediu e pe undeva pe la 300 de Euro ca la noi, prețurile sunt foarte accesibile. ”O singură persoană cu jobul ei hrănește 10 guri”, spune un văr de-al soțului, iar eu replic că în Românica ”o singură persoană muncește zi și noapte, de luni până duminică și nu se poate întreține nici pe ea însăși”. Restricțiile religioase (nu șomajul sau sărăcia) îi deranjează în special pe cei tineri (îmbrăcăminte, contacte, consum alcool etc.), așa că profită de orice ocazie ca să se distreze. Apropo de consum de alcool, foarte interesant, se produce o bere locală fără alcool, normal, cu extract de fructe. Un fel de Frutti Fresh cu aromă de bere. Sau bere cu aromă de Frutti Fresh. Iau o înghițitură și simt că-mi vine să vomit: gustul de hamei, cel de fructe, aromele artificiale și dioxidul de carbon se amestecă scârbos. Poate că asta e și intenția: să te saturi de bere. Așa că îmi iau un lapte bătut.



”ȘI-ALTĂ DATĂ, ȘI-ALTĂ DATĂ/ O S-O FACEM ȘI MAI, ȘI MAI LATĂ”

Apropo de alcool, am nevoie de puțin spirt pentru a curăța ”pufăitoarea” (țigara electronică pe care o folosesc alternativ cu cea obișnuită), așa că îl trimit pe bărbată-miu la farmacie să cumpere. La prima farmacie, se uită lung la el și-l întreabă: ”Nu cumva vreți să-l beți?”. Degeaba spune că e medic și arată și parafa, nimeni nu-l crede. La a doua farmacie la fel. Bărbată-miu renunță. În ultimă instanță, iau un pic de after-shave de la cumnat și curăț cu el ”pufăitoarea”. Când scot ”pufăitoarea” din after-shave, nici nu mai trebuie să trag din ea: miroase de la o poștă. Aromatherapy. O nouă super-aromă de propus fabricanților și comercianților de țigări electronice: (Fa) after-shave. Persistă timp de o săptămână.

Într-o seară aduce cumnatul o sticlă de vin. Vin cu alcool, roșu, demi-sec, franțuzesc, original, cumpărat la negru, cu 20 de Euro. ”Bun îi vinul ghiurghiuliu”... Aveți grijă de el, să nu vadă mama! Auăleu, da ei câți ani au? Nu știu, aici mamele supraveghează și ”băieții” de 50 de ani și peste să nu facă vreo prostie. Vreun păcat. Când mama sforăie de se cutremură pereții, hai să scoatem sticla. Trebuie s-o deschidem repede și să bem până se trezește mama: dacă se scoală să se ducă la toaletă? Încercăm cu briceagul, dar, se rupe. Apoi cu cuțitul. Se rupe și el. Apoi al doilea cuțit. Aceeași soartă blestemată. Vai de mine, mama o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva cu cuțitele. Cuțitele se rup rând pe rând, dar afurisita de sticlă opune rezistență. Deodată, o umbră amenințătoare planează asupra sticlei și a grămezii de cuțite rupte. Mama! Eram sigură că o să se trezească, legile lui Murphy, nu-i așa, iar sticla nu e nici măcar desfăcută. Mama se uită uluită la sticlă și la cimitirul de cuțite. Nu-i vine să creadă. Nici nouă. Ne ceartă și confiscă sticla. Nu se duce la poliție să ne pârască, dar e foarte supărată, am păcătuit. Pentru ea e un mare păcat. A doua zi, proceduri complicate de recuperare: zici că-i anchetă polițistă, Sherlock Holmes e mic copil. În cele din urmă, noaptea, apare cumnatul cu sticla de vin și pahare pentru fiecare. Evrika! Nu stăm să ciocnim, dacă se trezește mama? Așa că fiecare își ia paharul și caută un loc ascuns să-și consume băutura. Separat, fiecare pe riscul lui. ”Și-altă dată, și-altă dată/O s-o facem și mai, și mai lată!”.

Într-o altă seară ne trezim cu o sticlă mare de votcă Absolut, cu dop de vin pus deasupra și cu o chestie roșiatică, dar destul de tulbure în ea. Încerc să gust și-mi vine să scuip. Nu mă resemnez. Îmi spun rugăciunea și mai încerc să iau o gură. Am testat eu pe mine și lucruri mai tari. De exemplu, berea Frutti Fresh. Până la urmă, îmi dau seama: e un fel de vin foarte oțetit, acru de îți face gura pungă. De unde o mai fi apărut și ăsta și cum îl bem? Brusc, îmi vine o idee genială. Mi-am adus aminte de nașa: ea amestecă mereu vinul cu Cola, iar eu o cert că strică băutura. Poate că acum Cola va face minuni! Incredibil, cu Cola chiar poate fi băut. O treime vin și două treimi Cola. Mai târziu, aflu și sursa elixirului miraculos: chiar nepotul meu (un băiat de 20 de ani) a făcut vinul, acasă, după o rețetă de pe net. La cum merge netul aici, cât de disperat trebuie să fi fost sărmanul nepot ca să obțină rețeta! Și foarte probabil să fi fost primul pahar de alcool pentru el. Că doar n-o să-i dea cineva spirt la farmacie.

Apropo, nepotul care a preparat vinul acasă după rețeta de pe net, își ia inima-n dinți și ne cere și alte rețete de băuturi. E convins că noi știm foarte multe și că pregătim tot felul de băuturi acasă, la bloc, la București. Când aude că noi cumpărăm băutură de la magazin, nu-i vine să creadă. Ne pune să repetăm. Cum e posibil să se vândă așa ceva la magazin? După 4-5 zile, deja am uitat gustul berii, eu care beam bere aproape zilnic. Oare cum o fi o bere adevărată? Îmi vin în minte numai clișee din reclame, de tip ”gustul aspru și amărui”. Abia aștept să ajung acasă să-l redescopăr. Ce minunată și autentică o să mi se pară berea la pet!