Examen cu Big Brother. Vol. 2. VI. Regretele noastre: premii pentru genociduri și masacre. Regretele lor: 1-2 supraviețuitori.

Din sfert în sfert de oră, ca un odorizant setat să distribuie parfum la un anumit interval de timp, briza oceanului împrăștie în aer o mireasmă intensă de liliac pe care o percep numai eu, căci îmi este numai mie adresată. Mesajele planetei sunt personalizate și confidențiale. Împărtășești experiența ta de comunicare cu VJ doar dacă vrei. Cu părul lung, blond fâlfâind în vânt, Pira aduce pe plajă, la șezlonguri, o sticlă de ouzo tare, preparat chiar de ea. Deu se întinde comod pe șezlongul din lemn de pin, își umple un pahar de ouzo și ciocnește cu mine și cu Pira, zâmbind prietenos.

– Știi, Ile, când am ajuns noi, nu eram chiar primii exploratori, îmi mărturisește Deu. Mai locuiau cinci persoane la stația orbitală. Ei, primii veniți, ne-au povestit că planeta arăta inițial ca un creier gigantic, în plină activitate, cel puțin atunci când au sosit ei din spațiu cu nava cosmică. Îndată ce au ajuns, planeta a generat instantaneu atmosferă. Altfel, nu erau condiții de viață pentru ei, nu puteau respira.

– Formele de relief de acum practic nu există decât în percepția noastră, punctează Pira. Fiecare vede ce vrea și, totuși, ce trebuie. De fapt, nu doar vede, mă refer la toate simțurile și chiar la o experiență dincolo de ele.

– Dar atunci de ce percepem toți oceanul, plaja, casele și stația orbitală? întreb eu.

– Stația orbitală și casele sunt construite de noi, cu acordul planetei, răspunde Pira. Plaja și oceanul ăsta au fost create rapid de planetă pentru confortul psihic al nostru, al celor de aici. Nu putem să experimentăm în fiecare secundă alte forme de relief, altă atmosferă, alte mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și gustative. Am lua-o razna complet. Din rațiuni de redundanță, pentru securitatea noastră psihică, planeta a optat pentru ocean și plajă, în această zonă, lângă stație. Și, cel puțin în momentul în care vine cineva prima oară aici, planeta expune convențional oceanul și plaja. Ne menajează. Măcar la început!

– Foarte tare! VJ, până să vină ei, primii exploratori, cum te simțeai? Nu știu, vreau să te întreb... îți era urât, te plictiseai? îndrăznesc să întreb.

– Nu, îmi răspunde vocea dulce-ademenitoare de sirenă.

– Erai fericită?

– Da.

– Și, când au venit ei, primii exploratori, te-ai bucurat să trăiești experiențe noi, să cunoști ființe din alte lumi, să interacționezi cu ei? Ai fost mai fericită?

– Nu, Ile. Dimpotrivă.

– De ce?

– Mi-a fost milă de ei. Și încă îmi e. Aveau fețele întunecate (sub măștile zâmbitoare) și sufletul greu ca de plumb. Păreau nu atât imigranți, cât... străini care nu găseau niciun loc în care să se simtă acasă. M-am cutremurat de durere. Am încercat să comunic cu ei și să le alin rănile, dar... Rănile fizice mai pot fi vindecate, însă cele psihice niciodată complet. Îi ajut să se purifice și să suporte. Să reziste cât mai mult. Și nu-mi pare rău.

– Da, VJ, merci pentru tot! Uite, îți mulțumesc și în numele lui Promy, deși nu e politically correct să mă erijez în vocea altcuiva. Dar îl iubesc atât de mult pe Promy și mi-e așa de milă de el! Bine că măcar aici nu e Exopotamia, tărâmul absurdului și al eforturilor sterile, care a invadat Pământul.

– Ba da, Ile. E și aici.

– Cum așa?

– Ați adus-o voi.

În sfârșit, Promy se întoarce din ocean cu părul răvășit, umed (nu știu de ce, poate de transpirație, căci în ocean nu se udă nimic) și cu coafura deteriorată, dar obrajii îi ard. A făcut ceva efort fizic și, totuși, mersul îi e mai sigur, ținuta mai dreaptă și aruncă flăcări din priviri:

– Hei, am interpretat Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor pentru flaut și orchestră, dedicată lui Marsias. Și, incredibil, nu doar că am știut tot repertoriul și am dirijat, dar am avut o orchestră extraordinară: pe voi, cei dragi, iar publicul m-a aplaudat, spune Promy cu glas tremurător, aprins la față, privindu-ne cu ochi negri de jar.

– Ai văzut? Există speranță. În tine, în primul rând. Ești cel mai tare! Apoi, în al doilea rând, în cei din jurul tău. Nu mai ești singur cu toți Big Brotherii, suntem alături de tine. Iar acum, vezi, te iubește și publicul, îl încurajez eu, alintându-mă și luându-l de mână.

– Ei, sper că da. Cel puțin aici, pe VJ. Dar voi cânta simfonia și la festivalul alternativ pe care-l vom organiza cel târziu toamna viitoare, cu sau fără ajutorul lui Dio. Na, uite că îmi fac planuri. Și o să le pun în practică. Hm, am întrebat-o pe VJ, pentru că eram, ca întotdeauna, foarte îngrijorat și, personal, nu m-am priceput la asta niciodată, dacă știe să se apere. Și știți ce mi-a spus? Mi-a răspuns că da. Da, știe. Își transformă dușmanii în prieteni. Vai, ce cuvânt urât, ”dușman”! Ar trebui șters din dicționare. Îmi place la fel de mult ca și cuvântul ”lanțuri”. Și mie mi s-a aplicat eticheta asta de milioane de ori, ”dușmanul poporului” și al zeilor: Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești. Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. VJ s-a mai confruntat cu creaturi ostile și a procedat astfel: le-a făcut să se simtă prost, să le fie rușine pentru faptele și intențiile lor. Ea îi iubește pe toți, indiferent cum ar fi. Și a reușit să-i schimbe.  

Deu oftează (la fel de adânc ca Promy, de parcă se rupe ceva în el), se întunecă la față și lasă ochii căprui-verzui, umbriți de gene lungi, arcuite, în pământ. Buzele întredeschise i se mișcă în gol, fără a putea articula vreun cuvânt, venele de pe frunte i se umflă, iar tâmplele îi zvâcnesc. La un moment dat, izbucnește, înroșindu-se ca focul și ridicând pumnul:   

– VJ, te provoc să-l schimbi și pe nenorocitul ăla de Zeus care a exterminat oamenii, ne-a masacrat familia și l-a torturat pe tati în fața mea! Schimbă-l, VJ, dacă poți!

– Poate că o să-i pară rău, răspunde vocea susurătoare de sirenă.

– Nu, VJ, nici vorbă de asta, oftează Deu, închizând ochii și strângând puternic pleopele, dezgustat, cu chipul devastat de o deznădejde incurabilă. Nu-i pare rău decât că am supraviețuit. Eu și tati. Atât.   

Promy se face alb ca varul și se scurge încet pe nisip, fără să spună nimic. Deu lovește tare cu pumnul în masă, răsturnând paharele de ouzo, apoi își acoperă chipul cu mâinile. Pira se întunecă la față, își mușcă buzele și se retrage discret în casă. Tulburată, dar, în același timp hotărâtă să nu mă desprind de Promy, ridic un pahar ciobit, dau pe gât un ouzo și rămân așezată la masă. Deu tace și se leagănă îndelung cu șezlongul, ascultând parcă în transă scârțâitul profetic al scaunului. Un zgomot familiar, deranjant și extenuant, un zumzet intermitent și monoton pe care îl aude mereu și nu-l poate controla. Un geamăt reprimat care parcă, de veacuri, ar vrea să se transforme într-un urlet și nu reușește. Un sunet strident, ascuțit și dureros, dar slab și evanescent ca plânsetul înăbușit al ferăstrăului pe podurile din Paris.

Nu înțeleg. Nenorocitul ăsta de Zeus, unchiul meu, a făcut genocid, împreună cu mâna lui dreaptă, Hermes, verișorul meu, care i-a satisfăcut (de multe ori și propus) toate capriciile, toate fanteziile perverse și distructive, căci singur nu era capabil de nimic. L-a chinuit pe tati dement, oribil, barbar, mii de ani. Chiar și în fața mea. Nu s-a jenat. Dimpotrivă, se distra foarte bine. Nu îi pare rău decât că a supraviețuit tati. Și eu potopului. Singurul din milioane! Atunci când am urcat pe Elbrus, înainte de potop, nu știu cum a reușit săracu’ tati să se adune un pic ca să-mi vorbească, să mă avertizeze, să mă învețe ce e de făcut și să mă încurajeze, sincer, m-a surprins, în halul în care era. Se zvârcolea gol, în lanțuri, sufocat de piron, oasele strâmbate îi ieșeau din corp, iar ficatul zdrobit, rupt în bucăți, îi curgea afară.

Cu ajutorul lui tati (și al Mamei Temis, bunică-mea, care s-a târât în genunchi pentru mine în fața lui Zeus, cerșind îndurare ca să nu fiu trăsnit de mărețul și gloriosul ”stăpân”, asta după ce, cu chiu cu vai, supraviețuisem potopului), am reușit să mă salvez și, odată cu mine, civilizația umană. Unii salvează și creează, alții ucid și distrug. Până și acum, dacă ar putea, Zeus ar continua să ucidă și să distrugă. Nu s-a săturat să facă rău, nu-i mai ajunge. Când pune mâna pe tati, o ia de la capăt, ticălosul, abia așteaptă să-i sfârtece din nou trupul cu lanțuri, piroane, vulturi, fulgerașe și flegme mai corozive ca acidul sulfuric, până nu mai rămâne nimic din el sau... cel mult o legumă putrezită și storcită, cum zice tati. Iar Hermes are cea mai mare satisfacție când îl îneacă în bale pe tati (care-l trezesc și din comă, nu numai din leșin). Am văzut asta chiar vara trecută. Nu se mai satură!

Și cum l-a pedepsit tati pe nenorocitul ăsta de Zeus când a pus gheruța pe el? Cu palate, izvorașe de ambrozie și nectar, o armată de sclave androide și o planetă întreagă pe care s-o facă praf! Bineînțeles, doar pentru faptele de acum. Cele anterioare s-au prescris. La fel au fost recompensați și ticăloșii ăilalți de zei – cu Startarul! O închisoare de fițe de unde nimeni nu mai vroia să plece! Era să fac stop cardiac când am văzut-o. Și să-l reneg pe tati.

Uluitor! Tati continuă să mă uimească. Cât de curând, ticăloșii o să fie amnistiați sau chiar grațiați (cu cazierul șters), complet spălați de păcate și liberi să candideze și să falsifice noile alegeri. Și să dea vina pe tati pentru tot ce se întâmplă. Acum, precis a furat și alegerile, și revoluția. Așa-i trebuie gunoiului ăluia de trădător! Pot să mă țin la curent și să prezic și eu viitorul, de la milioane de ani lumină distanță, fără să fac o secundă de monitorizare. Ticăloșii o să rămână bine-mersi, mereu deasupra legii, intangibili.

Cum e posibil?! Nicio crimă politică nu ar trebui prescrisă, vinovații ar trebui condamnați juridic, nu doar moral. Sigur, nu cu aceleași metode, dar să le dai Startare și planete noi de distrus... ”Mai bine pedepsit pentru prea multă dragoste decât premiat pentru prea mult ură”, zice tati, da, așa e, însă nu e bine să se aplice acest principiu întotdeauna, acceptat ca atare, ca de la sine înțeles, sub pretextul că ”asta-i politica, ăsta-i sistemul”. De ce trebuie condamnați mereu cei care fac fapte bune și premiați ticăloșii? Eu m-am săturat.

Iar acum tati amenajează o zonă turistică într-un loc unde ar fi trebuit să fie un memorial al durerii. Și, presupunând prin absurd că s-ar face memorialul lângă Startar, cum ar fi el: un fel de ”Castel de al lui Dracula”, că tot e Ile aici, la care să se meargă în pelerinaj ca la un megaparc de distracții, cu superoferte? Eventual, direct din Startar, cu sacoșica și pungile de cadou de la shopping în brațe, să se ducă să viziteze locul unde au fost torturați Mene și tati. E indecent și revoltător. Tati, asta e celebra ta sete de justiție? Și, culmea ironiei, Mama Temis, bunică-mea, e zeița justiției!

Poate că totuși o să fie memorialul într-un loc separat de Startar, iar copiii o să-l viziteze cu școala. Cine? Copiii noștri care au fost decimați? Sau copiii pe care intenționăm să-i facem pentru a le da șansa de a ajunge și ei într-un asemenea loc cu perspective educaționale și recreaționale optime? Acum, presupunând prin absurd că o să vină niște copii cu școala, cel mai probabil nu o să arunce vreo privire în jur, n-o să pună nicio întrebare, ci o să stea să se joace pe tabletă sau pe telefon. Nu o să întrebe nici măcar de ce au fost Mene și tati atât de tâmpiți încât să petreacă mii și mii de ani la pușcărie. Nu o să înțeleagă nimic. Nici că tableta sau iPhone-ul lor i se datorează lui tati.

Deu își descoperă fața congestionată, schimonosită de oroare, își ridică ochii din pământ și se pregătește să vorbească. Își adună forțele ca să articuleze cuvintele cât mai fluent și mai tranșant, luptându-se în același timp să-și învingă repulsia. Într-un sfârșit, rostește cu emoție și întreruperi, dar tare și apăsat, țintindu-l cu privirea pe Promy:  

– Tati, ca să nu zici că nu spun ce-am de spus, o să te întreb când aveți de gând să... să luați măsuri. A-a-dică... să-i aduceți în Tartar pe toți vinovații... toți, fără să se prescrie nimic, să faceți un memorial al Holocaustului într-un loc decent, nu lângă sau în Startar! Doar nu vrei să vină de la shopping cu pungile pline și să le curgă iaurturile cu Bifidus la promoție peste lanțurile și piroanele voastre!

Promy rămâne pe nisipul sticlos și se uită o vreme pierdut, în tăcere, la cerul înalt, ca o petală imensă de cactus de pe Gliese de un albastru neverosimil. Un albastru luminos, intens, ireal. Un albastru imposibil. Un albastru sfâșietor și revoltător. Promy tresare și se contorsionează. Involuntar, se strânge ca un fetus în placentă și-și duce mâna la gură, presându-și buzele cu putere, strivindu-le, de parcă ar vrea să-și înăbușe un țipăt. Apoi, face eforturi titanice să preia controlul asupra corpului său, își ia mâna de la gură și se întinde pe nisip, trosnindu-și oasele. La un moment dat, simte un fir de nisip zgrunțuros, rămas pe buze și-l mestecă absent.

Nu are niciun gust. Parcă mi-a intrat în corp o bucată de sticlă care îmi va perfora intestinele cât de curând. Nisipul argintiu scânteiază halucinant, profetic. O strălucire metalică, rece, tăioasă. Lumina dureros de vie a morții. Anticiparea sfârșitului... sfârșiturilor apocaliptice pe care le știu dintotdeauna. God created bound. Natural born bound. Albastrul imposibil, străin și indiferent al cerului mi se pare nedrept. Mă doare. Am fost și eu cândva o floare albastră de cactus, dar ”stăpânii” m-au udat cu balele lor până m-au înecat, apoi mi-au smuls spinii și petalele, una câte una, până am ajuns un ciot gol, murdar și strâmb. Sunt obișnuit să fiu profanat la nesfârșit. Urletul lui Marsias face să sară cristalele Swarovski din candelabre în sala de concerte, însă eu, bântuit de fantomele amintirilor despre viitor, chinuit de o frustrare atroce, milenară, fără răspuns, încă strâng din dinți și tac.

Îmi bag singur pumnul în gură, în fața ta, Deu, îndesându-l spasmodic, fără milă, până la sufocare. Ce să-ți mai spun? Nu vreau să mă auzi urlând. M-ai văzut în cele mai ingrate ipostaze și-o să mă mai vezi. Nu s-a terminat. M-am născut o legumă mutantă de 40 de kile, o legumă putrezită și storcită, stropită generos cu flegmele zeilor. Bravo, scumpi și dragi ”stăpâni”! Mi-am dorit întotdeauna cu disperare să gândesc, să vorbesc și să acționez liber, dar voi mi-ați pus pumnul în gură mereu. Acum ați reușit performanța incredibilă de a mă face să mi-l îndes singur pe gură până mi-l înghit complet, împreună cu urletele mele Ia uitați-vă, titanul ăla băgăcios își bagă el însuși pumnul în gură. Distractiv, logic, nu? Oricum, sunt obosit, nu mai am putere să urlu și nimic de zis în afară de ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” sau ”barzăcopilviezure”. Miliarde de cioburi din presse-papier mă împroașcă și îmi intră în carnea sufletului, străpungând-o la nesfârșit, până nu mai simt nimic. În afară de silă.

Promy scuipă firul de nisip, își mișcă buzele în gol o vreme, ezitând să răspundă și, în același timp, adunându-și puterile pentru a se replia. Într-un târziu, vorbește încet, cu o voce dintr-o altă lume, continuând să privească cerul înalt și străin, injust de albastru:

– Da, scumpule, o să... o să fac tot ce-ai spus cât de curând. Sunt cu totul de acord. Nu vreau să zici că fug de tine sau de mine însumi. O să amenajez un memorial într-un loc decent, nu lângă Startar. Jur pe noua Constituție democrat-liberală (care, în sfârșit, e gata, uite, avem un punct de pornire), pe ce vrei tu. Trebuie să ai încredere în mine. Iar Startarul, deși ne-a lăsat o gaură neagră în buget, a dat rezultate. Privește, te rog, în contextul alegerilor: Chiron, candidat la funcția supremă, avea nevoie de rezultate, de finalizarea anchetei, de un gest de clemență pentru zei și... de virtuali competitori, așa era democratic. Iar eu i-am convins pe zei să rămână la pușcărie prin oferta ”Startar”, altfel s-ar fi bătut pe un nou telefon sau o nouă tabletă cu muritorii, la Black Friday, la hypermarket. După alegeri, treaba s-a schimbat. Oricum, nu cred că vroiai să devin taliban, după ce m-am chinuit mii de ani tocmai ca să nu mă fac zeu.  

– Bine, tati, dar când vor fi arestați adevărații vinovați? spune Deu pe un ton ridicat, încins la față, tremurând de furie și aruncând săgeți de foc din priviri spre Promy.

Promy rămâne întins pe nisip, dar îi înfruntă privirea lui Deu și răspunde ceva mai tare, pe un ton voit sec, de parcă ar citi ingredientele de pe o cutie de salată de ton care nu-i trezește niciun interes:

– Păi, dragul meu, Apollo și Caliope vor fi arestați cât de curând. Pe Știi Tu Cine și Madame Hera o să-i mănânce poate Bebe, cum l-a înghițit vara trecută pe nenea Cronos, chiar dacă antropofagia nu mai e constituțională. O execuție ilegală, nu și imorală. Păcat de planeta SPP1001 unde sunt exilați sărmanii, nu-i așa? Dreptul la viață al unei planete e mai important decât dreptul la viață al unei persoane, nu? Mai târziu ar putea fi prea târziu. Ăștia o fac praf cât ai clipi. Cum au procedat și cu Pământul. De fapt, dacă sunt transformați în trifoi cu patru foi, atunci nu mai e nici antropofagie, ci fitofagie care e perfect legală, cu unele excepții. Doar ticăloșii ăștia nu sunt etnobotanice sau alte ierburi. Iar Bebe va solicita din timp un formular corespunzător. Însă, stai puțin, Deu, dacă fitofagia e permisă, titanii pot fi consumați mai departe, căci sunt legume. Restul? Ceilalți o să rămână în Tartar cu condamnări penale definitive. ASAP. I’m doing my best.  

– Tati, lasă vrăjeala! Când?! strigă Deucalion.

E aprins la față, sudoarea i se scurge în valuri pe frunte și obraji, ochii îi ard, mâinile îi tresaltă febril, corpul i se convulsionează. Masa trepidează, un vânt sălbatic, amețitor, de deșert răscolește furios nisipul purpuriu, orbindu-ne și sufocându-ne, iar oceanul clocotește. Îmi stă pe limbă să-i spun lui Deucalion: ”Când?! Când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet”, dar, din fericire, strâng din dinți și reușesc să mă abțin.

Am aşteptat și noi în România, timp de 22 de ani, ”Legea lustraţiei”, în speranţa unei purificări a societăţii româneşti şi a revirimentului moral al clasei politice. Ce dacă? Mai bine mai târziu decât niciodată, am zis eu. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, mai înainte, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. Nu se lustrau candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu puteau fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservau dreptul la candidatură.

Pe lista lustrabililor intrau, surprinzător, cel puțin într-o primă fază, Ungureanu și Boc (foști lideri UTC) sau Monica Macovei (procuror în anii comunismului). Poate și șoimii patriei. Puțin aplicabilă și, oricum, tardivă, ”legea lustrației” a fost doar un simbol palid al desprinderii de comunism și al condamnării sale. Se vede treaba că Promy are din nou dreptate (nu și drepturi): mai târziu e prea târziu, și, oricum, ”rinocerii” au rămas. Iar în Olimp, dacă s-ar da o lege a lustrației, primul lustrat ar fi însuși Promy, fie și pentru distrugerea planetei Krypton a lui Superman.

Recent, m-au surprins (era să zic șocat, dar, din păcate, ne-am obișnuit și ne așteptăm la orice) iar performanțele politicienilor români de a se sustrage justiției asemenea zeilor olimpieni. În preajma Crăciunului, Moș Spurcăciun de la USL ne-a adus un cadou inspirat: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa sărbătorisem aproape un sfert de secol de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție.

Într-o manieră conspirativă demnă de Madame Hera, Brutus sau Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit într-o noapte, târziu, sub bagheta magică a lui Zgonea, pentru a dezbate unele amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statusul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) deveneau intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”! Nu știu de ce, de fiecare dată când descoperă o instituție cât de cât funcțională în România (și asta e ceva cu totul special care ar trebui încurajat și promovat... rara avis), clasa politică se înverșunează să o facă praf: nu e vorba doar de DNA sau ANI, ci și de propunerea de comasare a muzeelor Antipa, Muzeul Țăranului din România (MȚR) și Muzeul Satului.  

Conspiratorul-șef, Valeriu Zgonea, e un personaj autentic și original, unic și inegalabil: nu doar Președintele Camerei Deputaților, ci și un fel de consultant de imagine și lifestyle al mai puțin conformistului său coleg, Remus Cernea, pe care l-a apostrofat în repetate rânduri că nu avea cămașă și cravată. Era cât pe-aci să suspende ședințele din acest motiv. Surprinzător, Zgonea e mare fan Pink Floyd, încă din adolescență. Urăște așa de mult Zidurile încât a distrus simbolic, împreună cu Roger Waters, Zidul din jurul Casei Poporului. Când a făcut-o (cu mult zel patriotic și ”mânie proletară”, de altfel), interesant, Zgonea nu purta cravată. Atunci de ce a organizat pe ascuns ședințe noaptea în Parlament pentru a ridica Zidul inexpugnabil al imunității absolute a politicienilor? Ce dovadă mai bună de deschidere și transparență? Să-i cerem să-și dea demisia? Dacă nu pentru modificările aduse noului Cod Penal și stilul în care a operat, măcar pentru că nu avea cravată când a dărâmat Zidul împreună cu Roger Waters.

Pe ansamblu, reacțiile politicienilor au fost, ca întotdeauna, prompte și responsabile (bâlbâieli, minciuni, jigniri și insulte), iar mediatizarea – onestă și echilibrată: Antenuțele nu au observat nimic deși au fost scuipate chiar caravanele lor, TVR și România TV aveau cu totul alte griji, iar Realitatea – din gafă în gafă, reușind însă performanța incredibilă de a nu mai omorî niciun protestatar... deocamdată. Căcărău Antenescu s-a bâlbâit întâi că nu știa de noul Cod Penal și de întâlnirea conspirativă din Parlament, apoi că da, e de acord, apoi că nu, nu e (integral, cel puțin). Iar Ponta, veverița Scrat Copy-Paste, a continuat seria dezastrelor din ”Epoca de gheață”, surâzător, calm și relaxat ca de obicei, atenționându-i pe cei care l-au tras de urechi pe bună dreptate (Ambasada SUA, Ambasada Olandei, Ambasada Marii Britanii, Comisia Europeană, Comisarul European pentru Justiție, Viviane Reding, ambasadorul american la OSCE, chiar și socialiștii europeni ai lui Ponta însuși, prin Hannes Swoboda etc.) să nu se mai bage și să-i blocheze drumul lui Scrat spre ghinda de aur (otrăvită, oricum, de cianURĂ).

Chiar așa! Ce vă băgați? Cum vă permiteți? De ce vă luați în gură cu mine? Ce vreți? Ce mai vreți? Ce vă pasă vouă? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să vă obișnuiți. Să nu uităm însă ce zicea Descartes, fan declarat al Antenuțelor: ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la TV”.

Până la urmă, din cauza băgăcioșilor externi și interni, lădabila inițiativă a politicienilor români nu s-a fructificat. Deocamdată. Aș vrea să mai spun ceva, însă mi-e milă de Promy și de Deu. Aș da orice să pot urla eu în locul lui sau al lui Deu, dar, oricum, orice aș zice, chiar dacă aș zbiera săptăluni în șir, cuvintele și țipetele mele ar dispărea înghițite de deșertul Exopotamiei ori de tăcerea Zidului. Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Mi se încețoșează privirea, tremur de furie și-mi vine să vomit. Îmi arunc ”pufăitoarea” și aprind o țigară normală (Vogue Arome mentolată), apoi încep să râcâi încet, sistematic foița subțire de aluminiu de pe o folie de Nurofen consumată. Răvășit, palid ca un cadavru, Promy își apasă, în continuare, buzele cu palma, străduindu-se să-și reprime un țipăt ori un oftat. Deu ridică un pahar ciobit de pe jos, din nisip, își toarnă ouzo și-l dă pe gât, repede, fără să clipească, cu aceeași grimasă de dezgust și dezndejde incurabilă întipărită pe față.

Deodată, Deu simte ceva diferit în aer, nările i se dilată, inspiră adânc de câteva ori la rând pentru a-și verifica percepțiile, apoi se lansează într-un nou atac:  

– Tati, ce-ai mai făcut? E legal? Ai autorizație? Iar te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu te poți abține? Nu te-ai mai învățat minte?

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcanioconioză. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ultimele cuvinte din limba dacă. Cuvinte magice. Dacă le repeți, vezi lucrurile altfel. Ba chiar le... miroși diferit. Ia încearcă, Deu! Surprinzător, dacii și romanii sunt strămoșii lui Ile, nu Dracula, știai? Da’ ce, nu-ți place mirosul autentic de ocean? Mă arestezi?

– Păi, cam așa ar trebui. Pe bune, atragi atenția, tati, plus că ai generat un precedent. Nu e responsabil să acționăm astfel, de-asta am creat o serie de formalități care trebuie îndeplinite. Nu pot să las pe oricine să facă orice aici, pe planeta mea.

– Oricine?! Orice?! Planeta ta?! Am îmbunătățit calitatea aerului, Deu! E mai natural. Și respiri mai bine.

– Hm, oricum, e foarte bizar: înainte erau mirosuri personalizate, acum e unul unic pe care îl simte toată lumea.

– Un miros adevărat de ocean. Care îi place lui VJ, din moment ce-l păstrează. Poate vrea ca noi să simțim împreună același miros natural creat de mine.

– Natural creat de tine?! Asta-i ca-n reclamele la iaurturi. De fapt, nu mă interesează. Tati, nu ai voie să faci nimic fără aprobare. Nici să te joci cu găletușa în nisip.

– Cât durează până îmi eliberezi o adeverință ca să trag patru linii... cu grebla în nisip?

– Habar n-am, tati, dar tu știi să aștepți.

Deu mai inhalează o dată mirosul autentic de ocean, briza naturală... creată de Promy, bea o gură de ouzo și chicotește. Promy se ridică în fund și-și scutură nisipul sticlos din păr. Eu reușesc să finalizez dezlipirea foiței de aluminiu de pe folia de Nurofen.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, intervin eu, într-un ultim elan consolator. Și uitați ce am realizat! ridic eu folia de Nurofen, acum perfect străvezie, ca s-o vadă și ei. Nu, nu sunt doar anxioasă și angoasată, am vrut să ilustrez conceptul de ”transparență”. Scuze, sunt obosită, foarte răcită, la PMS și posedată din nou de Bush Jr. Sau poate am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Și am avut iar coșmarul ăla hollywoodian cu stăpânul Chiron din care a rămas doar omul și a dispărut calul. Se prostise de la politică. Și acum mă trec fiori!

– Taci, Ile! sare Promy. Taci and don’t touch. Din mine o să rămână doar un ciob de oglindă (fie și ecran-oglindă cu touch... scream) sau un ciob de presse-papier. Ah, iubesc transparența! Sunt dottore El-Gol. Deu, crezi că stau s-aștept aprobare de la tine pentru a trage patru linii cu grebla în nisip? Îi vine lui Ile numărul de dosar de la Parchet până atunci.

– Perfect, mai mult ca perfect, cum spui tu, tati, ai răbdare, o să sărbătorim momentul când va veni, zice Deu ceva mai vesel, dându-i lui Promy un ghiont în joacă. A, și văd că nu te-ai limitat la peisaj, ai introdus și faună: peștișori și o caracatiță.

– Nu, Deu, ultima e mafia din universități, întreab-o pe Ile dacă nu mă crezi. Se pricepe la caracatițe.

– Uite, tati, de data asta o să mă fac că nu văd, cu condiția să pescuiești acum peștișorii și caracatița, să pregătești un grătărel și să mănânci cu noi.

– Imediat, dragul meu! Ile e chiar disperată după caracatiță la grătar. E mare devoratoare de caracatițe. Știți, mă gândeam și eu așa, ce-ar fi să las salvarea lumii lui Superman, Spiderman sau Batman și să mă limitez la caracatițe? Astea dau șpagă bună. Dar vroiam să te mai întreb ceva, Deu. Mă lași să construiesc un mall? Haideți să facem un mall! Ar fi senzațional, nici nu știți ce pierdeți! VJ, ești singura planetă fără mall, n-am mai văzut așa ceva. Dacă aș fi în locul tău, aș muri de rușine. Cum să mă simt aici acasă dacă nu e niciun mall?

– De ce, tati? Vrei să cumperi Pampers pentru verișorul meu, Bebe junior, care se va naște curând? Uau, întotdeauna mi-am dorit un verișor jumătate titan, jumătate chinez! Mă bucur așa de mult că vine pe lume că sunt în stare să-l alăptez, titanii sunt născuți baby-sitteri. Și să-l învăț pe Bebe cel mic jocul: ”Suflă-l pe tati să-i vedem moaca!” De Harry Potter, bacterie probiotică sau fără față? Ia să verificăm chiar acum. Sau poate ți s-au terminat proviziile de Maretti ori vrei să-ți iei un tricou nou, alb, de firmă, cum porți tu în ultima vreme? Nu, tati, nu te las să faci niciun mall. Dar sper să te descurci și fără. Tu ești un supraviețuitor.

– Nu-i nimic, nu mă dau bătut, un titan nu renunță niciodată, nu? Îmi comand Maretti online prin ofertă Zumzi și curier Cargus. Ile a mai apelat la Cargus cu succesuri. Dacă am noroc, plătesc o taxă de transport nu mai mare ca gaura din buget pentru Startar și-l voi primi în maxim două mii de ani. Dar, știi ce, Deu? M-am mai gândit și am ajuns la o concluzie. Mai bine mă arestezi tu înainte să apuc să mă întorc în Olimp. Uite, nu prea am bani, dar pot să-ți dau șpagă un iPhone 11! Dacă vrei, renunț la rest, de dragul tău. Știai că în România, unde e tot o ”democrație originală” ca la noi în Olimp, mai nou se dă rest la șpăgile electorale?

– Uau, ce idee bună! La fel de tare ca Startarul! Nu, tati, lasă iPhone-ul, n-am să-ți dau rest la un iPhone 11. E inestimabil, nu? Și telefon iPhone 11 am deja. Un singur lucru vreau de la tine, tati: Maretti cu pizza. Vreau să am și eu orgasme ca tine.

– Nu, Deu, nu dau șpagă Maretti și nu împart Maretti cu nimeni. Am și eu demnitatea mea. Nu știai că eu am principii?

Deu râde tare, sonor, nestăvilit. Promy îi dă și el un ghiont, îl ciufulește și-l bate ușor pe spate. Fii-su vrea să-i pună mâna în păr, dar își aduce aminte, brusc, de coafură și se oprește la timp. Își privește tatăl cu ochii lui mari, căprui-verzui, cu gene lungi și arcuite ca ale lui Promy, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi, și îl îmbrățișează strâns, cu toată forța lui titanică, gata să-l sfărâme și să-i transforme oasele în praf de stele.

Examen cu Big Brother (45): Casa de copii ”Pământ” este acasă

O ședință obișnuită... Chiron se uită complet transpus la ”Suleyman Magnificul”, Ile ascultă muzică pe iPhone 7, Her mă bârfește de zor la toaletă, Don Quijote și Jill s-au plictisit și au plecat la plimbare cu Pegas și Rocinante, Bebe lansează vânturi cu arome de parfumuri franțuzești și patinează pe gresia lucioasă, Atlas doarme, Mene hackerește, Alex citește știrile pe tabletă, eu crănțăn bruschette și confecționez fustițe de balerine din pungile de Maretti cu pizza. Așezat la masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide, pe care sunt disponibile, din păcate, numai cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her (nici urmă de votcă sau de vin ca pe vremuri, dar n-oi fi nostalgic?), număr minutele și secundele până când se va încheia episodul și voi vorbi cu Chiron. Sper să nu-mi pierd tocmai acum răbdarea titanică.

Aștept respectuos, civilizat și, când, în sfârșit, se termină episodul, dau un pumn zdravăn în masă (elegant și subtil, logic, nu?), mai exact în placa de deasupra, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo. Să vedem dacă le-am atras atenția. Apoi, îmi îndrept spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, trosnindu-mi oasele amorțite, mă ridic încet în picioare, îmi suflu cu putere bretonul, zâmbesc (mai mult sau mai puțin forțat, sper că n-am iar un ”smiling face” din ăla cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut) și mă adresez publicului pe un ton voit jucăuș, ușor provocator:

– Cred că a venit momentul ca Atena să mă salveze.

Surprinzător, reacția e imediată: Bebe alunecă pe gresie, cade și se izbește de masă, Chiron se îneacă și e gata să scape paharul de nectar din mână, Mene rămâne cu gura căscată, Alex ridică ochii din tabletă și aruncă o privire ironic-sfredelitoare în jur, iar Ile se topește și se scurge de pe canapea drept sub masă.

– Instalez acum un scut mic energetic ca să vorbim fără să știe nimeni.

Așadar, stimulat de feedbackul prompt și rapid primit deja, mă apuc de treabă. Instalez iute scutul energetic (funcțional exclusiv în sala tronului), apoi îmi suflu bretonul vijelios și le spun tuturor celor prezenți tare, dar răscolit de emoție, privindu-i cu ochi de foc și cu obrajii în flăcări:

– Probabil ziceți că e o idee la fel de nebunească precum Startarul sau chiar mai rău, care s-ar putea să ne coste nu doar o gaură în buget, ci și rezultatele revoluției și ale reformei abia începute, cu atâta trudă și atâta sânge vărsat. E criză și am spus că vom face economie... la sânge. Dar eu îmi asum riscuri. Sunt obișnuit, la fel ca voi, cu misiunile imposibile. Și cred că merită, se vor vedea rezultate. Să vă dau câteva detalii, relevante, consider eu, mai înainte: Atena mi-a împărtășit singură secretul funcției de metamorfozare a coifului ei, apoi, m-a chemat în Tartar și mi-a cerut iertare. Probabil că e momentul să se implice mai mult. Dacă o va face, își va (re)câștiga măcar o parte din încrederea noastră, își va spăla păcatele și va demonstra că e dispusă să participe la procesul de schimbare a Olimpului. Să batem fierul cât e cald. Mai târziu e prea târziu. Vom aranja ca ea și Hermes să evadeze. Vom crea, pur și simplu, oportunitatea. Vom arăta cu toții, în timpul unei ședințe obișnuite, cât de atenți și preocupați de soarta Olimpului suntem: Atlas va dormi sau se va juca pe consolă, Her va sta încuiat la budă, tu, Chiron, te vei uita la ”Suleyman Magnificul” sau la altă telenovelă, Bebe va moțăi, eu voi ronțăi bruschette și voi confecționa fustițe de balerine din pungile de Maretti, iar restul vor fi plecați. Motivantă imagine, logic, nu? Bebe și cu mine vom slăbi scuturile energetice suficient ca Atena și Hermes să treacă de ele. În fiecare seară, la șapte jumate, Atena le verfică pentru a profita de o eventuală ocazie, a creat și costume speciale de protecție pentru a răzbate prin ele. Actualmente, scuturile sunt foarte puternice și nu pot fi depășite nici cu costumele ei, însă, dacă le reducem intensitatea, vor reuși să le spargă. Vor ieși probabil direct, pe sus, dând o gaură în Zidul infernului, nu, nu una mare, disperată și informă ca a ta, Bebe, ci una micuță, elegantă, perfect sferică, formată grație razelor laser aruncate din ochii ei albaștri de safir. Vor zbura întâi la palat (unde vom rămâne doar Chiron, Bebe și cu mine) și ne vor lua prizonieri. Noi ne vom preface complet surprinși, incapabili de a reacționa. Aparent vom ceda ca să fie ei convinși că au câștigat. Apoi, Hermes îi va da Atenei ceva urgent de făcut: de exemplu, să instaleze, la rândul ei, scuturi energetice sau să analizeze datele din computerul/telefonul tău, Chiron, ca să-i distragă atenția și să mă ducă pe mine pe Elbrus, Tartar sau unde-o vrea el. La un moment dat, Atena va observa că am dispărut împreună cu Hermes. Dacă nu, te rog să-i aduci aminte tu, Chiron, îngrijorat, că Hermes m-a luat cu el. Dacă nu o interesează sau nu vrea să se implice mai mult, veți interveni voi, eventual îi chemați în ajutor pe ceilalți, începând cu Her (de la budă). Dacă îi va păsa și va decide să acționeze, îi puteți recomanda să se uite în telefonul meu sau într-ale voastre: va putea urmări totul live și va găsi, totodată, contacte în agendă: de la Deu (care vă poate teleporta unde e nevoie), Her, Pegas până la Ile, Jill, Thalia, Io, Don Quijote, Alex și Rocinante. Pe Mi Ko și Bebe mic îi voi teleporta pe Gliese, pentru orice eventualitate, să fie în siguranță. Când mă va vedea iar în lanțuri, sfârtecat și scuipat de ticălosul de Hermes, Atena nu va mai suporta să fiu tratat astfel și mă va elibera. Mi-a mărturisit că, dacă se va mai atinge de mine Hermes, îl va storci pur și simplu. Să vedem. Sper că Atena va lua, într-adevăr, atitudine, i se va opune lui Hermes și-l va învinge. Va tranșa problemele direct cu el. Hermes e un laș. Nu poate să lupte decât cu nimfe bete, copii în cărucior și titani în lanțuri. Voi, la fel ca Deu și Her, veți monitoriza discret ce se întâmplă și veți interveni (cu sau fără formular) numai dacă va fi necesar. Eu sper ca Atena să se descurce singură. Sunt dispus să mă sacrific, să mai ajung o dată pe Elbrus, deși am obosit de showul ăsta și am oroare, dacă există șansa ca Atena să mă salveze.

Chiron se scarpină o vreme în barba lui albă și pufoasă de Moș Crăciun, apoi își îndreaptă ochii săi căprui, blânzi și luminoși, spre mine și vorbește rar și calm, cu vocea lui caldă și profundă:

– M-ai lăsat cu gura căscată, Prometeu. E sublim. În stilul tău unic și original, autentic și inegalabil. Dar, în toată această poveste, e o persoană... o zeiță care trebuie să facă ceva și pe care nu prea ne putem baza, având în vedere antecedentele. Nu că e zeiță, eu nu fac discriminare, putea să fie și o musculiță de-a ta, Drosophila Melanogaster. Știu că ții la ea și vă leagă multe lucruri. Știu cât îți dorești ca tocmai ea să arate că s-a schimbat.

– Chiron, dacă ea s-a schimbat, și Olimpul se va schimba. E o ocazie să arate cât îi pare de rău și să demonstreze practic asta, așa cum face și Hefaistos cu ”Memorialul Holocaustului”. Când Atena mă va salva pe mine, se va salva pe ea însăși. Și întreg Olimpul. Toate sunt interconectate. Trebuie să mă târăsc în genunchi în fața ta ca să obțin aprobare? Nu avem, de fapt, nimic de pierdut. E un pariu pascalian. Dacă vom reuși, și eu, și ea, și Olimpul vom fi salvați. Dacă vom pierde, nu vom pierde nimic. Oricum, totul va fi monitorizat permanent și în detaliu. Dacă nu va ieși ce ne-am dorit de data asta, nu-i nimic, vom aștepta următoarea ocazie. Eu am răbdare. Titanii știu să aștepte.

Îmi suflu bretonul furtunos. Desigur, adică probabil că ochii mei mari, negri, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, îmi strălucesc ca niște supernove. Deodată, îmi aduc aminte de Mene și mă întunec la chip. Îmi trag bretonul pe față ca să mă ascund și, totodată, să meditez. Mene va trăi, vorba vine ”va trăi”, va experimenta foarte direct tot ce mi se întâmplă mie. Ar putea face al 1001-lea infarct, la fel ca mine, din care să nu-și mai revină niciodată. Și are un copil mic acasă care-l așteaptă seara la băiță și apoi la masă, să-i dea piureul de pere și banane. Nu vreau ca Mene să mai întârzie mii de ani la cină până se va strica ambrozia ori la băiță până când spuma valurilor va deveni spuma balelor, nici ca Bebe mic să învețe animalele sau legumele din albumul de poze de familie. Care dintre legume e tati, care e nenea Prometeu și nenea Atlas, care verișorul meu, Deucalion? Iar Mene, să fim sinceri, nu o cunoaște prea bine personal pe Atena, ca mine, ea nici nu exista când el a fost premiat cu o vacanță eternă în Tartar. Oricum, de când Mene a început o nouă viață, Atena nu i-a oferit suficiente motive de încredere: nu numai că a transformat-o pe Ile într-o omiduță și a încercat să o storcească, dar a ținut-o dintr-o lovitură de stat într-alta, cu avânt revoluționar și sfântă indignare patriotică.

– Mene, tu ce zici? îl întreb cu glas întretăiat, ascunzându-mă, în continuare, sub breton.

Chiar dacă pare acum mai înalt și mai solid decât mine, cu fața lui creolă strălucind de bronz și sănătate, Mene nu-și poate ascunde tremuratul. Se încruntă, se uită în jos și se scarpină un timp meditativ în barba scurtă și țepoasă, șaten-roșcată. Apoi, își îndreaptă ținuta, își ridică privirea, mă țintește cu ochii săi arzători și rostește cu înflăcărare:

– Frățioare, nu sunt un fan declarat al Atenei ca tine, știu că voi simți fizic și psihic absolut tot ce ți se întâmplă ție, dar cred că înțeleg ceva din ce intenționezi să faci... mai exact din ce vrei să o stimulezi pe ea să facă. Vrei să-i dai focul sacru și ei? Foarte bine. Eu unul am promis că o să ”mă joc de-a Promy” și o să duc o scânteie din focul tău sacru mai departe, indiferent ce se va petrece. Poți să te bazezi pe mine. Sper să supraviețuim amândoi și de data asta. Dacă nu, o să ne cânte Dio o manea cathartică în versuri albe, iar Ile o să ne scrie o poezie, o să ne aprindă o lumânare și o să ne aducă un ghiveci de cactus albastru ca ochii prietenei tale, Atena. Unde? La groapa de gunoi, groapa comună unde vom fi îngropați de vii.

– Bravo, Mene, ai început și tu să ai fantezii tanatice ca mine și ca Ile. Îți faci iluzii că scăpăm, în sfârșit, de data asta? Ile, ce părere ai?

Nici nu o văd. S-a scurs cu totul sub masă. Acum încearcă să se ridice, dar se izbește cu capul de placa în formă de scoică. În cele din urmă, reușește să iasă de sub masă și să se așeze pe canapea, cuprinsă parcă de friguri. Dă pe gât o sticlă o sticlă întreagă de apă plată cu lămâie, apoi se adună un pic și-mi răspunde cu glas tremurător:

– Mi se pare frumos. Frumos ca o floare albastră de cactus de pe Gliese... frumos ca tine. Știu că Antenuța... ă, Atena, are multe merite, dar și păcate, că sentimentele tale sunt împărțite, că mai ții totuși la ea și ai vrut mereu ca ea să fie altfel. Mi-e milă de ea, însă și de tine și de Mene. Dacă mai trebuie să mă storcească o dată pentru tine și democrație, fie și asta, îmi asum riscul. Nu o să recit ”moare regina Cleopatra”, nici ”moare Kim Jong Ile”, nu mă mai dau în spectacol. Mai mult e prea mult.

– Sper că nu ești geloasă, Doamna!

– Fii atent, nu știu cât sunt de geloasă, am încredere în tine, dar, pentru că mi-ai zis așa, dacă o să supraviețuiesc și o să supraviețuiești și tu, Promy, te omor! Te decapitez!

– Uau, apropo de fantezii tanatice, mai am un pic și devin fan al decapitării, capul, oricum, nu e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, Statul Islamic când va afla, nu se uită pe pagina de Facebook a lui Kim Kardashian, altminteri un hobbit photoshopat? În prezent, telfie-ul e la modă, nu selfie-ul. Ah, ce-aș fi vrut să-mi spună și mie cineva o vorbă bună, adică să mă facă hobbit, măcar în acest moment, înainte să mă sacrific din nou! Și nici nu mă mai interesează doar să supraviețuiesc, acum vreau să trăiesc. Bebe?

Bebe și-a mai revenit, cred, din șoc, s-a ridicat și și-a reluat locul de lângă masă. Nările îi freamătă. Mă privește cu ochii săi căprui, de culoarea cafelei cu lapte, surprinzător de calzi și de blânzi, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi (să nu uit, a plâns pentru mine de mai multe ori la rând și m-a trezit la viață cu lacrimile lui tămăduitoare, încă nu mi-e clar, să-l blestem sau să-l binecuvântez?):

– Prometeu, ești un hobbit! Cu sau fără Photoshop. Sper că ți-au dat lacrimile de bucurie, adaugă el înduioșat. Acum, ce zic eu, să-l lăsăm să experimenteze... controlat, nu-i așa, Chiron? Să ne facem curaj să ascultăm Vocea Rațiunii și a Dragostei! În ce te privește, Promy, sunt mândru de tine, mai am un pic și te domesticesc. Înaintea lui Don Quijote. Ăsta e chiar ”începutul unei frumoase prietenii”. Ce spui, vrei să fii prietenul bestiei mari, negre, cu coarne... corn, NATO, FMI, nașul-zân de la bancă, inorogul care trage vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, ”Marele Blond” care a imigrat în Olimp?

– Cum? Vrei să fii prietenul câinelui rău și turbat, porcului de violator, viermelui mizerabil, mogulului degenerat, bulangiului metrosexual, al catastrofei fără alt talent în afară de a-i corupe pe ceilalți și a-i face împuțiți de trădători ca el, al lui Satana în persoană care, de malefic ce e, a distrus până și planeta Krypton a lui Superman? Vrei să fii prietenul lui Satana? Chiar că-mi dau lacrimile. Ah, Bebe, eu te consideram deja prietenul meu. Îți mulțumesc pentru tot! Împart cu tine până și Maretti cu pizza. Mai am doar o rugăminte. Bebe, acum, că suntem prieteni adevărați în mod oficial (deși nu sunt sigur dacă nu mai trebuie să semnăm cumva, împreună, un formular ștampilat, cu antet pentru a avea garanția acestui angajament), vreau să te întreb ceva. Tu poți să tragi vânturi autentice?

– Păi, dragul meu... prieten, pentru asta am nevoie de fasole cu ciolan, nu v-am mai spus?

– Îți fac eu, Bebe, intervine Ile, dar am, la rândul meu, nevoie de ciolan. Până acum nu mi-a parvenit.

– Cere-i atunci lui Promy! E la putere, ce pula mea! nechează Bebe vesel.

– OK, sunt de acord, confirm cu jumătate de gură, mai mult ca să-i conving că am ascultat Vocea Rațiunii, am depășit nenorocitele astea de paradigme ale victimizării și culpabilizării și, totodată, m-am eliberat cât de cât din coșmarul istoriei. Ți-l dau, Ile, într-o duminică... poate chiar duminica asta, dacă mai apucăm. Ce am? Îmi fac planuri? Da și voi continua să-mi fac. Poate că nu-ți mai strângi bagajele, nici nu mă mai pui pe mine să ți le pregătesc și să mă spetesc cărându-ți valiza pe jos, până la minimarket, de parcă nu ți-e milă de un biet titan, dacă schimbăm sărmăluțele ori brânzicile din meniu cu ciolanul. Așa vom sparge blestemul și vom ieși odată pentru totdeauna din duminica lui Bulă. Și din coșmarul istoriei. Alex, tu ce zici?

Alex radiografiază sala și pe noi toți, cei prezenți. Mă scanează până la ultima celulă. Sper că n-a descoperit doar o bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. Cu zâmbetul lui ironic și sceptic întipărit pe față, privindu-ne cu ochi iscoditori, Alex se adresează adunării pe un ton flegmatic, aparent impasibil:

– Păi, la fel mă gândeam și eu. Sper că mă faceți parte la ciolan... după un scuipat intelectual zdravăn pentru Știi Tu Cine... Zeus merge o bășină intelectuală autentică. Poți să te bazezi pe mine: sunt pregătit să azvârl scuipaturi și bășini intelectuale letale, iar ție să-ți dau, la nevoie, un sărut gay pasional, salvator. Promy, mai știi ce am prezis eu? Am învățat și eu să ghicesc viitorul. Tu, ca un vierme de trădător și porc de câine ce ești, ai trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, apoi de la muritori la animale. Mai ai un pic și ajungi de la animale la plante. Apreciez evoluția ta. Astfel, curând plantele vor fi la putere, deci, automat, și titanii, căci sunt legume, logic, nu? Te rog să te consideri deja la putere. Și, când te suflu, să-ți văd măcar fața de Harry Potter, nu pe cea de bacterie probiotică!

Îmi suflu bretonul în forță ca să-l conving că am fața aia gravă, încordată și încrâncenată de Harry Potter și nu pe cea de bacterie probiotică. E clar? Cât mai trebuie să joc rolul ăsta de erou? Dacă sunt un ”idiot” (dostoievskian, vreau să zic) și am acceptat și acest sacrificiu, așa-mi trebuie. Vreau să ies afară să fumez o havană (înăuntru, în palat, nu mai e permis, dar ăsta nu e un motiv să fiu nostalgic), mă sufoc (complet) fără o gură de aer și de... fum, însă Ile mă prinde de mână și mă oprește. Bine că a intervenit, că eu eram gata să trec prin scut, fără să-l dezactivez, am uitat de el. Se pare că Ile mai vrea să ne spună ceva, o ”predică de Nana”, logic nu?

– Apropo de legume și de viitor, o să vă spun și eu o poveste. Cu happy end, ne asigură Ile pe un ton încurajator. Foarte scurtă, de doar un minut. Vă rog să vă abțineți să numărați minutele și secundele. Este povestea unei legume. Fără nicio asociere, desigur, adică probabil. A fost odată un cartof care avea o crustă multicoloră (ca de ou încondeiat), din pietre prețioase scânteietoare ca focul sacru, de la soare te puteai uita, dar la ele ba. Se născuse așa și, din acest motiv, se simțea blestemat pentru că nu era înzestrat și el de natură cu o coajă maronie și murdară ca frații săi. De când se știa pe lume, sărmanul cartof fusese bătaia de joc a tuturor, niciodată nu-și găsise rostul, nici nu se simțise acasă. La un moment dat, într-o seară, când izbucni un conflict în familie, unul dintre frații săi îi smulse un diamant din coaja sa prețioasă. Imediat, ceilalți prinseră curaj și îi scoaseră un safir, apoi un rubin, un topaz și un smarald. În câteva clipe, jupuit de pielea lui prețioasă, cartoful rămase în pielea goală, în hohotele sarcastice de râs ale fraților săi. Crezu că va muri de rușine. Din disperare, se rostogoli în țărână până când căpătă o crustă de noroi. În sfârșit, părea că lucrurile vor intra în normal și va fi și el asemenea fraților lui. Dar cineva îl confundă cu un tăciune și îl aruncă în sobă. Acolo, arse o vreme, până când tăciunii se stinseră și fură azvârliți la gunoi. Se gândi că, de data asta, va rămâne la gunoi pentru totdeauna, însă un cerșetor scotoci cu mâinile sale crăpate și înnegrite de mizerie prin coșul de gunoi, îl găsi, îl înhăță și îl băgă în gura lui știrbă și slinoasă. În timp ce-l molfăia, lihnit de foame, iar balele îi curgeau din gură, zise încântat: ”Ce cartof copt delicios! Fără el aș fi murit de foame.” Și am încălecat pe-o șa și am spus povestea așa. Vă rog să apreciați că nu am descris cum a suferit cartoful când a ajuns în pielea goală în fața tuturor, jupuit de crusta sa prețioasă din pietre scumpe, nici când a ars de viu în sobă, nici când a nimerit, într-un final apoteotic, la gunoi. Unu, nu mai suport; doi, vi se rupe inima de chinurile cartofului; trei, indiferent de asta, sunteți invidioși. De fapt, cred că și eu sunt invidioasă și în curând, dacă nu mi-e prea rușine și mai am un strop de energie să mai visez la ceva, o să am și eu fantezii tanatice de cartof copt sau prăjit. Ce minunat e să te savureze cineva la prânz sau la cină în formă de cartof prăjit! Ce moarte frumoasă și nobilă! Ba mai mult, ce moarte delicoasă! Oricum, trăiască legumele! Sper că nu a sunat a blestem.

***

Roșu la față de frig și/sau de furie, suflând în mâinile înghețate și frecându-le ca să se încălzească, Hermes mă izbește cu piciorul în coaste și se sforțează să urle (deși vocea îi sună slab, pițigăiat și e, oricum, acoperită de vuietul viscolului):

– Mișcă-te odată, porcule! Când ai de gând să termini tabloul, catastrofă ce ești? Vrei să aștept până îi vine lui Vampi numărul de dosar de la Parchet? Sau până când o să evadezi din nou, vierme degenerat, cu ajutorul bulangiului ăluia de Heracle? Pictează, Prometeu, pictează! Și ai grijă să fie exact ca în sala tronului, ca pe vremea lui tăticuțu’ săracu’! Hai, mai repede! Am înghețat!  

E îmbrăcat destul de gros, cu salopetă de schi, canadiană și cizme îmblănite. Părul lung, șaten-blonziu, ușor ondulat (pe care și l-a lăsat să crească în semn de protest de când a ajuns și el ”erou, martir, deținut politic”) e ascuns complet sub căciulă, iar barba moale și subțire de culoarea spicelor de grâu e acoperită de zăpadă. Mă lovește, din când în când, cu piciorul în burtă și în coaste, dar eu îmi înăbuș gemetele și mă străduiesc să-mi reglez respirația. Sunt din nou gol, în lanțuri, acolo unde nu aș mai fi vrut să mai fiu niciodată. Deocamdată, fără piron și bestia antropofagă. Trebuie să termin tabloul din sala tronului care înfățișa una dintre mărețele realizări ale lui tăticuțu’: propria mea execuție. Era unul dintre preferatele fostului stăpân și ale lui Hermes, nepoțelul meu drag, torționar de treabă. A fost singura operă de artă pe care am distrus-o vreodată, la revoluție. Bună și revoluția la ceva!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. El-Gol e Satana. Am violat-o și pe vaca de Io, am distrus și planeta Krypton a lui Superman. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare, vierme împuțit de trădător și porc de câine ce ești! Moarte intelectualilor! ”Pictează, Andrei, pictează!” ”Pictează, Prometeu, pictează!” O să termin tabloul când o primi Ile numărul de dosar de la Parchet. ”ASAP, I’m doing my best”. Să aștepte... să învețe să aibă răbdare ca titanii.

– Ce baftă pe mine că toate scursurile și lepădăturile tale de trădători erau atât de ocupați cu treburile statului! Atlas dormea, Chiron se uita la ”Suleyman”, iar Bebe ațipise și el. Restul nici nu erau prezenți. Un moment excelent ca eu și Atena să evadăm. A reușit să creeze niște costume speciale de protecție cu ajutorul cărora să trecem lejer prin scutul energetic. Acum instalează propriul ei scut, astfel încât nimeni să nu poată ajunge la Bebe și Chiron. Bună și școala la ceva! Ne-am organizat impecabil, nu-i așa, Obama? Ai rămas din nou singur, Prometeu, câine rău și turbat ce ești! Haide, pictează odată, jigodie împuțită!

Mă fac că nu-l aud, mă închid în tăcere și refuz să pictez. Ochii lui albaștri-verzui, sticloși aruncă săgeți de gheață.

– Să-ți aduc eu aminte cum era? Ai uitat, putregai fără talent ce ești? Hai să-ți arăt!

Nu-i răspund nimic, nu mai vorbesc cu Zidurile. Lovindu-mă în continuare cu sălbăticie, mă trage de lanțuri și mă târăște până la stâncă. Acolo, mă leagă, îmi înfige pironul în piept, apoi verifică dacă e bine, strângându-mi lanțurile mai tare și spintecându-mi pieptul și mai adânc. Văd că s-a descurcat acum singur, fără Hefaistos. Urlă, spumegând de furie, cu bale la gură. Apoi, mă scuipă drept în față. Flegmele lui, cu compoziția lor unică, originală (după care nu eram nostalgic), ca de obicei, mă ard ca acidul sulfuric și îmi lasă cratere în obraz.

Fă ce vrei cu mine, Hermes! Pune mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept. ”Forget Domani!” Cei care gândesc ca tine (în termeni de putere/bani/popularitate/control... prin minciună, teroare și depersonalizare) nu-și pot imagina că altcineva ar putea să gândească altfel și nu-și vor cere iertare decât că le-a rămas un supraviețuitor. Fie și vreo bacterie probiotică din cineva. Nu am ce să-ți spun, Hermes, nu mai aștept scuzele tale, am oroare de tine, mi-e silă și am obosit de showul ăsta, dar nu o să fug. Nu o să evadez. Nu o să emigrez. Nu o să mă ascund în spatele Zidurilor, scuturilor energetice, măștilor și armurilor. Oricum, Zidurile mele sunt din spumă. Din spuma balelor tale.

Așadar, îmi azvârl toate măștile, arunc Zidurile în aer și mă expun. Rămân gol, vulnerabil ca un copil în fața ta. Inocent ca un prunc. Sunt nevinovat. Mai fac o dată o ”nuntă mută” cu absurdul, din dragoste și disperare. Voi dansa iar cu Dezastrele în abis. Sunt un prost de dau din abis în abis. Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Nu am altă măsură în afară de abis. Voi dansa cu tine. Îmi voi învinge groaza și repulsia. Stau aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” M-ai strâns în lanțuri, m-ai străpuns cu pironul, m-ai sufocat cu balele tale, dar încă respir.  

Îmi suflu bretonul. Aș putea să te suflu și pe tine, Hermes. Suflu o dată tare și zbori până pe SPP1001, însă mi-e milă de planeta aia.

– Vine și păsărica imediat! Poate ți-era dor? Poate că ești nostalgic. De-asta ai și făcut căcatul ăla de festival și căcatul ăla de memorial. Oricum, nu interesează pe nimeni mizeriile tale, minciunile și diversiunile unui gunoi ca tine. Toată lumea o să citească memoriile mele din închisoare, eu sunt adevăratul erou și adevăratul martir, victima regimului Prometeu. Jos Prometeu! Jos dictatorul! Am participat la campania ”Ice Bucket”, am strâns fonduri pentru combaterea sclerozei, am salvat copiii bolnavi de SIDA și dau lecții online de engleză, matematică și istorie pentru copiii dezavantajați din Africa. Am 500 de milioane de like-uri pe pagina de Facebook și un milion de prieteni. Nimănui nu-i trebuie căcaturile tale de memorial și de festival. Hai, cântă-ți acum porcăria ta de simfonie, cântecul lui Marsias sau ”Oda Bucuriei”!   

Nu pot să cred. Cum poți să-mi spui asemenea lucruri, în timp ce mă scuipi și mă schingiuiești cu mâna ta? Aș vrea să te ignor, dar nu pot, mizeria și otrava din cuvintele tale îmi intră în suflet și în corp adânc și letal, odată cu pironul și flegmele tale. Ar trebui să se crape pământul sub tine de rușine. Dar nu, asta nu se va întâmpla, iar ție nu-ți pare niciodată rău. Nu m-am obișnuit până acum cu toate abuzurile și aberațiile tale? ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Refuz să mă obișnuiesc. Vreau să ascult glasul normalității și Vocea Rațiunii. Vreau să-mi păstrez bunul simț, indiferent ce-mi faci. Și nu mai comentez, nu am ce să-ți răspund, nu mă cobor la nivelul ăsta.

În câteva secunde, înainte să apuc să mă dezmeticesc, bestia de vultur se înfruptă din ficatul meu. Mă zvârcolesc de durere și mă lupt să-mi reprim urletele. Deodată, aud o voce cunoscută, scăzută, dar fermă:

– Lasă-l imediat, l-ai chinuit destul!

– Ce-ai pățit, fă, Ateno, ai chef de niște inundații..., ă, pardon, potopuri? Ai înnebunit, ești posedată de Vampi sau te-ai făcut și tu o împuțită de trădătoare? Moarte intelectualilor!

– Hermes, lasă-l în pace! Și să știi că nu am vrut și nu o să vreau niciodată să împart puterea cu tine, frățioare. Mi-e rușine. De azi înainte, nu mai ești frățiorul meu. Te reneg. Iar dacă o să mai vreau să fiu stăpână a Olimpului, o să candidez la alegerile viitoare. A început să-mi placă și mie competiția. Și, spre deosebire de alții, fac față. Logic, nu?

Păstrându-și calmul și maiestatea olimpiană, Atena aruncă raze laser din ochi cu o precizie uimitoare, pulverizează bestia de vultur, iar pe Hermes îl proiectează la o distanță de câțiva metri (nu tocmai igienică, dar binevenită, în aceste condiții) față de mine.

– Ce ai, băi, Prometeu, ți-ai adus Armata Amazoanelor ca Gaddafi? Atena, Vampi, Thalia și Jill. Cam puține și nu tocmai credincioase. Armata Curvelor și a Gunoaielor! zbiară Hermes, dar vocea îi e acoperită de viscol.

Îmbrăcată subțire, doar cu tricoul alb, blugi negri și adidași originali, cu părul său lung, bogat, negru ca abanosul strâns într-un coc la spate, cu o mină gravă și concentrată (de fapt, o autentică față de Harry Potter care mie, recunosc, nu-mi prea iese în ultima vreme), Atena se apropie de mine, uitându-se fix la piron, de parcă ar fi în transă. Îl apucă cu brațele ei fragede, albe ca zăpada și trage cu toată puterea. Surprinzător, cred că a reușit să-l clintească.

– Haide, Ileana, ajută-mă! Mai târziu e prea târziu.

Ile își pune mâna (acoperită cu o mănușă albastră de schi, în ton cu ochii zeiței înțelepciunii) peste a Atenei. ”Amazoanele” își adună forțele și trag amândouă cât pot de tare. Sângele curge șiroaie, dar, la un moment dat, pironul îmi sare din piept.

– Pe tine, Hermes, o să te transform într-o râmă. Asta ești. Și gata, mai mult nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Strâmbându-se de dezgust, Atena îl preschimbă într-o râmă, apoi îl calcă apăsat cu adidașii ei originali. Nu se mai vede nimic sub zăpadă. Nicio urmă, de parcă nici nu ar fi existat. Aș vrea să cred că a venit sfârșitul istoriei și că m-am trezit din coșmar odată pentru totdeauna. Dar stigmatele noastre rămân, încrustate în trup de-a pururi, rănile din suflet nu se închid niciodată, iar fantomele ne vor bântui la nesfârșit.

Mă uit la toate în stare de șoc, de data asta pozitiv. În urma ”armatei amazoanelor”, sosesc Deu (sper că e ultima dată când mă mai vede așa, probabil era să facă și el infarct), Her, Bebe, Don Quijote, Pegas, Rocinante, Alex (pregătit să-i ardă un scuipat intelectual lui Hermes și să-mi dea la nevoie un sărut gay pasional, salvator, la fel ca Her). Nesperat de mulți, aproape ca la festival. Mene a împărtășit deja fizic și psihic suferința mea, ce pot să aștept mai mult de la el? Acum, probabil se întinde cu greu, abia răsuflând, în pat, își adună bucățile de organe împrăștiate și se dă cu cremă reparatoare anti-leziuni. O să-l consult și eu când ajung acasă. Sunt atât de impresionat că-mi vine să le dăruiesc tuturor Maretti cu pizza.

Atena și Ile rămân amândouă lângă mine, mă spală cu lacrimile lor, îmi curăță rănile și mă ung cu cremă anti-leziuni. Mâinile lor delicate mă masează ușor și-mi alină trupul și sufletul chinuit. Ce bine e să fiu prizonierul lor, să mă profaneze și să mă abuzeze cu mângâierile lor! La sfârșit, Atena se apropie de Ile periculos de mult. O s-o storcească? Nu, pot să respir ușurat, o strivește doar într-o îmbrățișare titanică ce-i sfărâmă oasele și le transformă în praf de stele. Ochii ei mari, luminoși, strălucesc ca două petale de flori de cactus de pe Gliese de un albastru ireal.

Nu pot să cred că Atena și Ile și-au depășit gelozia și resentimentele. Merită un premiu, o medalie sau o diplomă, fie și de la fabrica lui Apollo, chit c-o să-i dea foc în semn de protest. Am impresia că, în urma acestei experiențe traumatizante, dar maturizante, Ile a crescut de la 2 ani și 9 luni la 2 ani și 10 luni. Încă un pic și va fi un guru!

Mă uit în jur, topit de fericire. Zeul Dio mi-a luat apărarea în fața lui Apollo, i-a făcut reclamație la palat și a interpretat solo-ul de flaut în simfonia dedicată lui Marsias, cu riscul ca zeul soarelui să-și fabrice o nouă diplomă din pielea lui. Zeul Hefaistos nu a mai răspuns chemărilor lui Hermes, nu a mai inventat niciun aparat de tortură și n-a mai pus în practică nicio execuție, iar acum construiește Memorialul Holocaustului. Zeița Atena, prietena mea din copilărie, prima mea prietenă și cea care m-a ajutat să creez muritorii, mă salvează împreună cu Ile și Armata Vampita… Pardon, a Amazoanelor. ”2+2” le-a ieșit 4 și lor. Cred că tocmai le-am predat focul sacru și adevărata Revoluție a fost relansată. Cea din minte și din suflet. Logic, nu?

Revoluție înseamnă să dai ocazia altora să facă fapte bune. Cu atât mai mult celor care au mâinile mânjite de sânge. De... sângele tău. Ca Hefaistos și chiar Atena. Să-i încurajezi să fie buni nu prin forță, ci prin propriul tău exemplu și proiectele tale, indiferent ce se întâmplă. Când m-a salvat pe mine, Atena s-a salvat pe sine și, odată cu ea, Olimpul. Toate sunt interconectate în univers. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune reprezintă cea mai eficientă terapie pentru mine. Terapie intensivă, nu-i așa, Obama?

Cred că a început o altfel de politică. Cât de curând, voi merge acasă, Ile îmi va arăta păsărica ei și vom face dragoste. La o altfel de politică, o altfel de păsărică. Aisbergul a scufundat Titanicul, nu și Titanul. Focul sacru nu s-a stins în bale sau în potop, ci încă mai arde și a topit Zidurile în lacrimi. Să-mi permit 5 minute de liniște? Sunt fericit. Sunt liber. Sunt viu. Și vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Sunt acasă. E loc pentru toți. Cine are impresia că nu are loc decât el, să facă loc. Casa de copii ”Pământ” este acasă.

Am recucerit, în sfârșit, Elbrusul. Sunt la putere. Ca un împuțit de trădător ce sunt, am trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, de la muritori la animale și de la animale la plante, la legume, adică la titani. Am readus legumele la putere. Sunt din nou stăpân. Stăpân pe mine însumi. Nu vreau mai mult. Nici mai puțin. M-am votat propriul meu stăpân. Sunt, așadar, un bărbat adevărat care se luptă cu sine, nu cu bărbați înlănțuiți, femei violate, bărtrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Telenovela nu s-a terminat, povestea nu s-a sfârșit. Voi continua ”să mă joc de-a Promy”.

Se lasă seara. Cerul e înalt precum cupola unei catedrale. Luminile din catedrala Sainte-Chapelle se aprind încet, în liniște, una câte una. O lume fără Ziduri, numai Ferestre... Curcubeul împăcării învăluie lumea într-o îmbrățișare disperată, titanică, care ne frânge oasele și le preschimbă în praf de stele. Până la urmă, s-a ales de mine praful... de stele. Privesc halucinat curcubeul, aș vrea să mă absoarbă în abisul lui orbitor, să mă topesc în simfonia lui amețitoare de lumină și culoare. Luna plină se ridică lent, enigmatică precum un Sfinx. Sper că nu se va deschide acum portalul infernului, l-am dezactivat cu circa doi ani în urmă. Nu, luna e un imens presse-papier cu coral în formă de petală de cactus de un albastru neverosmil, strălucitor de parcă ar fi iluminat de flacăra focului meu sacru. Sufletele noastre renăscute s-au contopit în el. Și nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge.

Și iată că acum, într-un final, urletul și tăcerea apăsătoare de plumb s-au transformat în muzică. Se aude în portal ”Oda bucuriei”. S-o cântăm împreună!

”Freude, schooner Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum!”





Mai tare un pic!