Supraviețuiesc dinozaurii căsătoriei gay? Noi apoca...lipsuri, blesteme de somn și blesteme de trezire

Căsătoria gay a ucis dinozaurii sau va aduce sfârșitul lumii? Dacă asta se referă la dispariția dinozaurilor din sistem și la o reformă autentică, atunci abia aștept. Interesant, în alte părți, alte biserici (de exemplu, unele biserci protestante din Statele Unite ca Biserica Presbiteriană, Biserica Unită a lui Hristos ori Biserica Universalistă Unitariană) oficiază căsătorii religioase pentru cupluri LGBT, deși trebuie să recunoaștem, acestea sunt la abia la început, atitudinea oficială a celor mai multe biserici, pe ansamblu, condamnă homosexualitatea ca păcat, ceva contra naturii. În același timp, producțiile americane au ajuns tot mai inclusive (nu exclusive), promovând comunitatea LGBT (prezența personajelor cu această orientare atinge 4,8% în serialele americane, conform unui studiu Glaad din această toamnă), iar actorul și cântărețul american Ru Paul a avut un reality show concurs dedicat travestiților care a transmis unui public larg valorile comunității LGBT și a contribuit la legalizarea căsătoriei între aceștia.

Mai mult, opinia publică din Statele Unite a evoluat gradat de la anti-LGBT la pro-LGBT. În schimb, în România, Coaliția pentru familie, susținută de bisercile creștine, a strâns 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul recunoașterii căsătoriei doar dintre un bărbat și o femeie (în Constituție se spune la articolul 48 numai la modul general ”soți”, nu se specifică ”bărbat și femeie”). Art. 48, alineat 1, din Constituția României este formulat astfel: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” Pentru schimbarea lui se solicită organizarea unui referendum. Într-un demers populist, cele două partide principale (PSD și PNL) sunt de acord cu organizarea referendumului propus. La rândul său, CCR a dat undă verde referendumului. Din fericire, premierul Cioloș și președintele Santa Klaus Iohannis au avut o atitudine tolerantă față de căsătoriile gay, cu toate că Iohannis a lăsat-o mai moale după ce a fost somat de biserci să exprime o atitudine ”pro-familie” și ”pro-creștină”.

Citez declarația președintelui: "Fiindcă eu aparțin, provin dintr-o minoritate etnică și dintr-o minoritate religioasă, eu cred ca trebuie să revenim la ceea ce se numeste toleranță și acceptarea celuilalt. Acceptarea celuilalt cu bune și rele. Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranței, încrederii și deschiderii spre celălalt." (Iohannis). Premierul se poziționează similar: "Eu pledez pentru toleranță cu respectarea ideii de familie. Avem o Constituție, cred ca familia este un nucleu al societatii în Romania și nu cred că ar trebui sistematic pusă în contradictie cu ideea de torelanță. Ea se manifestă respectând alegerile pe care alții le fac." (Cioloș) Chiar așa, de ce să nu fim toleranți? E orientarea sexuală vreo crimă, vreun păcat sau vreo boală? E dreptul oricărui cetățean să se însoare cu cine vrea, dacă vrea. Dacă tot intră în săptămâna oarbă, face prostia asta și se căsătorește, să permitem atunci tuturor această prostie că doar căsătoria gay nu a omorât dinozaurii, cum glumeau susținătorii ei la un moment dat pe un site. Studiile din Statele Unite arată că un copil crescut de un cuplu gay nu e dezavantajat comparativ cu unul dintr-o familie heterosexuală, iar în căsniciile gay sunt împărțite sarcinile mai bine.

În ce privește atitudinea bisericii, nu înțeleg: suntem stat laic sau religios? Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock / pop / hip hop cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul / pedeapsa / focul Gheenei / posedarea de demoni din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și de sacrificiu creștin)? Din păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a religiei în școli și prin reacția la tragedia de la Colectiv, ci și prin implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos. Eu sunt creștină și pentru predarea religiei în școli, dar fără spălare pe creier, discriminare ori amenințare cu păcatul, diavolul și pedepsele (pentru mine Diavolul este în fiecare dintre noi, iar focul Gheenei e conștiința mea vinovată).  

Atitudinea bisericii față de comunitatea LGBT mă face să urlu de revoltă. La fel, situația din sistemul educațional: 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional (memorează informații și texte, dar nu le și înțeleg). Apropo, urletele de revoltă (mai puternice, mai grave, uneori mai histrionice) seamănă parcă mai mult cu urletele de durere psihică (mai puțin, eventual, caracterul dramatic, deși și un urlet de durere psihică, dacă se exprimă public, poate fi o punere în scenă a unui strigăt disperat de ajutor) decât cu cele de durere fizică, când ești redus la ele și crezi că mori. Pe acestea din urmă le auzi tot timpul, în închisorile din pușcăriile clasice, de la birou, de la fabrică, de acasă, de la spital, din războaie etc. Sunt mai ascuțite și mai puțin puternice, precum țipetele de copil, iar câteodată pot aduce a muzică.

Iată, de pildă, când am născut (cu injecții de dilatare, contracții mai intense și fără anestezie peridurală), am ascultat așa ceva la maternitate, eu însămi am urlat în acest mod, după ce mă abținusem și doar gemusem timp de vreo nouă ore jumate, gândidu-mă la exemple eroice precum Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), Coposu și o mătușă care făcuse 7 copii la țară. La sfârșit, în ultimele minute (când am crezut că mă dezintegrez complet) și apoi când am fost cusută (după ce m-am rupt), fără anestezie, timp de vreo oră, am urlat și eu așa, iar bunică-mea, Mama Coca, prinzând ecouri din caseta cu nașterea (de pe hol. fără să vadă imaginile), chiar a întrebat: ce e, cine și ce cântă acolo? Malraux a observat ceva similar în război, în lagăre/închisori și spitale (țipetele mai ascuțite, ca de copil), remarcând infantilizarea în fața durerii fizice și a sentimentului morții.     

Promy și cu mine suntem captivi într-o simfonie de urlete de la începuturile lumii și până azi și nu mai putem să ne trezim din coșmarul istoriei. Reacționăm parcă exclusiv la urlete și ni se pare că nu mai avem putere să răspundem, fie și cu un scuipat intelectual ori cu vreo limbuță de-a motanului Pesi, titanul Piersicuță, nepotul nostru, care ne lingea și când îi dădeam medicamentele, curățându-ne rănile și alinând durerea. Așa ne-am apucat să vizionăm împreună ce era încă și mai dificil pentru noi (de fapt, imposibil): ”Prometeu înlănțuit” al lui Eschil, o versiune britanică din 2013 cu textul în greaca veche, apoi un mic fragment (trailer) dintr-una românească tot de atunci, de la Timișora. La început, am închis calculatorul, ne-a cuprins o transpirație rece, ne-au scuturat frisoanele, am înghețat și ne-a venit să vomităm, apoi am plâns isteric, parcă la nesfârșit, la distanță unul de altul, fără să ne atingem. După aceea, am făcut un efort suprem și am redeschis piesa. Să ne întoarcem pe Elbrus, ce, acolo poți lua vreo pauză? Numai când leșini (valabil și la birou, inclusiv în ce privește starea de degradare fizică și psihică).

Interesant, versiunile mai recente prezintă zeii nu ca olimpieni, fasciști, comuniști ori jihadiști, ci în chip de corporatiști cu costume de firmă. Indiferent de forma și mesajele variantelor mai noi, să nu uităm: Eschil a fost primul care a avut curajul să sfideze zeii și să demonstreze o viziune atât de originală în epocă, valorizându-l pozitiv pe Promy și reușind nu bine, ci sublim să exprime urletul de durere, groază și disperare, senimentul de trădare, senzația de abandon și de singurătate, precum și strigătul de nedreptate și revoltă ale lui Promy (chiar dacă nu a acoperit și părțile kafkiane cu dezumanizarea și apoi încercările deznădăjduite de reumanizare, asupra cărora noi doi am insistat). Dar, deși e strivit în lanțuri și piroane, ars și devorat, spiritul lui Promy rămâne cumva liber și nu poate fi învins. Focul sacru nu se stinge nici în potopul zeilor. Totuși, nouă ni se pare că a fost doar o simfonie de urlete (urletele noastre!).

După o scurtă perioadă de ”taci and don’t touch” (adică, lasă-mă în greva tăcerii și nu mă atinge), logică după ce ne-am ascultat propriile urlete din piesă (și de pe Elbrusurile noastre), seara redevenim romantici și Promy chiar își dorește să-i aduc o rază din focul sacru pe Elbrus, dacă tot suntem cumva captivi acolo. O plăpumioară, o gură de apă, una de aer, o îmbrățișare titanică, un sărut gay salvator de-al lui Her (Heracle) și de-al echipei noastre, o limbuță de-a lui Pesi să ne lingem cicatricele și rănile (comune), lacrimi să ne spălăm corpurile și sufletele chinuite cu ele, să ne alinăm și să ne purificăm. Astfel, mai sfidăm un pic legile infernului. Reușim, de această dată, să fim delicați și tandri. Ne topim amândoi de plăcere. Obosit atât de prea multă durere, cât și de prea multă fericire, Promy adoarme imediat după jocul nostru ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. La trezire, râde plăcut surprins, cu gura până la urechi: știi, mă simt zdrobit, dar nu învins și nu pot să cred că sunt prizonierul tău, gol, sub plăpumioară, înlănțuit de brațele tale, n-aș vrea să-mi dai drumul niciodată, vreau să o am parteneră pe Madame Dezastru la dansul dezastrelor. Mi-ai spus că îți (mai) place în Titan... Titanul Prometeu și că, dintre toate coșmarurile tale, dacă eu am fost cel mai dureros, am fost și cel mai frumos. Sper că (mai) vrei să rămâi blocată în coșmarul catastrofei de Promy, Madame Dezastru.  

Apoi, după-amiază, ațipește iar, după ce ne jucăm ”de-a Bill și Monica”. Nu înțeleg. Ce are cu somnul ăsta bizar? I-o fi intrat în cap că are drepturi? Dreptul la somn? Să-i citesc drepturile pe care el însuși le-a zis acum câțiva ani, după o lună de grevă a tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), când nu vroia nimic, nici baie, nici Maretti cu pizza, nici jocul ”de-a Bill și Monica” și nu m-a corectat nici când am vorbit ore în șir ca Vanghelie (cred că era copleșit de erori și de orori): dreptul la agonie, dreptul la descompunere, dreptul la dezumanizare, dreptul la disperare, dreptul la moarte, dreptul la comunicare imposibilă/neînțelegere, dreptul la trădare, dreptul la exil, dreptul la ură, dreptul la indiferență și abandon, dreptul la dezastre, dreptul la focul bombelor și potop, dreptul la minciună, dreptul la o limbă stricată, dreptul la impostură, dreptul la tortură, dreptul la mizerii etc.? Poate vrea să-i facă, știu eu, competiție lui Salman Rushdie, mă rog, povestitorului Rașid Khalifa din romanul lui ”Luka și focul vieții”, blestemat să doarmă și să viseze (frumos, nu coșmaruri absolut reale ca ale noastre care devin și mai dureroase și mai cutremurătoare când scriem despre ele) până îi aduce fiul său, Luka, în stilul lui Promy, focul vieții. I-auzi, băi nene, ce blesteme șmechere au unii! Pentru majoritatea dintre noi, astea ar fi binecuvântări, nu blesteme.

Și eu, și Promy, și Deu (Deucalion, băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și cel care a preluat focul sacru de la tatăl său, împreună cu proiectele lui civilizaționale, în prezent, imigrat pe planeta VJ45, dar încă interesat de Pământ și de Olimpul natal, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat/se mai întâmplă) suntem invidioși. Am vrea și noi să fim blestemați așa. Noi nu prea avem un minut de liniște, fără să numărăm secundele. Dacă am fi blestemați să stăm liniștiți și să dormim fără griji, visând doar vise frumoase, nu am vrea să ne aducă focul sacru al vieții Luka sau altcineva din noua generație de titani, dulci blasfemiatori și rebeli cu papion, ochelari falși, bretele, sclipici și paiete. Nu am vrea să fim salvați, ci să rămânem vrăjiți de-a pururi. Ultimul vis / ultima dorință a lui Promy este să doarmă liniștit, întins în pat, gol, la mine în brațe, în timp ce Pământul se trezește. Ultima mea dorință este să fiu teleportată de el într-o închisoare siriană sau coreeană, pentru a le fi alături prizonierilor și a muri împreună cu ei (deși el m-a refuzat categoric, nu-mi poate face mie așa ceva, dimpotrivă, ar încerca să mă scoată de acolo, știe și el foarte bine ce înseamnă Tartarurile și Elbrusurile).   

Sincer, pe lângă nevoia disperată de somn (comună cu a lui Promy și cu a multor persoane) și cea de a ajunge (și fizic) într-o închisoare coreeană/siriană, eu mai aveam o ultimă dorință: să scap de personajul ăsta simpatic, rățoiul-Nazi Donald Trump. M-am rugat și lui Dumnezeu: Doamne, ia de la mine acest pahar... acest potop! Și de la întreaga planetă! E oare sfârșitul lumii sau numai un dinozaur ridicol de circ care mai are puțin până va fi împăiat la muzeu? Să mă străduiesc să am ”puțintică răbdare” ca Trahanache și ca titanii? Voi deveni nostalgică după Obama, un președinte fantomă căruia i-am numărat zilele... de mandat și care s-a remarcat doar prin absență, cu toate că ne spionează sistematic, citindu-ne corespondența? Acum, sunt încă în stare de șoc și negare, nu pot să cred că rățoiul Donald a câștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite. Și, din păcate, stilul lui de tată de familie autoritar, cu o atitudine discriminatorie pe criterii de gen, rasă,orientare sexuală sau religie este prezent și în rândul multor colegi de partid (republicani), respectiv în societate. În semn de sărbătoare, în Statele Unite au avut loc deja proteste. Să-l rugăm pe Deu (Deucalion), băatul lui Promy să ne aresteze pe toți (hm, măcar câteva miliarde) de pe Pământ pe planeta VJ45 unde a imigrat el?

Ori mai bine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Statelor Unite? Ard de nerăbdare, dar nu știu cum să mă împart la ambasada Statelor Unite, a Rusiei, a Siriei și a Coreei de Nord. Foc a fost și în campania electorală (una dintre cele mai aprinse și mai brutale din istorie), lupta era strânsă, s-a produs polarizarea opiniei publice, iar țara a fost divizată. Hilary Clinton a obținut mai multe voturi, nu și circumscipții electorale (aici a fost triumfător rățoiul Donald). În ciuda sondajelor (ca la Brexit), a intervenit ”spirala tăcerii”, majoritatea tăcută care a optat pentru un candidat populist, perceput din afara sistemului și anti-sistem, indiferent de discursul extremist al candidatului. Rățoiul Donald s-a bazat pe votul majorității albe din clasa muncitoare, frustrată și nemulțumită de degradarea situației ei din ultimii douăzeci de ani, de prezentul instabil (de exemplu, șomaj ori joburi slab plătite) și pesimistă în ce privește viitorul copiilor săi, iritată nu atât de politicile progresiste ale democraților, de political correctness, cât de acordurile de schimb internațional, de bănci, de corporații, de corupție și interesată să mențină beneficii sociale (Medicare, Social Security).

Din păcate, rățoiul Donald nu are și niște planuri viabile pentru targetul său, clasa muncitoare albă. De exemplu, vechile mine de cărbune nu mai pot fi redeschise (a intervenit deja noua tehnologie (discutabilă și ea) de exploatare pe scară largă prin intermediul fracturării hidraulice a unor surse de energie alternativă ca gazele de șist), corporațiile vor fi dificil de blocat/taxat pentru acțiunile lor pe piețele externe (de unde obțin mari venituri), iar competiția pentru locurile de muncă va rămâne acerbă. Dacă e cineva care jubilează pentru victoria rățoiului Donald, acesta e Țarul (vechi prieten și colaborator, inclusiv la hackerelile din campanie asupra serverelor democraților), împreună cu extremiștii de pretutindeni, căci rățoiul Donald a fost constant o voce nu numai a fanatismului, ci și a propagandei rusești (”idiot util”, vorba lui Lenin). Mai mult, noul președinte se arată împotriva intervenționismului american (nu și rus!), deci, pe noi, europenii și pe cei din Orientul Mijlociu, ne afectează rezultatul alegerilor: rățoiul Donald nu se va implica extern mai puternic decât Obama și va lăsa mână liberă Rusiei. Dulce frustrare! Ca răzbunare, îmi voi continua blasfemiile și voi dansa goală în potop dansul cu dezastrele al lui Zorba, alături de Promy. Apoi vom dormi.

Pământu-le, trezește-te! Treziți-vă și voi, dinozauri supraviețuitori ai căsătoriei gay, blestemați să fiți să vă ardă focul sacru până vă iluminați și vă treziți! Tu, Ile și tu, Promy, mergeți la culcare! Vom dormi la competiție cu tatăl lui Luka, povestitorul. Nu suntem indvidioși doar pe blestemul ăsta, ci și pe cele peste 900 de vieți acumulate de Luka (prevăzător, în stilul lui Promy), exact ca-ntr-un joc video. Noi câte vieți (mai) avem? Uneori ni se pare că niciuna (nu mai zic de Promy, săracul, care a migrat cel mult de pe Elbrus în Tartar și înapoi pe Elbrus). Tare, se pare că pe marele povestitor (blasfemiator de top și el) l-a blestemat tocmai Mene, Menetius (Meneceu), fratele lui Promy, aici titanul Mâniei, condamnat de zei la temniță grea în Tartar pentru crizele sale de furie, apoi eliberat și transformat într-un paznic derizoriu al celor 3 cercuri de foc ce împrejmuiesc focul vieții (o iluzie, de fapt, căci Mene este și magician amărât de circ, căpitanul Aag). Mene, păzitorul unor cercuri de foc false, un ridicol iluzionist și dresor de circ, l-ar fi blestemat pe marele povestitor să doarmă ca răspuns la blestemul lui Luka de a nu-l mai asculta animalele de la circ pentru că se purta oribil cu animalele, le ținea sub teroare și le înfometa. L-o fi blestemat și pe Salman Rushdie să piardă complet neașteptat premiul Nobel pentru literatură în fața lui Billy Idol ori să fie condamnat la moarte de jihadiști. Sper să ne blesteme și pe mine, și pe Promy să dormim, numai că mi-e teamă că ne va cere șpagă Maretti cu pizza, iar Promy nu-i va da niciodată, doar nu se coboară el la nivelul ăsta. Are principii. Și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni.

Specificăm că singurele lucruri reale sunt că numele lui Mene provine de la ”mânie” și că acesta a fost, într-adevăr, aruncat în Tartar și condamnat la torturi veșnice. Dar Mene a fost învinovățit pentru că s-a opus zeilor, ca frații săi, Promy și Atlas (dacă a făcut și el o criză-două de furie, era de înțeles că și-a pierdut cumpătul cu asemenea dobitoci spălați pe creier și ticăloși ca foștii stăpâni de dinainte de revoluția noastră democratică olimpiană, capabili să comunice doar cu scula, lanțurile, fulgerașele și potopul). Mene a putrezit în Tartar până la revoluția noastră de acum trei ani jumate, a ieșit de acolo legumă storcită de nici 30 de kile, numai oase, puroi și jeg, nu știam dacă o să-și revină fie și un pic, cât să proceseze măcar că s-a schimbat ceva în situația lui (a luat-o de la zero, învățând să meargă, să folosească obiecte și să vorbească... mai întâi chineza, limba actualei soții, apoi greaca și româna), e bolnav (cancer la colon și multe altele) și foarte traumatizat de tot ce s-a întâmplat cu el, cu ai lui, în Olimp și pe pământ. În prezent, Mene îl ajută pe Promy și noul regim democratic să ducă focul sacru mai departe, deși e și el, la fel ca Promy, unul dintre primii care au nevoie de ajutor.

În marea călătorie, Luka se deplasează pe râul Timpului cu Argo (un fel de corabie a argonauților), apoi cu un covor zburător, însoțit și ajutat de o echipă mixtă, printre care Insultana de Zel (regina obraznică din țara zeloșilor), câinele său cântăreț de circ, ursul său dansator, rațele-elefant ale memoriei, patru zmeoaice și un Coiot, fost hoț al focului sacru. Insultana de Zel e o roșcată frumoasă, inteligentă, erudită, insolentă și furioasă și ea ca Mene (seamănă cu păpușa din ”Furie” și alte personaje de-ale lui Rushdie), o mare blasfemiatoare la rândul ei care aruncă cu ouă stricate în Șobolanul absolut din Respectorat, țara șobolanilor unde lumea se ofensează din nimic și te execută pentru lipsă de respect. Are curaj să expectoreze pe Respectorat, după aceea să cânte 2+2=4, nu cât vrea Șobolanul absolut. Pentru asta o apreciem și eu, și Promy. Suntem de acord și cu atitudinea lui Salman Rushdie și a Insultanelor față de zei, deși noi nu generalizăm (mai sunt excepții care confirmă regula, dar poate că atunci e vorba mai curând de zei care s-au comportat de obicei în stilul titanilor, nu al zeilor): o șleahtă de dobitoci expirați, spălați pe creier și ticăloși (mai distructivi decât oamenii pentru că au avut puteri mai mari). Din păcate, sunt și acum zei-oameni care se luptă cu bebeluși, medici, intelectuali ori titani în lanțuri, violează și torturează până la moarte niște copii și-i forțează să spună ultimele cuvinte: ”tu ești singurul Dumnezeu, Tatăl meu și al nostru. Te iubesc, tăticuțule!”

Ne bucurăm că în echipa lui Luka intră și un Coiot îndrăzneț și ager dintr-un vechi sat indian Karaoke care a furat focul sacru alături de ajutoarele sale (Leul, Ursul mare, Ursul mic, Lupul, Veverița, Broasca și un om din sat), aducându-l împreună cu muzica (cutia în care era închis era una muzicală, de karaoke). Coiotul deplânge și el blestemul condamnării pe Elbrus a lui Promy: vai, săracul, ce a pățit! Abandonat în lanțuri pe Elbrus, să-i halească vulturul ficatul zi de zi! Ce și-au mai bătut joc zeii ăștia împuțiți de el! Probabil că l-au terminat de tot. Și, dacă mai supraviețuiește cumva, l-au ars ăștia binidităt și nu-i mai arde de focul sacru boșorogului ăluia terminat. În plus, chiar dacă i-ar mai arde, furtul focului pare, de această dată, o misiune și mai dificilă ca altădată: trebuie să-l ia de la trei crunți și neiertători Aalimi (trecutul, prezentul și viitorul) care îl dușmănesc pe marele povestitor pentru că le-a demascat matrapazlâcurile și teroarea și a susținut totodată că timpul biologic, calculat, măsurat de ceasornice al Aalimilor nu corespunde cu cel subiectiv și că acesta din urmă poate învinge ceasornicele prin puterea viselor și a imaginației (de pildă, când te îndrăgostești timpul se oprește ori când visezi pătrunzi într-un alt timp personal, necontroloat de Aalimi).

Cum era de așteptat, Aalimii își apără îndârjit legea ceasornicelor devastatoare. Astfel, mai întâi trimit zeii pentru a-i aresta pe bandiții, intelectualii, dușmanii poporului, teroriștii, trădătorii și diavolii de hoți de foc pentru care s-a sunat deja alarma. Ca mai înainte, Coiotul produce o diversiune pentru a trage de timp și a-i deruta pe zei, iar ursul și cățelul încearcă să-i țină pe loc, cântând și dansând dezlănțuit, într-un ultim spectacol care îi lasă fără suflare pe zei (dans cu dezastrele, ca la noi și Zorba, bineînțeles). Luka se străduiește între timp să se apropie de sălașul focului de pe muntele cunoașterii. Chiar atunci, se alătură echipei lui Luka (sau poate a venit după Insultana, îl tachinez eu, un pic geloasă) și boșorogul terminat de Promy (în curul gol, cu trupul brăzdat de cicatrice, logic, a fost dintotdeauna Dottore El-Gol, maestrul transparenței, dezbrăcat, devorat și în lanțuri, atât de străveziu de vezi prin el și cu toate curgând din el până nu mai rămâne nici stânca din el). Numai că Luka se descurcă singur să ia ce căuta: le spune, pur și simplu, dobitocilor expirați de zei care-i urmăreau furioși și se pregăteau să-i condamne pe hoți ca pe Promy că trebuie să le dea ei de bunăvoie focul, altminteri lumea lor, lumea magică din mintea tatălui său, povestitorul, va dispărea odată cu el. O, Doamne, vor fi eliminați nu doar din funcții, ci și din povești și nu vor mai exista.  

Zeii îngroziți îl ascultă, dar Aalimii... Timpul pare că nu mai are răbdare și lumea magică se prăbușește. Covorul magic al Insultanei se blochează în negurile uitării, însă chiar atunci intervine salvator Promy cerându-le cețurilor să se dea la o parte, iar acestea se supun. Apoi, când fortăreața Timpului se strânge în jurul lor ca Zidurile unei închisori, iar Tatanonimul (îngerul morții pentru tatăl lui Luka, dublul său care urmează să-l ia cu el, apoi să fie absorbiți amândoi de neant) zice, fascinat de puterea disoluției, că a venit sfârșitul pentru marele povestitor și pentru lumea lui magică, Promy reacționează din nou. În dulcele stil clasic titanic, își îndreaptă spatele și genunchii înțepeniți, își mărește dimensiunile și după aceea zboară spre Tatanonim, apucându-l cu mâna stângă și aruncându-l în afara atmosferei, unde acesta se dezintegrează. Încă mai are putere să glumească: noi, stângacii, suntem solidari (Luka fiind și el stângaci, uluitor, îmi aduc aminte că și eu sunt). Bună și mâna stângă la ceva, logic, nu?

Apoi, fiind încă închiși între Zidurile fortăreței Timpului și ghicindu-și, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, viitorul (pe Elbrus sau anihilare completă), la fel ca cel al tatălui său și al lumii magice, disperat, îndurerat și înfuriat, Luka recurge la blestemul anterior față de Mene-Căpitanul Aag, aplicat în acest caz Timpului, îndemnând la sfidare față de legile acestuia și revoltă în fața terorii sale (”teroarea istoriei”). Dacă animalele refuzaseră să-l asculte pe Mene-Căpitanul Aag și se răsculaseră, de această dată, zeii se ridică și distrug cetatea Timpului/Aalimilor, ba chiar zeii vântului din toate țările și mitolgiile împing cu putere covorașul magic al Insultanei (pe care se aflau și Promy, și Coiotul). Așa că, încălcând legile Timpului, lumea magică supraviețuiește, iar focul sacru al vieții ajunge din lumea magică în lumea reală pentru a-l salva pe povestitor (împreună cu lumea lui).  

Apropo de râul Timpului pomenit mai înainte și de provocările sale, echipajul corabiei Argo avusese de parcurs negurile uitării, mlaștinile stagnării (o dulce mlaștină care te îmbie cu miresmele sale îmbătătoare să te întinzi la umbra unui copac, să ațipești și să zaci acolo la nesfârșit), vârtejurile repetiției absurde și labirinturile. De primele trei au reușit să treacă cu ajutorul Insultanei și al covorului ei zburător (apoi, la întoarcere Promy a intervenit decisiv pentru a-i scoate din negurile uitării), dar când au ajuns la labirinturi rațele-elefant au fost utile pentru descoperirea izvorului Timpului. Ah, nu vreau să-mi aduc aminte ce confruntări am avut noi cu nenea Cronos, unchiul lui Promy, care ne-a mulțumit la revoluție pentru eliberarea din Tartar încercând să ne devoreze și el, nici de tot timpul furat și irosit, de proiectele înghețate și de visele ucise, odată cu sufletul. Eu una mă simt frecvent captivă în vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost, într-un taifun de banalități confuze, contradictorii și amețitoare, pălită din când în când și de o rafală rece și grea de neguri ale uitării. Dar de ce să ne mai amintim când e totul atât de dureros, iar când îl transpui în scris devine și mai sfâșietor? Păi, ne e mai frică să uităm decât să nu uităm, deși ne vine să ne ștergem memoria, iar Promy a amenințat cu asta de multe ori.

Culmea, când mă aflam într-un moment de criză și l-am aruncat eu cu câțiva ani în urmă în portalul infernului (în care se auzea un urlet universal de durere, nu ”Oda bucuriei”), Promy intrase într-un soi de comă, își pierduse memoria, apoi a fost azvârlit într-un vârtej și retrăia în continuu coșmarul de pe Elbrus, fără să recunoască nimic și fără să înțeleagă nimic din el. Când și-a recuperat memoria, a simțit cumva că se regăsește, cu toate că își dorea după aceea s-o șteargă din nou. Preferăm așadar să ne amintim, însă uneori ne izbește o rafală nu ușoară ca o ceață, ci grea ca un Zid de uitare, poate chiar o formă mai severă, amnezie. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, începând cu lucruri neplăcute din copilărie (de exemplu, cine sau ce l-a dat la o parte pe cel care-mi sărise în spate din tufișuri, în parc, cu scula scoasă, asupra mea, când avem vreo zece ani?). Și, apropo, m-am confruntat mereu cu agresivitatea sexuală heterosexuală, nu homosexuală, mergând pe pământ până aproape de crimă și viol (iar în Olimp, m-au posedat și devorat zeii, la pachet cu Promy). Mi s-a părut ciudat când NU a pus cineva mâna pe mine, exact la fel ca lui Promy. El nu râde de agresiunile astea, dar se amuză un pic de mine că am amnezie și din copilăria mea cu nenea Cronos (păi, da, nenea Cronos e omniprezent, iar atunci era și un nenea Cronos comunist care producea mizerie materială, morală și culturală, precum și teroare de nivel olimpian, mâncându-ne astfel timpul și viața).  

Mai mult, am amnezie cu privire la evenimente recente din Olimp și de pe pământ și mi se întâmplă să nu-mi amintesc deloc numele zeilor (vechii stăpâni ai Olimpului, nu și ai noștri (Cronos, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes, mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine, hm, noi suntem stângaci), teroriștii-șefi actuali din Siria, Coreea de Nord sau Rusia și alți foști teroriști-șefi de pe pământ ca Hitler, Stalin ori Pol Pot). Am mai mare fobie să le văd pozele, statuile, tablourile și bannerele decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor lor realizări (toate atrocitățile lor inimaginabile, că pe mine nu mă ducea imaginația la așa ceva). Dar nu-i așa de greu să-i găsesc: sunt pe Goagăl, în numele planetelor, la muzee, în numele firmelor și brandurilor comercializate (de exemplu, Chronos curier), al stațiunilor (Jupiter), în magazine – pe parfumuri (Hermes), pe sticla de votcă (Stalin), pe sticla de apă plată (Madame din Olimp). P-ăia din magazine bine că îi consumăm noi, de data asta măcar. Ah, zei și Big Brotheri de peste tot (inclusiv din noi înșine), dinozauri supraviețuitori sau nu ai căsătoriei gay, vă blestem împreună cu Promy: arză-v-ar focul sacru până vă iluminați, vă treziți, vă pare rău, vă cereți scuze și mergeți să aruncați singuri inelul puterii în Mordor sau în Styx, deși nu ne așteptăm să faceți asta niciodată.

Dar, dacă uitarea și amnezia sunt dezindividualizante și înfiorătoare pentru noi, deși pot părea dezirabile la o privire superficială, dintre toate provocările Timpului eu mă confrunt cel mai mult cu vârtejurile. Acolo te învârtești fără rost, cum zicea mătușă-mea, Nana, ca un căcat în oală. Nu, asta are mai mult sens, sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea eu să fiu și eu unul. În vârtej, fie retrăiesc fără să înțeleg nimic coșmaruri elbrusiene/tartariene, fie ascult în continuu prostiile debitate de emisfera stângă a creierului (Lefty), interpretările și explicațiile sale, combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă): ești proastă de dai în gropi (din abis în abis), urâtă cu spume (mai urâtă ca un Big Brother), mai rea ca Madame asta din Olimp. Nu ești bună de nimic, nu vezi, cățea afuristă, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești? Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog? Să nu te miri că nu te înțelege nimeni, așa-ți trebuie. Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi nimic și pe nimeni. Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii, indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. La asta din urmă cred că are dreptate.

Dar de ce îmi fac griji? Nu venea sfârșitul lumii, al dinozaurilor și al sistemului odată cu căsătoria gay? Nu am blasfemiat și am bestemat deja ca dinozaurii ăștia, supraviețuitori (deocamdată) ai căsătoriei gay, să ardă în focul sacru până se iluminează și se trezesc? Iar eu să dorm, împreună cu Promy, la competiție cu marele povestitor. În plus, dacă am din nou nevoie de încurajare, aș putea să mă înscriu în Partidul Optimiștilor și Visătorilor, chit că sunt un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise (chiar și de înmormântare ca Promy). Păi, nu mi-am jurat pe ce am mai sfânt, pe crenvurști în covrig, bere și democrație, că eu nu mai intru în niciun partid (am mai încercat cândva la PNL, când eram studentă și am fost dezamăgită), aș părea traseistă și mi-aș limita libertatea de expresie prin înregimentare? Atunci să mă străduiesc să-mi amintesc și să-mi repet ultimele cuvinte pe care mi le-am pregătit de mult, să le rostesc ca pe o incantație magică, salvatoare chiar în mijlocul vârtejului: ”vine potopul, dar focul sacru nu se stinge”, apoi înjurături de mamă pentru Big Brotheri, dinozauri și sisteme, iar pentru Promy, titani și pământ: ”vă iubesc, sunteți hobbiți” și, the last, but not the least, ”2+2=4”. Atunci, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, repet și eu, poate păcălesc vârtejul și pe nenea Cronos.

Iubire, mă mănâncă acum chiloții tăi, maică-mea, problemele de matematică și copiii din Siria!

           

Zăpăceala, agitația și gălăgia sărbătorilor... Nici măcar nu vreau liniște, vreau doar să mă lase în pace, să aud urletele copiilor din Siria (că eu nu mai am putere să urlu). Am venit din Olimp cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) la București, în Titan, pentru Crăciun (mă rog, cred că peste 90% din noi a rămas pe Elbrus și în Tartaruri de pretutindeni). Dar nu mă pot concentra să percep urletele, căci mă asaltează și-mi distrag atenția întruna scârțâieli, pârțâieli, fâșâieli, fâțâieli, vâjâieli, frigul și curentul (nu mai scap de răceli și rinită, e mereu faza acută, panta rhei, totul curge, se inflamează, mă dor și ard nasul, gura și gâtul și am o stare de leșin și febră), râcâitul pisicii la ușă, crănțănitul chipsurilor, feliilor de Maretti cu pizza/măsline/ceapă și al bobițelor de Royal Hepatic (una dintre mâțe, Guru... guru, titan și nepoata noastră, continuă să consume mâncare de regim, în memoria frățiorului ei, motanul Pesi, mai exact titanul Piersicuță, după ce a făcut și ea, din solidaritate cu el, o săptămână de greva foamei, când Pesi era bolnav, înainte ca acesta să devină îngerașul nostru auriu cu mustăți și codiță), huruitul liftului, shoppingul (deopotrivă ireal și exasperant), zbieretele copiilor colindători (la început am fost surprinsă că niște copii cântă, nu plâng și urlă ca-n Siria, mi se părea de neconceput, mai întâi m-am bucurat, apoi m-am săturat și de asta), frecatul pisicii (se freacă nu numai de mine, ci și de laptop (cu păsărica) până îi sar tastele și trebuie să scotocesc după ele pe sub birou, scaun și calorifer), beepăielile calculatorului și cuptorului cu microunde (la care încălzesc tot timpul ceaiuri de mușețel și cafeluțe decofeinizate, de-abia înghit, trebuie să fie obligatoriu fierbinți), apa de la WC, robinet și duș, țipetele de fericire ale lui Alex, fii-miu când joacă jocurile video până dimineață (prefer să fie captiv în jocul video Smite, și nu la Statul Islamic sau la regimul sirian). Închid telefoanele pentru a nu vedea nici SMS-uri, însă mă invadează urările de sărbători când deschid netul. Mărturisesc, am trimis și eu, ceva de genul: ”Să vă înece mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și gaze lacrimogene.” Trebuie să faci o urare de sărbători. Trebuie să. Și totuși, mă simt asediată, nu am unde să fug (decât în altă cameră unde aud exact aceleași lucruri și fiecare sunet hipertrofiat și amenințător).

Când sunt în faza de ”totul e împotriva mea și mă mănâncă”, când mediul înconjurător pare ostil și exasperant (cel mai frecvent, desigur, adică probabil), mă port și eu din când în când ca o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă acră și urâcioasă, cu ochi urduroși și alunecoși și chipul cenușiu și crispat, care stă cu fundul ei voluminos și brăzdat de celulită sus, pe tejghea, privind rafturile goale, bătute de vânturi și rostește printre dinți, în scârbă: ”N-avem. Ieși afară”. Păi, chiar așa, n-avem, s-a consumat tot, ieșiți afară și lăsați-mă în pace. Vreau să le înfig pironul în piept și compasul (cu care, posedată de Iliescu, amenințam în clasa a șaptea, în ’90 intelectualii... ”moarte intelectualilor”) în fund lui Promy și celor dragi, să le scot organele (chit că ale lui Promy sunt grav deteriorate, fie și după transplanturi, și nu fac doi bani pe piața neagră), să mi le iau trofee, apoi să le jupoi pieile, să-mi confecționez diplome din ele și să le expun pe pereți, cum procedează zeul Apollo din Olimp (cu numele diavolilor de intelectuali, viermilor împuțiți de trădători și câinilor turbați de teroriști pe ele). Am nevoie de spațiu și de o gură de aer (degeaba deschid geamul, la ce ar putea ajuta o gură de aer o sărmană fantomă?). Nu pot să dorm mai deloc, nici cu somniferul. Nu am loc. Aici nu încape nici coada pisicii. Îmi vine să-i iau pe toți de coadă și să-i arunc la ghenă. Altfel de gunoi... Oricum, suntem născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor. Și trebuie să recunosc că, de când m-am dus cu Promy în Olimp, după revoluția noastră democratică de acum doi ani jumate, plonjând împreună cu el în paradisul răpirilor/atentatelor/loviturilor de stat, al aroganței, suficienței și corupției zeilor, am devenit tot mai paranoică, iar evenimentele din Siria nu fac decât să accentueze această stare. Paranoia e o datorie civică, spunem noi, însă până la un punct, altminteri înghețăm în proiect, iar noi înșine ne criogenăm complet. Și să trăiești în suspiciune și teroare asta nu e viață. Cred că starea asta e și mai rea decât zilele de duminică blestemată, când mă satur de meniul cotidian de sarmale ca Bulă (și de tot).

Într-o noapte (mă rog, dimineață), am, în sfârșit, un vis frumos: se făcea că un puști de 6 ani, subțirel și cu ochi căprui decolorați și apoși, poate vecin de cartier, îl capturase pe Alex, fii-miu, și îl introdusese legat fedeleș, cu fața în sus, într-un sicriu metalizat și tunat în nuanțele curcubeului, ca o mașină de fițe. Patrula cu o ditamai sabia în jurul sicriului (abia o ținea). M-a salutat (”Sărut-mâna, doamna!”, ah, urăsc cuvântul ”doamna”, am fobie de el de atunci, de când eram la fuckultatea-fantomă și trebuia să trec note-fantomă unor studenți-fantomă). Mi-a arătat sabia, lăudând-o ce tare e și ce puteri are, apoi m-a întrebat dacă-l cunosc pe băiatul din sicriu. Am mormăit că nu. După aceea, puștiul a scos telefonul mobil și m-a anunțat că va face un selfie cu băiatul înainte să-l decapiteze. Alex a surâs strâmb și chinuit de parcă îl târam printr-o excursie la Paris sau la Viena sau era într-un muzeu. Zâmbetul despicat cu pironul/sabia/bombele-butoi și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie ori lipit cu balele zeilor. Și cred că se strangula deja cu papionul de la gât (pe care-l poartă în prezent toți puștii). Cu toate astea, băiețelul a surâs satisfăcut (de selfie). Lăsăndu-l pe Alex cu fața în sus, a ridicat amenințător sabia. Atunci am ripostat. Nu pentru că vroiam să-l salvez pe Alex, ci pentru că mi se părea că nu procedează bine, iar eu nu tolerez să las nesesizată o eroare depistată, argumentând că, pentru a-l decapita, trebuia să-l întoarcă cu spatele. Nu mă pricep la decapitare, dar nici puștiul ăsta. E clar. Nu s-a antrenat bine. ”Nu e bine. Nu, nu e bine. Cine te-a învățat să decapitezi? Trebuie să-l pui invers și să-i dai jos papionul”. Mi-a răspuns: ”merge și așa”. Dovada că era din România, și nu de la Statul Islamic. Înainte ca sabia să se înfigă în gâtul lui Alex, m-am trezit. De rușine, mi-a venit să mă decapitez singură. Chiar că sunt o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă. Așa că am rămas în cameră, am încuiat cu cheia (să nu intre nici pisica, Guru poate deschide uneori ușa și cu cheia), mi-am tras scaunul în ușă și pătura în cap. Încă aud liftul. Îmi hâțână la nesfârșit ultimul neuron.

Noaptea următoare, mă cuprinde o stare de frică care i se transmite și lui Promy (obișnuit mai curând cu teroarea decât cu normalitatea). Nu frică, groază animalică ce îngheață totul în jur. Și înainte parcă nu mai simțeam nimic, eram prea extenuați pentru asta. Promy mă strânge spasmodic în brațe și-și trage plapuma pe el, dar tot dârdâie, clănțănind din dinții de un alb orbitor, de star hollywoodian, implantați acum un an și ceva (a mai schimbat nu știu câte serii, contra cost, pe banii lui, și încă se bucură dacă ar pierde pe Elbrus și în Tartar doar dinții). Gâfâie și trupul lui se convulsionează, întâi puternic, apoi din ce în ce mai slab până rămâne pietrificat. Îi simt răsuflarea rece, respirația sacadată, cu întreruperi neliniștitoare. În zadar, nu putem dormi. Tovarășii zei și talibani din Olimp și de pe pământ vin la noi și ne devorează, chiar dacă nu prea mai au ce să (mai) mănânce de pe noi. De asemenea, casele din Olimp, Titan, Iancului și fostul apartament al mătușii-mii, Nana, pe parcursul unei vestite predici de a ei (mai greu de suportat decât toate celelalte suplicii). Oriunde încercăm să ne refugiem, mediul devine ostil și străin: obiectele se deformează suspect, ne ard, ne îngheață, zidurile ne înghit bucăți de corp, cad peste noi și ne strivesc, se deschid trape, orice atingem ne curentează, ne dizolvă părți din organism (și din suflet) sau ne dezintegrează instantaneu. Dimineața la opt, în sfârșit, mă ia somnul și ațipesc cu capul la pieptul lui Promy. Maică-mea însă nu ne lasă în pace: dă buzna în cameră să mă certe că Alex nu a făcut probeleme și teste din culegerea de mate și are examen la liceu, așa că mi-o bagă pe gât, îndesând-o până mă sufoc, mă înec, tușesc și scuip bucățele de hârtie gălbuie, cu cercuri și paralelograme. Bună și matematica la ceva! Apropo, e invenția lui Promy. Cât fac 2+2? Maică-mea sare apoi pe mine și începe să muște sălbatic din corpul meu.

Îi dau brânci și, îmainte să apuc să mă dezmeticesc, observ la ușă o fetiță (fetiță cred, dar nu e tocmai sigur), cu fața ascuțită și descarnată, ochii stinși și adânciți în orbite, trupul scheletic și emaciat, care se târăște spre mine, împleticindu-se și lovindu-se năucă de mobile. La fiecare mișcare, oasele i se zgâlțâie și parcă îi sar din corp. Poate o să-mi alunece drept în gură și în gât și o să mă înec și cu ele, după ce am luat deja supradoză de probleme de matematică. Fetița rostește cu greu ”I’m hungry”, iar eu îi arăt frigiderul și o rog în engleză să se servească ea cu ce vrea. Eu sunt obosită, vreau să mă odihnesc. Nu mă simt nici eu bine. Dar fetița nu se îndreaptă spre frigider, ci ia o cheie gigantică, de metal (cât compasul de tablă cu care amenințam intelectualii). O să mi-o introducă în fund? Nu. Nu încă. Fetița duce cheia la gură și mușcă din ea înfometată. Apoi se repede la mine. Mă trezesc imediat, înainte să-și înfigă dinții puțini, strâmbi, galbeni și murdari în corpul meu. E opt și zece minute. Mă strâng și eu convulsiv, în brațe la Promy, acoperindu-mă cu el și cu plapuma. M-aș ascunde în chiloții lui și ai mei, cum făcea săraca noastră pisică Mițu când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, însă nu știu dacă mai are rost, poate mă vor devora și ei. Slavă Domnului, Mițu avea fobie doar de Lady Gaga. Era bine să am și eu fobie numai de Lady Gaga. Zăceam așa unul la altul în brațe, sub plapuma grea și apăsătoare ca un Zid, fără să simțim că ne atingem sau ne încălizim, încercând să aducem fie și unu sută din noi, din Tartaruri și Elbrusuri la loc, în pat.

Sincer, nu știu cum să ne eliberăm de coșmaruri, agonie și moarte. Poate că ar fi indecent să o facem, când ceilalți au suferit și suferă atât. Și noi înșine (pentru noi și pentru ceilalți). Maică-mea zice că am coșmaruri pentru că mă uit la filme horror (deși nu am mai vizionat un film de ani de zile, nu prea le înghit pe cele comerciale, iar realitatea e mai horror decât orice film horror). Cele mai horror lucruri din adolescența mea nu au fost filmele horror, ci cărțile despre ororile comunismului, primite ca premiu la olimpiada națională de limba latină de la Liiceanu, Humanitas (interesant, pentru un eseu (în limba română) despre adevăr, pornind de la o cugetare latină: ”Amicus Plato sed magis amica veritas”). Și ”Memorialul durerii” la care mă uitam în stare de șoc, clănțănind și ronțăind chipsuri în continuu, încercând zadarnic să mă calmez și închizând după câteva minute televizorul. La fel închideam și cărțile despre atrocitățile comunismului sau îmi săreau pur și simplu din mână după câteva rânduri și aterizau în cana de cacao cu lapte. Sunt încă în stare de șoc și teroare și refuz să mă obișnuiesc. Însă, pe de altă parte, știu că adevărul trebuie spus. Mai mult, trebuie să facem dreptate, în memoria celor care au suferit și suferă, pentru a ne elibera de fantomele trecutului și a ne purifica (cu toții). Mai sunt torționari de treabă din România, victime ale comunismului, desigur, și ei, care își plimbă liniștiți cățeii în jurul blocului sau vilei și martiri și deținuți politici ca Gigi Becali, Bombo, Motanul Felix sau Copos care au devenit mari scriitori în pușcării pentru a se li se scurta pedeapsa. Scoteți-mă de aici, sunt un mare scriitor, nu mă lăsați să putrezesc la pușcărie! Și Promy e invidios: ce închisoare a aia unde scrii cărți?! Vrea și el! Și copiii noștri din Siria.

Totodată, trebuie să facem un gest de solidaritate: dacă nu îi putem salva, măcar să murim cu ei (și pentru ei), precum Iisus pentru oameni, acceptând curcea. Și titani și oameni obișnuiți de pretutindeni (Promy e doar unul dintre ei). După moarte, e învierea. Când nu mai putem noi, sunt ceilalți care preiau focul sacru și-l duc mai departe. Și nici potopul nu-l poate stinge cum s-a întâmplat chiar în cazul lui Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și continuatorul proiectelor civilizaționale ale tatîlui său. Deși era și el în stare de șoc și neputință, sfâșiat de durere și rușine, mai ales când l-a descoperit pe taică-su pe Elbrus în faza de legumă putrezită de 40 de kile, o crustă de puroi și de jeg, strâmb și diform, cu coaiele ieșindu-i pe gură, inima prin fund, oasele prin urechi și ficatul curgând din el și împroșcându-l pe Deu. Nu l-a recunoscut pe taică-su, logic, nu? Și nici nu înțelegea ce vrea Promy să zică. Săracul Promy se chinuia să gândească și să articuleze ultimele sale cuvinte: ”vine potopul”. După ce le-a rostit cu chiu cu vai, nu a mai fost conștient de nimic, nici de potopul în sine. Și, culmea, Deu l-a ascultat pe nebunul de taică-su și s-a pregătit pentru potop (cît se poate pentru așa ceva). La salvarea lui a contribuit și mama Temis, bunica sa, târându-se în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, pentru a nu-l trăsni și pe el imediat după ce scăpase de furia apelor. Mama Temis e zeița justiției, predestinată să se târască în genunchi. Cine va prelua focul sacru? Noua generație cu smartphone și papion. Cea mai tare.    

Imediat după Crăciun, în weekend, ne teleportăm din Titan pe planeta Gliese. După operația de transplant de organe din vară (mai nimic... inimă, ficat, rinichi, plămâni, pancreas, toate naturale... create de Promy la laborator, în Olimp), mergem periodic pe Gliese pentru consultații și analize. Aici Promy e binevenit, iubit și respectat pentru ajutorul oferit gliesienilor (similar celui de pe Pământ). Gliese e o lume nu paradisiacă, ci normală. Și care empatizează cu pământenii. După vizita la spital, sâmbătă seară ne răsfățăm la bungalourile de pe malul oceanului Ataraxia. Când desfac rucsacul, descopăr întâmplător un papion lila de satin de la Alex, fii-miu (acum se poartă papion, bretele, ochelari falși, paiete, gel și sclipici în păr), așa că i-l pun la gât lui Promy și îl las doar cu accesoriul ăsta. Mai bine decât cu lanțuri, piroane și bestii antropofage. A mai purtat papion la Paris, în secolul XIX (pe lângă lornion, vestă și părul creț uns cu briantină). Atunci era medic. Pe vremea aceea, poate că încă se realizau tratamente cu lipitori (nu și Promy personal, el era mai avansat, să nu uităm că e și inventatorul medicinei). La Paris și lipitorile sunt de vis. Vreau să spun alea care țopăie pe ritmuri de french-cancan, cu fustele ridicate. Bune și lipitorile la ceva!

În ziua de azi, am observat că papioanele au revenit la modă. Și lui Promy îi stă foarte bine cu el la gât. Pentru a începe terapia pariziană, nu mai lipsește decât parfumul Chanel no. 5 (l-am pus în rucsac, e probabil ultimul, căci Uniunea Europeană, în ciuda crizei economice, a refugiaților și a terorismului, are ca prioritate interzicerea parfumului Chanel no. 5 și a țigărilor mentolate). A descoperit că astea sunt toxice. Mă dau cu parfum la urechi și pe sâni, inhalez aroma răvășitoare, persistentă, ușor fanată, extravagantă, fără a fi vulgară, un melanj irezistibil de forță și delicatețe.apoi îl trag pe Promy spre mine ca să-l inspire. Vai de mine, Promy, o să mori! Izbucnește într-un râs isteric. A doua zi, pe malul oceanului Ataraxia, ochii lui Promy capătă culoarea ochilor extratereștrilor rebeli din ”Dune” și a petalelor de cactus albastru de pe Gliese (o nuanță fosforescentă, de o strălucire neverosimilă, mai intensă decât a supernovelor). Ne întindem pe nisipul fin, argintiu, la malul oceanului, goi, de mână, cu degetele împletite strâns și valurile line ne ling tălpile ca Pesi (motanul și titanul Piersicuță). Toarcem amândoi. Aș vrea ca toată lumea să poată să se bucure ca noi, măcar de un pahar cu apă, o felie de pâine, o baie, un pat și cineva să-i țină în brațe, ă, și, bineînțeles, să beneficieze de un smartphone, acces la net și papion. Pentru prima oară, deși ne puteam întoarce sâmbătă seara și, de regulă, Promy moare de rușine, vinovăție, griji, neliniște și chiar dor de Olimp (cum se poate să-ți fie dor de căcatul ăla?), Promy vrea să rămânem pe Gliese, așa că mai stăm cât putem (până luni dimineață).

Așadar, luni dimineață, ne întoarcem în Olimp pentru a revedea familia lui Promy de Revelion. Cu această ocazie, în mod surprinzător, Promy reușește să vorbească pe iPhone 11 (în format 7D, multidimensional) și cu Hesi (oceanida Hesione), fosta nevastă, de care a fost despărțit fără să vrea din cauza vechiului regim. Măreții și glorioșii conducători din Olimp (Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes et co.) l-au premiat până de curând cu vacanțe eterne pe Elbrus sau în Tartar ca răsplată pentru faptele bune și operele subversive și pentru ajutorul oferit oamenilor prin focul sacru, științe și arte. Este a doua deschidere din partea lui Hesi, după participarea acum doi ani la festivalul dedicat victimelor Holocausturilor (și în special intelectualilor), ”AER: Aceasta E Revoluția”, împreună cu prietenul ei actual, Nikos. Îi mai dădea cel mult lui Promy like-uri pe Facebook la poze de pisici, ale lui Guru și Pesi (Piersicuță), inclusiv în ipostazele siriene (”Je suis syrienne”, ”Stay human and alive”) când eram eu în greva foamei, în timpul campaniei pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria. Hesi pune pe Facebook și poze și filme ale cățeilor săi, un caniș alb pitic, Rami și un bichon bolognez, Rambo. Dar îi e greu să sfărâme Zidul tăcerii. În același timp, sărmana Hesi s-a săturat complet de politică, nu are încredere în nimeni și nimic și, de aceea, nu a votat la primele alegeri libere din Olimp, organizate cu doi ani jumate în urmă (și nu de teamă că votul ei ar putea fi anulat sau că va deveni automat victima răpirilor, oricum, procesul electoral reprezenta numai o nouă fiță, moft, mascaradă și diversiune a câinelui turbat de terorist și a șarpelui de trădător care e Promy. Și cui îi trebuie prostia asta de democrație? În prezent, Hesi nu mai vrea să știe de politică și se adresează exclusiv florilor și cățeilor, într-adevăr, mult mai receptivi.

Cu excepția lui Deu (Deucalion), băiatul ei și al lui Promy, supraviețuitorul potopului, cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy și care a contribuit și la revoluția și reforma democratică din Olimp. Cu el discută. Promy și cu mine încercăm să înțelegem atitudinea lui Hesi. Ne spunem că nu trebuie să ne mai condamnăm și noi atât, după asemenea condamnări absurde și devastatoare (cu toate că eu mă simt rușinată și vinovată să (mă) răsfăț și să fiu fericită) și să-i iertăm pe cei dragi dacă nu ne pot ierta. Au suferit și ei prea mult, au obosit și ei sau poate nu înțeleg ceva (care poate să fie lămurit și acceptat sau nu). Dar ei ne iubesc. Așa și Hesi sau tatăl lui Promy, Iapet, care regretă și acum că nu l-a mâncat când era mic pentru a-i scoate gărgăunii din cap (era, totuși, un părinte avansat pentru epoca sa, comparativ cu nenea Cronos și Știi Tu Cine... Zeus). S-a retras și el la fermă și comunică mai curând cu caprele. Cine e capra-problemă de care ne-am îndrăgostit sau pentru care ni se sfâșie inima? Sylvia sau Siria? Nu știu exact, Promy și cu mine ne recunoaștem și de capre, desigur, adică probabil. Promy, oricum, la fel ca mine, nu-și cere scuze pentru fapte bune și opere subversive.  

Și, dacă-l cheamă ta-su la țară, la fermă, Promy nu se duce. Ce să facă acolo? Să vorbească și el cu caprele? O să comenteze toată lumea că le violează. Stați puțin, nu le-a violat deja pe toate? Mama lui, un fel de soacră pentru mine (pe care o venerez), nu are nici ea timp să meargă la țară. Mama Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru Promy, pentru nepotul său, Deu (Deucalion), pentru Mene (Meneceu, fratele lui Promy), pentru Atlas (fratele lui Promy) și pentru mulți alți titani și muritori. Are genunchii vineți și umflați. Justiția în genunchi! În prezent, mama Temis se încuie în birou din ianuarie până de Revelion pentru a face legi (constituție, cod civil, cod penal, legea lustrației etc.). Înainte, tot ce era bun era interzis, iar tot ce era rău era premiat. Vrem legi bune și care să se aplice (și în România, în Siria, peste tot). Și, apropo de relațiile în familie și de raporturile între noi doi, mie personal Promy îmi atrage atenția în ultimele zile să nu-l tratez prea mult ca o ”mami” (încă una disperată ”a celui mai orfan copil din Siria”), ca să nu-l infantilizez iremediabil și nici să ne victimizăm excesiv, ci să-mi asum rolul de prietenă, amantă și parteneră. Cred că are, din nou, dreptate. Și drepturi când?  

Petrecem câteva zile cu mama Temis (anterior încuiată în birou) și tatăl lui Promy, Iapet (refugiat la țară), Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, Mene (Meneceu) (care a reușit să-l bată pe fra-su, Promy, la șah, hm, abia a învățat, el a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluție, iar Promy nu mai jucase de 348 de ani), însă fără Atlas, căci acesta se baricadează și el în cameră și nu se poate opri din jocul video. După Revelion îl conducem pe Deu pe VJ45, planeta unde a imigrat. Ajungem duminică, marți Promy trebuie să meargă dimineața la cabinetul său ginecologic și după-amiază la ședință, la palat. După ce mâncăm pe plajă grătarul de miel preparat de Nikos, prietenului lui Hesi, alături de Deu, VJ ne cheamă în ocean pe mine și pe Promy. Și, dacă în alte dăți, a trebuit să ne confruntăm cu toți zeii de pretutindeni (și din toate epocile) și a părut mai real ca orice experimentasem până atunci, acum avem parte de altfel de terapie. Atena, veche prietenă și colaboratoare a lui Promy, rivală în dragostea ei față de Promy și în unele situații ostilă față de mine (până la a mă transforma în omdiduță și storci în fața lui Promy), în prezent aliata noastră din Olimp, implicată direct în procesul de reformă, mă salvează chiar pe mine de pe Elbrus (și mă unge pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni, cu ambrozie și nectar).  

În același timp, Hefaistos, călăul-șef al regimului și al lui Promy personal (victimă a sistemului și el... și a propriilor părinți, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus care l-au azvârlit în prăpastie când era bebe pentru că era prea urât ca să-l mănânce), îl eliberează pe Promy, unchiul, maestrul, fostul său prieten și actualmente iar coleg (după ce a Hefaistos, având și el permanent coșmaruri, dorind să-și șteargă și el memoria și să se arunce în Styx, și-a cerut iertare pentru ce a făcut la ordinele stăpânilor, și, în plus, a realizat Memorialul Holocaustului și colaborează cu noul regim democratic). În timp ce plutim alene pe valuri, deodată, auzim un foșnet de aripi. Fatal, terifiant, tot mai aproape. E un blestem fără sfârșit. Bestia de vultur zboară spre noi și se înfige pe corpurile noastre goale cu ghearele sale uriașe, necruțătoare, metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale. La început, paralizăm de groază, atingerea ei ne înfioară, trupurile noastre se convulsionează, dar, de această dată, nu se înfruptă sălbatic din noi, cu ciocul șiroind de bale și sânge, sfârtecându-ne ca o bombă-butoi. Surprinzător, stă liniștită, ca-ntr-o vrajă, contemplând oceanul. Iar ochii ei au devenit de un albastru luminos și neverosimil precum florile de cactus de pe Gliese. Și începe să cânte melodia sfâșietor de frumoasă a lui Marsias. Acesta a fost inventatorul flautului din a cărui piele jupuită Apollo și-a confecționat prima diplomă (pentru că Marsias era mai talentat ca el). Ulterior, a încercat și din pieile echipei noastre, în repetate rânduri. Promy i-a dedicat lui Marsias (și intelectualilor și martirilor Holocausturilor) o simfonie. Păsărica ne intonează mai departe ”Oda Bucuriei”, fragmente din simfonia lui Promy și, la sfârșit, cântecele pianistului din Yarmouk, Siria, o legumă mutantă de 40 de kile care dădea recitaluri printre dărâmături. Cred că am îmblânzit păsărica, nu și pe stăpânii ei, din păcate.

Promy, slavă Domnului, se dă în vânt după păsărici. Ca dovadă, facem dragoste pe malul oceanului. Trupurile ne tresaltă, vibrând ca arcușul viorilor, ne masăm unul pe altul cu scoici și pietricele, îl înlănțui cu alge și brațele mele (sper că preferă așa), apoi ne lingem nisipul de pe corp. Cred că l-am întrecut pe Pesi la lins. Merităm o diplomă și o statuie (nu Promy, ci eu am nevoie, sunt mereu foarte neîncrezătoare și am nevoie de confirmări). Genele negre, lungi, arcuite, care se zbăteau odată în piatră, tremură în obrazul meu. Buzele lui fierbinți, cu gust de alge și sare, crăpate ușor de nisip și pietricele, se împletesc cu ale mele. Să vedem dacă-i ține implantul dentar la mușcături de dragoste și poate face competiție vampirilor. Zicea că-i place competiția (spre deosebire de zei, în special de Apollo, ba chiar și de vechea lui prietenă, Atena). Da, se descurcă binidităt și prefer să-și strice implantul dentar de 20.000 de Euro, cumpărat din banii lui destul de recent, în acest mod, eventual ronțăind felii de Maretti, nu prin Tartaruri sau pe Elbrus. Părul lui negru, ondulat, proaspăt vopsit, ud și ciufulit îmi răsfață chipul, buclele îmi mângâie sânii, electrizându-mă ușor. La sfârșit, rămânem îmbrățișați pe malul oceanului. Inhalăm briza: un miros natural... creat de Promy. I-a reușit tocmai pentru că a introdus un iz de alge și de putreziciune, un miros autentic și viu tocmai pentru că amintește de moarte.

Uluitor, acum, pe malul oceanului, în timp ce zăcem îmbrățișați, mă gândesc că a izbutit să aducă aici, pe plajă, sută la sută... din ce a rămas din el și din mine (deși credeam că peste 90% din noi sunt prin Tartaruri și Elbrusuri de pretutindeni). Am simțit nu doar răsfățul, fericirea, extazul (pe lângă privațiuni, durere și agonie), ci și abandonul complet, dragostea, dăruirea deplină, sacrificiul. Sacrificiu, nu pierdere, ci, dimpotrivă, regăsire. Fără luptă (exterioară, prin focul sacru, dar în primul rând interioară), mai importantă decât rezultatele în sine, și ”fără sacrificiu, lumea s-ar prăbuși” , spunea Gandhi. Sacrificiul salvează lumea. ”Frumusețea salvează lumea” (Dostoievski). Eu am ales titanii, focul sacru și sacrificiul dintr-o nevoie disperată de frumos, din motive est-etice, vorba Monicăi Lovinescu. E aici ceva sacru. Trebuie să topim Zidurile în lacrimi și valuri și să ne expunem. Să iubim și să împărtășim. Să ne asumăm vulnerabilitatea unui copil orfan. Să plonjăm goi în abis și să dansăm, iar lanțurile se vor transforma în aripi. Numai așa vom învinge frica. Vom atinge o stare de grație și iluminare. Ne vom regăsi, vom redescoperi forța creației și a dăruirii depline (fără a aștepta nimic în schimb), puterea de neînvins a celor fără de putere și a focului sacru. Ne vom împăca cu noi și cu lumea și ne vom simți acasă, oriunde am fi. Vom fi curați și inocenți. Inocenți, nu naivi.

Sacrificiul ne eliberează de pietre/stânci/Ziduri, ne purifică și ne dă viață. Viață nu doar pentru Primăvara de la Praga, arabă, românească, olimpiană sau altele de același tip. Viață veșnică. Bizar, pierzându-ne pe noi, nu mai avem sentimentul de pierdere, nici a noastră, nici a celorlalți: cei dragi (de la Pesi/Piersicuță și animăluțele trăsnite din familie, bunica mea, Mama Coca, tata, titanii, copiii noștri din Siria, martirii Holocausturilor de pretutindeni), toți care ne-au părăsit vin înapoi, împreună cu noi, în focul sacru al memoriei și al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu trebuie să percepem distanțe abisale și să fim nostalgici, nu avem de ce, sunt chiar cu noi, tot mai aproape pe zi ce trece, îngeri păzitori, eroi și surse de inspirație. Iar, din perspectiva veșniciei, melancolia noastră romantică din alte ocazii, când trăiam și ne iubeam intens, ca pentru ultima oară, numărând împreună secundele din ultimul minut, nu-și mai are rostul. Și totuși, simțim pasiunea și ne dăruim (unul altuia și celorlalți) mai mult ca oricând. Zâmbetul de satisfacție (nu satisfucktion), de fapt, extaz, îi rămâne lui Promy întipărit pe chip două zile și două nopți la rând, iar ochii îi strălucesc deasupra cearcănelor adânci, vineții pe fața trasă.

Nu dormim, nici extazul nu ne lasă, chiar dacă Promy mai are un pic și face infarct (ultimul cred, de data asta). Stăm iar goi în pat și la bucătărie și vorbim la nesfârșit, deschis, absolut orice, până ni se usucă gura, ne dor mușchii faciali și se încleștează fălcile. Și, clar, am realizat ceva: nu mai trebuie să ne facem budiști și să căutăm pacea, iluminarea și purificarea, ca acel fost șef care a plecat în India. Interesant, când era la noi la birou, acel fost șef căuta altceva: patrula printre noi și își băga nasul în laptopuri și calculatoare, încercând să-l surprindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Când a venit prima oară în firmă, după ce m-a învoit (cu greu) să-mi fac vaccinul anti-acarieni (era la interval de o lună-două), mi-a cerut la întoarcere să-i arăt vaccinul. M-am făcut că nu aud. Unde-i vaccinul? Culmea, am ajuns și eu pe punctul de a adresa asemenea întrebări unui subordonat. Acesta se învoia în mod repetat, sub pretextul că și-a tăiat nevasta un deget la bucătărie. Stai puțin, câte degete are nevastă-ta și de ce mai intră la bucătărie? Unde e degetul?  Până m-am întâlinit odată, întâmplător, cu el și cu nevastă-sa la Spitalul de Urgență. În ce-l privește pe fostul șef, îi doresc toată pacea, purificarea și iluminarea de care are nevoie. Promy și cu mine le-am găsit (deocamdată), fără să devenim budiști. Și cred că acum fostul șef e un pic invidios.

Tragem de timp, amânăm plăcerea (și plecarea) și ne întoarcem în Olimp marți, la șapte cincizeci, cu zece minute înainte de deschiderea cabinetului său ginecologic (prefer să stea cu mâna în pizde, nu în lanțuri, cuie, piroane și viscol mușcător la competiție cu bestia de vultur). La palat, deși epuizat (dulce epuizare), Promy se bucură să-i întâlnească pe inorogul Bebe, înțeleptul Chiron centaurul și Her (Heracle), prietenii, colaboratorii și salvatorii săi și cei care încearcă să aducă democrația în Olimp, și nu pe Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, vechii stăpâni (pe care, oricum, nu i-am recunoscut). Până și sala tronului s-a schimbat: au dispărut statuile vechilor stăpâni și picturile reprezentând mărețele realizări precum execuția lui Promy de pe Elbrus, Cutia Pandorei, potopul și altele pe care le comenta Hermes cu el, în fața lui Știi Tu Cine (ce râdea tunător, el nu știa să discute altfel decât scoțându-și scula și fulgerașele). În alte condiții, la ședință, Chiron, noul lider liber ales, poate s-ar uita la o telenovelă, inorogul Bebe ar patina pe gresia lucioasă sau ar lansa vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Her ar bârfi la budă, iar Promy, plictisit, ar confecționa fustițe de balerine din pungi de Maretti. Acum Promy nu mai vrea să plece de la ședință. Când vine seara acasă, e surprins să constate că atât pe Gliese, cât și pe VJ45, și în Olimp, în ciuda coșmarurilor noastre, s-a simțit acasă. Și, la fel ca pentru opere subversive și fapte bune, nu își cere scuze nici pentru fericire.

Eu da. Și de atâta fericire, îmi vine să dispar iar de tot. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, s-a sinucis în culmea gloriei, lăsând următorul mesaj: ”Dacă aș alege altă viață, eu aș alege-o pe a mea”. Când se gândea la el, Promy era invidios și vroia într-o vreme să fie bunicul lui Malraux. Eu las un mesaj un pic modificat: ”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”   

Toarșu’ Iliescu, disident comunist, ”bați din palme ca să rămâi în viață”?

Surprize, surprize... A, erai tu, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu)? M-am săturat de surprizele Țarului și Califului. Și ale regimului sirian. Noi metode de tortură și execuție pentru copilași, femei însărcinate, medici, echipe de salvare, intelectuali, jurnaliști sau activiști, noi arme chimice, noi cutremure cu ajutorul bombelor-butoi (căci se pare că 50 pe zi sunt insuficente), noi blocade ale foamei. Stare de șoc, groază, paralizie, neputință, oroare, incertitudine, neliniște, frământare, neînțelegere, furie, frustrare, vinovăție, rușine, dezgust, coșmaruri, agonie (mi-a dat Dumnezeu să mă doară titanic ficatul lui Promy), depresie, mizerie (care nu se curăță oricâte dușuri faci), deznădejde. Apoi încerc să-mi adun bucățile împrăștiate de bombele-butoi sau rămase după festinul bestiilor antropofage care s-au înfruptat din mine. Sunt, ca tine, Promy, o legumă putrezită. Mâncați-mă (dar, vă rog, complet, nu mai lăsați nimic), tovarăși-zei, talibani și Big Brotheri, dacă nu vă e prea scârbă de mine să mă atingeți. Ne-am obișnuit să ne devorați, nu ne mai e atât de frică, dar ne doare, am obosit și ne-am săturat de showul ăsta.

Și, dacă mi-e frică uneori, ce dacă? Mi-e mai frică de conștiința mea care mă arde în focul Gheenei în fiecare zi și în fiecare noapte. De fapt, de ce să-mi fie rușine de frică? Și Her (Heracle, prietenul și salvatorul lui Promy) leșină când vede teste pozitive de sarcină sau când se gândește că ne-ar putea zdrobi, într-un acces de furie și nebunie, pe Promy și pe mine așa cum și-a ucis proprii copii, posedat de Madame Hera, fosta stăpână a Olimpului, din gelozie (de-asta, de multe ori, se teme să-l țină în brațe și să-l mângâie chiar și pe Pesi, motanul nostru, că Guru nu stă decât la mine și la Promy). Desigur că ar fi vrut să-și șteargă memoria, la fel ca Promy. A îndeplinit cele 12 munci ca să ispășească păcatul (da, el se simțea și se simte vinovat, nu Madame Hera!), a ucis monștri fără număr, fără număr (nu și monstrul din el de care se teme), iar 30 de ani din viață i-a petrecut alergând după o căprioară de-a lui Artemis, găsind în fuga asta amețitoare, epuizantă și disperată, dacă nu pacea și izbăvirea, măcar o alinare și un sens, precum Forest Gump. Doar că nu poți fugi de tine.

Promy, deși era primul care vroia să-și șteargă memoria și are coșmaruri tot timpul (pe care le împărtășesc, odată cu întreg coșmarul istoriei din care nu ne mai putem trezi), nu doar că s-a zbătut să se construiască Memorialul Holocaustului Olimpian (în vechiul Tartar, după Revoluția noastră din Olimp), ci a compus și dirijat o simfonie în memoria victimelor/martirilor holocausturilor (fasciste, comuniste, jihadiste etc.), în special a intelectualilor. Ba chiar, când am demisionat eu de la scris (de peste doi ani, deși, în mod stupid, mai fac voluntariat câteodată), a preluat tot el sărmanul crucea (după o scurtă grevă nud sub chador a tăcerii). Vrea să moară, dar mai mult vrea să trăiască. Și-a dat seama că e viu pentru că eu, altminteri complet confuză în ce privește identificarea viilor/morților, îi aprind totuși lumânare la vii, cu toate că el nu-mi aprinde, la rândul său, la morți... ca să păstreze și memoria lui Madame Dezastru.

O dovadă că mai mult vrea să trăiască decât să moară (el neavând până de curând parte de viață și aproape nici de supraviețuire... că era mereu să nu mai rămână nici stânca de care era înlănțuit din el) e că, de fiecare dată când îl vizitează fiul său, Deu (Deucalion), îngrozit că iar (i) s-a mai întâmplat ceva și că a ajuns din nou în lanțuri, cu piroane, furii, fulgerașe și bestii antropofage pe Elbrus ori în Tartar drept răsplată că a mai ajutat pe cineva, este că Promy îl roagă să-l aresteze. Haide, Deu, dacă mă iubești, arestează-mă! Însă Deu a pus piciorul în prag: îl arestează numai dacă îi dă șpagă Maretti cu pizza, iar Promy, bineînțeles, refuză, doar are principii și nu se coboară la nivelul ăsta. Dacă ar fi să aleagă o altă viață, Promy ar vrea să fie Dietrich Berger, bunicul lui Malraux (o persoană care s-a sinucis inexplicabil, în plină glorie și a zis înainte de moarte: ”dacă aș alege altă viață, aș alege-o pe a mea”). Ce tupeu, logic, nu? Dar eu, deși fantomă și nu nemuritoare blestemată acum, nu aș vrea să fiu bunicul lui Malraux, ci un android (poate chiar propriul meu androind, aflat în prezent în pivniță, zăcând în brațele androidului lui Promy, cufundat într-un somn liniștit, fără griji). Ce viață au androizii ăștia! Suntem amândoi invidioși.

La urma urmei, de ce să mă zbat în deznădejde? De ce să nu apelez la Monica Tatatoiu și Cristian Tudor Popescu, guru universali care le știu pe toate și au idei geniale în orice problemă de la rețete de sărmăluțe, tratamente minune anti-cancer (inclusiv în politica românească) la salvarea leului Cecil (mai important, desigur, adică probabil, decât copiii și frații noștri din Siria, România sau din alte părți)? Sau la Mama Omida... că baba Promida ghicește numai de apocalipsuri, nu de succesuri (și mereu depășesc orice imaginație). Să-l (mai) chem pe Obama în ajutor? Ori vreun alt șef-fantomă de-al meu sau de-al planetei? Degeaba, Obama se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. La fel și ceilalți șefi-fantomă - în timp ce războaiele-fantomă, soldații-fantomă și torționarii de treabă-fantomă produc victime reale... ”pagube colaterale”. Nu, mai bine trântim un scuipat intelectual... Dacă suntem născuți din spuma balelor și nu a valurilor ca Afrodita, ce să facem, să răspundem cumva, chit că cerșim bezmetic la Ziduri, iar abandonul pe cruce, indiferența și comunicarea imposibilă ne îndurerează cel mai mult. Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil, Malraux? Ba da, asta e insportabil, și pentru mine, și pentru Promy, și pentru copiii și frații noștri din Siria, crede-mă, Malraux.

Nu avem chef de nimic, respingem (din vinovăție, rușine, oboseală sau exasperare) orice terapii (ca de exemplu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”), art-terapii (căci auzim doar urlete și tăcerea pumnului în gură) și aromo-terapii (când ne aducem aminte de fetițele Yazidi sclave sexuale ale Statului Islamic care nu pot îndepărta mirosul oricât s-ar spăla pe dinți) și nu ne mai arde nici de o baie cu spume.. ă, cu spumă (unde să zăcem ore în șir în cadă, să ne ținem în brațe și să ne sărutăm la nesfârșit, ca-n prima zi). Ah, Promy, poate că ar fi bine să umplem cada cu spumă (sau cu iaurt cu Stracciatella) și să ne sărutăm acum, până nu vin iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp să ne mănânce, îl primim cu această ocazie în cadă și pe talibanul Jihadi John să dansăm un tango. Mai bine te devorez eu, nu mai vreau să dispari, ai fost absent, oricum, prea mult... nemotivat. O să te sărut ușor ca pe o petală de cactus de un albastru luminos și ireal sau ca pe un fulg de-al lebedelor mele (împușcate, odată cu visele mele, la Revoluția din Decembrie ’89), ești atât de bolnav și traumatizat, mi-e și frică să te ating, să nu te dezintegrezi instantaneu. Până atunci să lansăm măcar un scuipat intelectual. Bun și scuipatul intelectual la ceva! Să vedem ce mai scoate frustrarea din noi. Să nu uităm, sunt și surprize plăcute (care depășesc orice imaginație): descoperirea titanilor din Siria și din alte părți (pe care Promy îi recunoaște și care duc focul lui sacru mai departe, fie și în infern).

Titanii din Siria au nevoie multă putere, devotament și răbdare pentru a mai rezista provocărilor și a duce focul sacru mai departe, cu atât mai mult că se simt singuri pe cruce, abandonați și uitați de lume. Iar situația (și ei înșiși) continuă să se degradeze. Potrivit unui raport realizat de Syrian Observatory for Human Rights (subevaluat), au murit peste 250.000 persoane de la începutul războiului civil, printre care 74.426 civili, 12.517 copii și 8.062 femei. Circa 2 milioane au fost răniți și suferă de dizabilități permanente, în timp ce peste 11 milioane au fost dislocați de la casele lor.

Unul dintre factorii agravanți este chiar intervenția militară a Rusiei în Siria. Țarul își extinde colaborările din Orientul Mijlociu (în zona șiită/alawită - Iran, Irak, Siria), implicându-se potențial și într-o intervenție în Irak, nu doar în Siria. Deși se confruntă cu sancțiuni economice și descreșterea masivă a prețului barilului de petrol (care au condus la devalorizarea rublei și la o scădere economică de 5%), Rusia investește în aur (a cumpărat 55 tone pentru a avea rezerve și, totodată, pentru a submina dolarul, prin respingerea economiilor în dolari) și zone economice energetice strategice în Europa (de exemplu, preluarea de către Gazprom de la compania germană BASF a pachetului majoritar cu puţin peste 50% din acţiunile firmei Wingas, companie ce deţine o cincime din acţiuni pe piaţa de gaz a Germaniei şi, în plus, comercializează gazul în Austria, Belgia, Cehia, Olanda, Polonia şi Marea Britanie). Iar popularitatea Țarului a crescut cu 3.3%, atingând 90% după autointitulata ”cruciadă” din Siria. Merită, e un autentic spirit creștin care luptă pentru pace și democrație și face opere de binefacere prin intermediul ”omuleților verzi” și al bombelor, alături de un regim la fel de caritabil.

Însă rușii vor întâmpina probleme logistice din moment ce livările de echipamente se operează din Crimeea și transportul se desfășoară dificil, iar bugetul este limitat. De aceea, trebuie obținute rezultate rapid, prin eforturile susținute ale iranienilor, irakienilor, Hezbollah, sirienilor și rușilor, înainte de G20 din noiembrie (stabilizarea zonei din jurul Damascului și securizarea coridoarelor către Hama și coastă). Dovadă cele peste 50 atacuri pe zi, ajungând într-o zi la recordul de 86. S-au reunit toți șiiții în jurul talibanului-șef din Siria, inclusiv șiiții din Rusia și din Cuba! Cât de disperat să fie să apeleze la serviciile secrete și trupele cubaneze? Deocamdată, cu sprijin rusesc, regimul nu a reușit să recupereze semnificativ teritoriu (anul acesta a pierdut teritoriu în Hama și Latakia). Atât Statele Unite, cât și Rusia se tem de un potențial colaps al regimului. Dacă nu-i poate opri căderea talibanului-șef, Rusia vrea să-și demonstreze influența, înlocuindu-l cu cineva compatibil cu interesele Țarului. Totuși, unii experți americani precum Jeremy Shapiro continuă să parieze pe erorile strategice ale Rusiei (în ciuda aparentelor  victorii tactice) și citează din Napoleon: "Când dușmanul tău face o greșeală, nu-l întrerupe”.

Pe teren, rebelii se străduiesc să facă față asalturilor Rusiei și ale armatei siriene. Statele Unite nu furnizează rachete sol-aer pentru a doborî avioanele ruseşti (rachetele pot cădea în mâinile grupărilor teroriste şi pot fi folosite împotriva avioanelor de pasageri). În sfârșit, americanii (măcar unii dintre ei) au înțeles că eliminarea talibanului-șef din Siria (autorul principal al victimelor și al dezastrului curent) trebuie realizată înaintea distrugerii Statului Islamic, a cărui apariţie este în parte datorată nemulţumirii faţă de guvernarea alawită. Astfel, a fost inițiat un program CIA de a antrena şi finanţa 10.000 de rebeli sirieni care să lupte împotriva regimului, separat de noul program al Pentagonului pentru pregătire de comandanţi (în jur de 80) din rândul rebelilor în vederea derulării de operaţiuni militare împotriva Statului Islamic (după eșecul programului ”train and equip”... circa 60 de Superman răpiți a doua zi de al-Nusra).

În legătură cu situația din Siria și intervenția Rusiei, Iohannis a declarat: ”faptul că în ultima vreme Rusia s-a angajat militar în Siria nu ajută la soluţionarea crizei, după părerea noastră, ci complică situaţia. Singura cale de ieşire din această criză este calea negocierii. Toate părţile implicate trebuie să fie aduse la masa negocierilor şi atunci se vor găsi soluţii. Acesta este punctul de vedere oficial al României şi acest punct de vedere îl facem cunoscut peste tot. Nu este un punct de vedere simplu teoretic. România este printre puţinele ţări care mai are personal la ambasada din Damasc. Nu suntem unul din marii actori, însă, prin faptul că suntem acolo, putem fi facilitatori în discuţii care pot duce spre pace în zonă.” Interesant, în ce privește reacțiile la intervențiile militare în Siria, au existat în Occident mai multe (și mai consistente) proteste împotriva intervenției americane în Siria decât a celei rusești, ceea ce atestă dublul standard al unor pacifiști.

Între timp, situația refugiaților continuă să se deterioreze. Anul acesta, au ajuns în Europa peste 600.000 refugiați dintre care mai mult de 3.100 s-au înecat. Sub avalanșa refugiaților, UE (tot mai) caută să se eschiveze. Recent, s-a încheiat un acord între Turcia și UE: în schimbul liberalizării vizelor și al reenergizării discuțiilor de aderare a Turciei la UE, Turcia se angajează să reducă fluxul refugiaților. Turcia a solicitat și 3 miliarde Euro ajutor pentru refugiați. 1 miliard a fost oferit deja, dar 3 ar putea dezechilibra bugetul UE. Turcia a început să întoarcă forțat în Siria pe cei pe care-i prinde că încearcă să plece spre Europa. Gesturi caritabile, să nu uite cumva, să nu se dezobișnuiască... Banca Mondială, la rândul ei, se străduiește să finanțeze Iordania și Libanul (unde, în prezent, unul din cinci e refugiat sirian) prin împrumuturi ale căror dobânzi să fie achitate măcar parțial de alte țări donatoare. Și unii politicieni din Europa plătesc deja pentru susținerea refugiaților: pentru Merkel s-a construit o spânzurătoare la un protest, iar candidata la primăria oraşului Koln, Henriette Reke, a fost înjunghiată în plină stradă (o dovadă în plus că, până și în Europa (deși nu la fel ca-n Siria), cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor). Din fericire, a supravițuit și s-a revanșat prin câștigarea alegerilor locale din primul tur.

După noul sistem de relocare la nivel european, care înlocuiește sistemul de cote, România ar trebui să primească 3,9% dintre refugiați. Povara refugiaților ar trebui, totuși, împărțită echitabil nu numai în Europa, ci și la nivel global. Amnesty International propune 8 idei de rezolvare a crizei refugiatilor:

1. Deschiderea unor căi sigure de acces pentru refugiați (vize umanitare și reunirea cu familia)

2. Relocarea (în mod special pentru categoriile vulnerabile ca supraviețuitorii torturii și persoanele cu probleme medicale grave – peste un milion de persoane din care țările bogate primesc anual sub 10%)

3. Operatiuni de salvare (peste 7.000 persoane s-au înecat în Mediterana)

4. Permiterea accesului cu sau fără documente de călătorie

5. Investigarea și condamnarea traficanților

6. Combaterea discriminării și xenofobiei

7. Strângerea de fonduri ONU pentru refugiați

8. Recunoașterea dreptului la azil și constituirea unor sisteme corecte și funcționale de primire a refugiaților.

Apropo, pesedistul speriat de invazie care analiza refugiații după ceasuri și telefoane și-i suspecta de cele mai negre intenții, noul lider PSD (candidatură unică, ales în unanimitate!), Liviu Dragnea, a condamnat solemn comunismul în fața ”disidentului” comunist și a ”martirului” comunist Iliescu, un personaj mânjit de sânge la Revoluție și mineriade, care, trezit din somn de colegi, s-a ridicat în picioare și a păstrat un moment de reculegere, probabil pentru victima comunismului ce a fost chiar el. „N-am avut o declaraţie de atac la adresa domnului Iliescu. Sincer. Domnul Ion Iliescu a fost un disident în regimul trecut“, a precizat Dragnea, să nu planeze cumva vreo umbră de îndoială. Totuși, Dragnea l-a exclus din forurile de conducere pe Iliescu, din Biroul Permanent Național, păstrându-i funcția de președinte de onoare... pentru meritele de disident probabil.

Alt lider PSD, Marian Oprișan, nu a vrut să-și ceară scuze și pentru mineriadă: „Eu cred că nu trebuie să ne cerem scuze. Imaginaţi-vă că astăzi, în Piaţa Universităţii, când avem o ţară democratică sar nişte oameni cu sticle Molotov şi cu corturi, se aşază în faţa Guvernului neautorizat. Ce credeţi că ar face forţele de ordine. Îmi pare rău, felul în care au intervenit a fost cât se poate de natural. Vreau să înţelegeţi un singur lucru: niciodată, în nicio democraţie consolidată... Uitaţi-vă în Statele Unite ale Americii, la violenţă se răspunde cu violenţă“ Adică la câteva corturi ridicate în Piața Universității și ”Jos Iliescu/comunismul!” se răspunde cu împușcături, sedii de partide istorice și facultăți devalizate, sute de capete sparte de mineri și ”moarte intelectualilor”. Și minerii identificau intelectualii după ochelari și barbă, logic, nu? Slavă Domnului, în sfârșit, Iliescu a fost acuzat pentru crime împotrive umanității în dosarul Mineriadei, împreună cu Virgil Măgureanu, iar procurorii cer aviz pentru Victor Stănculescu.

Să nu uităm de mărețele realizări ale comunismului: uniformizare, teroare, control totalitar, minciună grosolană, vulgaritate, cultul (obscen) al personalității, cenzură, poliție politică, închisori politice și lagăre de muncă de exterminare, egalitate în mizerie... materială, morală și culturală. Și o mărturie din Coreea de Nord, alt paradis al crimelor împotriva umanității: „Când Kim Jong-un face ceva greşit dă vina pe alţii. Aşa că oamenii sunt pedepsiţi sau executaţi, cu toate că nu ei au greşit“ spune un fost soldat nord-coreean care a reușit, după nenumărate încercări, să fugă din țară (unde murea de foame, bătăi și umilințe), deși nu e nici el un refugiat, ci un ”gunoi”, ”dușman al poporului”, ”vierme de trădător” și ”câine turbat de terorist”. Adaugă apoi ceva simplu și tulburător care reflectă esența comunismului: ”Bați din palme ca să rămâi în viață!” Din păcate, asta nu e viață. Și, de multe ori, nici măcar supraviețuire.