Scrisorică pentru Moșu’ din fiecare

Să ne aducă Moșu’ o clasă politică reformată, mai puțin sfidătoare și mai responsabilă. Măreții conducători de peste tot (precum cuvioșii Mugabe & Co.) se închină la propriul portret și știu să comunice cu poporul doar cu scula, pumnul în gură, bombe, lanțuri, flegme și hârtie igienică folosită (de pildă, anul acesta Coreea de Nord a bombardat Coreea de Sud cu o asemenea armă). Mă întreb cum putea fi folosită hârtia dacă poporul coreean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul conducător, Kim Jong-un, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme)? Totuși, bine era dacă se bombarda astfel și în Siria!.

Fie ca Moșu’ să îi facă pe măreții conducători să-și achite facturile și notele de plată, la fel ca noi restul, căci nu la stă în obicei. Ca dovadă (nu numai din piromanie), Țarul Putin cere la restaurant să i se flambeze nota de plată (așa comentează lumea pe net), iar rățoiul Donald Trump nu dă socoteală nici el nimănui și, oricum, comunică mai bine cu extratereștrii decât cu pământenii (clar, dintre refugiați și E.T., îl preferă pe E.T. pentru că acesta se întoarce acasă). Să așteptăm să-i curețe DNA-ul ori tribunalele penale internaționale? Sau să apelăm la dezinfectanții diluați din spitalele românești ori la hârtia igienică folosită din Coreea de Nord? Sau și mai bine chemăm extratereștrii să ne răpească, să ne ia de pe pământul ăsta blestemat?

Dacă mai căutăm lumina adevărului, a justiției și a solidarității, precum și o sursă de inspirație în legătură cu ce să facem, poate că o le vom găsi la marii scriitori și savanți penali din pușcăriile românești: ”- Pune mâna, Cristi, scrie-o cărticică / Să-ţi facă şi ţie pedeapsa mai mică. / - Ce spui tu, Alino, te-ai gândit târziu, / Fac asta de-o lună. Când nu fac sex, scriu.” (Balada Borcea). Anul acesta singura surpriză pozitivă (pentru mine) a fost  că Mozart vinde mai bine ca Beyoncé. Și că, în mijlocul infernului (sirian, românesc etc.), mai sunt îngeri. Fie ca lumina nașterii Domnului să ne aducă o lume mai curată, mai justă și mai umană!  

CRĂCIUN FERICIT ALĂTURI DE CEI DRAGI ȘI UN AN NOU CU MULTĂ SĂNĂTATE!

Iubire, mă mănâncă acum chiloții tăi, maică-mea, problemele de matematică și copiii din Siria!

           

Zăpăceala, agitația și gălăgia sărbătorilor... Nici măcar nu vreau liniște, vreau doar să mă lase în pace, să aud urletele copiilor din Siria (că eu nu mai am putere să urlu). Am venit din Olimp cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) la București, în Titan, pentru Crăciun (mă rog, cred că peste 90% din noi a rămas pe Elbrus și în Tartaruri de pretutindeni). Dar nu mă pot concentra să percep urletele, căci mă asaltează și-mi distrag atenția întruna scârțâieli, pârțâieli, fâșâieli, fâțâieli, vâjâieli, frigul și curentul (nu mai scap de răceli și rinită, e mereu faza acută, panta rhei, totul curge, se inflamează, mă dor și ard nasul, gura și gâtul și am o stare de leșin și febră), râcâitul pisicii la ușă, crănțănitul chipsurilor, feliilor de Maretti cu pizza/măsline/ceapă și al bobițelor de Royal Hepatic (una dintre mâțe, Guru... guru, titan și nepoata noastră, continuă să consume mâncare de regim, în memoria frățiorului ei, motanul Pesi, mai exact titanul Piersicuță, după ce a făcut și ea, din solidaritate cu el, o săptămână de greva foamei, când Pesi era bolnav, înainte ca acesta să devină îngerașul nostru auriu cu mustăți și codiță), huruitul liftului, shoppingul (deopotrivă ireal și exasperant), zbieretele copiilor colindători (la început am fost surprinsă că niște copii cântă, nu plâng și urlă ca-n Siria, mi se părea de neconceput, mai întâi m-am bucurat, apoi m-am săturat și de asta), frecatul pisicii (se freacă nu numai de mine, ci și de laptop (cu păsărica) până îi sar tastele și trebuie să scotocesc după ele pe sub birou, scaun și calorifer), beepăielile calculatorului și cuptorului cu microunde (la care încălzesc tot timpul ceaiuri de mușețel și cafeluțe decofeinizate, de-abia înghit, trebuie să fie obligatoriu fierbinți), apa de la WC, robinet și duș, țipetele de fericire ale lui Alex, fii-miu când joacă jocurile video până dimineață (prefer să fie captiv în jocul video Smite, și nu la Statul Islamic sau la regimul sirian). Închid telefoanele pentru a nu vedea nici SMS-uri, însă mă invadează urările de sărbători când deschid netul. Mărturisesc, am trimis și eu, ceva de genul: ”Să vă înece mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și gaze lacrimogene.” Trebuie să faci o urare de sărbători. Trebuie să. Și totuși, mă simt asediată, nu am unde să fug (decât în altă cameră unde aud exact aceleași lucruri și fiecare sunet hipertrofiat și amenințător).

Când sunt în faza de ”totul e împotriva mea și mă mănâncă”, când mediul înconjurător pare ostil și exasperant (cel mai frecvent, desigur, adică probabil), mă port și eu din când în când ca o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă acră și urâcioasă, cu ochi urduroși și alunecoși și chipul cenușiu și crispat, care stă cu fundul ei voluminos și brăzdat de celulită sus, pe tejghea, privind rafturile goale, bătute de vânturi și rostește printre dinți, în scârbă: ”N-avem. Ieși afară”. Păi, chiar așa, n-avem, s-a consumat tot, ieșiți afară și lăsați-mă în pace. Vreau să le înfig pironul în piept și compasul (cu care, posedată de Iliescu, amenințam în clasa a șaptea, în ’90 intelectualii... ”moarte intelectualilor”) în fund lui Promy și celor dragi, să le scot organele (chit că ale lui Promy sunt grav deteriorate, fie și după transplanturi, și nu fac doi bani pe piața neagră), să mi le iau trofee, apoi să le jupoi pieile, să-mi confecționez diplome din ele și să le expun pe pereți, cum procedează zeul Apollo din Olimp (cu numele diavolilor de intelectuali, viermilor împuțiți de trădători și câinilor turbați de teroriști pe ele). Am nevoie de spațiu și de o gură de aer (degeaba deschid geamul, la ce ar putea ajuta o gură de aer o sărmană fantomă?). Nu pot să dorm mai deloc, nici cu somniferul. Nu am loc. Aici nu încape nici coada pisicii. Îmi vine să-i iau pe toți de coadă și să-i arunc la ghenă. Altfel de gunoi... Oricum, suntem născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor. Și trebuie să recunosc că, de când m-am dus cu Promy în Olimp, după revoluția noastră democratică de acum doi ani jumate, plonjând împreună cu el în paradisul răpirilor/atentatelor/loviturilor de stat, al aroganței, suficienței și corupției zeilor, am devenit tot mai paranoică, iar evenimentele din Siria nu fac decât să accentueze această stare. Paranoia e o datorie civică, spunem noi, însă până la un punct, altminteri înghețăm în proiect, iar noi înșine ne criogenăm complet. Și să trăiești în suspiciune și teroare asta nu e viață. Cred că starea asta e și mai rea decât zilele de duminică blestemată, când mă satur de meniul cotidian de sarmale ca Bulă (și de tot).

Într-o noapte (mă rog, dimineață), am, în sfârșit, un vis frumos: se făcea că un puști de 6 ani, subțirel și cu ochi căprui decolorați și apoși, poate vecin de cartier, îl capturase pe Alex, fii-miu, și îl introdusese legat fedeleș, cu fața în sus, într-un sicriu metalizat și tunat în nuanțele curcubeului, ca o mașină de fițe. Patrula cu o ditamai sabia în jurul sicriului (abia o ținea). M-a salutat (”Sărut-mâna, doamna!”, ah, urăsc cuvântul ”doamna”, am fobie de el de atunci, de când eram la fuckultatea-fantomă și trebuia să trec note-fantomă unor studenți-fantomă). Mi-a arătat sabia, lăudând-o ce tare e și ce puteri are, apoi m-a întrebat dacă-l cunosc pe băiatul din sicriu. Am mormăit că nu. După aceea, puștiul a scos telefonul mobil și m-a anunțat că va face un selfie cu băiatul înainte să-l decapiteze. Alex a surâs strâmb și chinuit de parcă îl târam printr-o excursie la Paris sau la Viena sau era într-un muzeu. Zâmbetul despicat cu pironul/sabia/bombele-butoi și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie ori lipit cu balele zeilor. Și cred că se strangula deja cu papionul de la gât (pe care-l poartă în prezent toți puștii). Cu toate astea, băiețelul a surâs satisfăcut (de selfie). Lăsăndu-l pe Alex cu fața în sus, a ridicat amenințător sabia. Atunci am ripostat. Nu pentru că vroiam să-l salvez pe Alex, ci pentru că mi se părea că nu procedează bine, iar eu nu tolerez să las nesesizată o eroare depistată, argumentând că, pentru a-l decapita, trebuia să-l întoarcă cu spatele. Nu mă pricep la decapitare, dar nici puștiul ăsta. E clar. Nu s-a antrenat bine. ”Nu e bine. Nu, nu e bine. Cine te-a învățat să decapitezi? Trebuie să-l pui invers și să-i dai jos papionul”. Mi-a răspuns: ”merge și așa”. Dovada că era din România, și nu de la Statul Islamic. Înainte ca sabia să se înfigă în gâtul lui Alex, m-am trezit. De rușine, mi-a venit să mă decapitez singură. Chiar că sunt o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă. Așa că am rămas în cameră, am încuiat cu cheia (să nu intre nici pisica, Guru poate deschide uneori ușa și cu cheia), mi-am tras scaunul în ușă și pătura în cap. Încă aud liftul. Îmi hâțână la nesfârșit ultimul neuron.

Noaptea următoare, mă cuprinde o stare de frică care i se transmite și lui Promy (obișnuit mai curând cu teroarea decât cu normalitatea). Nu frică, groază animalică ce îngheață totul în jur. Și înainte parcă nu mai simțeam nimic, eram prea extenuați pentru asta. Promy mă strânge spasmodic în brațe și-și trage plapuma pe el, dar tot dârdâie, clănțănind din dinții de un alb orbitor, de star hollywoodian, implantați acum un an și ceva (a mai schimbat nu știu câte serii, contra cost, pe banii lui, și încă se bucură dacă ar pierde pe Elbrus și în Tartar doar dinții). Gâfâie și trupul lui se convulsionează, întâi puternic, apoi din ce în ce mai slab până rămâne pietrificat. Îi simt răsuflarea rece, respirația sacadată, cu întreruperi neliniștitoare. În zadar, nu putem dormi. Tovarășii zei și talibani din Olimp și de pe pământ vin la noi și ne devorează, chiar dacă nu prea mai au ce să (mai) mănânce de pe noi. De asemenea, casele din Olimp, Titan, Iancului și fostul apartament al mătușii-mii, Nana, pe parcursul unei vestite predici de a ei (mai greu de suportat decât toate celelalte suplicii). Oriunde încercăm să ne refugiem, mediul devine ostil și străin: obiectele se deformează suspect, ne ard, ne îngheață, zidurile ne înghit bucăți de corp, cad peste noi și ne strivesc, se deschid trape, orice atingem ne curentează, ne dizolvă părți din organism (și din suflet) sau ne dezintegrează instantaneu. Dimineața la opt, în sfârșit, mă ia somnul și ațipesc cu capul la pieptul lui Promy. Maică-mea însă nu ne lasă în pace: dă buzna în cameră să mă certe că Alex nu a făcut probeleme și teste din culegerea de mate și are examen la liceu, așa că mi-o bagă pe gât, îndesând-o până mă sufoc, mă înec, tușesc și scuip bucățele de hârtie gălbuie, cu cercuri și paralelograme. Bună și matematica la ceva! Apropo, e invenția lui Promy. Cât fac 2+2? Maică-mea sare apoi pe mine și începe să muște sălbatic din corpul meu.

Îi dau brânci și, îmainte să apuc să mă dezmeticesc, observ la ușă o fetiță (fetiță cred, dar nu e tocmai sigur), cu fața ascuțită și descarnată, ochii stinși și adânciți în orbite, trupul scheletic și emaciat, care se târăște spre mine, împleticindu-se și lovindu-se năucă de mobile. La fiecare mișcare, oasele i se zgâlțâie și parcă îi sar din corp. Poate o să-mi alunece drept în gură și în gât și o să mă înec și cu ele, după ce am luat deja supradoză de probleme de matematică. Fetița rostește cu greu ”I’m hungry”, iar eu îi arăt frigiderul și o rog în engleză să se servească ea cu ce vrea. Eu sunt obosită, vreau să mă odihnesc. Nu mă simt nici eu bine. Dar fetița nu se îndreaptă spre frigider, ci ia o cheie gigantică, de metal (cât compasul de tablă cu care amenințam intelectualii). O să mi-o introducă în fund? Nu. Nu încă. Fetița duce cheia la gură și mușcă din ea înfometată. Apoi se repede la mine. Mă trezesc imediat, înainte să-și înfigă dinții puțini, strâmbi, galbeni și murdari în corpul meu. E opt și zece minute. Mă strâng și eu convulsiv, în brațe la Promy, acoperindu-mă cu el și cu plapuma. M-aș ascunde în chiloții lui și ai mei, cum făcea săraca noastră pisică Mițu când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, însă nu știu dacă mai are rost, poate mă vor devora și ei. Slavă Domnului, Mițu avea fobie doar de Lady Gaga. Era bine să am și eu fobie numai de Lady Gaga. Zăceam așa unul la altul în brațe, sub plapuma grea și apăsătoare ca un Zid, fără să simțim că ne atingem sau ne încălizim, încercând să aducem fie și unu sută din noi, din Tartaruri și Elbrusuri la loc, în pat.

Sincer, nu știu cum să ne eliberăm de coșmaruri, agonie și moarte. Poate că ar fi indecent să o facem, când ceilalți au suferit și suferă atât. Și noi înșine (pentru noi și pentru ceilalți). Maică-mea zice că am coșmaruri pentru că mă uit la filme horror (deși nu am mai vizionat un film de ani de zile, nu prea le înghit pe cele comerciale, iar realitatea e mai horror decât orice film horror). Cele mai horror lucruri din adolescența mea nu au fost filmele horror, ci cărțile despre ororile comunismului, primite ca premiu la olimpiada națională de limba latină de la Liiceanu, Humanitas (interesant, pentru un eseu (în limba română) despre adevăr, pornind de la o cugetare latină: ”Amicus Plato sed magis amica veritas”). Și ”Memorialul durerii” la care mă uitam în stare de șoc, clănțănind și ronțăind chipsuri în continuu, încercând zadarnic să mă calmez și închizând după câteva minute televizorul. La fel închideam și cărțile despre atrocitățile comunismului sau îmi săreau pur și simplu din mână după câteva rânduri și aterizau în cana de cacao cu lapte. Sunt încă în stare de șoc și teroare și refuz să mă obișnuiesc. Însă, pe de altă parte, știu că adevărul trebuie spus. Mai mult, trebuie să facem dreptate, în memoria celor care au suferit și suferă, pentru a ne elibera de fantomele trecutului și a ne purifica (cu toții). Mai sunt torționari de treabă din România, victime ale comunismului, desigur, și ei, care își plimbă liniștiți cățeii în jurul blocului sau vilei și martiri și deținuți politici ca Gigi Becali, Bombo, Motanul Felix sau Copos care au devenit mari scriitori în pușcării pentru a se li se scurta pedeapsa. Scoteți-mă de aici, sunt un mare scriitor, nu mă lăsați să putrezesc la pușcărie! Și Promy e invidios: ce închisoare a aia unde scrii cărți?! Vrea și el! Și copiii noștri din Siria.

Totodată, trebuie să facem un gest de solidaritate: dacă nu îi putem salva, măcar să murim cu ei (și pentru ei), precum Iisus pentru oameni, acceptând curcea. Și titani și oameni obișnuiți de pretutindeni (Promy e doar unul dintre ei). După moarte, e învierea. Când nu mai putem noi, sunt ceilalți care preiau focul sacru și-l duc mai departe. Și nici potopul nu-l poate stinge cum s-a întâmplat chiar în cazul lui Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și continuatorul proiectelor civilizaționale ale tatîlui său. Deși era și el în stare de șoc și neputință, sfâșiat de durere și rușine, mai ales când l-a descoperit pe taică-su pe Elbrus în faza de legumă putrezită de 40 de kile, o crustă de puroi și de jeg, strâmb și diform, cu coaiele ieșindu-i pe gură, inima prin fund, oasele prin urechi și ficatul curgând din el și împroșcându-l pe Deu. Nu l-a recunoscut pe taică-su, logic, nu? Și nici nu înțelegea ce vrea Promy să zică. Săracul Promy se chinuia să gândească și să articuleze ultimele sale cuvinte: ”vine potopul”. După ce le-a rostit cu chiu cu vai, nu a mai fost conștient de nimic, nici de potopul în sine. Și, culmea, Deu l-a ascultat pe nebunul de taică-su și s-a pregătit pentru potop (cît se poate pentru așa ceva). La salvarea lui a contribuit și mama Temis, bunica sa, târându-se în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, pentru a nu-l trăsni și pe el imediat după ce scăpase de furia apelor. Mama Temis e zeița justiției, predestinată să se târască în genunchi. Cine va prelua focul sacru? Noua generație cu smartphone și papion. Cea mai tare.    

Imediat după Crăciun, în weekend, ne teleportăm din Titan pe planeta Gliese. După operația de transplant de organe din vară (mai nimic... inimă, ficat, rinichi, plămâni, pancreas, toate naturale... create de Promy la laborator, în Olimp), mergem periodic pe Gliese pentru consultații și analize. Aici Promy e binevenit, iubit și respectat pentru ajutorul oferit gliesienilor (similar celui de pe Pământ). Gliese e o lume nu paradisiacă, ci normală. Și care empatizează cu pământenii. După vizita la spital, sâmbătă seară ne răsfățăm la bungalourile de pe malul oceanului Ataraxia. Când desfac rucsacul, descopăr întâmplător un papion lila de satin de la Alex, fii-miu (acum se poartă papion, bretele, ochelari falși, paiete, gel și sclipici în păr), așa că i-l pun la gât lui Promy și îl las doar cu accesoriul ăsta. Mai bine decât cu lanțuri, piroane și bestii antropofage. A mai purtat papion la Paris, în secolul XIX (pe lângă lornion, vestă și părul creț uns cu briantină). Atunci era medic. Pe vremea aceea, poate că încă se realizau tratamente cu lipitori (nu și Promy personal, el era mai avansat, să nu uităm că e și inventatorul medicinei). La Paris și lipitorile sunt de vis. Vreau să spun alea care țopăie pe ritmuri de french-cancan, cu fustele ridicate. Bune și lipitorile la ceva!

În ziua de azi, am observat că papioanele au revenit la modă. Și lui Promy îi stă foarte bine cu el la gât. Pentru a începe terapia pariziană, nu mai lipsește decât parfumul Chanel no. 5 (l-am pus în rucsac, e probabil ultimul, căci Uniunea Europeană, în ciuda crizei economice, a refugiaților și a terorismului, are ca prioritate interzicerea parfumului Chanel no. 5 și a țigărilor mentolate). A descoperit că astea sunt toxice. Mă dau cu parfum la urechi și pe sâni, inhalez aroma răvășitoare, persistentă, ușor fanată, extravagantă, fără a fi vulgară, un melanj irezistibil de forță și delicatețe.apoi îl trag pe Promy spre mine ca să-l inspire. Vai de mine, Promy, o să mori! Izbucnește într-un râs isteric. A doua zi, pe malul oceanului Ataraxia, ochii lui Promy capătă culoarea ochilor extratereștrilor rebeli din ”Dune” și a petalelor de cactus albastru de pe Gliese (o nuanță fosforescentă, de o strălucire neverosimilă, mai intensă decât a supernovelor). Ne întindem pe nisipul fin, argintiu, la malul oceanului, goi, de mână, cu degetele împletite strâns și valurile line ne ling tălpile ca Pesi (motanul și titanul Piersicuță). Toarcem amândoi. Aș vrea ca toată lumea să poată să se bucure ca noi, măcar de un pahar cu apă, o felie de pâine, o baie, un pat și cineva să-i țină în brațe, ă, și, bineînțeles, să beneficieze de un smartphone, acces la net și papion. Pentru prima oară, deși ne puteam întoarce sâmbătă seara și, de regulă, Promy moare de rușine, vinovăție, griji, neliniște și chiar dor de Olimp (cum se poate să-ți fie dor de căcatul ăla?), Promy vrea să rămânem pe Gliese, așa că mai stăm cât putem (până luni dimineață).

Așadar, luni dimineață, ne întoarcem în Olimp pentru a revedea familia lui Promy de Revelion. Cu această ocazie, în mod surprinzător, Promy reușește să vorbească pe iPhone 11 (în format 7D, multidimensional) și cu Hesi (oceanida Hesione), fosta nevastă, de care a fost despărțit fără să vrea din cauza vechiului regim. Măreții și glorioșii conducători din Olimp (Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes et co.) l-au premiat până de curând cu vacanțe eterne pe Elbrus sau în Tartar ca răsplată pentru faptele bune și operele subversive și pentru ajutorul oferit oamenilor prin focul sacru, științe și arte. Este a doua deschidere din partea lui Hesi, după participarea acum doi ani la festivalul dedicat victimelor Holocausturilor (și în special intelectualilor), ”AER: Aceasta E Revoluția”, împreună cu prietenul ei actual, Nikos. Îi mai dădea cel mult lui Promy like-uri pe Facebook la poze de pisici, ale lui Guru și Pesi (Piersicuță), inclusiv în ipostazele siriene (”Je suis syrienne”, ”Stay human and alive”) când eram eu în greva foamei, în timpul campaniei pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria. Hesi pune pe Facebook și poze și filme ale cățeilor săi, un caniș alb pitic, Rami și un bichon bolognez, Rambo. Dar îi e greu să sfărâme Zidul tăcerii. În același timp, sărmana Hesi s-a săturat complet de politică, nu are încredere în nimeni și nimic și, de aceea, nu a votat la primele alegeri libere din Olimp, organizate cu doi ani jumate în urmă (și nu de teamă că votul ei ar putea fi anulat sau că va deveni automat victima răpirilor, oricum, procesul electoral reprezenta numai o nouă fiță, moft, mascaradă și diversiune a câinelui turbat de terorist și a șarpelui de trădător care e Promy. Și cui îi trebuie prostia asta de democrație? În prezent, Hesi nu mai vrea să știe de politică și se adresează exclusiv florilor și cățeilor, într-adevăr, mult mai receptivi.

Cu excepția lui Deu (Deucalion), băiatul ei și al lui Promy, supraviețuitorul potopului, cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy și care a contribuit și la revoluția și reforma democratică din Olimp. Cu el discută. Promy și cu mine încercăm să înțelegem atitudinea lui Hesi. Ne spunem că nu trebuie să ne mai condamnăm și noi atât, după asemenea condamnări absurde și devastatoare (cu toate că eu mă simt rușinată și vinovată să (mă) răsfăț și să fiu fericită) și să-i iertăm pe cei dragi dacă nu ne pot ierta. Au suferit și ei prea mult, au obosit și ei sau poate nu înțeleg ceva (care poate să fie lămurit și acceptat sau nu). Dar ei ne iubesc. Așa și Hesi sau tatăl lui Promy, Iapet, care regretă și acum că nu l-a mâncat când era mic pentru a-i scoate gărgăunii din cap (era, totuși, un părinte avansat pentru epoca sa, comparativ cu nenea Cronos și Știi Tu Cine... Zeus). S-a retras și el la fermă și comunică mai curând cu caprele. Cine e capra-problemă de care ne-am îndrăgostit sau pentru care ni se sfâșie inima? Sylvia sau Siria? Nu știu exact, Promy și cu mine ne recunoaștem și de capre, desigur, adică probabil. Promy, oricum, la fel ca mine, nu-și cere scuze pentru fapte bune și opere subversive.  

Și, dacă-l cheamă ta-su la țară, la fermă, Promy nu se duce. Ce să facă acolo? Să vorbească și el cu caprele? O să comenteze toată lumea că le violează. Stați puțin, nu le-a violat deja pe toate? Mama lui, un fel de soacră pentru mine (pe care o venerez), nu are nici ea timp să meargă la țară. Mama Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru Promy, pentru nepotul său, Deu (Deucalion), pentru Mene (Meneceu, fratele lui Promy), pentru Atlas (fratele lui Promy) și pentru mulți alți titani și muritori. Are genunchii vineți și umflați. Justiția în genunchi! În prezent, mama Temis se încuie în birou din ianuarie până de Revelion pentru a face legi (constituție, cod civil, cod penal, legea lustrației etc.). Înainte, tot ce era bun era interzis, iar tot ce era rău era premiat. Vrem legi bune și care să se aplice (și în România, în Siria, peste tot). Și, apropo de relațiile în familie și de raporturile între noi doi, mie personal Promy îmi atrage atenția în ultimele zile să nu-l tratez prea mult ca o ”mami” (încă una disperată ”a celui mai orfan copil din Siria”), ca să nu-l infantilizez iremediabil și nici să ne victimizăm excesiv, ci să-mi asum rolul de prietenă, amantă și parteneră. Cred că are, din nou, dreptate. Și drepturi când?  

Petrecem câteva zile cu mama Temis (anterior încuiată în birou) și tatăl lui Promy, Iapet (refugiat la țară), Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, Mene (Meneceu) (care a reușit să-l bată pe fra-su, Promy, la șah, hm, abia a învățat, el a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluție, iar Promy nu mai jucase de 348 de ani), însă fără Atlas, căci acesta se baricadează și el în cameră și nu se poate opri din jocul video. După Revelion îl conducem pe Deu pe VJ45, planeta unde a imigrat. Ajungem duminică, marți Promy trebuie să meargă dimineața la cabinetul său ginecologic și după-amiază la ședință, la palat. După ce mâncăm pe plajă grătarul de miel preparat de Nikos, prietenului lui Hesi, alături de Deu, VJ ne cheamă în ocean pe mine și pe Promy. Și, dacă în alte dăți, a trebuit să ne confruntăm cu toți zeii de pretutindeni (și din toate epocile) și a părut mai real ca orice experimentasem până atunci, acum avem parte de altfel de terapie. Atena, veche prietenă și colaboratoare a lui Promy, rivală în dragostea ei față de Promy și în unele situații ostilă față de mine (până la a mă transforma în omdiduță și storci în fața lui Promy), în prezent aliata noastră din Olimp, implicată direct în procesul de reformă, mă salvează chiar pe mine de pe Elbrus (și mă unge pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni, cu ambrozie și nectar).  

În același timp, Hefaistos, călăul-șef al regimului și al lui Promy personal (victimă a sistemului și el... și a propriilor părinți, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus care l-au azvârlit în prăpastie când era bebe pentru că era prea urât ca să-l mănânce), îl eliberează pe Promy, unchiul, maestrul, fostul său prieten și actualmente iar coleg (după ce a Hefaistos, având și el permanent coșmaruri, dorind să-și șteargă și el memoria și să se arunce în Styx, și-a cerut iertare pentru ce a făcut la ordinele stăpânilor, și, în plus, a realizat Memorialul Holocaustului și colaborează cu noul regim democratic). În timp ce plutim alene pe valuri, deodată, auzim un foșnet de aripi. Fatal, terifiant, tot mai aproape. E un blestem fără sfârșit. Bestia de vultur zboară spre noi și se înfige pe corpurile noastre goale cu ghearele sale uriașe, necruțătoare, metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale. La început, paralizăm de groază, atingerea ei ne înfioară, trupurile noastre se convulsionează, dar, de această dată, nu se înfruptă sălbatic din noi, cu ciocul șiroind de bale și sânge, sfârtecându-ne ca o bombă-butoi. Surprinzător, stă liniștită, ca-ntr-o vrajă, contemplând oceanul. Iar ochii ei au devenit de un albastru luminos și neverosimil precum florile de cactus de pe Gliese. Și începe să cânte melodia sfâșietor de frumoasă a lui Marsias. Acesta a fost inventatorul flautului din a cărui piele jupuită Apollo și-a confecționat prima diplomă (pentru că Marsias era mai talentat ca el). Ulterior, a încercat și din pieile echipei noastre, în repetate rânduri. Promy i-a dedicat lui Marsias (și intelectualilor și martirilor Holocausturilor) o simfonie. Păsărica ne intonează mai departe ”Oda Bucuriei”, fragmente din simfonia lui Promy și, la sfârșit, cântecele pianistului din Yarmouk, Siria, o legumă mutantă de 40 de kile care dădea recitaluri printre dărâmături. Cred că am îmblânzit păsărica, nu și pe stăpânii ei, din păcate.

Promy, slavă Domnului, se dă în vânt după păsărici. Ca dovadă, facem dragoste pe malul oceanului. Trupurile ne tresaltă, vibrând ca arcușul viorilor, ne masăm unul pe altul cu scoici și pietricele, îl înlănțui cu alge și brațele mele (sper că preferă așa), apoi ne lingem nisipul de pe corp. Cred că l-am întrecut pe Pesi la lins. Merităm o diplomă și o statuie (nu Promy, ci eu am nevoie, sunt mereu foarte neîncrezătoare și am nevoie de confirmări). Genele negre, lungi, arcuite, care se zbăteau odată în piatră, tremură în obrazul meu. Buzele lui fierbinți, cu gust de alge și sare, crăpate ușor de nisip și pietricele, se împletesc cu ale mele. Să vedem dacă-i ține implantul dentar la mușcături de dragoste și poate face competiție vampirilor. Zicea că-i place competiția (spre deosebire de zei, în special de Apollo, ba chiar și de vechea lui prietenă, Atena). Da, se descurcă binidităt și prefer să-și strice implantul dentar de 20.000 de Euro, cumpărat din banii lui destul de recent, în acest mod, eventual ronțăind felii de Maretti, nu prin Tartaruri sau pe Elbrus. Părul lui negru, ondulat, proaspăt vopsit, ud și ciufulit îmi răsfață chipul, buclele îmi mângâie sânii, electrizându-mă ușor. La sfârșit, rămânem îmbrățișați pe malul oceanului. Inhalăm briza: un miros natural... creat de Promy. I-a reușit tocmai pentru că a introdus un iz de alge și de putreziciune, un miros autentic și viu tocmai pentru că amintește de moarte.

Uluitor, acum, pe malul oceanului, în timp ce zăcem îmbrățișați, mă gândesc că a izbutit să aducă aici, pe plajă, sută la sută... din ce a rămas din el și din mine (deși credeam că peste 90% din noi sunt prin Tartaruri și Elbrusuri de pretutindeni). Am simțit nu doar răsfățul, fericirea, extazul (pe lângă privațiuni, durere și agonie), ci și abandonul complet, dragostea, dăruirea deplină, sacrificiul. Sacrificiu, nu pierdere, ci, dimpotrivă, regăsire. Fără luptă (exterioară, prin focul sacru, dar în primul rând interioară), mai importantă decât rezultatele în sine, și ”fără sacrificiu, lumea s-ar prăbuși” , spunea Gandhi. Sacrificiul salvează lumea. ”Frumusețea salvează lumea” (Dostoievski). Eu am ales titanii, focul sacru și sacrificiul dintr-o nevoie disperată de frumos, din motive est-etice, vorba Monicăi Lovinescu. E aici ceva sacru. Trebuie să topim Zidurile în lacrimi și valuri și să ne expunem. Să iubim și să împărtășim. Să ne asumăm vulnerabilitatea unui copil orfan. Să plonjăm goi în abis și să dansăm, iar lanțurile se vor transforma în aripi. Numai așa vom învinge frica. Vom atinge o stare de grație și iluminare. Ne vom regăsi, vom redescoperi forța creației și a dăruirii depline (fără a aștepta nimic în schimb), puterea de neînvins a celor fără de putere și a focului sacru. Ne vom împăca cu noi și cu lumea și ne vom simți acasă, oriunde am fi. Vom fi curați și inocenți. Inocenți, nu naivi.

Sacrificiul ne eliberează de pietre/stânci/Ziduri, ne purifică și ne dă viață. Viață nu doar pentru Primăvara de la Praga, arabă, românească, olimpiană sau altele de același tip. Viață veșnică. Bizar, pierzându-ne pe noi, nu mai avem sentimentul de pierdere, nici a noastră, nici a celorlalți: cei dragi (de la Pesi/Piersicuță și animăluțele trăsnite din familie, bunica mea, Mama Coca, tata, titanii, copiii noștri din Siria, martirii Holocausturilor de pretutindeni), toți care ne-au părăsit vin înapoi, împreună cu noi, în focul sacru al memoriei și al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu trebuie să percepem distanțe abisale și să fim nostalgici, nu avem de ce, sunt chiar cu noi, tot mai aproape pe zi ce trece, îngeri păzitori, eroi și surse de inspirație. Iar, din perspectiva veșniciei, melancolia noastră romantică din alte ocazii, când trăiam și ne iubeam intens, ca pentru ultima oară, numărând împreună secundele din ultimul minut, nu-și mai are rostul. Și totuși, simțim pasiunea și ne dăruim (unul altuia și celorlalți) mai mult ca oricând. Zâmbetul de satisfacție (nu satisfucktion), de fapt, extaz, îi rămâne lui Promy întipărit pe chip două zile și două nopți la rând, iar ochii îi strălucesc deasupra cearcănelor adânci, vineții pe fața trasă.

Nu dormim, nici extazul nu ne lasă, chiar dacă Promy mai are un pic și face infarct (ultimul cred, de data asta). Stăm iar goi în pat și la bucătărie și vorbim la nesfârșit, deschis, absolut orice, până ni se usucă gura, ne dor mușchii faciali și se încleștează fălcile. Și, clar, am realizat ceva: nu mai trebuie să ne facem budiști și să căutăm pacea, iluminarea și purificarea, ca acel fost șef care a plecat în India. Interesant, când era la noi la birou, acel fost șef căuta altceva: patrula printre noi și își băga nasul în laptopuri și calculatoare, încercând să-l surprindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Când a venit prima oară în firmă, după ce m-a învoit (cu greu) să-mi fac vaccinul anti-acarieni (era la interval de o lună-două), mi-a cerut la întoarcere să-i arăt vaccinul. M-am făcut că nu aud. Unde-i vaccinul? Culmea, am ajuns și eu pe punctul de a adresa asemenea întrebări unui subordonat. Acesta se învoia în mod repetat, sub pretextul că și-a tăiat nevasta un deget la bucătărie. Stai puțin, câte degete are nevastă-ta și de ce mai intră la bucătărie? Unde e degetul?  Până m-am întâlinit odată, întâmplător, cu el și cu nevastă-sa la Spitalul de Urgență. În ce-l privește pe fostul șef, îi doresc toată pacea, purificarea și iluminarea de care are nevoie. Promy și cu mine le-am găsit (deocamdată), fără să devenim budiști. Și cred că acum fostul șef e un pic invidios.

Tragem de timp, amânăm plăcerea (și plecarea) și ne întoarcem în Olimp marți, la șapte cincizeci, cu zece minute înainte de deschiderea cabinetului său ginecologic (prefer să stea cu mâna în pizde, nu în lanțuri, cuie, piroane și viscol mușcător la competiție cu bestia de vultur). La palat, deși epuizat (dulce epuizare), Promy se bucură să-i întâlnească pe inorogul Bebe, înțeleptul Chiron centaurul și Her (Heracle), prietenii, colaboratorii și salvatorii săi și cei care încearcă să aducă democrația în Olimp, și nu pe Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, vechii stăpâni (pe care, oricum, nu i-am recunoscut). Până și sala tronului s-a schimbat: au dispărut statuile vechilor stăpâni și picturile reprezentând mărețele realizări precum execuția lui Promy de pe Elbrus, Cutia Pandorei, potopul și altele pe care le comenta Hermes cu el, în fața lui Știi Tu Cine (ce râdea tunător, el nu știa să discute altfel decât scoțându-și scula și fulgerașele). În alte condiții, la ședință, Chiron, noul lider liber ales, poate s-ar uita la o telenovelă, inorogul Bebe ar patina pe gresia lucioasă sau ar lansa vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Her ar bârfi la budă, iar Promy, plictisit, ar confecționa fustițe de balerine din pungi de Maretti. Acum Promy nu mai vrea să plece de la ședință. Când vine seara acasă, e surprins să constate că atât pe Gliese, cât și pe VJ45, și în Olimp, în ciuda coșmarurilor noastre, s-a simțit acasă. Și, la fel ca pentru opere subversive și fapte bune, nu își cere scuze nici pentru fericire.

Eu da. Și de atâta fericire, îmi vine să dispar iar de tot. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, s-a sinucis în culmea gloriei, lăsând următorul mesaj: ”Dacă aș alege altă viață, eu aș alege-o pe a mea”. Când se gândea la el, Promy era invidios și vroia într-o vreme să fie bunicul lui Malraux. Eu las un mesaj un pic modificat: ”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”   

Efectul experimentelor lui Alex asupra colindelor lui Hruşcă

După ce ne-am chinuit timp de mai bine de o oră să scriem numele lui Dimitrie Bolintineanu din tema de vacanţă (ba era Dimirtie, ba Dimritie, ba Dimiritie şi nu mă lăsa copilu’ să pun mâna să scriu eu ca să nu vadă Doamna) de era să mi se ardă sarmalele, Alex a hotărât că e timpul să meargă la baie să se relaxeze cu experimentele sale preferate.

Nu ştiaţi? În ultima vreme, baia este laboratorul secret al lui Alex: aici face să crească sau să se micşoreze jucăriile McDonald’s de la Happy Meal SAU inversează puterile extratereştrilor din colecţia Ben 10 Alien Force (de exemplu, puterea Viforului – aducătorul îngheţului se inversează cu cea a lui Swampfire – aruncător de foc sau Encefalul ­–Brainstorm, supercreier, cu furtuni electrice ­– face schimb de puteri cu Maimuţa Păianjen – superagilă etc., iar toţi extratereştrii super-eroi se arată foarte încurcaţi şi greu adaptabili la schimbare) SAU prepară chiar elixiruri cu aspect cam scârbos şi cu miros de budă la care nu s-a tras apa de o săptămână, dar cu efecte, se pare, cel puţin rivale elixirului vieţii, al tinereţii fără bătrâneţe ori al dragostei eterne.

Oricum, e bine că puştiulică nu vrea să se relaxeze la Vântu ca Geoană sau la bucătărie, pregătind reţeta sa specială de “gogoşele-şoseţele” sau, mai exact, “gogoşele fiţoşele/scârboşele/puturele”: adică şoseţele purtate – fără  papuci – timp de cel puţin o zi (de preferinţă afară, dacă nu, măcar prin casă) şi rulate ca nişte gogoşele-fiţoşele, foarte micuţe şi drăgălaşe, de altfel.

Cum apreciez tentativa de a face tema de vacanţă şi cum mai am de făcut curăţenie în sufragerie (pentru că, se pare, în acest caz, magia şi nici chiar chimia nu funcţionează, nici măcar de Crăciun), îl las pe Alex la baie să se delecteze cu experimentele sale. Pe laptop sunt deschise desene animate cu Droopy ­­– din colecţia proaspăt downloadată “Tex Avery”, iar la televizor, bineînţeles, colinde cu Hruşcă. 

Alex fredonează la baie binecunoscutul hit al Hannei Montana, în timp ce eu mă rog ca nu cumva să inunde vecinii în ajun de Crăciun. Şterg pianul de praf şi arunc din când în când o privire spre laptop: mă dau în vânt după Droopy, iar acum începe desenul cu puricii din orchestra de jazz Dixieland care dădeau concerte pe coada lui Droopy, în timp ce, la televizor, în continuare, Hruşcă ne colindă. Dar ce-ar putea cânta Hruşcă în afară de colinde şi ce-ar putea fi la televizor de Ajun/Crăciun în afară de Hruşcă? Doar ştie toată lumea (dacă îşi face puţin de lucru pe net) că Hruşcă a urlat prima oară la maternitate nu “Ue, ue, ue!”, ci “Leeer, leer, leer!”, iar prima propoziţie a fost “Leru-i ler” şi că, dacă Hruşcă e răcit, se amână Crăciunul, că Hruşcă nu se uită, la televizor, ci televizorul la el şi că practică forma de meditaţie “Tai-Ler” pentru echilibrarea lerului. Se pare că şi prin vară, la mare, în Vama Veche, Hruşcă a cântat invariabil tot colinde! Deci nimeni şi nimic nu-l poate opri (nici Criza, nici războiul, nici terorismul, nici cutremurul, nici uraganul, nici tsunami, nici avalanşa, nici măcar prietenul lui Alex, Mihnea care e mai devastator decât toate celelalte la un loc!).

Aşa că mai trag din când în când cu ochiul la desenele cu Droopy şi orchestra de purici Dixieland “Pee-Wee Runt” (care pare să nu-l deranjeze câtuşi de puţin pe Hruşcă), în timp ce şterg praful, iar Alex face ture între baie şi bucătărie cu diverse sticluţe şi eprubete în braţe. Uite, acum puricii se dau jos de pe coada lui Droopy, fumează şi apoi se întorc şi-şi reiau spectacolul!

La un moment dat, aud un zgomot puternic la baie şi sar să văd ce se întâmplă. Mai nimic, mă linişteşte Alex: urmează să se nască un extraterestru dintr-o bilă mare, sidefată (adusă ieri de tati), iar Alex s-a gândit că naşterea e mai uşoară în apă, respectiv în cadă, aşa că a pregătit-o cum se cuvine. Cada e plină să dea pe-afară cu o apă negricioasă, spumegândă, din care se ridică aburi violet (o fi citit ceva despre puterile culorii violet, că e la modă chiar printre politicieni!), cu miros de pucioasă, de parcă ar fi venit din fundul iadului şi bolborosind smasmodic. Dar cum să nu înţeleagă o mamă ce înseamnă o naştere (fie ea şi de extratestru) şi ce nu facem noi pentru siguranţa şi confortul micuţilor extratereştri?

Încerc să mă calmez şi să nu mă gândesc la vecini, în timp ce-l întreb pe Alex ce conţine combinaţia din cadă. Mai nimic, mă linişteşte el din nou: un pic de gel de duş Palmolive Aromatherapy Violet, un pic de şampon de bebe Johnson’s, un pic de cremă de ghete, un pic de cafea, un pic de ceai verde, un pic de îngheţată de afine, un pic de ciorbiţă, un pic de lapte şi miere şi numai un pic de Gelatina Groazei (versiunea neagră, surpriza din ultimul număr al revistei « Donald »). Încerc să nu fac inventarul şi mă rog ca puiul de extraterestru să se nască odată. De ce nu se mai naşte odată?!

Hm, parcă acum cada bolboroseşte mai tare, poate că se apropie momentul. Alex e foarte agitat (ce să-i faci, e greu să fii tată, sunt atâtea responsabilităţi); ia un pahar Berzelius verde din trusa Ben 10, îl cufundă în apa spumegândă, îl umple pe trei sferturi şi pune bila sidefată în pahar. Se pare că totul se va petrece acum, copilul e gata să iasă! Alex fuge cu paharul din baie în sufragerie să-i arate şi lui tati cum iese puiul de extraterestru din bilă. Îl însoţesc, tresărind la vederea stropilor negri-violet cu parfum de gogoşele-şoseţele de-ale lui Alex şi la sunetul răguşit şi înfundat, ca din fundul pământului ce se revarsă în valuri din pahar, ameninţând să-l acopere pe Hruşcă. Dar acesta din urmă continuă să cânte imperturbabil.

Puricii din orchestra Dixieland se află acum chiar pe scenă, la concert, iar Alex agită paharul foarte aproape de ecranul laptopului. Mi se pare că devin din ce în ce mai nervoşi, iar muzica lor sună tot mai agitat. Hruşcă ne colindă mai departe, fără să se impacienteze. Tati şterge parchetul cu mopul, însă îi cam tremură mâinile la vederea paharului cu aburi violet şi începe să schiţeze mişcări ciudate de dans african, iar eu mă uit cu un ochi la puricii care cântă şi sar de parcă ar sparge ecranul, iar cu altul la paharul cu bila din care se va naşte puiul de extraterestru. Lichidul din pahar clocoteşte acum de parcă ar fi cascada Niagara. Câţiva stropi violeţi sar din pahar înspre laptop. Puricii nu mai rezistă şi plonjează înspăimântaţi din laptop drept în pletochelia lui Hruşcă (bine că nu a chelit complet şi au unde să se instaleze).

 Hruşcă simte pişcăturile şi-şi scutură pletochelia pentru a scăpa de musafirii nedoriţi (fără a se opri, normal, din cântat). Puricii nu pot fi însă îndepărtaţi aşa uşor, iar Hruşcă începe să cânte tot mai rapid, pe ritmuri de Dixieland, cu inflexiuni de jazz à la Aura Urziceanu: “Leru-i ler, ler, leru-i ler, doop, doop,  doo-doop, doop, doop, dooby, dooby, doop, doop!”. 

Iată cum Hruşcă a început să cânte colinde în stil Dixieland, iar supradoza de energie ne-a impulsionat şi pe noi să ne achităm cât mai bine de sarcinile de sărbători!

P.S. Asta-i o poveste de la Craciunul din 2009 (din volumul "Bungee jumping in Cutia Pandorei"), dar e de sezon si n-o mai postasem pe blog. Ce vremuri!  Où sont les neiges d'antan? Experimentele lui Alex continua, acum e centrat pe design interior. 

Odiseea unui brad imperial. O călătorie în țara spectrelor cu ”smiling faces”

O ofertă tare pe Zumzi: brad imperial cu 60% discount, doar 54 lei! Cum să-i rezist? Și, oricum, am nevoie de brad. Achit online costul bradului și aștept febril să mi se livreze comanda. În sfârșit, vine curierul (de la Cargus) și spune că trebuie să plătesc doar pentru transport. Normal, doar am achitat deja bradul online. O sumă modică. Numai 150 lei. Stați puțin... 150 de lei! Transportul costă de 3 ori cât bradul! Sună SF. Ei, dar mai aștept o comandă livrată tot prin Cargus, în valoare de fix 150 de lei, poate că au inclus-o și pe aceasta în colet. Tot ce e posibil. Scot banii și plătesc. Doamne ferește, dacă e vreo greșeală, recuperez banii mai târziu. Verific coletul și, spre marea mea bucurie, nu descopăr acolo decât bradul. Nu-i nimic, sun la call center. De ce sunt pe lume serviciile de relații cu clienții și call centerele? La Cargus, la call center, până răspunde cineva, poți ”să-l aștepți pe Godot” ori s-o freci ca acuzatul la ușa avocatului în ”Procesul” lui Kafka ori să stai să se mai alinieze planetele de 987 de ori.

După jde mii de intervenții la Cargus (pe mail, că la call center nicio șansă), vina e pasată la comerciant. Trebuie luată legătura cu Spectrul. Mesajul sună exact așa: ”Acești bani au fost ceruți de către Spectrul. Bani (sic!) au fost trimiși către dânșii, avem marea rugaminte să luați legătura cu ei pentru a vă trimite banii înapoi.”

Spectrul?! Am ceva rețineri să contactez spectrele.

Oricum, ca orice spectru respectabil, al nostru nu are site, ci doar pagină facebook. Cum arată Spectrul? Păi, aparent foarte prietenos, pe pagina de facebook ne întâmpină o poză cu ”smiling face”.

Comentariile de la oferta Zumzi și de pe site nu sunt însă la fel de încurajatoare: o țeapă, un jaf, totul cade, s-a scuturat deja, seturi incomplete, adică fără beculețe etc. De fapt, nu contează dacă sunt complete sau nu, pentru că se scutură instant. Când l-am instalat, jumătate din crengi au căzut imediat, iar pe restul le-a aranjat pisica într-o fracțiune de secundă. Nu-i nimic, beculețele (pe care noi, în chip miraculos, chiar le-am primit), deși nu sunt termopane Qfort, rezistă și le putem agăța de lustră sau la geam.

Și totuși, de ce trebuie să vorbesc eu cu spectrele? Mă trec frisoane. Nu spunea Alice în ”Țara Minunilor”: ”Dar de ce trebuie să vorbesc eu cu nebunii?”, atunci când își manifesta reținerile de a-i contacta pe Pălărierul Nebun și pe Iepurele de Martie, tot un nebun. Iar Pisica de Cheshire (care era bine integrată și avea un răspuns pentru toate) o încuraja: ”Pentru că aici toți suntem nebuni”.

Poate că și aici suntem toți niște spectre cu ”smiling faces”.

Îmi fac curaj și sun. O dată, de două ori... de 10 ori. Spectrul necontactabil. Să aștept Halloween-ul? Mai sunt încă circa 300 de zile până atunci.

Poate că merită să insist. Bradul meu e unul imperial, neprețuit. ”My precious”, cum zicea Golum în ”Stăpânul inelelor”. Poate că și de-asta a costat atât transportul.

Spectrul în sfârșit contactabil. Nu-mi vine să cred! Spune ca nu e vina lui și că n-are cont ca să-i livreze Cargus banii acolo. Site-ul ca site-ul, dar măcar cont ar trebui sa aiba orice spectru respectabil. Apoi, Spectrul reia discuția și acuză Cargus că a încurcat comanda și taxele. Își pierde ”smiling face”-ul: ”ce dobitoci și incompetenți!”. Oricum, se va interesa la Cargus să vadă ce s-a-ntâmplat. Zice să sun și eu la call center. Păi, mărturisesc, am mai încercat și nu am reușit decât sa-mi consum toate minutele Orange și Vodafone așteptând. În ritmul ăsta, se stinge soarele (adică circa cinci miliarde de ani), vine sfârșitul lumii pe bune și o să am o factură așa de mare că nu mi-ar ajunge 10 lumi viitoare s-o plătesc.

Nu mă deranjează dacă era o greșeală la Cargus, mai alex în contextul sărbătorilor, dar s-o recunoască, să-și ceară scuze și să dea banii înapoi. Errare humanum est. O greașeală aș fi tratat-o cu înțelegere, dar minciuna nu. Errare humanum est, perseverare autem diabolicum.

Peste încă trei săptămâni, iar trebuie să vorbesc cu fantomele. Mă sună însuși Spectrul să-mi spună că a făcut scandal la Cargus și că cei de acolo au găsit o soluție de compromis care le permite să-și menajeze imaginea: i-au promis că-i vor livra banii în cont, iar apoi el mi-i va trimite imediat. După o altă săptămână, într-adevăr recuperez banii. Dar, vorba coanii Leanca, cum rămâne cu onoarea mea? ”Cine mi-o reperează?” Bine că nu mi-am pierdut ”smiling face”-ul.