Iubire, mă mănâncă acum chiloții tăi, maică-mea, problemele de matematică și copiii din Siria!

           

Zăpăceala, agitația și gălăgia sărbătorilor... Nici măcar nu vreau liniște, vreau doar să mă lase în pace, să aud urletele copiilor din Siria (că eu nu mai am putere să urlu). Am venit din Olimp cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) la București, în Titan, pentru Crăciun (mă rog, cred că peste 90% din noi a rămas pe Elbrus și în Tartaruri de pretutindeni). Dar nu mă pot concentra să percep urletele, căci mă asaltează și-mi distrag atenția întruna scârțâieli, pârțâieli, fâșâieli, fâțâieli, vâjâieli, frigul și curentul (nu mai scap de răceli și rinită, e mereu faza acută, panta rhei, totul curge, se inflamează, mă dor și ard nasul, gura și gâtul și am o stare de leșin și febră), râcâitul pisicii la ușă, crănțănitul chipsurilor, feliilor de Maretti cu pizza/măsline/ceapă și al bobițelor de Royal Hepatic (una dintre mâțe, Guru... guru, titan și nepoata noastră, continuă să consume mâncare de regim, în memoria frățiorului ei, motanul Pesi, mai exact titanul Piersicuță, după ce a făcut și ea, din solidaritate cu el, o săptămână de greva foamei, când Pesi era bolnav, înainte ca acesta să devină îngerașul nostru auriu cu mustăți și codiță), huruitul liftului, shoppingul (deopotrivă ireal și exasperant), zbieretele copiilor colindători (la început am fost surprinsă că niște copii cântă, nu plâng și urlă ca-n Siria, mi se părea de neconceput, mai întâi m-am bucurat, apoi m-am săturat și de asta), frecatul pisicii (se freacă nu numai de mine, ci și de laptop (cu păsărica) până îi sar tastele și trebuie să scotocesc după ele pe sub birou, scaun și calorifer), beepăielile calculatorului și cuptorului cu microunde (la care încălzesc tot timpul ceaiuri de mușețel și cafeluțe decofeinizate, de-abia înghit, trebuie să fie obligatoriu fierbinți), apa de la WC, robinet și duș, țipetele de fericire ale lui Alex, fii-miu când joacă jocurile video până dimineață (prefer să fie captiv în jocul video Smite, și nu la Statul Islamic sau la regimul sirian). Închid telefoanele pentru a nu vedea nici SMS-uri, însă mă invadează urările de sărbători când deschid netul. Mărturisesc, am trimis și eu, ceva de genul: ”Să vă înece mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și gaze lacrimogene.” Trebuie să faci o urare de sărbători. Trebuie să. Și totuși, mă simt asediată, nu am unde să fug (decât în altă cameră unde aud exact aceleași lucruri și fiecare sunet hipertrofiat și amenințător).

Când sunt în faza de ”totul e împotriva mea și mă mănâncă”, când mediul înconjurător pare ostil și exasperant (cel mai frecvent, desigur, adică probabil), mă port și eu din când în când ca o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă acră și urâcioasă, cu ochi urduroși și alunecoși și chipul cenușiu și crispat, care stă cu fundul ei voluminos și brăzdat de celulită sus, pe tejghea, privind rafturile goale, bătute de vânturi și rostește printre dinți, în scârbă: ”N-avem. Ieși afară”. Păi, chiar așa, n-avem, s-a consumat tot, ieșiți afară și lăsați-mă în pace. Vreau să le înfig pironul în piept și compasul (cu care, posedată de Iliescu, amenințam în clasa a șaptea, în ’90 intelectualii... ”moarte intelectualilor”) în fund lui Promy și celor dragi, să le scot organele (chit că ale lui Promy sunt grav deteriorate, fie și după transplanturi, și nu fac doi bani pe piața neagră), să mi le iau trofee, apoi să le jupoi pieile, să-mi confecționez diplome din ele și să le expun pe pereți, cum procedează zeul Apollo din Olimp (cu numele diavolilor de intelectuali, viermilor împuțiți de trădători și câinilor turbați de teroriști pe ele). Am nevoie de spațiu și de o gură de aer (degeaba deschid geamul, la ce ar putea ajuta o gură de aer o sărmană fantomă?). Nu pot să dorm mai deloc, nici cu somniferul. Nu am loc. Aici nu încape nici coada pisicii. Îmi vine să-i iau pe toți de coadă și să-i arunc la ghenă. Altfel de gunoi... Oricum, suntem născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor. Și trebuie să recunosc că, de când m-am dus cu Promy în Olimp, după revoluția noastră democratică de acum doi ani jumate, plonjând împreună cu el în paradisul răpirilor/atentatelor/loviturilor de stat, al aroganței, suficienței și corupției zeilor, am devenit tot mai paranoică, iar evenimentele din Siria nu fac decât să accentueze această stare. Paranoia e o datorie civică, spunem noi, însă până la un punct, altminteri înghețăm în proiect, iar noi înșine ne criogenăm complet. Și să trăiești în suspiciune și teroare asta nu e viață. Cred că starea asta e și mai rea decât zilele de duminică blestemată, când mă satur de meniul cotidian de sarmale ca Bulă (și de tot).

Într-o noapte (mă rog, dimineață), am, în sfârșit, un vis frumos: se făcea că un puști de 6 ani, subțirel și cu ochi căprui decolorați și apoși, poate vecin de cartier, îl capturase pe Alex, fii-miu, și îl introdusese legat fedeleș, cu fața în sus, într-un sicriu metalizat și tunat în nuanțele curcubeului, ca o mașină de fițe. Patrula cu o ditamai sabia în jurul sicriului (abia o ținea). M-a salutat (”Sărut-mâna, doamna!”, ah, urăsc cuvântul ”doamna”, am fobie de el de atunci, de când eram la fuckultatea-fantomă și trebuia să trec note-fantomă unor studenți-fantomă). Mi-a arătat sabia, lăudând-o ce tare e și ce puteri are, apoi m-a întrebat dacă-l cunosc pe băiatul din sicriu. Am mormăit că nu. După aceea, puștiul a scos telefonul mobil și m-a anunțat că va face un selfie cu băiatul înainte să-l decapiteze. Alex a surâs strâmb și chinuit de parcă îl târam printr-o excursie la Paris sau la Viena sau era într-un muzeu. Zâmbetul despicat cu pironul/sabia/bombele-butoi și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie ori lipit cu balele zeilor. Și cred că se strangula deja cu papionul de la gât (pe care-l poartă în prezent toți puștii). Cu toate astea, băiețelul a surâs satisfăcut (de selfie). Lăsăndu-l pe Alex cu fața în sus, a ridicat amenințător sabia. Atunci am ripostat. Nu pentru că vroiam să-l salvez pe Alex, ci pentru că mi se părea că nu procedează bine, iar eu nu tolerez să las nesesizată o eroare depistată, argumentând că, pentru a-l decapita, trebuia să-l întoarcă cu spatele. Nu mă pricep la decapitare, dar nici puștiul ăsta. E clar. Nu s-a antrenat bine. ”Nu e bine. Nu, nu e bine. Cine te-a învățat să decapitezi? Trebuie să-l pui invers și să-i dai jos papionul”. Mi-a răspuns: ”merge și așa”. Dovada că era din România, și nu de la Statul Islamic. Înainte ca sabia să se înfigă în gâtul lui Alex, m-am trezit. De rușine, mi-a venit să mă decapitez singură. Chiar că sunt o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă. Așa că am rămas în cameră, am încuiat cu cheia (să nu intre nici pisica, Guru poate deschide uneori ușa și cu cheia), mi-am tras scaunul în ușă și pătura în cap. Încă aud liftul. Îmi hâțână la nesfârșit ultimul neuron.

Noaptea următoare, mă cuprinde o stare de frică care i se transmite și lui Promy (obișnuit mai curând cu teroarea decât cu normalitatea). Nu frică, groază animalică ce îngheață totul în jur. Și înainte parcă nu mai simțeam nimic, eram prea extenuați pentru asta. Promy mă strânge spasmodic în brațe și-și trage plapuma pe el, dar tot dârdâie, clănțănind din dinții de un alb orbitor, de star hollywoodian, implantați acum un an și ceva (a mai schimbat nu știu câte serii, contra cost, pe banii lui, și încă se bucură dacă ar pierde pe Elbrus și în Tartar doar dinții). Gâfâie și trupul lui se convulsionează, întâi puternic, apoi din ce în ce mai slab până rămâne pietrificat. Îi simt răsuflarea rece, respirația sacadată, cu întreruperi neliniștitoare. În zadar, nu putem dormi. Tovarășii zei și talibani din Olimp și de pe pământ vin la noi și ne devorează, chiar dacă nu prea mai au ce să (mai) mănânce de pe noi. De asemenea, casele din Olimp, Titan, Iancului și fostul apartament al mătușii-mii, Nana, pe parcursul unei vestite predici de a ei (mai greu de suportat decât toate celelalte suplicii). Oriunde încercăm să ne refugiem, mediul devine ostil și străin: obiectele se deformează suspect, ne ard, ne îngheață, zidurile ne înghit bucăți de corp, cad peste noi și ne strivesc, se deschid trape, orice atingem ne curentează, ne dizolvă părți din organism (și din suflet) sau ne dezintegrează instantaneu. Dimineața la opt, în sfârșit, mă ia somnul și ațipesc cu capul la pieptul lui Promy. Maică-mea însă nu ne lasă în pace: dă buzna în cameră să mă certe că Alex nu a făcut probeleme și teste din culegerea de mate și are examen la liceu, așa că mi-o bagă pe gât, îndesând-o până mă sufoc, mă înec, tușesc și scuip bucățele de hârtie gălbuie, cu cercuri și paralelograme. Bună și matematica la ceva! Apropo, e invenția lui Promy. Cât fac 2+2? Maică-mea sare apoi pe mine și începe să muște sălbatic din corpul meu.

Îi dau brânci și, îmainte să apuc să mă dezmeticesc, observ la ușă o fetiță (fetiță cred, dar nu e tocmai sigur), cu fața ascuțită și descarnată, ochii stinși și adânciți în orbite, trupul scheletic și emaciat, care se târăște spre mine, împleticindu-se și lovindu-se năucă de mobile. La fiecare mișcare, oasele i se zgâlțâie și parcă îi sar din corp. Poate o să-mi alunece drept în gură și în gât și o să mă înec și cu ele, după ce am luat deja supradoză de probleme de matematică. Fetița rostește cu greu ”I’m hungry”, iar eu îi arăt frigiderul și o rog în engleză să se servească ea cu ce vrea. Eu sunt obosită, vreau să mă odihnesc. Nu mă simt nici eu bine. Dar fetița nu se îndreaptă spre frigider, ci ia o cheie gigantică, de metal (cât compasul de tablă cu care amenințam intelectualii). O să mi-o introducă în fund? Nu. Nu încă. Fetița duce cheia la gură și mușcă din ea înfometată. Apoi se repede la mine. Mă trezesc imediat, înainte să-și înfigă dinții puțini, strâmbi, galbeni și murdari în corpul meu. E opt și zece minute. Mă strâng și eu convulsiv, în brațe la Promy, acoperindu-mă cu el și cu plapuma. M-aș ascunde în chiloții lui și ai mei, cum făcea săraca noastră pisică Mițu când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, însă nu știu dacă mai are rost, poate mă vor devora și ei. Slavă Domnului, Mițu avea fobie doar de Lady Gaga. Era bine să am și eu fobie numai de Lady Gaga. Zăceam așa unul la altul în brațe, sub plapuma grea și apăsătoare ca un Zid, fără să simțim că ne atingem sau ne încălizim, încercând să aducem fie și unu sută din noi, din Tartaruri și Elbrusuri la loc, în pat.

Sincer, nu știu cum să ne eliberăm de coșmaruri, agonie și moarte. Poate că ar fi indecent să o facem, când ceilalți au suferit și suferă atât. Și noi înșine (pentru noi și pentru ceilalți). Maică-mea zice că am coșmaruri pentru că mă uit la filme horror (deși nu am mai vizionat un film de ani de zile, nu prea le înghit pe cele comerciale, iar realitatea e mai horror decât orice film horror). Cele mai horror lucruri din adolescența mea nu au fost filmele horror, ci cărțile despre ororile comunismului, primite ca premiu la olimpiada națională de limba latină de la Liiceanu, Humanitas (interesant, pentru un eseu (în limba română) despre adevăr, pornind de la o cugetare latină: ”Amicus Plato sed magis amica veritas”). Și ”Memorialul durerii” la care mă uitam în stare de șoc, clănțănind și ronțăind chipsuri în continuu, încercând zadarnic să mă calmez și închizând după câteva minute televizorul. La fel închideam și cărțile despre atrocitățile comunismului sau îmi săreau pur și simplu din mână după câteva rânduri și aterizau în cana de cacao cu lapte. Sunt încă în stare de șoc și teroare și refuz să mă obișnuiesc. Însă, pe de altă parte, știu că adevărul trebuie spus. Mai mult, trebuie să facem dreptate, în memoria celor care au suferit și suferă, pentru a ne elibera de fantomele trecutului și a ne purifica (cu toții). Mai sunt torționari de treabă din România, victime ale comunismului, desigur, și ei, care își plimbă liniștiți cățeii în jurul blocului sau vilei și martiri și deținuți politici ca Gigi Becali, Bombo, Motanul Felix sau Copos care au devenit mari scriitori în pușcării pentru a se li se scurta pedeapsa. Scoteți-mă de aici, sunt un mare scriitor, nu mă lăsați să putrezesc la pușcărie! Și Promy e invidios: ce închisoare a aia unde scrii cărți?! Vrea și el! Și copiii noștri din Siria.

Totodată, trebuie să facem un gest de solidaritate: dacă nu îi putem salva, măcar să murim cu ei (și pentru ei), precum Iisus pentru oameni, acceptând curcea. Și titani și oameni obișnuiți de pretutindeni (Promy e doar unul dintre ei). După moarte, e învierea. Când nu mai putem noi, sunt ceilalți care preiau focul sacru și-l duc mai departe. Și nici potopul nu-l poate stinge cum s-a întâmplat chiar în cazul lui Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și continuatorul proiectelor civilizaționale ale tatîlui său. Deși era și el în stare de șoc și neputință, sfâșiat de durere și rușine, mai ales când l-a descoperit pe taică-su pe Elbrus în faza de legumă putrezită de 40 de kile, o crustă de puroi și de jeg, strâmb și diform, cu coaiele ieșindu-i pe gură, inima prin fund, oasele prin urechi și ficatul curgând din el și împroșcându-l pe Deu. Nu l-a recunoscut pe taică-su, logic, nu? Și nici nu înțelegea ce vrea Promy să zică. Săracul Promy se chinuia să gândească și să articuleze ultimele sale cuvinte: ”vine potopul”. După ce le-a rostit cu chiu cu vai, nu a mai fost conștient de nimic, nici de potopul în sine. Și, culmea, Deu l-a ascultat pe nebunul de taică-su și s-a pregătit pentru potop (cît se poate pentru așa ceva). La salvarea lui a contribuit și mama Temis, bunica sa, târându-se în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, pentru a nu-l trăsni și pe el imediat după ce scăpase de furia apelor. Mama Temis e zeița justiției, predestinată să se târască în genunchi. Cine va prelua focul sacru? Noua generație cu smartphone și papion. Cea mai tare.    

Imediat după Crăciun, în weekend, ne teleportăm din Titan pe planeta Gliese. După operația de transplant de organe din vară (mai nimic... inimă, ficat, rinichi, plămâni, pancreas, toate naturale... create de Promy la laborator, în Olimp), mergem periodic pe Gliese pentru consultații și analize. Aici Promy e binevenit, iubit și respectat pentru ajutorul oferit gliesienilor (similar celui de pe Pământ). Gliese e o lume nu paradisiacă, ci normală. Și care empatizează cu pământenii. După vizita la spital, sâmbătă seară ne răsfățăm la bungalourile de pe malul oceanului Ataraxia. Când desfac rucsacul, descopăr întâmplător un papion lila de satin de la Alex, fii-miu (acum se poartă papion, bretele, ochelari falși, paiete, gel și sclipici în păr), așa că i-l pun la gât lui Promy și îl las doar cu accesoriul ăsta. Mai bine decât cu lanțuri, piroane și bestii antropofage. A mai purtat papion la Paris, în secolul XIX (pe lângă lornion, vestă și părul creț uns cu briantină). Atunci era medic. Pe vremea aceea, poate că încă se realizau tratamente cu lipitori (nu și Promy personal, el era mai avansat, să nu uităm că e și inventatorul medicinei). La Paris și lipitorile sunt de vis. Vreau să spun alea care țopăie pe ritmuri de french-cancan, cu fustele ridicate. Bune și lipitorile la ceva!

În ziua de azi, am observat că papioanele au revenit la modă. Și lui Promy îi stă foarte bine cu el la gât. Pentru a începe terapia pariziană, nu mai lipsește decât parfumul Chanel no. 5 (l-am pus în rucsac, e probabil ultimul, căci Uniunea Europeană, în ciuda crizei economice, a refugiaților și a terorismului, are ca prioritate interzicerea parfumului Chanel no. 5 și a țigărilor mentolate). A descoperit că astea sunt toxice. Mă dau cu parfum la urechi și pe sâni, inhalez aroma răvășitoare, persistentă, ușor fanată, extravagantă, fără a fi vulgară, un melanj irezistibil de forță și delicatețe.apoi îl trag pe Promy spre mine ca să-l inspire. Vai de mine, Promy, o să mori! Izbucnește într-un râs isteric. A doua zi, pe malul oceanului Ataraxia, ochii lui Promy capătă culoarea ochilor extratereștrilor rebeli din ”Dune” și a petalelor de cactus albastru de pe Gliese (o nuanță fosforescentă, de o strălucire neverosimilă, mai intensă decât a supernovelor). Ne întindem pe nisipul fin, argintiu, la malul oceanului, goi, de mână, cu degetele împletite strâns și valurile line ne ling tălpile ca Pesi (motanul și titanul Piersicuță). Toarcem amândoi. Aș vrea ca toată lumea să poată să se bucure ca noi, măcar de un pahar cu apă, o felie de pâine, o baie, un pat și cineva să-i țină în brațe, ă, și, bineînțeles, să beneficieze de un smartphone, acces la net și papion. Pentru prima oară, deși ne puteam întoarce sâmbătă seara și, de regulă, Promy moare de rușine, vinovăție, griji, neliniște și chiar dor de Olimp (cum se poate să-ți fie dor de căcatul ăla?), Promy vrea să rămânem pe Gliese, așa că mai stăm cât putem (până luni dimineață).

Așadar, luni dimineață, ne întoarcem în Olimp pentru a revedea familia lui Promy de Revelion. Cu această ocazie, în mod surprinzător, Promy reușește să vorbească pe iPhone 11 (în format 7D, multidimensional) și cu Hesi (oceanida Hesione), fosta nevastă, de care a fost despărțit fără să vrea din cauza vechiului regim. Măreții și glorioșii conducători din Olimp (Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes et co.) l-au premiat până de curând cu vacanțe eterne pe Elbrus sau în Tartar ca răsplată pentru faptele bune și operele subversive și pentru ajutorul oferit oamenilor prin focul sacru, științe și arte. Este a doua deschidere din partea lui Hesi, după participarea acum doi ani la festivalul dedicat victimelor Holocausturilor (și în special intelectualilor), ”AER: Aceasta E Revoluția”, împreună cu prietenul ei actual, Nikos. Îi mai dădea cel mult lui Promy like-uri pe Facebook la poze de pisici, ale lui Guru și Pesi (Piersicuță), inclusiv în ipostazele siriene (”Je suis syrienne”, ”Stay human and alive”) când eram eu în greva foamei, în timpul campaniei pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria. Hesi pune pe Facebook și poze și filme ale cățeilor săi, un caniș alb pitic, Rami și un bichon bolognez, Rambo. Dar îi e greu să sfărâme Zidul tăcerii. În același timp, sărmana Hesi s-a săturat complet de politică, nu are încredere în nimeni și nimic și, de aceea, nu a votat la primele alegeri libere din Olimp, organizate cu doi ani jumate în urmă (și nu de teamă că votul ei ar putea fi anulat sau că va deveni automat victima răpirilor, oricum, procesul electoral reprezenta numai o nouă fiță, moft, mascaradă și diversiune a câinelui turbat de terorist și a șarpelui de trădător care e Promy. Și cui îi trebuie prostia asta de democrație? În prezent, Hesi nu mai vrea să știe de politică și se adresează exclusiv florilor și cățeilor, într-adevăr, mult mai receptivi.

Cu excepția lui Deu (Deucalion), băiatul ei și al lui Promy, supraviețuitorul potopului, cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy și care a contribuit și la revoluția și reforma democratică din Olimp. Cu el discută. Promy și cu mine încercăm să înțelegem atitudinea lui Hesi. Ne spunem că nu trebuie să ne mai condamnăm și noi atât, după asemenea condamnări absurde și devastatoare (cu toate că eu mă simt rușinată și vinovată să (mă) răsfăț și să fiu fericită) și să-i iertăm pe cei dragi dacă nu ne pot ierta. Au suferit și ei prea mult, au obosit și ei sau poate nu înțeleg ceva (care poate să fie lămurit și acceptat sau nu). Dar ei ne iubesc. Așa și Hesi sau tatăl lui Promy, Iapet, care regretă și acum că nu l-a mâncat când era mic pentru a-i scoate gărgăunii din cap (era, totuși, un părinte avansat pentru epoca sa, comparativ cu nenea Cronos și Știi Tu Cine... Zeus). S-a retras și el la fermă și comunică mai curând cu caprele. Cine e capra-problemă de care ne-am îndrăgostit sau pentru care ni se sfâșie inima? Sylvia sau Siria? Nu știu exact, Promy și cu mine ne recunoaștem și de capre, desigur, adică probabil. Promy, oricum, la fel ca mine, nu-și cere scuze pentru fapte bune și opere subversive.  

Și, dacă-l cheamă ta-su la țară, la fermă, Promy nu se duce. Ce să facă acolo? Să vorbească și el cu caprele? O să comenteze toată lumea că le violează. Stați puțin, nu le-a violat deja pe toate? Mama lui, un fel de soacră pentru mine (pe care o venerez), nu are nici ea timp să meargă la țară. Mama Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru Promy, pentru nepotul său, Deu (Deucalion), pentru Mene (Meneceu, fratele lui Promy), pentru Atlas (fratele lui Promy) și pentru mulți alți titani și muritori. Are genunchii vineți și umflați. Justiția în genunchi! În prezent, mama Temis se încuie în birou din ianuarie până de Revelion pentru a face legi (constituție, cod civil, cod penal, legea lustrației etc.). Înainte, tot ce era bun era interzis, iar tot ce era rău era premiat. Vrem legi bune și care să se aplice (și în România, în Siria, peste tot). Și, apropo de relațiile în familie și de raporturile între noi doi, mie personal Promy îmi atrage atenția în ultimele zile să nu-l tratez prea mult ca o ”mami” (încă una disperată ”a celui mai orfan copil din Siria”), ca să nu-l infantilizez iremediabil și nici să ne victimizăm excesiv, ci să-mi asum rolul de prietenă, amantă și parteneră. Cred că are, din nou, dreptate. Și drepturi când?  

Petrecem câteva zile cu mama Temis (anterior încuiată în birou) și tatăl lui Promy, Iapet (refugiat la țară), Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, Mene (Meneceu) (care a reușit să-l bată pe fra-su, Promy, la șah, hm, abia a învățat, el a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluție, iar Promy nu mai jucase de 348 de ani), însă fără Atlas, căci acesta se baricadează și el în cameră și nu se poate opri din jocul video. După Revelion îl conducem pe Deu pe VJ45, planeta unde a imigrat. Ajungem duminică, marți Promy trebuie să meargă dimineața la cabinetul său ginecologic și după-amiază la ședință, la palat. După ce mâncăm pe plajă grătarul de miel preparat de Nikos, prietenului lui Hesi, alături de Deu, VJ ne cheamă în ocean pe mine și pe Promy. Și, dacă în alte dăți, a trebuit să ne confruntăm cu toți zeii de pretutindeni (și din toate epocile) și a părut mai real ca orice experimentasem până atunci, acum avem parte de altfel de terapie. Atena, veche prietenă și colaboratoare a lui Promy, rivală în dragostea ei față de Promy și în unele situații ostilă față de mine (până la a mă transforma în omdiduță și storci în fața lui Promy), în prezent aliata noastră din Olimp, implicată direct în procesul de reformă, mă salvează chiar pe mine de pe Elbrus (și mă unge pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni, cu ambrozie și nectar).  

În același timp, Hefaistos, călăul-șef al regimului și al lui Promy personal (victimă a sistemului și el... și a propriilor părinți, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus care l-au azvârlit în prăpastie când era bebe pentru că era prea urât ca să-l mănânce), îl eliberează pe Promy, unchiul, maestrul, fostul său prieten și actualmente iar coleg (după ce a Hefaistos, având și el permanent coșmaruri, dorind să-și șteargă și el memoria și să se arunce în Styx, și-a cerut iertare pentru ce a făcut la ordinele stăpânilor, și, în plus, a realizat Memorialul Holocaustului și colaborează cu noul regim democratic). În timp ce plutim alene pe valuri, deodată, auzim un foșnet de aripi. Fatal, terifiant, tot mai aproape. E un blestem fără sfârșit. Bestia de vultur zboară spre noi și se înfige pe corpurile noastre goale cu ghearele sale uriașe, necruțătoare, metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale. La început, paralizăm de groază, atingerea ei ne înfioară, trupurile noastre se convulsionează, dar, de această dată, nu se înfruptă sălbatic din noi, cu ciocul șiroind de bale și sânge, sfârtecându-ne ca o bombă-butoi. Surprinzător, stă liniștită, ca-ntr-o vrajă, contemplând oceanul. Iar ochii ei au devenit de un albastru luminos și neverosimil precum florile de cactus de pe Gliese. Și începe să cânte melodia sfâșietor de frumoasă a lui Marsias. Acesta a fost inventatorul flautului din a cărui piele jupuită Apollo și-a confecționat prima diplomă (pentru că Marsias era mai talentat ca el). Ulterior, a încercat și din pieile echipei noastre, în repetate rânduri. Promy i-a dedicat lui Marsias (și intelectualilor și martirilor Holocausturilor) o simfonie. Păsărica ne intonează mai departe ”Oda Bucuriei”, fragmente din simfonia lui Promy și, la sfârșit, cântecele pianistului din Yarmouk, Siria, o legumă mutantă de 40 de kile care dădea recitaluri printre dărâmături. Cred că am îmblânzit păsărica, nu și pe stăpânii ei, din păcate.

Promy, slavă Domnului, se dă în vânt după păsărici. Ca dovadă, facem dragoste pe malul oceanului. Trupurile ne tresaltă, vibrând ca arcușul viorilor, ne masăm unul pe altul cu scoici și pietricele, îl înlănțui cu alge și brațele mele (sper că preferă așa), apoi ne lingem nisipul de pe corp. Cred că l-am întrecut pe Pesi la lins. Merităm o diplomă și o statuie (nu Promy, ci eu am nevoie, sunt mereu foarte neîncrezătoare și am nevoie de confirmări). Genele negre, lungi, arcuite, care se zbăteau odată în piatră, tremură în obrazul meu. Buzele lui fierbinți, cu gust de alge și sare, crăpate ușor de nisip și pietricele, se împletesc cu ale mele. Să vedem dacă-i ține implantul dentar la mușcături de dragoste și poate face competiție vampirilor. Zicea că-i place competiția (spre deosebire de zei, în special de Apollo, ba chiar și de vechea lui prietenă, Atena). Da, se descurcă binidităt și prefer să-și strice implantul dentar de 20.000 de Euro, cumpărat din banii lui destul de recent, în acest mod, eventual ronțăind felii de Maretti, nu prin Tartaruri sau pe Elbrus. Părul lui negru, ondulat, proaspăt vopsit, ud și ciufulit îmi răsfață chipul, buclele îmi mângâie sânii, electrizându-mă ușor. La sfârșit, rămânem îmbrățișați pe malul oceanului. Inhalăm briza: un miros natural... creat de Promy. I-a reușit tocmai pentru că a introdus un iz de alge și de putreziciune, un miros autentic și viu tocmai pentru că amintește de moarte.

Uluitor, acum, pe malul oceanului, în timp ce zăcem îmbrățișați, mă gândesc că a izbutit să aducă aici, pe plajă, sută la sută... din ce a rămas din el și din mine (deși credeam că peste 90% din noi sunt prin Tartaruri și Elbrusuri de pretutindeni). Am simțit nu doar răsfățul, fericirea, extazul (pe lângă privațiuni, durere și agonie), ci și abandonul complet, dragostea, dăruirea deplină, sacrificiul. Sacrificiu, nu pierdere, ci, dimpotrivă, regăsire. Fără luptă (exterioară, prin focul sacru, dar în primul rând interioară), mai importantă decât rezultatele în sine, și ”fără sacrificiu, lumea s-ar prăbuși” , spunea Gandhi. Sacrificiul salvează lumea. ”Frumusețea salvează lumea” (Dostoievski). Eu am ales titanii, focul sacru și sacrificiul dintr-o nevoie disperată de frumos, din motive est-etice, vorba Monicăi Lovinescu. E aici ceva sacru. Trebuie să topim Zidurile în lacrimi și valuri și să ne expunem. Să iubim și să împărtășim. Să ne asumăm vulnerabilitatea unui copil orfan. Să plonjăm goi în abis și să dansăm, iar lanțurile se vor transforma în aripi. Numai așa vom învinge frica. Vom atinge o stare de grație și iluminare. Ne vom regăsi, vom redescoperi forța creației și a dăruirii depline (fără a aștepta nimic în schimb), puterea de neînvins a celor fără de putere și a focului sacru. Ne vom împăca cu noi și cu lumea și ne vom simți acasă, oriunde am fi. Vom fi curați și inocenți. Inocenți, nu naivi.

Sacrificiul ne eliberează de pietre/stânci/Ziduri, ne purifică și ne dă viață. Viață nu doar pentru Primăvara de la Praga, arabă, românească, olimpiană sau altele de același tip. Viață veșnică. Bizar, pierzându-ne pe noi, nu mai avem sentimentul de pierdere, nici a noastră, nici a celorlalți: cei dragi (de la Pesi/Piersicuță și animăluțele trăsnite din familie, bunica mea, Mama Coca, tata, titanii, copiii noștri din Siria, martirii Holocausturilor de pretutindeni), toți care ne-au părăsit vin înapoi, împreună cu noi, în focul sacru al memoriei și al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu trebuie să percepem distanțe abisale și să fim nostalgici, nu avem de ce, sunt chiar cu noi, tot mai aproape pe zi ce trece, îngeri păzitori, eroi și surse de inspirație. Iar, din perspectiva veșniciei, melancolia noastră romantică din alte ocazii, când trăiam și ne iubeam intens, ca pentru ultima oară, numărând împreună secundele din ultimul minut, nu-și mai are rostul. Și totuși, simțim pasiunea și ne dăruim (unul altuia și celorlalți) mai mult ca oricând. Zâmbetul de satisfacție (nu satisfucktion), de fapt, extaz, îi rămâne lui Promy întipărit pe chip două zile și două nopți la rând, iar ochii îi strălucesc deasupra cearcănelor adânci, vineții pe fața trasă.

Nu dormim, nici extazul nu ne lasă, chiar dacă Promy mai are un pic și face infarct (ultimul cred, de data asta). Stăm iar goi în pat și la bucătărie și vorbim la nesfârșit, deschis, absolut orice, până ni se usucă gura, ne dor mușchii faciali și se încleștează fălcile. Și, clar, am realizat ceva: nu mai trebuie să ne facem budiști și să căutăm pacea, iluminarea și purificarea, ca acel fost șef care a plecat în India. Interesant, când era la noi la birou, acel fost șef căuta altceva: patrula printre noi și își băga nasul în laptopuri și calculatoare, încercând să-l surprindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Când a venit prima oară în firmă, după ce m-a învoit (cu greu) să-mi fac vaccinul anti-acarieni (era la interval de o lună-două), mi-a cerut la întoarcere să-i arăt vaccinul. M-am făcut că nu aud. Unde-i vaccinul? Culmea, am ajuns și eu pe punctul de a adresa asemenea întrebări unui subordonat. Acesta se învoia în mod repetat, sub pretextul că și-a tăiat nevasta un deget la bucătărie. Stai puțin, câte degete are nevastă-ta și de ce mai intră la bucătărie? Unde e degetul?  Până m-am întâlinit odată, întâmplător, cu el și cu nevastă-sa la Spitalul de Urgență. În ce-l privește pe fostul șef, îi doresc toată pacea, purificarea și iluminarea de care are nevoie. Promy și cu mine le-am găsit (deocamdată), fără să devenim budiști. Și cred că acum fostul șef e un pic invidios.

Tragem de timp, amânăm plăcerea (și plecarea) și ne întoarcem în Olimp marți, la șapte cincizeci, cu zece minute înainte de deschiderea cabinetului său ginecologic (prefer să stea cu mâna în pizde, nu în lanțuri, cuie, piroane și viscol mușcător la competiție cu bestia de vultur). La palat, deși epuizat (dulce epuizare), Promy se bucură să-i întâlnească pe inorogul Bebe, înțeleptul Chiron centaurul și Her (Heracle), prietenii, colaboratorii și salvatorii săi și cei care încearcă să aducă democrația în Olimp, și nu pe Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, vechii stăpâni (pe care, oricum, nu i-am recunoscut). Până și sala tronului s-a schimbat: au dispărut statuile vechilor stăpâni și picturile reprezentând mărețele realizări precum execuția lui Promy de pe Elbrus, Cutia Pandorei, potopul și altele pe care le comenta Hermes cu el, în fața lui Știi Tu Cine (ce râdea tunător, el nu știa să discute altfel decât scoțându-și scula și fulgerașele). În alte condiții, la ședință, Chiron, noul lider liber ales, poate s-ar uita la o telenovelă, inorogul Bebe ar patina pe gresia lucioasă sau ar lansa vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Her ar bârfi la budă, iar Promy, plictisit, ar confecționa fustițe de balerine din pungi de Maretti. Acum Promy nu mai vrea să plece de la ședință. Când vine seara acasă, e surprins să constate că atât pe Gliese, cât și pe VJ45, și în Olimp, în ciuda coșmarurilor noastre, s-a simțit acasă. Și, la fel ca pentru opere subversive și fapte bune, nu își cere scuze nici pentru fericire.

Eu da. Și de atâta fericire, îmi vine să dispar iar de tot. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, s-a sinucis în culmea gloriei, lăsând următorul mesaj: ”Dacă aș alege altă viață, eu aș alege-o pe a mea”. Când se gândea la el, Promy era invidios și vroia într-o vreme să fie bunicul lui Malraux. Eu las un mesaj un pic modificat: ”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”   

Examen cu Big Brother (24): ”La Paris totul e ca un vis”: până și vaca de Io are statuie!

Drept răsplată că încă nu a aruncat în aer casa (mă rog, e impropriu spus, baia, bucătăria și dormitorul au fost distruse în urma experimentelor sale științifice și/sau de design interior, dar sufrageria supraviețuiește inexplicabil), maică-mea îi dă cadou lui fii-miu de ziua lui o excursie de weekend la Paris pentru două persoane. City-break la Paris, orașul dragostei! Unii ar fi în stare să ucidă pentru asta. Fii-miu e și el recunoscător: ne mușcă pe amândouă, ne scuipă, ne înjură, ne blesteamă și zice că face reclamație la ”Protecția Copiilor” pentru că îl târâm în asemenea locuri mizerabile, cu o asemenea companie enervantă. Vrea la Paris numai cu gașca.

Promy apreciază personalitatea și reacțiile lui fii-miu, dar n-are acum bani să plătească pentru gașcă, după ce a investit în Startar ultimul bănuț din fondurile proprii, nu doar de la bugetul Olimpului. Sunt și probleme de procedură: copiii nu pot pleca singuri, trebuie să-i însoțească un adult, iar pentru ceilalți trebuie completate declarații de acord ale părinților, autentificate la notariat. Altfel, lui Promy îi place că fii-miu are pretenții. Astea nu sunt fițe, înseamnă exigență și stil. Fii-miu e independent, are un spirit liber și inovator, mania experimentelor la fel ca Promy, ba chiar și un simț al responsabilității și al justiției foarte dezvoltat (altfel nu ar face reclamații). Dacă și-ar canaliza energia, inspirația, spiritul critic și de revoltă în mod constructiv la fel ca Promy...

Promy abia așteaptă să evadeze din Olimp și să scape de zăpăceala de acolo, iar Parisul îl adoră, a locuit acolo icognito cândva, în secolul XIX. Să încerce să mai trăiască și acum neobservat oriunde pe pământ, fără să-l vadă Obama. Când îl anunț pe Promy de excursie, sare ca Geoană, de parcă tocmai ar fi câștigat alegerile: ”Yeah! Yeah! Am câștigat! La Paris... gata, mi-am făcut deja bagajele”. Vin și Mene și Mi Ko și Jill care tocmai și-a încheiat vacanța (vreo lună jumate la mare, în Vamă, apoi încă o lună jumate la munte), doar n-o să rămân și la Paris fără ”conștiință”. Eu și fii-miu ne luăm cu noi doar tricouri, chiloți și șosete de schimb, cât să încapă într-un rucsac mic, să putem să-l luăm în avion ca bagaj de cală. O să mergem cu mijloacele de transport obișnuite, e mai amuzant și mai romantic. Încă nu știu ce face fii-miu, pentru că, deocamdată, bunica n-are fonduri să sponsorizeze gașca. Poate la următorul salariu.

De frică să nu pierd avionul, eu nu închid un ochi în noaptea plecării și număr în continuu minutele și secundele până când voi comanda un taxi până la aeroport. La ora plecării, fii-miu mai bombăne un pic, apoi tace, își ia bagajele și iese pe ușă cu un aer grav și solemn de martir condus spre locul execuției. Condamnat la un city-break la Paris! De oboseală și agitație, tot timpul pe drum mi-e rău: nu știu ce nu mă doare A, da, sufletul! Doar mergem la Paris! ”La Paris / Totul e ca un vis”, așa cântau Andra Călugăreanu și Toma Caragiu într-un sketch de demult.

După circa cinci ore pe drum (cu autocarul, RER-ul și metroul), iată hotelul: de vis, bineînțeles. Arată cel puțin la fel de bine ca vechea locuință a lui Her: romantic (vechi și dărăpănat, tot în paragină, o adevărată ruină), construit în stil ”Edifis” din ”Asterix și Obelix”, lasă impresia că mai are un pic și se prăbușește. Urcăm patru etaje pe o scară abruptă, în serpentină, care scârțâie la tot pasul. Camera are un look elegant și ispititor: un pic mai mare decât holocătăria mea de-acasă, nu prea ai pe unde să calci, nu ai loc să circuli pe jos nici dacă te lipești de ziduri (doar trecând peste pat), în dulapul scorojit, cu ușa defectă, nu încap nici pantofii mei din picioare, darămite ai lui Promy, paharele de plastic se rup încă de când desfacem ambalajul, iar hârtia igienică e atât de subțire că trebuie să folosești tot sulul odată. Aer condiționat nu e, iar temperatura e cam ca afară. Nu-i nimic, poate dau mai târziu drumul la căldură, afară e frig și plouă, e toamnă. Mai târziu, adică poate de Revelion, dacă nu dau faliment până atunci. Descoperim o singură pătură subțire pentru două paturi, așa că scoatem cuverturile de pat și ne învelim cu ele. Fii-miu adoarme liniștit, cu tableta în brațe, dar eu clănțăn de frig și încep să am junghiuri și frisoane. Îmi pun toate hainele pe mine și mă bag sub pătură, strângându-l pe Promy în brațe ca să mă încălzesc. De ce n-am adus sacul de dormit, eventual cu tot cu cort, ca să nu mă tragă curentul?!

Din fericire, titanii (care s-au confruntat cu ger siberian în Tartar și pe Elbrus) n-au nicio problemă cu frigul: Mene și Promy arată fresh dimineața, spre deosebire de mine și de Mi Ko, amândouă vineții ca niște cadavre în descompunere de parcă am merge la o  petrecere de Halloween, un look trendy și rafinat, numai bun pentru o plimbare în Paris. Plouă mărunt. Ne plimbăm pe malul Senei, prin ploaie, de la Champs-Élysées (de unde se vede și Turnul Eiffel) până la Notre Dame. Cu Promy de mână pe malul Senei, ce romantic! Uit de frig pentru o clipă. Mă lipesc de el și-l sărut. Ne topim amândoi în ploaie, într-o dulce îmbrățișare.

Podurile peste Sena gem de lacăte aurii agățate de barele de pe bargini, pictate cu markerul și pe care sunt trecute numele îndrăgostiților pentru ca iubirea lor să fie veșnică. Pe unul dintre poduri, unde cântă un artist amator la ferastrau, făcându-l să vibreze ascuțit, dar slab și cu intermitențe ca un țipăt întrerupt, mă opresc special ca să cumpăr și eu două lacăte. O să-mi declar dragostea. Pentru eternitate! Până mâine când ploaia va șterge numele noastre scrise cu markerul sau un artist stradal le va acoperi cu sprayuri colorate. Ce să scriu: ”Vampiruța și violatorul”, ”Terorista și trădătorul”, ”Madame Dezastru și Monsieur Al Gore”? Nu-ncape nimic. Prescurtez și trec: ”Vampi și Al Gore”. 

Ne plimbăm mai departe, pe malul Senei, până la Orangerie, lângă parcul Jardin du Tuileries, muzeul unde se află ”Nuferii” lui Monet și o colecție mică, dar foarte bună de tablouri impresioniste (Wagner & Guillaume). ”Nuferii” au fost pictați în grădina lui Monet (îngrijită chiar de el) și în atelier: spre deosebire de Promy și Mene, el chiar avea o casă unde se simțea acasă. ”Nuferii” sunt singurele tablouri impresioniste de dimensiuni titanice, dispuse circular, pe câte un perete întreg, în două săli. Liniște. Instantanee înlănțuindu-se halucinant. Rotire lentă. Senzație de plutire și de topire în natură, în undele lacului. Imersiune în absolut pentru o clipă. ”Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”?

La Musée d'Orsay e prea mare coada ca să riscăm să stăm: nu vom apuca să luăm nici bilet, darămite să vizităm, așa că mergem mai departe, am văzut deja câțiva impresioniști la Orangerie: Monet,  Renoir, Cézanne, Derain, chiar și pictori mai moderni ca Modigliani, Picasso, Matisse și Soutine. La catedrală la Saint Chapelle suntem impresionați de explozia de lumină și culoare care se filtrează prin cele mai spectaculoase vitralii din lume (recent restaurate: uite că nu toți distrug, unii creează/repară). Până și fii-miu își ridică ochii din tabletă și exclamă copleșit: ”Uau!” 

La Notre Dame ne întâmpină muzica solemnă, ușor creepy, gotică a unui tânăr care cântă la un dispozitiv din clopote, iar Promy apreciază ingeniozitatea. În interior, deși sunt la Paris cred că a patra oară și am mai vizitat Notre Dame și alte catedrale, pentru prima oară mă șochează (pozitiv) dimensiunile, iar muzica din timpul slujbei și flăcările lumânărilor picură în suflet o lumină divină, înălțătoare, care dizolvă întunericul și spaima de neant.

La Luvru, mergem întâi la sălile destinate Greciei și Romei antice, să vedem și să inventariem statuile expuse. Inima îmi bate cu putere, picioarele mi se înmoaie și am din nou senzația că mă prăbușesc de emoție. Trebuie să-mi țin respirația și să mă reculeg. Voi intra într-un templu. 

Da, e exact atmosfera unui templu. Fii-miu se uita la mine cu același aer de martir. Cât mai stăm? Lumea înaintează încet, cu pioșenie spre exponatele pe care, desigur, le venerează: se înghesuie la Venus din Milo, chicotesc, șușotesc și-și dau coate, iar asiaticii se cocoață unii pe alții, executând piramide complicate pentru a fotografia sau filma. Ca la noi la biserică de Paști. În restul muzelui (cu excepția zonei Mona Lisei) nu e prea aglomerat. O mulțime de statui ale Afroditei, zeița dragostei, încă și mai multe ale Antenuței (Atenei), zeița înțelepciunii, doar ea era protectoarea cetății cu același nume. O inflație de Antenuțe: am luat supradoză. Iarăși multe statui ale lui Apollo, câteva ale lui Dio (Dionysos) (inclusiv cea care mă fascina pe mine în copilărie), Hermes și Artemis. Știu Tu Cine... Zeus și Madame Hera au statui mai mult în zona romană, nu și în cea greacă (dar statuile lor nu domină ca număr).

Dintre cei din ”gașcă”, doar Eros și Psyche sunt reprezentați. Găsim cu greu și un cap al lui Her, plus o statuie mare a lui Her, conservată integral. Descoperim chiar și două statui ale lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a cântat mai bine ca el. A, și Io, fata violată de Știi Tu Cine și transformată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță care a fugit înnebunită, înțepată de streche, până la Promy, sus, pe Elbrus și-i cerea ajutorul! Unde sunt titanii? Căutăm în disperare, dar nu găsim nici urmă, nici măcar o statuie/imagine a lui Promy în lanțuri pe Elbrus (în afară de cea a lui Nicolas-Sébastien Adam – din altă epocă, secolul XVIII: ”Prometeu înlănțuit”, normal, că doar nu era să fie reprezentat învățându-i pe oameni matematica, medicina sau scrisul, ronțăind Maretti sau proiectând iPhone 7). Dar și Iisus apare mai des pe cruce decât în alte ipostaze.

Afrodita - Venus din Milo

Antenuta (Atena)

Marsias

Her (Hercule)

Dio (Dionysos)

Promy (Prometeu)

Chipul lui Promy se întunecă, iar buzele i se crispează într-un zâmbet amar. Oftează, își suflă șuvița (fără prea multă forță) și-și șterge transpirația de pe frunte:

– Îmi vine să vomit. Am văzut-o aproape numai pe ”vaca aia proastă”, Antenuța, cum i-a zis Ile atunci când a făcut prima oară un pleonasm pe care nu i-l voi ierta niciodată. Până și vaca de Io are o statuie. Ei, la urma urmei, nici nu mi-aș fi dorit una în asemenea companie selectă, poate că e mai bine așa. Dar mi se pare că nimeni nu și-a adus aminte de mine sau n-au avut curaj să o facă. Iar de Mene probabil nu știau nimic, nici eu nu aveam habar, aproape uitasem de tine, Mene, îmi pare rău, spune Promy cu glas înăbușit.

– Nici eu nu știam de mine nimic. Și eu uitasem de mine, șoptește Mene, lăsând ochii în jos.

– Mai bine fără statuie decât una gen organele voastre puse la borcan și expuse la ”Human Body”, cum s-a întâmplat cu organele deținuților politici din China. Poate că Bebe junior ar fi mai vizibil și mai bine promovat: fetuși se găsesc mai greu. Și e și el pe jumătate chinez, pe jumătate deținut politic. Natural born political prisoner. God created political prisoner. Ah, scuze, Mi Ko, zic eu precipitat, cu furie, realizând prea târziu că mai bine tăceam din gură.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, murmură Mi Ko, mușcându-și buzele și trăgându-se ușor de cercelul din urechea dreaptă.

–  Ia uitați, a învățat Mi Ko limba dacă! râde Promy.

Plecăm de la Luvru cam frustrați și debusolați. Pe drum spre hotel, verific biletul de avion și conștientizez: ora de plecare a avionului este zece dimineața, iar noi am făcut pe drum la dus cinci ore. Cum o să ajungem la timp? Poate circulă metroul și autocarele toată noaptea. Mă interesez la Informații, la metro și aflu o veste bună: autocarele care pleacă din Paris spre aeroportul Beauvais circulă de la șapte dimineața la opt seara. Vai de mine, o să rămânem blocați la hotel. Ce rezervare inspirată mi-a făcut agenția! Nu, trebuie să plecăm chiar în seara asta la aeroport, cu ultimul autocar de la opt. Dar oare mai putem să-l prindem? Ce păcat că nu ne putem teleporta de data asta! Anulăm o noapte de cazare, predăm cheile și alergăm către metrou, ferm convinsă în gândul meu că nu vom ajunge niciodată la autogară. Pe Mene, Mi Ko, Jill și Sam îi lăsăm la hotel, îi va teleporta Promy mai târziu, când vom ajunge în Olimp și-și va recupera dispozitivul, doar Mi Ko e însărcinată și nu e cazul să stea toată noaptea prin aeroporturi. Mai târziu e prea târziu. În ultima secundă, ne urcăm în autocar (chiar când demarează de plecare), așa că răsuflu ușurată: vom ajunge cel puțin la aeroport, dacă nu chiar mai departe.

La aeroport, nici nu apucăm să lăsăm bagajele din mâini pe scaunele din sala de așteptare: suntem anunțați chiar la intrare că locația se închide pe parcursul nopții – de la douășpe noaptea la șase dimineața. Cuuum?! Să ieșim afară? E frig și plouă torențial, avem un copil cu noi, mie mi-e rău, sunt foarte răcită și am deja febră mare. De data asta, chiar am încurcat-o. Ieșim afară, privindu-i pe paznici cu ochi mari și rugători de cățeluș. Fii-miu continuă să se joace pe tabletă imperturbabil, cu un calm englezesc. Pe mine însă simt cum mă apucă o criză de isterie pariziană, cu final mai mult sau mai puțin previzibil. Pe vremea asta n-ai scoate niciun câine afară. Nici măcar pe Al Gore. Din fericire, paznicii se înduioșează de fii-miu (sau de tableta lui, e iPad și s-ar putea strica în ploaie): ne dau voie să ne adăpostim într-o cabină a personalului, în afara aeroportului, până la deschidere. Incredibil, mai există buni samariteni. Intrăm acolo dârdâind și clănțănind din dinți. După cinci minute, în timp ce beau o cafea de la dozator și inhalez cu nesaț aburii fierbinți, realizez: ia uite, băi nene, noi am scăpat, dar ceilalți pasageri ce fac? E corect? Ce e corect? Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

O noapte lungă cu șapte cafele de la dozator, șapte pastile de Nurofen, Metoclopramid și Ranitidină, șapte crize de conștiință generate de complexul supraviețuitorului, șapte poezii de Marin Sorescu (atât am reușit să citesc și să procesez cât de cât, cu ajutorul lui Promy). Dimineața, la șase ne târâm până la aeroport. Ce bine, s-a deschis. Nu mai e mult și se va face check-in-ul. Răbdare, Ile! Ai răbdare! Nu spune asta și Promy? Totul se învârtește cu mine, mă înțeapă inima puternic și pic din picioare. Îmi vine să-l strig pe Bombo să mă împuște, dar încă nu e momentul: agonizez destul de bine, dar nu în parametri optimi, așa că mai aștept să ating nivelul maxim. Stai, nu trage, Adriane! Din fericire, o nouă oportunitate mă ajută să ating rapid nivelul maxim: se anunță că avionul nostru are probleme tehnice și va pleca cu două ore jumate mai târziu. Haide, trage, Bombo! Poate ai mai exersat între timp și nimerești mai bine. Oricum, cred că, dacă mă împuști, n-o să observe nimeni. Nici dacă putrezesc aici.

Promy râde și spune încurajator ”Barzăcopilviezure” de mai multe ori la rând, mângâindu-mi părul. Când, în sfârșit, începe check-in-ul, cozile sunt interminabile și am impresia că avansăm un milimetru pe mileniu. Parcă au un singur angajat pe fiecare raion, iar lumea vine puhoi și se calcă în picioare. Tot e bine că avansăm.

– Cred că-ți vine numărul de dosar de la Parchet până ajungem la ghișeu aici, la check-in, rânjește Promy.

La punctul de control corporal și al bagajelor, ne blocăm iar. Parcă am fi în trafic la București când plouă. Sau e vreun terorist? ”Poate au prins un terorist și îi țin o predică ca Nana”, zice fii-miu. Nana, mătuși-mea, avea un talent rar: putea să-ți facă morală ore în șir, erau predici interminabile cu care îi speria pe toți, chiar și pe Promy. Săracul terorist, în acest caz, cred că ar fi preferat la Guantanamo! Fix la punctul de control mă ia cu leșin și mă prăbușesc. Haide, trage, Adriane! Promy mă ajută să mă ridic și înaintez cu greu, ținându-i pe Promy și pe fii-miu strâns de braț. În cele din urmă, trecem și de punctul de control și ne apropiem de avion. Înainte să ne urcăm în avion, mai așteptăm aproape o oră în picioare, pe pasarelă. Mă clatin, picioarele mi s-au muiat de tot, iar inima mă strânge ca ghearele ”bestiei” lui Știi Tu Cine. Să mă împuște Bombo! Fii-miu și Promy mă țin să nu cad din nou. În avion, descoperim că locurile nu sunt alături, dar ce mai contează? Vom pleca la București! Pe drum, avionul trece prin zone cu turbulențe și se zgâlțâie precum trenulețele morții din parcurile de distracții. Timp de o oră, sunt convinsă că totul s-a terminat și că avionul se va prăbuși. Ce păcat, mai aveam un pic și ajungeam. Cu fața albă ca varul de oboseală și de groază, îl iau de mână pe Promy, strâng copilul în brațe și mă rog: vreau acasă. Când ne trezim la București, pe Otopeni, nu-mi vine să cred. Acasă! Am ajuns acasă!

Niciodată, da niciodată nu voi mai merge într-o excursie la Paris cu avionul, autocarul, vaporul, trenul sau mașina. Voi merge doar dacă mă voi teleporta și numai cu sacul de dormit și cu cortul la mine!

Resuscitată de bucurie că am ajuns acasă, cu ultima brumă de energie, chem un taxi.  

– Sunt atât de obosită! îngaim eu.

– Credeam că vampirițele nu obosesc niciodată!

– Promy, astea-s stereotipuri. Cum poți să crezi așa ceva? Nu cumva crezi că și iubirea noastră este imposibilă?

Ne teleportăm imediat în Olimp și acasă, la sugestia lui Promy apelez la următoarea terapie – pariziană, evident: fac un duș fierbinte și mă îmbrac doar cu parfumul Channel no. 5, exact ca al Pandorei, adus de Promy de undeva din casă (l-o fi sustras de la Pando?). Parfumul îmi dezmiardă corpul obosit, alintându-l și revitalizându-l, iar Promy inhalează adânc mirosul persistent, dar delicat, lipindu-și fața de sânii mei și abandonându-se iubirii, fără să se mai gândească la coafura deteriorată. Îi simt respirația fierbinte. Ochii îi strălucesc: au devenit din nou albaștri-fosforescenți precum coralul din Ataraxia ori ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Geamurile scânteiază ca vitraliile multicolore de la Saint Chappele. Îl privesc vrăjită pe Promy în lumina diafană, sidefată a vitraliilor. Parcă ar fi învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. Mă acoperă cu sărutări ca ploaia lină și mângâietoare de pe podurile Senei. Cuvertura moale și mătăsoasă ne înfășoară pe amândoi ca o petală uriașă de cactus de pe Gliese, de un albastru inefabil. Ascunși sub petalele de cactus albastru, ne îmbrățișăm. Sperma lui are acum miros de parfum Channel 5, iar aspectul și gustul – de șampanie. O vreme rămânem îmbrățișați, fără să îndrăzim să respirăm de teamă să nu se destrame vraja. ”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. În sfârșit, liniște și relaxare: oboseala s-a risipit și nu mă mai doare nimic.

– Există o explicație. Medicală, normal. Dopamina are efect analgezic, spune Promy cu un aer de expert, apoi izbucnește în râs.

– Ah, Promy, te iubesc atât de mult! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o visam din copilărie.

– Cam jumulită, ce-i drept, cred că mai am trei spini și două petale. Ei, dacă mă iubești așa de mult, trebuie să-mi acorzi atenție, să vorbești cu mine, să mă asculți și să mă răsfeți.

– OK, tu nu ești prea pretențios (n-ai nevoie de mai mult de un iPhone 7, semnal Wi-fi și Maretti). O să am grijă de tine. Cel puțin o dată pe an te voi stropi cu lacrimile mele.