Examen cu Big Brother (42): Muzica sparge tăcerea Zidului și ne trezește din coșmarul istoriei

Am plâns până am topit Zidul în lacrimi, l-am sărutat și l-am strâns pe Promy în brațe cu o deznădejede titanică, apoi am mers împreună încet, mână în mână, înapoi acasă, să se odihnească și să reia cât de curând repetițiile pentru festival. Cum nu puteam să avem toate muzele împotriva noastră, Promy s-a străduit s-o păstreze pe Thalia, muza comediei, aliată, așa că aceasta a devenit directoarea festivalului alternativ ”Aceasta E Revoluția (AER)”. În cadrul acestui eveniment, Promy va dirija Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor pentru orchestră și flaut, compusă de el în memoria lui Marsias. Deși se încurajează participarea cât mai diversă și lucrările originale, de calitate, festivalul nostru, din păcate, din motive de securitate, va avea un carcter local. Nu-i nimic, olimpienii au talent.

Așadar, am transmis invitații artiștilor și publicului la nivel local (cu excepția vacii de Io din Egipt). Poate că se va întoarce și ea cu această ocazie, sub pretextul de a participa la festival. A primit o invitație oficială din partea lui Promy, dar încă nu a răspuns. Promy așteaptă feedback. Titanii știu să aștepte, au răbdare. Potrivit profețiilor din filmul hollywoodian ”Ciocnirea titanilor”, Io va reveni în Olimp. Sperăm ca măcar această predicție să se demonstreze creatoare. Vaca de Io s-ar putea să se arate entuziastă la început, să accepte să se implice în procesul de schimbare a Olimpului și să preia conducerea unei televiziuni (de care avem mare nevoie). Apoi, poate o să se plictisească și ea și o să înjure democrația de căcat a lui Promy, știința lui de căcat, arta lui de căcat și muritorii lui de căcat. O să uite poate nu doar că a fost victima zeilor (a lui Știi Tu Cine... Zeus și a lui Madame Hera), ci și propriile ei origini de muritoare.

Pe vremuri, cu mii de ani în urmă, nu știm cum, sărmana Io, violată de Știi Tu Cine, apoi preschimbată, din gelozie, într-o văcuță de Madame Hera și chinuită de o streche ce o înțepa în ureche în continuu, a reușit totuși să urce până sus, pe Elbrus, la Promy (înlănțuit) și-i cerea disperată ajutorul (în numele iubirii lui pentru oameni!). Atunci el era primul care avea nevoie de ajutor. Devastat de durere și epuizare, după ce Io îi repetase povestea de zeci de ori, săracul Promy înțelesese doar că a violat o vacă. Acum Promy poate, într-adevăr, s-o ajute. Va cânta și pentru ea.

Simfonia lui Promy include și solo-uri de flaut pe care ar trebui să le interpreteze cineva capabil să preia și să joace convingător rolul lui Marsias. Cine? Cel mai bun... adică Dio (Dionysos), nu Apollo. Într-un fel, zeul soarelui ne inspiră milă căci, inițial, el era un adevărat profesionist, înzestrat de natură, dar, treptat, și-a pervertit talentul și s-a rinocerizat. Dacă jupoaie de vie competiția, își compune singur ode și-și acordă premii, medalii și diplome la concursuri aranjate, până la urmă a ajuns să nu mai poată interpreta corect nici ”Stinge lumina”. În prezent, Apollo știe doar să-și fabrice diplome din pielea jupuită a competitorilor și/sau a admiratorilor săi mai puțin entuziaști.

Participarea lui Dio ar fi un eveniment în sine: nu doar că și-ar înghiți orgoliul de zeu să cânte cu un titan (și încă ”dușmanul poporului și al zeilor”), dar ar începe să se trezească și să dea astfel un exemplu bun lui Atlas și Europei întregi. Promy i-a trimis o invitație oficială, semnată și ștampilată, prin poștă și prin Pegas, plus una scanată pe mail. Din păcate, lui Dio nu-i prea citește mailul altcineva în afară de Obama, iar artistul nostru zace mangă, în continuare, prin șanțuri, nu e capabil să recepționeze documente expediate prin poștă sau curierul Pegas (bine că nu e Cargus sau Cronos, că ajungeau coletele în cel mai fericit caz în Tartar și mai trebuia să dai șpagă Cerberului pentru ele cel puțin un iPhone 7 și trei plăcinte cu vișine de la mama, câte una pentru fiecare cap). Deocamdată, Dio nu a dat semne de viață, așa că Promy apelează la o rezervă, un faun flautist. Însă, mă asigură Promy, dacă Dio ajunge pe scenă, poate interpreta genial, fără nicio repetiție. Și, dacă Dio nu va veni de data asta, nu-i nimic, vor mai fi și alte festivaluri, invitația rămâne deschisă. Titanii au răbdare, știu să aștepte. Într-o zi, Dio va cânta cu Promy.

Promy nu permite nimănui să asiste la repetiții, nici să fie monitorizat pe iPhone 7, pe de o parte ca să nu fie deranjat, pe de alta pentru că își dorește ca totul să rămână surpriză. Dacă vrem să ne uităm pe iPhone (ceea ce am încercat, panicată și nerăbdătoare cum eram), semnalul e bruiat și nimeni nu vede/aude nimic, nici măcar Obama. Pentru că insist să-și ia pe cineva de pază (cu excepția lui Atlas care continuă să doarmă la competiție cu Europa, de când VJ45 i-a sustras consola de joc la terapie, adică de mai bine de jumătate de an), Promy se străduiește să mă liniștească. Astfel, mă anunță într-o zi că și-a angajat gardă de corp, după buget... ”Armata Amazoanelor”, cum avea și Gaddafi:

– Le-am comandat prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cu succesuri! După buget, râde Promy. Ce să-i faci, renumerație mică, după buget! Dar cred că Gaddafi mă invidiază acum...

– Vezi că iese acum zeița din mine și fac o criză de gelozie! Oricum, sper că gaura în buget e mai mică decât cea dată de Startar.

– Sigur că da, Ile. De fapt, foarte probabil. Gaura este una foarte mică. Am verificat-o strict ginecologic, la controlul anual. Logic, nu?

– Jură-te p-p-pe Me-me-cca, Al-Cool sau Al-Cola, mă bâlbâi eu, înroșindu-mă și înecându-mă de furie. Mai bine pe democrație, constituție și Maretti!

– Numai dacă te juri tu pe fabrica ta de diplome! De ce nu te înveți odată să ai răbdare și... încredere în mine?

Mi-e rușine. Ar trebui să-l menajez. Sărmanul Promy are mari emoții: nu a mai dirijat niciodată, nu e profesionist, iar simfonia compusă de el în memoria lui Marsias îl răvășește și-i sfâșie sufletul, arzându-l ca o ploaie acidă, fatală de cioburi de presse-papier. Dar arta se hrănește din memorie.”Le-am dat memoria care e mama muzelor”, preciza Promy (în tragedia lui Eschil, ”Prometeu înlănțuit”), incluzând memoria printre darurile sale pentru oameni. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire.

Acum Marsias nu mai poate cânta, dar Promy poate. Și, prin simfonia lui, poate că îl va elibera pe Marsias și-i va da o nouă viață. Ba chiar își va sfărâma propriile lanțuri și va simți că trăiește iar. Poate îi va oferi o șansă la viață și zeului Dio, tot un suflet traumatizat și un mare talent irosit. Vor cânta (împreună sper) și pentru Mene, Deu, Atlas ori pentru părinții lui Promy. Pentru Her și pentru copiii lui pe care sărmanul lui prieten i-a ucis când și-a pierdut mințile și a fost posedat de Madame Hera. Cu toate că are oroare și e epuizat de chinuri, Promy nu ar ezita să-și ia porția de lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, flegme, fulgerașe, ger și jeg dacă prin asta ar putea să-i aducă pe copiii lui Her înapoi la tatăl lor. S-ar sacrifica și în cazul în care nu ar reuși să-i salveze, măcar să fie alături de ei. Așa cum eu mă jucam ”de-a Promy”, când eram mică, pentru a împărtăși și a prelua o parte, fie și infimă din suferința lui. Vroiam să întrerup povestea, să sar în abis și să mor împreună cu Promy și, de fapt, cu fiecare dintre cei înghițiți de coșmarul istoriei care încă nu s-a terminat. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.

Dacă răul e ireparabil și nu mai poate face altceva, Promy va cânta pentru toți cei care au fost condamnați și au suferit pe nedrept. Pentru toate victimele Holocausturilor olimpiene, fasciste, comuniste sau jihadiste. Pentru toți cei cărora li s-a spart flautul și li s-a băgat pumnul în gură. Pentru toți cei născuți în lanțuri. Natural born bound. God created bound. Pentru toți cei reduși la tăcere sau la urlete, cărora li s-a furat timpul și li s-a răpit dreptul la poveste.

Sunt mult prea mulți... Miliarde de pretutindeni din univers. Poate, dacă s-ar întoarce într-o zi, nu ar mai încăpea pe o planetă de dimensiunile Pământului. Iar durerea e prea mare, adâncă și amețitoare ca un abis. Însă Promy va plonja din nou în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier, în apele tulburi și mâloase, se va arunca în întunericul fetid și umed pentru a aprinde o flacără din focul sacru, pe care nici potopul nu o poate stinge.

***

În ultima zi de repetiții, în sfârșit, își face apariția Dio, cu părul lung, des, cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, în dezordine și ochii albaștri tulburi și rătăciți. Are fruntea îmbrobonită de sudoare, bărbia îi tremură și fața îi arde (poate că nu doar de la băutură, ci și de emoție). E îmbrăcat cu un tricou kaki murdar de vin și de vomă și cu blugii lui rupți, soioși, așa cum am anticipat. Fără să răspundă salutului lui Promy, se îndreaptă amețit, împleticindu-se și dărâmând tot în jurul lui, spre locul său din orchestră. Sughite, râgâie, apoi își scoate flautul și-și așază partitura. La final, Promy, răvășit atât de prezența lui, cât și de interpretare, îi face doar un semn că e OK, dar nu e capabil să-i mulțumească verbal.

În seara dinainte de concert, încerc să-l motivez pe Promy urmărind amândoi filmul ”Concertul” al lui Radu Mihăileanu. În acest film, dirijorul Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova, ajuns între timp om de serviciu alcoolic, încearcă să reia concertul în re major pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, întrerupt la propriu, brutal și umilitor, la mijlocul său, de unul dintre colegii săi, turnător și agent KGB, impresarul Ivan Gavrilov, cu urletul ”Dușmanii poporului!” (din cauză că dirijorul nu dorise să asculte ordinele lui Brejnev și să concedieze evereii din orchestră). Filipov își propune să continue concertul după o pauză de 30 de ani, împreună cu tânăra și talentata violonistă Anne-Marie Jacquet, de fapt fata solistei Leia Strum, deportată și moartă în Siberia, pe care dirijorul se zbătuse zadarnic să o apere. Pumnul în gură pentru ”dușmanii poporului” și ”nunta mută” cu absurdul comunist din vremea lui Stalin și-a lui Brejenv! ”Moarte intelectualilor!”

Pentru a relua concertul la Paris, unde se află și Anne-Marie Jacquet, fata solistei Leia Strum, dirijorul Andrei Filipov are, din păcate, nevoie de vechiul KGB-ist, impresarul Gavrilov (singurul cu PCR-ul la zi... pile, cunoștințe, relații, vorbitor de franceză și dornic să ajungă la Paris, bun profesionist și cu același entuziasm revoluționar ca pe vremuri, când se răstea la ”dușmanii poporului”). Dacă Ivan Gavrilov a întrerupt concertul lui Ceaikovski cu 30 de ani în urmă (odată cu carierele, viețile și visele celor din orchestră), el să-l facă acum să se audă din nou. Deși se cutremură de durere și de rușine, dirijorul face compromisul de a colabora cu KGB-istul Gavrilov pentru ca muzica lui Ceaikovski, interpretată de orchestra lui Filipov, cu solista cea mai talentată, Anne-Marie Jacquet, să renască, chit că fostul turnător nu și-a cerut și nu-și va cere iertare.

Uneori trebuie să faci compromisuri pentru ca arta/știința să triumfe sau ca să salvezi vieți. Câteodată trebuie să mănânci broaște râioase, porci cu diplomă, pe nenea Cronos sau pe Știi Tu Cine ca 2+2 sî dea 4. Compromisul e și el un sacrificiu. Cu inima frântă, Promy s-a aliat inițial cu zeii pentru a evita un nou război între zei și titani (inclusiv revenirea tiranului Cronos), ca să inițieze reforma în Olimp și pe Pământ, apoi să creeze, salveze și stimuleze oamenii să evolueze (material și spiritual). Mama lui, Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, implorând milă pentru fiii ei, Mene, Atlas și Promy, mai târziu pentru nepotul ei, Deu. Ce nu a reușit pentru băieții ei a izbutit, în schimb, pentru Deu, singurul supraviețuitor al potopului, gata să fie zdrobit și el de stăpânul Olimpului. Într-un sfârșit, interpretând concertul lui Ceaikovski (cu ajutorul adnotațiilor realizate de mama ei pe partitură), solista Anne-Marie Jacquet află, cutremurată, adevărul despre părinții ei, se iluminează, se eliberează și ajunge, împreună cu dirijorul, la armonia perfectă, divină.  

Apropo de ”dușmanii poporului”, comunism și mărețele sale realizări, recomand nostalgicilor filmul ”The missing picture” al lui Rithy Panh despre genocidul din Cambodgia din timpul lui Pol Pot. Bine, dacă îl lasă să treacă de Zidurile propriilor percepții despre comunism. Filmul descrie, simplu și clar (într-o formulă accesibilă pentru cei care cunosc mai puțin ororile comunismului), printr-o combinație de imagini cu păpuși de lut și materiale video (ideologizate, ale epocii, singurele rămase, din păcate, totuși relevante pentru depersonalizarea și mizeria culturală, apropiată de ce era și la noi în România, în anii ’50, apoi în anii ‘80), degradarea și exterminarea ființelor umane prin spălare pe creier, uniformizare, reeducare și crearea omului nou, egalitate în mizerie (nu și pentru conducători ori forțele lor de opresiune care sunt ”mai egali” decât restul), torturi, execuții în masă, foamete și epuizare prin muncă.

Interesant, khmerii roșii ai lui Pol Pot indentificau și ei, ca minerii de la noi, ”dușmanii poporului” după ochelari și executau persoanele care râdeau sau plângeau în public. Cum ar fi putut Bebe să plângă pentru Promy și să-l trezească la viață cu lacrimile sale tămăduitoare dacă era pe vremea lui Pol Pot? Nici în Olimpul zeilor râsetele și lacrimile nu au fost interzise. Concret, regimul lui Pol Pot se putea lăuda și premia (cu Premiul Nobel pentru Pace, nu?) pentru peste două milioane de oameni uciși numai în trei ani, între 1976-1979. De fapt, dacă liderul Pol Pot e omniscient, omnipotent și omniprezent ca zeii olimpieni, tocmai oamenii din Cambodgia lipsesc din ”The missing picture”. Au dispărut într-o tăcere apăsătoare, de plumb. O tăcere cutrmurătoare ca un urlet. Dacă acum e prea târziu pentru Pol Pot să ia Premiul Nobel pentru Pace, poate reușesc Kim Jong-un, al-Assad, Țarul Putin sau califul Ibrahim, le urez succesuri fără apocalipsuri.

Promy se uită absent la film, la ”Concertul” și, la sfârșit, rostește printre dinți: ”Sunt invidios”. Apoi, Promy își trage bretonul peste fața încinsă, transpirată, bea jumătate de sticlă de votcă (Finlandia, nu mărci rusești, căci pe acelea le boicotăm în prezent) direct din sticlă și se închide în tăcere. La un moment dat, trântește sticla mânios, gata s-o spargă și mârâie, fără să-mi arunce vreo privire, într-o manieră disprețuitoare și distantă, tipic olimpiană:

– Nu mă duc la căcatul ăla de festival, Vampi.

Mi-a zis ”Vampi” nu cu dulceață, nu în glumă, nu jucăuș, ci rece și sarcastic ca zeii, fără să se uite la mine măcar. Când facem dragoste, devine agresiv, mă strânge tare, cu furie de sâni și mă lovește, apoi mă unge cu cremă reparatoare anti-leziuni în tăcere. În stare de șoc cum sunt, nu-i spun decât ”Ce ai, Promy? Ce-i cu tine?”. Deși m-a înfricoșat, rămân în pat cu el și încerc să-l conving să se odihnească. Nu o să-i țin o ”predică de Nana”. Toată săptămâna n-a dormit și n-a mâncat bine. Nu trebuie să mă dau la o distanță ”igienică”, Promy însuși se așază în capătul celălalt al patului. Acum nici nu aș vrea să mă strângă în brațe. Mi-e teamă.

Dimineață, la cafea, mă adun un pic și-i zic:

– Promy, parcă a ieșit un zeu din tine. Mă gândeam că principala ta calitate e forța spirituală, nu cea fizică. Aș vrea să dispară bestia și să reapară prințul din tine. Să-ți ceri iertare. Nu era un joc, nici o fantezie, nici nu aveai consimțământul meu. M-ai speriat, dar nu o să plec. Ți-am promis că nu te las singur pe cruce. Dacă te porți ca zeii și ajungi ca ei, chiar ai pierdut totul și te-au învins. Ai suferit degeaba. Știu că ai motivele, resursele și ocazia să te răzbuni pe tot universul, începând cu mine, însă, dacă o să procedezi așa, universul nu-ți va mai aparține, nu te vei mai simți acasă și nu vei mai fi la putere, ci doar un sclav al ei.

Promy se uită la mine de parcă nu m-ar cunoaște și nu spune nimic. Apoi continuă să amestece absent ambrozia în ceașca de cafea Lavazza cu lapte. Nu se ridică de la masă, nu se coafează, nu se duce la ședință, la palat, rămâne chircit pe scaun, la bucătărie, bălângănindu-se cu scaunul și scârțâind neîncetat. Doar zgomot, nu muzică... Mă lasă să fac duș singură. Mă obișnuiesem să fim împreună la duș și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” și credeam că-i place. Speram că e deja un obicei bun nu doar al meu, ci și al lui. Îngrijorată, vorbesc cu Bebe, iar el mă sfătuiește ”să am răbdare”. Parcă îmi vine să-i trântesc o pungă de gheață în cap sau să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni, lor nu le rezistă nimeni. La un moment dat, după-amiază, pe la cinci, cu două ore jumate înainte de concert, Her, Jill și Alex dau buzna la bucătărie:

– Șefu’, mișcă-ți curul că te calc cu tirul! zice Jill printre dinți.

– Dacă e nevoie să faci pe eroul, fă-o! Prefă-te! Ai talent dramatic. Atunci va ieși din nou eroul din tine. O să vezi. Coafează-te și vino odată, că-ți dau una de zbori acum pe scenă cu frizura asta de ”cățeluș cu părul creț” și moaca asta de bacterie probiotică, rostește Her pe un ton glumeț, un pic patetic și amenințător.

– Nu e nevoie să faci pe eroul. Tu ești un erou. Găsește eroul din tine. Altfel te calc cu tirul, îl încurajează Jill.

– Ce vă băgați? Lăsați-mă-n pace! strigă Promy.

– Promy, nu te mai joci ”de-a Promy”? A fost ideea ta. Una bună și inspirată ca toate celelalte. Acum te sabotezi singur? vorbește Jill.

– Lasă-mă-n pace, Jill! Ce vrei? Ce contează dacă lipsesc eu?! Am lipsit mai tot tmpul, pufnește Promy.

– Tocmai asta e, Promy! Tu ai lipsit prea mult. E timpul să fii prezent. Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie. E momentul să arzi un scuipat intelectual zdravăn în Cutia Neagră, Cutia Pandorei, spune Alex încet, dar ferm, fără să-și poată ascunde o anumită tristețe în glas.

– Vrei să faci și o grevă nud sub chador? Prea târziu, frățioare! Să mergem, tranșează Her.

Bombănind, Promy face duș (singur) și se coafează repede, apoi îmbracă blugii tociți (rupți strategic la fund) și tricoul alb (călcat impecabil... de el, nu de mine, eu n-am răbdare) și se încalță cu adidașii originali. Se parfumează pe fugă și iese din casă, mai mult târât de prietenul său, Her, decât din proprie voință. Cum Dio întârzie și el, iar ”timpul nu mai are răbdare” și concertul are loc la ora 19:30, ne ducem să-l resuscităm. Jill i-a preparat deja o cafea Finlandia tare, cu un energizant, și eu i-am pregătit o pungă cu gheață. Îl găsim pe Dio undeva, în spatele sălii de concert, zăcând într-un șanț. Scot punga de gheață și i-o trântesc în cap. Dio tresare, își scutură părul ud, lung și ciufulit, arătându-și fața fierbinte, cuprinsă parcă de febră și ne privește rătăcit, cu ochii împăienjeniți și injectați:

– Scuze, e doar pentru campania ”Găleata cu gheață” (”Ice Bucket Challenge”), pentru a strânge fonduri în domeniul sclerozei. Andreea Esca a acceptat provocarea, îi comunic zâmbind stupid, cu glas întretăiat, lui Dio, deși sunt convinsă că nu înțelege nimic.

– Dar ce salariu are Andreea Esca!? boscorodește Promy, ignorându-l complet pe Dio.

Jill și cu mine îl ajutăm pe Dio să se ridice în fund, îi turnăm pe gât cafeaua Finlandia cu întăritor. Promy ne privește la fel de pierdut ca Dio și surâde. Un zâmbet strâmb, chinuit, despicat cu cuțitul pe o față pământie și contorsionată ca-n tablourile lui Soutine. Continuând să zâmbească, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, își drege vocea și începe să vorbească, întâi încet, sec și mecanic, apoi din ce în ce mai tare și mai însuflețit:

– Dio, mi-ai arătat că ești un prieten adevărat și că ai curaj când mi-ai luat apărarea în fața lui Apollo. Apoi, l-ai reclamat pe Apollo la palat și, prin asta, Olimpul a început să se schimbe. E o ocazie unică pentru un zeu talentat de a cânta împreună cu un titan talentat, în memoria unui muritor talentat, victima fostului regim. Dacă până în prezent ne-am irosit talentul și viața, acum e o șansă să le valorificăm. Te rog să cânți pentru Marsias, dar și pentru noi doi. Nimeni nu-i poate ține locul lui Marsias în afară de tine. Cântecul lui Marsias trebuie să continue. Chiar tu îți vei risca flautul și o să-i dai viață cântecului lui Marsias în această seară. Pentru că numai tu îi poți face competiție lui Marsias, nu Apollo care-și fabrică diplome din pieile noastre jupuite. Hai, vino, Dio.

– V-v-oi ve-ve-ni numai pentru că m-am săturat să ascult numai zgomot și urlete ori tăcerea aia apăsătoare de plumb. De-asta zac mangă mereu. Ăăă, și am zis ”Fericiți cei care nu s-au născut” cred că la naștere. În loc de ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Genial, nu? Sper ca acum, măcar o dată în istoria Olimpului, să se audă muzica. Și noi doi împreună vom face asta în această seară. Și așa ne vom trezi și noi din coșmarul istoriei. Dar, Promy, ce mi-ai pus în băutură, poți s-o scanezi, te rog?

– Nimic, uite ți-o scanez chiar acum. Vai, ce mă bucur că ai devenit și tu paranoic! Paranoia e o datorie civică. În anumite limite, desigur, adică probabil. Altfel înghețăm în proiect, în sicriul de gheață sau împietrim în Zid.

***

Îl târâm pe Dio, așa îmbrăcat în hainele lui clasice... tricoul kaki transpirat, pătat de vin și de vărsătură și blugii lui rupți, soioși, până în cabina sa, unde vomită din nou, abundent, tocmai pe canapeaua roșie, matlasată, cu brațele aurite, împodobite cu cristale Swarovski. Noroc că Promy e obișnuit cu ”spuma balelor” și nu a valurilor. Îl ajutăm un pic pe Dio să se curețe pe mâini și pe față, apoi ne îndreptăm spre cabina lui Promy. Pe drum, Promy se oprește brusc și îmi strânge mâna spasmodic. Își suflă bretonul cu putere, astfel încât îi pot vedea fața înfierbântată. Ochii îi ard. Venele de pe fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare, i s-au umflat, iar tâmplele îi pulsează. Înghite în sec, mărul lui Adam, supradimensionat și stingher, parcă nu-și mai găsește locul și vrea să-i iasă cu totul din gât. Îmi șoptește pierdut la ureche:

– Ah, iartă-mă, Ile! Mi-e rușine. M-am purtat oribil. Îmi vine să mă pun singur în lanțuri și să-mi mănânc organele.

– Te-am iertat de la început. Te iubesc, frumosule! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o voi stropi mereu cu lacrimile mele, murmur răscolită, cu ochii umezi.

– Îți mulțumesc. Îmi pare atât de rău... Și tu, surprinzător, ai avut atâta răbdare... Ai avut răbdare chiar cu mine. Iartă-mă! Uite, ia punga mea de Maretti cu pizza, ți-o las ție, îmi spune încet, strecurându-mi o pungă de Maretti cu pizza în palma mea înghețată.

– Nu, Promy, eu îți mulțumesc pentru tot, bălmăjesc... atât de impresionată că mi-a oferit Maretti cu pizza încât vreau să-i dau și eu ceva. Uite, ia și tu brățara mea, asta împletită de Alex, fii-miu. E alb cu negru, se asortează cu tricoul. Pune-o pe dreapta, să te ajute să te orientezi până la orchestră. Doar nu crezi că-ți mai dă ție cineva ceas pe mână.

Când ieșim din cabina noastră și ajungem pe coridor, ne intersectăm cu Thalia, îmbrăcată într-o rochie surprinzător de lungă, mulată până în dreptul genunchilor, apoi evazată (gen sirenă), albă, ca de mireasă, cu un decolteu generos, împodobit cu perle și peruzele. Ne privește ironic-înțelegător cu ochii ei mari, albaștri și ne zâmbește amabil, destul de distant. Și-a îndreptat perfect părul negru lucios și poartă breton lung, filat și asimetric ca al lui Promy. O salutăm, iar Thalia apreciază frizura impecabilă a lui Promy, un exemplu pentru ea, dovadă fiind propria coafură. Îi întinde lui Promy mâna profesional (nu și mie), îl felicită pentru compoziție și-l încurajează că o să fie cel mai bun. Surâzând ușor stânjenit, Promy îi mulțumește pentru organizarea excelentă a acestui festival autentic, deschis adevăratelor valori. La rândul meu, deși mă bâlbâi și m-am înroșit toată, îndrăznesc să o laud:

– Felicitări pentru festival, Thalia! Sper să rămâi aliata noastră. Doar n-o să se coalizeze toate muzele împotriva noastră, zic eu, întinzându-i o mână vineție, tremurătoare.

– A, aici erai, Fata lui Dracula!

– Mă cheamă Ileana. Poți să-mi zici și Ile, e... mai puțin formal.

– OK, Vampi.

– Și, știu că nu e momentul acum, însă ai putea să vii să depui și tu mărturie pentru ce s-a întâmplat atunci cu Apollo, la fel ca Dio. Erai în grevă, dar erai de față, intervine Promy, întunecându-se puțin la față și strângându-mi mâna cu putere.

– Cred că acum trebuie să mergeți, vă așteaptă publicul, răspunde Thalia. Cum spui tu, Prometeu: mai târziu e prea târziu.

– Da, mergem acum. Thalia, vroiam să-ți mai spun ceva... Mie mi-a părut rău că ți-ai retras candidatura la primele alegeri libere din Olimp. Sper să nu se mai repete. Aș putea să-ți acord votul meu. Chit că va fi contestat sau anulat.

Pe drum spre scenă, ne mai întâlnim cu cineva (mai mult sau mai puțin cunoscut): o doamnă înaltă, zveltă, frumoasă, cu părul șaten, cârlionațat strâns elegant într-un coc, tenul bronzat, buze pline și ochii verzi, mari, languroși. E îmbrăcată într-o rochie de seară lungă, aurie, mulată și poartă geantă și pantofi cu toc cui asortați.

– Bună, Prometeu! Sunt Io. Nu știu dacă mă mai recunoști, ultima dată când ne-am întâlnit eram amândoi niște nemuritori blestemați, greu loviți de soartă, care-și doreau cu disperare sfârșitul, spune ea cu o voce gravă și senzuală, ușor răgușită (poate de la fumat).

– Salutare, Io, rostește Promy încet, înecându-se și înroșind-se. Bine ai venit în Olimp! Din păcate, ”soarta” care ne-a lovit are două nume: Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera. Îmi aduc aminte numai că era noapte, bestia de vultur plecase, eu zăceam cufundat într-un leșin izbăvitor și, la un moment dat, am simțit lovindu-mă niște copite... în ficatul sfâșiat care-mi curgea afară. M-am trezit vorbind cu o vacă. Îmi spuneai: ”ajută-mă, Prometeu, tu iubești oamenii ca mine”. Am înțeles doar că ai fost violată, deși mi-ai repetat probabil de mii de ori. Și mă temeam că eu sunt violatorul. Știi că eu sunt acuzat aici pentru orice. Prometeu e de vină. Mi-e atât de rușine și de greu să vorbesc, iartă-mă, Io...

– Stai liniștit, Prometeu. Și eu eram atunci o vacă jigărită, leșinată de foame, chinuită de furii și de... He-he-ra, înnebunită de streche, bântuită de fantasme și epuizată de drumuri înfundate, la capătul cărora mă izbea doar Zidul.

– Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești, Io.

– Sper ca acest concert să fie un moment de regăsire pentru noi toți. 

– Da, Io. Și să facem... împreună ca nenorocita asta de casă de copii ”Olimp” să devină acasă. Acasă și pentru tine, și pentru mine.

– Bine ar fi, Prometeu. Sper că nu o să creadă lumea că ai mai adus încă un monstru malefic în Olimp. Știi că mie mi se mai spunea și Isis la egipteni. Dacă mă confundă cu I.S.I.S.?

– Aoleu, da, chiar așa, și numai eu sunt de vină, încearcă Promy să schițeze un zâmbet. Acum trebuie să mă duc pe scenă. Mă bucur că ai venit. Voi cânta și pentru tine! rostește Promy roșu ca focul sacru, suflându-și bretonul viguros, în timp ce îi strânge mâna cu putere.

***

Promy mă împinge pe mine pe un loc în față, chiar din primul rând, apoi îl înghiontește pe Dio ca să înainteze. Orchestra deja își acordează instrumentele, o vioară dă nota ”la”. Dio avansează, în stilul lui, unic și inegalabil, autentic și original, împiedicându-se și răsturnând partituri și instrumente. Promy încearcă să respire adânc înainte de a ocupa locul dirijorului, dar se îneacă și tușește. Are fața palidă, venele i s-au umflat, i se zbat tâmplele și bărbia. Bagheta îi tremură în mâna de un alb marmorean, cu degete lungi de pianist. Palmele i s-au umezit de o transpirație rece, bagheta e pe punctul să-i alunece din mână. Mai tușește o dată, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele înțepenit și se deplasează încet, ca prin vis, spre estrada dirijorului.

Lumina intensă îmi arde ochii și mă orbește. Sau să zic mai curând: ”Câtă strălucire!” E, desigur, ă, adică probabil, de la candelabrele uriașe cu brațe de aur, împodobite cu rubine, smaralde și cristale Swarovski. Ce risipă! Câte se puteau realiza cu banii ăștia, poate și acoperi gaura de la Startar. Ah, m-am împiedicat și eu, la competiție cu Madame Dezastru și Dio, de o decorațiune florală, realizată somptuos din orhidee, crini și strelizzia. Prea rece și fastuos pentru mine. Sau să fiu încântat că, în sfârșit, titanii sunt tratați cu respect? Bine că am brățara tricotată de Alex cel mic pe mâna dreaptă, așa o să pot ajunge până la estradă. Agitat, publicul se foiește pe scaune și murmură în sală. Dacă vor arunca în mine cu pahare de Cola sau de vin? Dacă mă vor huidui și mă vor scuipa? Sunt născut din spuma balelor. Dacă e o capcană și voi fi strivit în lanțuri din nou? Sunt născut în lanțuri. Natural born bound. God created bound. Dacă muzica se va transforma iar în urlet? Vuietul din sală mă neliniștește. Mi se taie picioarele, mă cuprinde vertijul. Să fug până nu e prea târziu? Mai târziu e prea târziu. Nu, nu o să fug, nici n-o să emigrez. Sunt născut trădător, intelectual, ”dușmanul poporului”. ”Moarte intelectualilor!” Sunt trădător, nu refugiat și voi fi, oricum, extrădat și repatriat. Ce-aș fi vrut să fiu bunicul lui Malraux! Dar sunt titanul Prometeu și sunt obișnuit să dansez cu dezastrele.

Să mă arunc, așadar, în abis. Mai întâi, să vedem cine a venit la concert. Alb ca varul la față. îmi suflu anemic bretonul și mă uit către public. Câtă lume! Mene (fără Mi Ko, a rămas acasă cu copilul), Her, Epi, Hesione (prima mea nevastă, mama lui Deu, cu părul său șaten-blonziu bogat lăsat pe spate, îmbrăcată într-o rochie verde în ton cu ochi ei), Jill, Alex (intelectualul nostru depresiv, scuze pentru pleonasm, devenit erou olimpian pentru o anumită parte a Olimpului sau... vierme de trădător pentru cealaltă parte a Olimpului) după ce l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus), Don Quijote, Io, Pegas, Rocinante, Thalia, Chiron și Bebe într-o lojă specială, nimfe, nereide, fauni și centauri pe care îi cunosc. Ba chiar și Deu, sosit de pe VJ45 împreună cu Pira. De fiecare dată când îl zăresc, mă topesc de dragoste și fericire, indiferent în ce ipostază ingrată și oribilă m-aș afla. Și, surpriză, mami... cu tati... Oare cum a aflat mami? Eu nu am deranjat-o, nici nu i-am trimis invitație. Nu mai ieșise din birou de luni de zile, lucra acum la Codul Penal, după ce terminase Constituția. Să n-o uit pe Ile, e în primul rând, ronțăie Maretti cu pizza de emoție. Ochii mi se umezesc și încep să-mi strălucească precum supernovele. Mă înclin în fața publicului (ușor, că sunt foarte anchilozat) și spun cu glas întretăiat, dar tare și cu căldură:

– Bună seara! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, dedicată lui Marsias, muritorul, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de acum încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați. Și am onoarea să cânt împreună cu... zeul Dionysos, în memoria muritorului Marsias.  

Dacă orchestra sună ușor ezitant la început, în câteva minute reușim să ne sincronizăm perfect și să atingem armonia supremă. Simfonia are șase părți și este o combinație de clasic, romantic și modern. În prima parte, allegro con moto, cu un tempo susținut și un sunet viguros, dar fără excese, e descris clasic, clar și luminos, drumul lui Marsias către Parnas, sălașul muzelor și al lui Apollo: orchestra comunică plină de entuziasm și speranță cu flautul lui Marsias (Dionysos), Marsias așteaptă încântat să cunoască locurile magice, să le întâlnească pe muze și să-și eploreze talentul divin. Finalul primei părți surprinde prin romantism, și, astfel, se face trecerea spre partea a doua.

În această a doua parte, adagio appassionato, mai lentă, romantică până la sfârșit (cu excepția finalului), visul lui Marsias își urmează cursul: acesta se întâlnește cu muzele, exersează și cântă cu pasiune, impresionându-le prin talentul și pregătirea sa. La sfârșitul părții a doua, intervine un trombon (vocea lui Apollo): zeul soarelui pune la cale trucarea concursului, o trompetă (Caliope) îl aprobă, dar celelalte muze (instrumente din orchestră) nu sunt tocmai convinse. Partea a doua se încheie disonant, atonal, în absența flautului lui Marsias, în plină ceartă a instrumentelor și a muzelor cu șeful lor, Apollo.

A treia parte, allegro ma non troppo, dominant romantică, prezintă desfășurarea concursului propriu-zis, tensionat și dramatic, cu oscilații de ritm și intensitate: lira lui Apollo sună plictisitor, convențional, însă noua invenție a lui Marsias, flautul, le năucește pe muze, lăsându-le fără grai. Dio redă cântecul lui Marsias, melodia aceea sublimă, melancolică, sfâșietor de dulce, atât de frumos, încât regret că nu l-a auzit șeful-fantomă al lui Ile. Cu siguranță (nu probabil), l-ar fi făcut să plângă. În ciuda intervențiilor brutale și inoportune ale trombonului, cântecul de flaut al lui Marsias răzbate în pădure, iar înstrumentele din orchestră (vocile muzelor), în afară de trompetă, îl preiau și-l intonează evlavios. Aparent, Marsias a câștigat.

În partea a patra, allegro agitato, are însă loc jurizarea, unde se glisează iar de la romantic la modernul atonal, în forță, într-un ritm alert: cacofonia lui Apollo, strigătele stridente și amenințătoare ale trombonului, haosul orchestrei, iar cântecul flautului e înghițit de entropie și neant. Apollo a câștigat fraudulos, cu ajutorul lui Caliope, se premiază acum singur și Marsias va fi pedepsit. Va fi jupuit de viu.

Partea a cincea, lento, romantică din nou, redă tulburător supliciul și moartea lui Marsias: nu se mai aude cântecul lui Marsias, melodia care le impresionase pe muze, ci plânsul său întâi puternic, sfâșietor, apoi tot mai slab, înăbușit. Un instrument din orchestră (o vioară atipică, muza Thalia) se răzvrătește și preia pentru o vreme plânsetul lui Marsias. Acesta se stinge lent, în grohăiturile trombonului. Muzica parcă s-a terminat.

Dar în partea a șasea, allegro vivace, cântecul lui Marsias renaște, mai întâi timid, apoi tot mai tare și viguros, în diverse variațiuni, purtat inițial de vioara rebelă, apoi repetat de alte instrumente. În final, întreaga orchestră cântă acest cântec, în armonie (fără intervențiile trombonului), iar flautul picură tot mai clar, luminos, divin.

Publicul izbucnește în aplauze. Aplaudă în delir, în picioare, minute în șir. Voi da și un bis... Voi mai cânta o dată cântecul lui Marsias. Să nu-l uităm. Muzica ne-a eliberat, în sfârșit, pe Marsias, pe mine și pe toți cei care am fost condamnați absurd, în loc să fim premiați. Urletul s-a transformat, în cele din urmă, în muzică. Ne-am trezit un pic din coșmarul istoriei. Trăiască intelectualii! ”2+2” au făcut 4 din nou. Parcă nu am plonjat în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier din tot universul, ci m-am cufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. Am ieșit de acolo inocent ca un copil, curat ca lacrima și frumos ca o floare de cactus de pe Gliese de un albastru ireal. Ochii mei negri, migdalați, plutind în lacrimi, îmi strălucesc ca stelele ce se sting. Focul meu sacru încă mai arde, tocmai a topit Zidurile în lacrimi.

Examen cu Big Brother (22). Sunt o proastă de dau din abis în abis: îl iubesc pe porcul de Siegfried

Plouă. Plouă torențial. O ploaie acidă și tăioasă. Stropii se prefac în miliarde de cioburi de sticlă care cad în continuu peste mine, străpungându-mi pielea și sfârtecându-mi carnea. Presse-papierele s-au spart, corpurile au fost zdrobite, sufletele au murit... Stau în ploaia de cioburi, ciuruită de ele, urmărind hipnotizată căderea lor, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc. Ce anume ar mai putea uni cioburile și reface presse-papierele, astfel încât, măcar în clipa morții, să ne înălțăm din țărână, să ne îndreptăm spatele, să ne ridicăm ochii din pământ și să privim spre cer iluminați? Deodată, cioburile devin fierbinți și încep să se topească. Mă ard. Ploaia de cioburi se transformă într-un ocean de flăcări. Vreau să fug, dar ceva mă reține. Muzica... Cineva cântă. Atât de frumos... ceva bizar care te sfâșie, te destramă, dar și te face să te simți întreg, te slăbește și te întărește, te rănește și te alină, te înlănțuie și te eliberează. Mai stau o secundă să ascult, apoi o să plec. În ploaia de flăcări, Brunnhilde cântă dragostea ei pentru Siegfried.

Povestea din ”Inelul nibelungilor”, tetralogia lui Wagner, interpretată la festivalul ”George Enescu” de anul acesta, e inspirată din mitologia germană: aurul Rinului, păzit de Fiicele Rinului, e sustras de nibelungul Alberich, chiar sub nasul stăpânului zeilor, Wotan. Nibelungul știe că din acest aur poți să-ți creezi un ”inel al puterii” (ca-n ”Stăpânul inelelor”) care te ajută să controlezi întreaga lume. În timp ce nibelungul își face inelul, Wotan, stăpânul cerului ca Știi tu cine... Zeus, își recompensează neglijența și se revanșează față de Alberich printr-un super-castel în Walhalla. Numai asta îi lipsea. Credeți că și-l construiește singur? La fel ca și Știi tu cine... Zeus, Wotan pare incapabil să facă singur ceva: astfel, apelează la giganți, stăpânii pământului, să-i clădească acest castel în Walhalla și promite să le-o dea în schimb pe Freia, zeița dragostei, a frumuseții și a tinereții veșnice (un fel de Afrodita).

Zeița Freia le va procura giganților mere de aur (secretul nemuririi și al tinereții). Mere de aur cum au și Hesperidele în grădina lor paradisiacă și de unde s-a servit și Her la nevoie, cu ajutorul lui Atlas, când stăpânul său, Euristeu, i-a cerut. Ori precum cel pe care l-a câștigat Afrodita (în competiție cu Madame Hera și Antenuța) de la Paris. Un premiu inspirat și util, care a provocat războiul troian și sfârșitul Troiei. Și în mitologia germană merele de aur sunt la fel de folositoare. După ce o predă pe Freia cu tot cu merele ei de aur giganților, Wotan descoperă ceva înfiorător: nu se poate, îmbătrânește! Ce revelație! Asta după ce se gârbovise complet și se împiedica în barba albă, până-n pământ. Și Știi tu cine... Zeus ar fi procesat mai repede. Disperat, Wotan o cere înapoi pe Freia cu merele de aur și promite în schimb ”aurul Rinului” giganților. Giganții o înapoiază pe Freia, iar Wotan îl înșeală pe nibelung și-i ia aurul și inelul, apoi le încredințează giganților. Dar nibelungul păgubit aruncă un blestem cumplit: cine va deține aurul și inelul va muri (inclusiv zeii!). Blestemul puterii, normal. Spre confirmarea blestemului, giganții, Fasolt și Fafner se omoară deja între ei, iar cel rămas, Fafner, prefăcut într-un dragon, păzește aurul și inelul, astfel încât nimeni să nu ajungă la ele.

Destul de relevant pentru greșelile zeilor pe care le plătesc alții, nu? Dacă scoți muzica lui Wagner, cu aura ei solemnă și tragică, și lași doar povestea, rămâne ceva stupid și penibil, o telenovelă. Un amestec de abjecție și sublim, de glorie și mizerie, înălțare în slavă și prăbușire în abis. De fapt, indiferent de aparențe, soarta amețitoare și bulversantă ne încătușează mereu, strângându-ne și sugrumându-ne mai mult sau mai puțin cu lanțul, adeseori pe punctul de a ne sufoca, ”semper in angaria”, fără niciun control, ca-n ”Carmina Burana”, ”O, fortuna!”: Carmina Burana, O, FORTUNA – Carl Orff . Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

Peste povestea puterii, se suprapune și una de dragoste: cea dintre Siegfried și Brunnhilde, bineînțeles sufocată de politică, cu final tragic. Brunnhilde, walkirie și fata lui Wotan, îl înfruntă cu curaj pe tatăl ei pentru a-i lua apărarea tatălui lui Siegfried, Siegmund. Her și Știi tu cine, Darth Vader și Luke, se știe... Pentru asta, tăticuțul o recompensează pe Brunnhilde în felul următor: își va pierde nemurirea, dar va rămâne ”la înălțime” – va sta pe o stâncă înaltă, izolată de lume, înconjurată de un foc uriaș, veșnic arzător și va dormi până când un super-erou va reuși să treacă de flăcări și s-o trezească. Poate așa își va ține cioculețul mic și sabia deoparte.

După ce ucide dragonul (pe Fafner) și îi ia inelul puterii, Siegfried dă o fugă până la Brunnhilde ca s-o trezească cu un sărut. Străbate flăcările care înconjoară stânca zâmbitor, foarte sigur pe el, aproape fără să le simtă. Dar, când ajunge lângă Brunnhilde, marele erou Siegfried, cel care nu se temea de nimic și trecuse cu sabia (Nothung) prin dragon ca prin undele Rinului, fără să-l observe, e pe punctul să leșine. Se scurge la picioarele ei, topit de dragoste. Abia mai găsește putere să-i facă un legământ de dragoste eternă și să-i dea inelul puterii ca zălog. Surprinzător, și Brunnhilde (fiica stăpânului zeilor) îl place pe Siegfried (un muritor) și-i jură dragoste veșnică. Totul e perfect. ”Mai mult ca perfect” pentru Siegfried: are aurul Rinului, inelul puterii și dragostea Brunnhildei. Totul. Mai poate să vrea altceva? Cum?! Happy end? Să fie atât de liniștit și fericit? Nu, nu se poate. E prea bine. Și prea bine nu e bine. Mai ales pentru un erou rătăcitor, care străbate lumea făcând fapte mari și care aspiră în adâncul ființei lui spre un sfârșit tragic, apoteotic. Să se oprească un pic din drumul lui, să răsufle și să guste puțin din merele de aur ale paradisului? Nu, nu, nu! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducere liberă a la Irina Margareta Nistor, ”La dracu, nu!”.

Așadar, Siegfried o lasă pe Brunnhilde acolo pe stâncă și pleacă în lumea largă, în căutare de aventuri și fapte glorioase. Merge ce merge și ajunge la curtea regelui Gunther. Acesta din urmă știe de forța extraordinară a lui Siegfried, de inel, de aurul Rinului și chiar de coiful lui (unul cu o funcție specială de teleportare: îl poate duce oriunde vrea imediat și-l poate ajuta să-și schimbe înfățișarea), așa că nu prea mai vrea să-l lase să plece de la curtea lui fără să profite un pic. Mai mult, Gunther o dorește pe Brunnhilde de nevastă, dar nu s-ar încumeta să sară în foc (la propriu) pentru ea ca s-o salveze. Ca să-l rețină la curte, Gunther și cu Hagen, sfetnicul lui, îl îmbată pe Siegfried... cu o poțiune a dragostei. De îndată ce gustă elixirul dragostei, Siegfried uită de Brunnhilde, se îndrăgostește nebunește de Gutrune, sora lui Gunther, și e în stare să facă orice pentru a o lua de nevastă. Orice? Ei, acum să nu exagerăm! Siegfried se lansează într-o serie de acțiuni mărețe, demne de un erou. Pentru început, acceptă să mai treacă o dată prin foc pentru a o aduce pe Brunnhilde la curtea lui Gunther. Mai mult, se dă drept Gunther și, deși Brunnhilde îl recunoaște, încearcă să o oblige să se mărite cu Gunther, așa-zisul salvator. Și pe lângă astea, îi smulge inelul puterii, pe care i-l dăruise prin legământul dragostei. La nuntă, Brunnhilde izbucnește: ”Păi, stați puțin, eu nu sunt nevasta lui Gunther, ci a lui Siegfried!”. Și povestește totul din fir-a-păr.

Brunnhilde, ca și Promy, spune întotdeauna ce are de spus, chiar și lui Wotan, cu riscul s-o trăsnească tăticuțul. Prost obicei! Doar n-o să se ferească acum de bărba-su, adevăratul ei soț, Siegfried! Ce să mai vorbim de falsul ei soț, Gunther... Păi, Siegfried a cam greșit față de ea: nu doar că a plecat cam devreme în căutare de aventuri, lăsându-o sus pe stânca înconjurată de flăcări, dar a trădat dragostea ei, s-a prefăcut că e Gunther, a vrut s-o forțeze să se mărite cu falsul salvator, umilind-o astfel și mai mult, ba chiar i-a furat simbolul dragostei, inelul. Are Siegfried vreo mustrare de conștiință? O să cadă la genunchii Brunnhildei și-o să-și ceară iertare? Nu, nici vorbă. Cu ochii la Gutrune și fără să-i arunce Brunnhildei o privire, Siegfried jură strâmb că nu are nicio vină și că muierea asta nebună, Brunnhilde, vorbește numai prostii. Efectul bulgărelui... de căcat? Se pare că și super-eroii se contaminează.

Acum, Brunnhilde își spune: ”Sunt o proastă. O proastă de dau în gropi... mă rog, în abisuri, că doar sunt walkirie, fiica lui Wotan, stăpânul zeilor. Din abis în abis în ciuda IQ-ului, a înțelepciunii, a curajului și a forței mele legendare. Pot să am și inelul puterii, și coiful, și sabia Nothung, tot degeaba. M-am îndrăgăgostit tocmai de porcul ăsta. Era să-mi smulgă inelul cu tot cu deget, după ce mi-a jurat dragoste eternă. M-a înjunghiat pe la spate. O fi băut vreo poțiune magică de s-a îndrăgostit de pițipoanca asta. Și ce dacă? Chiar dacă și-o trăgea cu ea, trebuia să se poarte cu mine în halul ăsta? Să mă mintă, să mă înșele, să mă fure, să mă vândă nenorocitului ăsta de Gunther care se cacă pe el numai când îmi încrunt sprâncenele?! Și-acum ce-mi mai pasă de porcul ăsta de Siegfried? De ce mă gândesc tot la el? Vreau să mor, nimic nu mai e ca mai înainte. Ce păcat că sunt o walkirie și nu pot să mă opresc când vreau! Ba nu, acum sunt muritoare, uitasem! Am dormit așa de mult că nu mai știu nimic, nu mai înțeleg nimic. Ah, viața mea a durat mai puțin ca licărul sabiei mele când l-am apărat pe tatăl lui Siegfried ori ca cel din ochii lui Siegfried când m-a văzut pe mine, zăcând pe patul înconjurat de flăcări. Mai mult am dormit. N-am mai mâncat mere de aur de mii de ani, nici nu le mai știu gustul. Nu mi-am mai cumpărat un gadget nou, măcar o sabie tare sau un coif, Atena din Olimp are unul de fițe, cumpărat tocmai din Startar. N-am avut niciodată orgasm. Nu mi-am tras-o decât o dată cu Siegfried și atunci m-a durut, normal, s-a rupt himenul. Nici nu mai vreau s-aud de porcul ăsta. Și, la urma urmei, ce-a făcut Siegfried ăsta? Ceva pentru oameni sau pentru zei? A ucis un dragon. Hm, ăsta era ultimul reprezentant din specia lui. Și nici măcar nu era un dragon la origine, ci un gigant, ultimul care era capabil să construiască ceva aici, în Walhalla, căci tăticuțul meu nu știe decât să facă praf. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Dar acum vine sfârșitul lumii noastre. Am darul prevederii. Din păcate, nu trebuie să fii clarvăzătoare ca să anticipezi. Ce bine! M-am săturat să lupt de una singură, să fiu nebuna cu coiful și sabia, pe care toți o iau în râs. Coiful și sabia nu mai sunt la modă, cred că trebuia să-mi iau altceva: poate un iPhone 7.”

În cele din urmă, Brunnhilde decide să se răzbune, căci altfel nu poate îndrepta trădarea lui Siegfried. Astfel, îi mărturisește lui Hagen (care e urmașul nibelungului și dorește să pună mâna pe inel) unde se află punctul slab al lui Siegfried, ”călcâiul lui Ahile”: spatele, niciodată expus, căci un viteaz nu întoarce spatele în luptă. În rest, Siegfried e invulnerabil, protejat de vrăjile ei. În pădure, la vânătoare, Hagen îl înjunghie pe Siegfried pe la spate (și la propriu, și la figurat), îi ia inelul și dă vina pe un mistreț sălbatic pentru moartea lui. Un sfârșit triumfal, eroic, nu? În ultimele clipe, Siegfried își aduce aminte de Brunnhilde. De fapt, pe ea o iubește. Târziu. Prea târziu.

Siegfried e vinovat, a fost pedepsit pe drept cuvânt și totuși Brunnhilde îl iubește. Merită? Nu, în niciun caz, dar ea îl iubește. Muritorii lui Promy merită? Iubirea asta abisală, stupidă, nejustificată... La fel ca și Promy, nu a greșit decât că iubește. E pedepsită pentru că iubește. Și își acceptă suferința. Dacă Siegfried a sărit în foc pentru ea, și ea o va face acum pentru el. Doar că inelul trebuie să dispară și el, aduce numai conflicte, corupție, distrugere și moarte. Haos, entropie. Trebuie să se încheie odată blestemul puterii: inelul va fi redat Fiicelor Rinului, să-l ascundă în apele adânci, unde să nu-l mai găsească nimeni niciodată. Brunnhilde recuperează inelul și se pregătește să se arunce în rugul funerar al lui Siegfried. Îndată ce va sări în foc, Rinul se va revărsa, iar Fiicele Rinului își vor lua înapoi inelul, Hagen se va îneca și Walhalla, cetatea zeilor, va fi cuprinsă de flăcări. Brunnhilde zâmbește trist, dar cu o anumită seninătate, iar ochii îi strălucesc ca două lumini dintr-o altă lume. O lume ce încă nu s-a născut. Zeii dispar, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Focul distruge, dar și regenerează, purifică. Lumea cea veche și putredă trebuie să dispară. Va veni în curând o lume nouă, mai curată (cel puțin la început). O nouă ordine. Sacrificiul Brunnhildei o face posibilă.

Cântându-și dragostea pentru Siegfried, Brunnhilde plonjează în ploaia de scântei. Flăcările ard halucinant, dansând dezlănțuit în jurul ei. O orbesc. Ochii albaștri, mari și limpezi i se încețoșează și-i lăcrimează, fumul o înăbușă, mâinile îi transpiră, buzele îi tremură, chipul i se înroșește, obrajii i se încing. Părul lung, blond i se aprinde, Brunnhilde îl privește cum se mistuie, în transă, parcă nevenindu-i să creadă. Carnea îi sfârâie, fumul greu o îneacă. Continuă să cânte. Focul mușcă fără milă din pielea ei fină, albă ca zăpada, pe care nu demult o mângâiase Siegfried, iar cântecul e pe cale să se transforme în urlet. Dar, deodată, flăcările se fac unduitoare și mătăsoase ca apele Rinului, iar atingerea lor devine răcoritoare și proaspătă ca o ploaie de vară. Lacrimile Fiicelor Rinului. Lacrimile ei. Lacrimile lui Siegfried! Lacrimile lor atingându-se ușor și dezmierdându-se, topindu-se una într-alta, amestecându-se tandru într-o ploaie purificatoare, parcă nesfârșită. Lacrimile spală păcătale lumii. Lacrimile o învăluie lin, în lumina cu miros de cenușă a înserării. Lumina binecuvântată a sfârșitului, prevestitoare a Învierii.

Gotterdammerung (Amurgul zeilor), Finale – Richard Wagner - Daniel Barenboim & Bayreuth Festival Orchestra

***

Și în Olimp e festival de muzică, incredibil ce ne-am sincronizat: ”Lumina lui Apollo”, organizat chiar de zeul soarelui și protectorul artei. Indiferent cine participă, îl va câștiga Apollo. Nici el nu suportă competiția: l-a jupuit de viu pe regele Marsias (inventatorul flautului) pentru că fusese mai bun decât el, imediat după ce a câștigat fraudulos concursul cu Marsias (cu ajutorul lui Caliope, muza poeziei epice). Înainte Apollo avea unele înzestrări, dar, fiind obsedat de imnuri și ode dedicate sieși, si-a pervertit talentul și a ajuns cam convențional și formalist. Dio (Dionysos) de obicei e prea mangă ca să se înscrie măcar în concurs: zace prin șanțuri.

Promy vrea să diversifice participarea la festival, să invite artiști de pe Pământ și chiar de pe Gliese (deși nu le poate garanta securitatea), să formeze comisii de experți cât mai neutri care să voteze și altceva în afară de Apollo. Poate o să organizeze, împreună cu Dio, un festival concurent, pe bune, la anul. Să existe o alternativă. Nu mai vrea ”să executăm cultura”, cum spuneau comuniștii în filmul ”Nunta mută”. Bineînțeles, Apollo nu vrea s-audă, deși a primit și el un iPhone 7. De-aici, de sus, din Olimp, s-ar zice că se poate vedea mai bine, există o perspectivă, dar, nu, de fapt, e mult prea departe de oameni și de lume. Așa că fiecare se crede stăpânul lumii și vede numai ce vrea.

Într-o seară, Promy vine acasă, de la festival, ușor șifonat, cu coafura stricată și buza spartă. Nu zice nimic, se scanează absent, apoi se trântește pe scaun și se uită o vreme în gol, împietrit. La masa de seară, în sfârșit, ne povestește întâmplarea. Pe măsură ce avansează, aerul vibrează de tot mai multă energie, ochii îi ard, venele de pe frunte i se umflă, iar vocea îi tună:
– M-am întâlnit cu Apollo la festival. I-am propus iar măsuri de reformă și s-a enervat foarte tare. M-a jignit și m-a înjurat, așa că mi-am scos flautul și am interpretat ceva pe gustul lui: cântecul lui Marsias! Nu-l mai știam prea bine, dar mi-am adus aminte suficient cât să-l recunoască. De când vroiam să-i fac o dedicație lui Apollo! Nu am apucat să cânt mai mult de câteva măsuri, că mi-a zburat flautul din mână și apoi am primit un pumn năucitor în față, de eram gata să mă prăbușesc. Apollo a rânjit satisfăcut, arătându-și dinții albi, strălucitori, perfect regulați de vedetă hollywoodiană. Noroc că sunt obișnuit cu asemenea reacții demne de un intelectual. De fapt, nu ar trebui să mă obișnuiesc. M-am străduit să-mi păstrez echilibrul și apoi i-am dat și eu una lui Apollo, drept în față. Legitimă apărare! Îndată am fost înhățat de doi zdrahoni ai lui Apollo care m-au ținut strâns, iar Apollo m-a lovit peste față, în burtă, în coaste și la ficat, unde mă doare mai tare. Toată lumea de la festival din zonă a asistat la scenă impasibilă, fără să facă nimic. Din fericire, a trecut pe-acolo Dio. Săracu’ Dio a crezut mai întâi că n-a văzut bine, așa că s-a frecat la ochi ca să se trezească. Nu, n-avea halucinații, nu băuse mai mult de 17 cafele ”Finlandia” (fără de care nu s-ar fi putut trezi), Apollo chiar mă bătea. Într-un impuls, Dio s-a aruncat în fața mea și a încasat el loviturile, așa că Apollo s-a oprit. Nu a îndrăznit să mă înfrunte singur, ticălosul! M-ar jupui și pe mine de viu imediat, fără să clipească. Abia așteaptă de fapt. Noroc cu Dio, nici nu mă așteptam: nu neapărat la reacție, dar să fie cât de cât treaz! Nu știu de ce, ei fac cu mine (și cu frații și cu prietenii mei) orice... da, orice, absolut orice, dar tot ei mă acuză pe mine că am tupeu.

Aproape de miezul nopții, ne întrebăm dacă să activăm scuturile energetice, dar Promy, deși paranoic declarat și printre promotorii ”Ghidului paranoicului” de pe net și al browserului Tor Browser Bundle (browserul care ascunde identitatea digitală), ne spune:
– Nu sunt chiar așa de paranoic. Nici nu vreau să devin. Iar scuturile ar bate la ochi și ar putea avea exact efectul contrar. Uite, prefer să fie Dio scutul meu, cum s-a întâmplat de altfel. Voi sunteți scutul meu. Toți cei dragi. Nu am nevoie de altceva.

***

Noaptea, încep să mă frământ. Alt flaut spart? Alte presse-papiere sparte? Alte suflete moarte și trupuri zdrobite? Muzica s-a terminat? Stau în ploaia de cioburi care cade la nesfârșit. Miliarde de cioburi din toate timpurile și toate lumile cad peste mine, fără să mă rănească. Nu simt nimic. Paralizat într-un scaun cu rotile, Promy are flautul spart și nu mai poate cânta. A uitat și cântecul lui Marsias. Nu mă recunoaște nici măcar pe mine. Își mișcă buzele însângerate în gol, fără să poată rosti niciun cuvânt. Oftează. Slab, abia auzit. Respirația i se stinge. Cioburi din presse-papierul de pe Gliese, cioburi din tine, Promy. Vezi, nu știai totul. Asta nu ai anticipat. Nu sunt numai finalurile alea tragicomice de telenovelă (adică, mai exact, absența lor), nici cele solemne de ”Moartea Isoldei” ori de ”Amurgul zeilor”. Acum nu mai e nimic. Cioburi din tine trec prin mine fără să simt, amestecându-se absent cu toate celelalte într-o masă amorfă. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

A doua zi, ne propunem să mergem la palat să facem reclamație, seara, când se trezește Dio (singurul care se scoală mai târziu ca mine, în cazul în care o face), ca să depună și el mărturie. Între timp, încă de dimineață, Apollo a sosit la palat, transportat într-un scaun cu rotile, pentru a-și prezenta propria reclamație: bandajat până-n vârful capului, lăsând să se vadă din el doar zâmbetul orbitor hollywoodian. Normal, a fost atacat de Prometeu (singurul agresor), doar se vede cu ochiul liber, Prometeu l-a rupt în bătaie și i-a spart capul. După ce Dio se trezește (adică pe la 7 seara), Promy se chinuie să-l convingă să depună mărturie. Dio are mari rețineri, nu știe să fi fost un proces corect vreodată în Olimp (asta în puținele cazuri în care a existat vreo judecată), nu vrea să-și piardă timpul cu prostii și nu dorește sub nicio formă să sporească mânia și ura lui Apollo. O să-l jupoaie și pe el de viu. Promy insistă, dacă Dio l-a ajutat o dată, poate o va face și a doua oară:
– Ah, știu, Dio, nu te pot ispiti pe tine cu gadget-uri și haine de fițe. Nici dacă-ți ofer niște contacte în Olimp, pe Pământ sau pe Gliese pentru viitoarele evenimente artistice... Nici măcar dacă promit să-ți fac cinste diseară. Da, o să spună că suntem amândoi niște porci, ticăloși, mincinoși, bătăuși, alcoolici și drogați, violatori și criminali evident. Știu că totul pare de căcat, și eu am mereu aceeași senzație, dar, uite, depinde și de noi, tu nu ai fost de căcat, ai intervenit pentru mine. Te rog să o mai faci o dată. Sunt sigur că tu nu ești doar mai bun, mai inspirat și mai creativ decât Apollo, ci și că ai curaj. Și ești un prieten adevărat. Te aștept la palat, la... stăpânul Chiron.

Aștept ca șeful să dea semnalul (”La ataaac!” ca Napoleon din ”Pisicile aristocrate”) ca să plecăm la palat, dar Promy întârzie.
– ”La ataaac!” preiau eu comanda, ignorându-mi statusul actual de Lafayette și erijându-mă în rolul lui Napoleon.
– ”Eu sunt șeful, eu spun când mergem. I’m the leader!”, se înfurie Promy că i-am subminat autoritatea.
Napoleon & Lafayette – Pisicile aristocrate
– Ce să-ți dau ca să vii? ”Do you want a medal?” sar eu ca Dasterdly, stăpânul lui Muttley.
– ”Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah” se prostește Promy, imitându-l pe Muttley, câinele (ne)credincios cu un râs aparte.
Muttley medal
– Să-ți dau inelul puterii, să te mobilizezi? insist eu. E vergheta în cazul meu: mă străduiesc s-o distrug de jde mii de ani, am fost și în Mordor pentru asta, dar nici flăcările Mordorului nu au mistuit-o. La Wagner, în ”Inelul nibelungilor”, s-a rezolvat problema până la urmă și s-a refăcut echilibrul universal. Fiicele Rinului au recuperat inelul. Doar apa sau focul pot anihila un inel al puterii.
– Încearcă și în Dâmbovița. Cine știe, spune Promy.
– Uite, fac pariu că se întâmplă așa: arunc inelul puterii în Dâmbovița, îl înghite un pește, peștele e pescuit de un bătrânel (sper că nu unul d-ăia simpatici ca Vișinescu) și înghițit cu tot cu inel, bătrânelul e mușcat de un câine maidanez care nu e eutanasiat și mai mușcă 28 de persoane, dar în cele din urmă e călcat de o mașină... a mea. Iar eu iau câinele rănit de moarte în brațe și-l duc pe o băncuță din parc. Din bot îi curg bale, sânge și inelul. Îl iau și-l azvârl iar în Dâmbovița. Și tot așa. Telenovela continuă. Hm, ce-ar fi dacă într-o zi Bebe junior ar găsi inelul și ar fi stăpânul Olimpului?
– Ile, nu arunca blestemul inelului asupra fiului meu! intervine prompt Mi Ko. Ce, tu ai vrea ca fi-tu, Alex, să fie stăpânul Olimpului?

În sfârșit, șeful dă semnalul (”La ataaac!”) și ne teleportăm la palat. Acolo e zarvă mare: Her protestează și el foarte sonor că prietenul și reprezentantul lui a fost atacat, iar agresorul, culmea, îl condamnă pe el. Stilul tipic olimpian! Când o să se schimbe ceva? Promy încearcă să-și păstreze calmul: vorbește aparent liniștit, povestește pe scurt ce s-a întâmplat și apoi dă o declarație. Exact când ne pregătim să ne teleportăm înapoi acasă, își face apariția Dio. Ochii lui Promy devin strălucitori ca niște supernove și se umezesc când îl vede pe Dio. Acesta confirmă ce-a spus Promy și semnează și el propriile declarații. Promy își îndreaptă spatele (anchilozat de stat pe Elbrus, în Tartar sau... la calculator) și spune tare, dar cu emoție:
– Sper ca, de data asta, să existe puțină justiție și că reforma în Olimp a început... chiar acum. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul, foarte prețios chiar și pentru nemuritori. Sper să nu mai fie nevoie să ne pierdem timpul niciunul dintre noi de acum încolo.