Examen cu Big Brother (32): Dragoste și disperare

Cu mâinile vineții, îmi șterg transpirația rece de pe frunte. Inima mă înțeapă, am amețeli, mi-e greață, stomacul mă arde, iar ficatul pare strâns în ghearele bestiei de vultur. Groaza m-a pietrificat. Promy a dispărut iar, nu știu ce se întâmplă, parcă îl pierd mai des decât mănușile sau fularele. Degeaba îl strig ”Help, Promy, help!”, nici urmă de el. Încerc să-i contactez pe Her, Bebe, Deu (Deucalion), Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, Don Quijote, Alex, Chiron, părinții lui Promy, Iapet și Temis, dar niciunul nu răspunde. Ori fi toți răpiți și sechestrați undeva, unde nu o să mai ajung niciodată? Doar Jill, ”conștiința” mea blondă, mă însoțește, zâmbindu-mi încurajator, hotărâtă să rămână cu mine, orice s-ar întâmpla.

Cum Promy nu răspunde (nici direct, nici la telefon, nici online), Jill și cu mine începem să-l căutăm cu înfrigurare. Acasă în Olimp nu e, la palat nu e, la clinică nu e, la laborator nu e, în Startar nu e, parcă s-a volatilizat. De fapt, nu găsim pe nimeni cunoscut nicăieri și ne trec fiori. În timp ce rătăcim pe străzi fără țintă, străduindu-ne să obținem informații despre Promy (posibile, dar, din păcate, foarte improbabile), observăm că cineva ne urmărește: un bărbat destul de tânăr, nu foarte înalt și solid, cu părul blond-spălăcit, scurt și țepos, ochii căprui-verzui alunecoși, nasul mare și coroiat, fața osoasă și colțuroasă, buzele subțiri și vinete, mereu strânse, crispate într-un rictus obscen. Poartă sandale aurite, înaripate (ce kitsch și, nu știu, am mai văzut undeva încălțările astea, dar nu-mi aduc aminte unde exact) și vine după noi peste tot, fără să se ascundă, ca și când ar fi absolut normal să ne fileze non-stop și fără să-și ia cele mai mici măsuri de prevedere. La un moment dat, Jill dispare și ea și rămân singură.  

Intru în panică, dar fac eforturi disperate să-mi revin un pic și să-i contactez din nou pe toți. Degeaba, nimeni nu-mi răspunde. Bărbatul suspect, cu sandalele lui ridicole continuă să se țină după mine cu un tupeu olimpian, indiscret, fără să se camufleze, cu rânjetul lui lubric întipărit pe față. Când cobor de la supermarket (de unde am cumpărat o apă plată la jumătate de litru pentru mine și o pungă de Maretti cu pizza în ideea de a-l ispiti pe Promy să apară... ori poate pentru că mi-e dor de el), bărbatul îmi iese în cale, pe trepte. Inima îmi îngheață din nou, broboane de transpirație rece îmi acoperă fruntea, tâmplele și palmele amorțite, îmi simt gura uscată, iar picioarele mi se înmoaie. Nu mai pot înainta. Sunt captivă într-un sicriu de gheață. Bărbatul se aruncă asupra mea și-mi sfâșie hainele, iar eu încep să mă zbat, întâi mai tare, cu furie, apoi din ce în ce mai slab. Mă strânge prea tare, îmi ia aerul, mă sufoc. Mi se întunecă privirea. Să facă ce vrea cu mine... Nu, nu se poate, nu-l voi lăsa, trebuie să-l găsesc pe Promy! Îmi adun ultimele forțe și încerc să opun rezistență. Deodată, reușesc să mă smulg de pe pământ, din strânsoarea lui și să mă ridic. Zbor!

Da, zbor! Direct de pe trepte, plonjez vertical, și nu oblic, propulsată drept în sus, ca un elicopter ori un gheizer, în viteză, într-un jet dens, compact, la înălțimi amețitoare, frisonante. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, dar nu zbor de plăcere ori ca să testez senzații tari, ci din dragoste și disperare. Oricum, nu am nici timp, nici chef să mă minunez, minutele și secundele sunt iar numărate și trebuie să ajung la Promy. Măcar să mă apropii de el puțin, să aflu vești despre el... De ce nu-l lasă odată în pace? De ce îl hăituiesc și-l chinuiesc mereu? Aș da orice să-l mai văd o dată fumând havane, învăluit în fumul dulce-aromat, fie și cu figura aceea încrâncenată de Harry Potter pe care o ironiza Alex, să-i contemplu orgasmele produse de Maretti cu pizza și să simt disperarea îmbrățișării sale titanice. Să ne topim unul în altul fără teamă, fără regrete, fără speranță... Promy, unde ești?

Mă uit în jos, înspăimântată și dezorientată: mă aflu undeva, departe, la sute de metri altitudine, e frig și bate un vânt năprasnic, dar trebuie neapărat să păstrez înălțimea. Bărbatul acela dubios, cu sandalele lui kitsch, a rămas în față la supermarket. Încerc să mă mențin la altitudinea la care sunt și să zbor mai departe, deși mă cuprinde vertijul și mi-e greu să-mi păstrez echilibrul. Deodată, mă intersectez în zbor cu urmăritorul meu: planează lent și se oprește în fața mea, cu chipul schimonosit de rânjetul lui scabros. Ochii căprui-verzui îi alunecă asupra mea, ludic și lubric în același timp, sticlind de poftă. Din păcate, nu e singur, a venit însoțit de o armată de ființe zburătoare ca și el. Nu recunosc pe nimeni dintre ei, nu are niciunul chip de zeu olimpian, au fețe strâmbe, diforme și îmi par străini. Sau mi se par străini pentru că, de fapt, eu sunt străina? ”People are strange when you’re a stranger / faces look ugly when you’re alone.” Groaza mă îngheață din nou. Sunt prea mulți, nu pot să mă lupt cu toți. Mă prăbușesc într-o clipă la pământ, când se aruncă asupra mea.  

În mijlocul străzii, bărbatul cu sandalele înaripate îmi sfâșie hainele complet și mă scuipă drept în față. Flegma lui e corozivă ca acidul sulfuric și-mi lasă cratere în obraz. Apoi începe să mă lovească sălbatic. Încerc să mă zbat ca să mă eliberez, dar mă izbește năucitor peste față și îmi mușcă sfârcurile atât de tare, că-i rămân în gură. Le înghite, plescăie din buzele subțiri, vineții și rânjește satisfăcut. Îmi linge sângele cu o poftă dementă, insațiabilă, în timp ce însoțitorii săi (inclusiv trecătorii) asistă la scenă amuzați, excitați, dar (deocamdată) pasivi ca la un reality-show. Își scoate apoi scula imensă, monstruoasă, diformă și mă penetrează violent, în râsetele și aplauzele publicului. Totul se petrece prea năucitor ca să mă doară prea tare.

Imediat, sar și celelalte ființe zburătoare asupra mea. O femeie șatenă, cu părul scurt, o față inexpresivă, ochi spălăciți și buze subțiri, purtând un maieu înflorat, pantaloni mulați, aurii și papuci din blană de iepure siberian în picioare, mă trage de plete cu brutalitate, smulgându-mi părul fără milă. Alta, slabă și blondă, cu părul cârlionțat prins elegant, în coc și îmbrăcată într-un costum roz, îmi taie mărunt, atent și meticulos, bucăți din sâni. Un al doilea bărbat de vârstă incertă, mic de statură și subțirel, șters la față, cu un costum gri atât de mare că înoată în el, o liră și mai multe medalii de aur agățate de gât, îmi crestează obrajii cu cuțitul, zâmbind chinuit. Am amețit, gâfâi de durere, strada se strâmbă, pavajul se încinge, se crapă și mă împroașcă precum lava unui vulcan, iar capul îmi alunecă în gol și mă prăbușesc în abis. ”Women seem wicked when you’re unwanted / Streets are uneven when you’re down”.

Degeaba gem și mă zvârcolesc, nimeni nu intervine, se mai adună cel mult câțiva trecători ca să se distreze puțin. Într-adevăr, vine lume nouă, atrasă de spectacol. Pe unii dintre ei îi recunosc: Kim Jong-un împreună cu cu nevasta, Ri, scurgându-se lent spre mine ca două gogoși uleioase și râncede, cu ochii astupați de osânză, asudând de emoție, apoi al-Assad și soția, Asma, sprinteni, fermecători, impecabil aranjați, iviți parcă dintr-o revistă de modă pariziană. Ayatollahul Khamenei sosește și el, în hainele lui lungi, negre, până în pământ, cu barba lui respectabilă și aerul său grav și solemn. Putin apare un minut mai târziu, purtând mândru un Kalașnikov PKM în brațe, într-un huruit greu de tancuri. Obama a fost, cred, prezent de la început: s-a uitat o vreme cu oarecare interes, apoi s-a plictisit și acum s-a retras pe margine și se joacă pe consolă.  

Cei mai mulți trecători își văd de drum impasibili, n-ar observa nici dacă ar avea loc propriul viol sau propria înmormântare. Adevărul e că ceva atât de banal se întâmplă în fiecare zi miilor de femei din întreaga lume și e, deseori, ultra-mediatizat. Mult mai captivant e un joc video ca ”Plante vs. Zombie”. Un lucru așa de comun... nici pe mine, victima, nu mă șochează. Poate că m-am obișnuit și m-am desensibilizat. Obișnuit nu e totuna cu normal. Dar, de ce să contest, știam că se va întâmpla asta dintotdeauna, am profețit, mai exact, am anticipat, nu e greu să prevezi viitorul, chiar dacă nu ești baba Promida. Mereu aceeași telenovelă fără happy end. Secretul sfârșitului este că nu există niciunul: doar o serie infinită de finaluri tragicomice, pe cât de ridicole, pe atât de feroce. Ar trebui să mă amuz așa ca Brian răstignit pe cruce, confundat cu Mesia și executat ”din greșeală”, în filmul ”Viața lui Brian după Monty Python”, numai că între timp violența și absurdul s-au banalizat și acum mi-a înghețat din nou râsul. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Madame Dezastru! Al Gore e de vină.

Sunt condamnată și nu are rost să sper. ”Forget Domani!” Nu aștept nimic. Nici ”papagalul roșu” al lui Kirkegaard, nici un gest salvator, nici un miracol. God created Disaster. Natural born crazy, guilty and bound. Sunt o cărămidă strâmbă și diformă, deviantă, poate chiar antisocială, am țâșnit afară din Zid și am produs o gaură în el prin însăși ieșirea mea fulminantă. Sunt proastă și încăpățânată, greșesc la socoteli elementare, continui să calculez ”2+2=4”, oricât mi-ați explica. Sunt nebună și nu vreau să vă mai cred, oricâte fraze stereotipice, standardizate, repetate la nesfârșit, mi-ați turna pe bandă. Sunt ciudată, nu am nume, ci doar o puzderie de etichete pe care mi le-ați aplicat voi cu generozitate (de la Madame Dezastru și catastrofă la Vampi, Fata lui Dracula, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare). ”When you’re strange / No one remembers your name.” În plus, sunt urâtă și respingătoare, nu am corn în frunte și piele groasă de rinocer ca voi. Eu chiar îmi merit pedeapsa, v-am sfidat, dar mulți alții nu au nicio vină, de-a lungul timpului au fost miliarde de inocenți masacrați inutil. Mă rog, de dragul puterii voastre și al controlului vostru. O condamnare kafkiană planează asupra tuturor, inexplicabil și ineluctabil, și ne ține prizonieri în sicrie de gheață, alinați și narcotizați de fantasme de tip ”Matrix” (egalitatea... în mizerie comunistă, cultul liderilor mesianici, al ”stăpânilor” creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a lui Dumnezeu, consumerism capitalist, puritate islamică, Jihad și așa mai departe). Și când iluziile se prăbușesc, rămâne groaza, paralizantă și rece, pe care o dăruiți, protector și patern, tuturor, vomitând-o abundent din Cutia Pandorei a puterii. Pentru asta, v-am dat deja un scuipat intelectual, dar nu e suficient.

Știu că sunt condamnată și, totuși, vreau să vă mai rezist puțin, să nu vă cerșesc încă îndurare, să nu-l trădez pe Promy chiar acum. Ah, acum mi-am adus aminte de tine, Promy, iartă-mă, te rog! Când se azvârliseră toți asupra mea, călcându-se în picioare de parcă eram o tabletă la promoție la Black Friday, mă gândisem numai la mine, mă concentrasem exclusiv asupra corpului meu chinuit și convulsionat. Promy, unde ești? Ce faci acum? Îmi împărtășești soarta? Sau eu pe a ta? Ah, vreau să te lase odată în pace pe tine, să respiri, să trăiești... Nu vreau doar să supraviețuiești, vreau să trăiești. Lăsați-l în pace pe Promy și veniți la mine! Nu sunt Brunnhilde, nici un titan, dar trebuie să încerc să rezist. Măcar încă cinci minute. Brunnhilde a cântat în ploaia de foc, iar flăcările s-au transformat în lacrimi. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei. Urlând, nu cântând.

Cu atitudinea marțială, sfidătoare a unui țar al universului, Putin înaintează prin mulțime, lovindu-i pe toți neîndurător cu Kalașnikovul, își face loc și mă pocnește cu patul armei peste față. Privindu-mă crunt de parcă în ochii lui s-a adunat însăși forța teribilă a justiției divine, ayatollahul Khamenei ia biciul și mă plesnește la fund cu o furie obscenă (am de luat circa 8500 de lovituri, mi-au rămas restanță din Iran, așa că ayatollahul s-ar putea să monopolizeze distracția). Dar Kim Jong-un nu-l lasă prea mult, ci îl împinge cu burta lui imensă și mirosul lui înțepător de transpirație la o parte și mă preia el. Încântat ca un copil care a pus mâna, după confruntări grele cu competiția, pe o nouă jucărie, Kim Jong-un începe să-mi jupoaie pielea de pe piciorul stâng, îmi smulge fâșii, una după alta, cu ajutorul bărbatului multiplu-medaliat, iar Ri, soția lui, chicotește și-i dă coate marelui conducător. Cu același aer nevinovat și poznaș, Ri îmi taie pulpa și apoi mi-o îndeasă pe gură, sufocându-mă și înecându-mă cu propriul meu sânge. Îmi vine să vomit. Cutremurată de silă și de spasme, scuip sânge și bucăți de carne jupuită. Kim Jong-un și Ri se lipesc de mine, strivindu-mă sub greutatea lor: două gogoși enorme, respingătoare și unsuroase, tăvălite în sângele meu. Aveți grijă, s-ar putea ca aroma sângelui meu să fie toxică pentru voi! Al-Assad râde, aplaudă, își pune un halat chirurgical, mască și mănuși (fie din reflex profesional (a fost medic!), fie din grijă să nu se murdărească) și-i roagă politicos, cu un aer de gentleman, pe toți să-i facă loc, pentru a-mi introduce un baston electric în fund sau în vagin, publicul poate vota democratic. Înainte ca publicul să apuce să aleagă, femeia în pantaloni mulați aurii, cu papuci din blană de iepure siberian îi sustrage bastonul în fugă și mi-l înfige în fund.   

Mă tăvălesc și urlu de durere. Dați-vă toți la o parte! Terminați! Luați-vă labele de pe mine! Mi-e silă de voi și m-am săturat. De fapt, voi sunteți adevărații vinovați și voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru crime împotriva umanității, nu eu sau Promy ori miliardele de oameni pe care-i faceți să sufere. ”Let me breathe!” O gură de aer! Lăsați-mă să respir! Apă! Mi-e sete. Ploaia de flăcări a Brunnhildei nu s-a transformat în lacrimi. Oceanul Ataraxia, Marea Neagră și Marea Mediterană nu-mi spală rănile și nu-mi alină durerea. Petalele de flori de cactus de un albastru ireal nu mă acoperă tandru și protector ca o placentă. Lacătele dragostei de pe podurile din Paris nu mai sună dulce-mângâietor, pe ritmuri de șansonete, au ruginit și s-au sfărâmat. Nu voi mai dansa niciodată, mână în mână cu tine, Promy, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Și tu ești în lanțuri acum. Te-ai născut în lanțuri. Nu o să vii niciodată. Brațele tale titanice nu mă vor strivi într-o ultimă îmbrățișare disperată, nu simt decât mâinile lor murdare pipăindu-mă, strângându-mă, sfârtecându-mă la nesfârșit. Nu se va deschide nicio poartă de lumină lină, albă, imaculată, blândă și consolatoare, prin care să trec dincolo, într-o altă lume. Una altfel. Urletul nu s-a preschimbat în muzică. Aceasta s-a terminat, a fost înghițită parcă de portalul infernului. Dar de ce mă mir? Iisus nu a ascultat Wagner când era pe cruce. Nici tu, Promy, pe Elbrus. Iar eu nu aud nimic în afară de râsetele lor și de urletele mele. Sunt singură, cu Big Brotherii de peste tot. Vreau să se termine odată. În curând, focul mă va face scrum și nu voi renaște din propria cenușă ca pasărea Phoenix, poate voi fi, cel mult, resuscitată, și nu mai vreau, am obosit.

Acum conștientizez pe deplin durerea, cu o luciditate stupefiantă  și înfricoșătoare, care mă împiedică să mă scufund în oceanul uitării. Durere atroce și devastatoare, animalică, simplă, brută, fără nimic romantic, nici tragic, eroic, nobil ori purificator, fără lacrimi, lumină sau speranță. Am mai simțit ceva apropiat când am născut ori când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine și apăram telecomanda de la portal cu mâinile goale. Dar atunci mai aveam speranță: în primul caz – copilul însuși, în al doilea – Her trebuia să vină în câteva minute să ne salveze pe mine și pe Promy. De data asta, nu mai aștept nimic, decât să se termine totul. La urma urmei, e mai curând o durere fizică, nu psihică, trebuie s-o suport. Am trăit suferințe psihice cutremurătoare, luni în șir, ca toată lumea, la moartea tatălui și a bunicii, la despărțiri (inclusiv cea de copiii de la școală) ori, și mai intens, când am încercat să empatizez cu Promy, Dumnezeu sau oamenii. Cel mai rău a fost când am avut studiul acela de piață care s-a finalizat pentru client cu un raport în PowerPoint, iar pentru mine cu o comă psihică de mai bine de un an (de fapt, și fizică, căci sufletul și corpul sunt intercorelate). Acum e doar o durere fizică, trebuie s-o pot îndura. Nu, nu-i așa, ce spuneam mai înainte, trupul și sufletul sunt interconectate... mai am un pic și o să implor milă de la Big Brotheri, apoi o să-l trădez pe Promy. Dar, dacă o voi face, 2+2 va da oricât, numai 4 nu, presse-papierul se va sparge și îmi voi pierde sufletul. Știu bine că un singur lucru greșit poate declanșa o cădere și... o decădere iremediabilă. Mai contează? Da. Nu vreau să-mi spargeți din nou presse-papierul, m-am chinuit atât de mult, ani și ani, să-mi repar sufletul ciopârțit și putred, împreună cu Promy și cu Dumnezeu, nu vă las să-l distrugeți iar. Mi-e frică de voi, dar și mai mult mă tem să nu-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”. Chipul vostru! Asta dacă ați avea o brumă de conștiință, să vă hăituiască precum portretul pe Dorian. Nu vreau să fiu ca voi! Ajută-mă, Doamne! Încerc să mai rezist puțin. Ca întotdeauna, din dragoste și disperare.

Promy! Nu o să vii niciodată. Sunt abandonată aici, în mijlocul străzii, într-un oraș aglomerat, asediată și sfârtecată de bestii antropofage, singură împotriva tuturor. Știu că am dreptul la tortură și la viol, la agonie și la abandon, la scârbă și la disperare, știu ce cuprinde Declarația Drepturilor. Am încălcat-o și eu, la fel ca și tine. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva. Mi-a fost milă de tine și am vrut să împărtășesc suferința ta, așa cum durerea oamenilor ți-a sfâșiat și ție, la nesfârșit, creierul, inima și ficatul. Încă te iubesc, dar nu mai suport!

O lumină intensă, orbitoare de fulger, țâșnită dintr-un sceptru de aur uriaș, despică cerul. Nu, nu și asta! E prea mult! Fără sceptru cu fulgerașe! Promy, nu mai suport! În secunda în care-mi dau seama că ceva se rupe cu totul în mine și nu mai pot să rezist, își face apariția o fată brunetă, cu părul prins în coadă, îmbrăcată în blugi și cu un hanorac verde, care seamănă leit cu mine. Mă rog cu cea care fusesem înainte, căci acum aduc mai mult a roșie storcită decât a femeie. Pare și ea îngrozită și confuză. Într-o încercare disperată de a mă salva? Nu, știe că nu are nicio șansă, a venit mai curând ca să moară cu mine. Să nu mai fiu singură. Și ea vrea să împărtășească suferința. A mea.

În momentul în care fata se aruncă în vâltoare, firul se taie și totul se întunecă. Povestea s-a terminat: fără poveste, nu există viață, pământul nu se mai învârtește în jurul axei sale, iar entropia dezintegrează universul instantaneu. Întuneric beznă ca-n burta unui Leviathan. Multă vreme... De fapt, am pierdut noțiunea timpului. Cred că am murit. Încă mi-e frică. Ce va urma? Nu mai e nicio luminiță la capătul tunelului. Și, decât lumina pustiitoare a fulgerașelor din sceptrul stăpânului, mai bine nimic. Să fie întuneric și liniște! Am dreptul la întuneric și la liniște. Lăsați lumina stinsă, vă rog! Nu mă deranjați!

Cineva aprinde, totuși, lumina... lumina soarelui și mă trezesc înapoi pe plajă, la malul oceanului, pe VJ. Ah, ce bine, a fost doar un coșmar, Promy e aici, lângă mine. Îl strâng în brațe cât pot de tare, parcă nevenindu-mi să cred că-l regăsesc. ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Dar coșmarul a părut mai real decât tot ce-am trăit până acum. Încă în stare de șoc, scuturată de spasme și ținându-l pe Promy de mână, trasă la față și cu vocea stinsă, îi istorisesc ce s-a-ntâmplat.

În timp ce-i povestesc, realizez brusc: bărbatul cu lira și cu medaliile era Apollo cu chip de decan, însoțit de muza Caliope-secretara. Femeia cu colanți aurii și papuci din blană de iepure siberian era Madame Hera cu înfățișarea unei cliente mai vechi (care-i făcea competiție zeiței la inteligență, competență, bunăvoință și respect): aceasta se considera stăpâna mea și a avut meritul de a mă băga într-o comă de mai bine de un an, în urma unui proiect de cercetare de piață, cumva și din cauza lipsei de implicare a șefului meu de atunci (poate că tocmai de-aia a ajuns necontactabil, fugea de ”stăpâna” și se ascundea atât de bine că nu-l mai găsea nici Obama). Cel cu sandalele înaripate, inițiatorul spectacolului și maestrul de ceremonii, era Hermes, dar avea fața violatorului care mă atacase în lift cu ani în urmă, pe la sfârșitul liceului. Când intrasem în lift, sărise pe mine, mă amenințase cu cuțitul, mă pocnise de îmi curgea sânge din nas, își scosese scula și se freca de mine, ca un animal sălbatic, scăpat de sub control, trăgându-mi și rupându-mi hainele. Iar eu, pur și simplu, mă uitam la el și așteptam sfârșitul, fără să fac nimic. Ca-n ”Puțul și pendulul”. Senzația aia oribilă de de paralizie și neputință.  De asta trebuie să scăpăm: mai întâi trebuie să eliberăm mintea, apoi corpul. Dacă nu ne învingem groaza și neputința, rămânem prizonieri. Noroc că atunci violatorul din lift era și el foarte speriat și, când a auzit strigătele vecinilor și lătratul câinelui meu, Charlie, care simțise ceva în neregulă, a luat-o la goană. Și-acum mi-e frică să mă urc în lift cu bărbați, chiar dacă stau la noi în bloc. Iar când m-am dus la poliție să reclam, au făcut pe ei de râs: tentativă de viol, ce-i asta? Nici măcar un viol în toată regula. O reacție responsabilă, normal, previzibilă, de altfel, în România. Oricum, nu am păstrat resentimente față de violatorul din lift (era o biată bestie înfricoșată, un sărman animal hăituit, nu conștientiza ce făcea, îmi inspira chiar milă), ci doar față de autorități.

La sfârșitul poveștii, Promy mă îmbrățișează, cât poate de delicat și de tandru, ca să nu mă tulbure și mai mult. Îmi mângâie părul, mă sărută ușor pe gât și mă privește cu un aer îndurerat și speriat, dar, în același timp, fericit și uimit. Ochii i s-au umplut de lacrimi:

– Ai văzut, Ile, cât de mult mă iubești acum? Ai făcut totul din dragoste pentru mine! Ai reușit să înfrunți singură toți Big Brotherii din lume. Îți mulțumesc! Mai am un pic și-ți zic și oda pentru Kim Jong Ile! Nu, fără Kimi... Jos Kimii și Big Brotherii de peste tot! Nu-mi vine să cred ce mult mă iubești. Aproape că-mi faci competiție. Mare noroc pentru tine că mie îmi place competiția.

– Nici mie nu-mi vine să cred, dar nu mai rezistam mult, mi-era teamă că te voi trăda, Promy, șoptesc eu.

– Dacă se întâmpla asta, în condițiile date, nu era nimic grav, nu erai tu de vină, înțeleg foarte bine, știu ce înseamnă.

– Promy, m-m-mi-era t-t-tea-mă că... or... or... să-mi spargă presse-papierul și îmi voi pierde sufletul, murmur îngrozită.

– Cum să ți-l spargă? E făcut de mine din material de calitate, de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale. Nu ți-am zis că nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge, darămite niște Big Brotheri din Olimp și de pe Pământ care se cacă pe ei de frică să nu-și piardă scunul? Dacă vrei, îți dau pentru el și garanție pentru eternitate, cu ștampilă și semnătură. Este singurul lucru pe care pot să-l garantez.

– Nu-i nevoie, Promy, am încredere în tine și în Dumnezeu. Și vă iubesc pe voi, nu Big Brotherii.

– Trebuie să ai încredere și în tine. Ai văzut că se poate.

– O să încerc. Ah, Promy, a fost absolut oribil. Mi s-a părut mai real ca orice. Am fost torturată până am murit.

– Da, e oribil, într-adevăr. Îmi pare atât de rău... Totuși, gândește-te ce bine e să poți să mori! Ce mi-ar plăcea și mie! Și să am parte de o înmormântare! încearcă Promy să glumească și să mă încurajeze, strângându-mi mâna. Ce m-aș bucura să scap de agonia asta perpetuă și să mi se organizeze o înmormântare adevărată, chiar și televizată la OTV! Miliarde de oameni au fost masacrați și aruncați la groapa comună, fără să știe nimeni nimic de ei, e mare lucru să ai parte de o înmormântare. Și să plângă cineva după tine. Mai știi filmul ăla al fraților Coen, ”A serious man”, cu evreul la înmormântarea căruia plângea amanta, nu nevasta? Aș fi vrut să verse și pentru mine o lacrimă amanta! Nu bestia aia mare, neagră și cu coarne.

– Care amantă? Misterioasa secretară asiatică de care vorbeai, muza Thalia, Pandoruța sau Antenuța? Bine, Promy, dacă-ți plânge amanta la înmormântare, o s-o bântui la nesfârșit! Sau măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet! Să vedem dacă reușește să agonizeze în parametri optimi. Dar cine era fata aia brunetă, cu părul prins în coadă și hanorac, care semăna cu mine și a intervenit?

Promy își toarnă o cafea Lavazza, adaugă puțin lapte și o linguriță de ambrozie. Așezată într-un șezlong la măsuța din lemn de pin, beau pe nerăsuflate o sticlă întreagă de apă plată la jumătate de litru (căci ard de sete, mi-a luat foc gura și nu mai pot vorbi), apoi îi iau din nou mâna lui Promy și-mi împletesc strâns degetele cu ale lui. Promy amestecă ambrozia și laptele în ceașcă, în tăcere, cu un aer meditativ. După un timp, își suflă părul din ochi și reia discuția, cu glas întretăiat, privindu-mă cu ochi scânteietori ca niște supernove:

– Fata care a intervenit pentru tine, deși înțelegea că nu are nicio șansă, nu știu exact, putea fi conștiința ta (mă rog, ce-a mai rămas din ea, după ce a dispărut Jill) sau poate chiar Ile de pe Gliese, sora ta geamănă de acolo. Pe Gliese, oamenii (nu și noi, titanii, căci noi ne-am născut înainte să apară viață pe pământ și pe Gliese) au câte o soră sau un frate geamăn. Umanoizi gliesieni, nu delfini sau sirene. Ei trăiesc (la un nivel de intensitate foarte înalt) tot ce li se întâmplă fraților și surorilor de pe pământ și scriu (nu neapărat literar) întreaga lor istorie. A fiecăruia. Notează sau înregistrează electronic fiecare eveniment. În ziua de azi, electronic, evident. Înainte, foloseau mijloacele disponibile: plăcuțe, papirus, hârtie etc. Ideea e să rămână. Atât cât se poate. Fiecare om are dreptul la memorie, la istorie, la o poveste. Altfel, ar fi captivi în coșmaruri fără sfârșit, din care nu înțeleg nimic, cum eram eu nu numai pe vremuri, dar și acum, recent, când ieșisem din portal și retrăiam obsesiv, febril scenele de pe Elbrus, fără să recunosc personajele, acțiunea ori semnificația. Nu vedeam și nu simțeam decât gerul, jegul, lanțurile, pironul și ciocul bestiei în ficat. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Sigur, gliesienii au acces doar la fragmente disparate, nu au o viziune globală ca noi, dar sentimentele și senzațiile lor sunt chiar mai puternice decât ale fraților și surorilor de pe Pământ. Chiar dacă pe Gliese aparent totul merge perfect, cum era în cetatea părinților lui Bebe, ei se îndurerează și se bucură pentru frații lor; de multe ori, emoția îi consumă și îi ucide la vârste fragede. Iar voi, pămânenii, habar n-aveți de frații voștri de pe Gliese, în schimb, îi faceți să sufere. Ce să mai zic, nu vă pasă nici de voi înșivă, darămite de frații voștri de pe altă planetă. Cei care au frați ca Putin sau precum Kim Jong-un, mor de rușine. La propriu. Iar cei care au frați în lagăre de muncă din Coreea de Nord, se cutremură de oroare și se sting de durere. Ei sunt foarte sensibili: știi că unii se sinucid dacă uită să recicleze sau își printează biletul de avion la birou. Pur și simplu, fac stop cardio-respirator sau accident vascular.

– Cum, Promy?! Și tu acum îmi spui?

– Nu știu dacă erai pregătită înainte.

Cineva respiră deasura patului meu, ca-n poezia lui Sorescu, ”Rame”: ”Deasupra patului / Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu. / Mâine va trebui să pun / Și-n locul acesta / O ramă.” Sufletul unei stele palpită în peretele meu. Respiră alert, respiră de două ori: dacă eu mă sufoc, respiră și pentru mine. Însă mi-e teamă să pun acolo o ramă: pe de o parte, există riscul să o strivesc, pe de altă parte, uitându-mă la sufletul stelei-gemene din ramă, s-ar putea să văd ”portretul lui Dorian Gray” și să paralizez de groază.

– Nu, Promy, cred că nici acum nu sunt pregătită. Prefer să mă confrunt cu toți ticăloșii din univers, cum a fost acum, decât cu mine însămi, fie și în varianta ”Ile de pe Gliese”. Mi-e mai frică de mine decât de orice. Întreab-o pe Jill, ”conștiința” mea blondă. Fac pe mine de frică și mi se pare că văd mereu ”portretul lui Dorian Gray”. Dar, apropo, Ile de pe Gliese cum a apărut aici? Și ce rol a jucat ea, mai exact?

– Întreab-o pe VJ.  

Promy se înroșește puternic, își mușcă buzele și-și suflă din nou bretonul, apoi se răstește la VJ, tremurând de furie:

– Ah, VJ, mai ușor cu provocările! Ce pula mea ai? Eu și Dumnezeu nu dăm asemenea teste oamenilor. Ce-ai pățit?! Te-ai pervertit și tu? Te-au corupt mizeria, prostia și violența din lumea noastră? Las-o în pace pe Ile!

– A fost testul pe care și l-a dat ea singură, răspunde vocea susurătoare de sirenă. Aici nu se întâmplă decât ce vrei tu să ți se întâmple. Iar personajele incluse și acțiunea nu sunt create de mine, știi bine cine sunt și ce fac.   

– Așa e, VJ, dar nu trebuia să mergi atât de departe. Știu foarte bine cine sunt și ce fac ”personajele” și că încerci să ne ajuți în felul tău. Ești și tu o oglindă a noastră și a lumii noastre, dar ai grijă, în jocul ăsta de reflexii și reflecții, s-ar putea să te deformezi sau să te spargi! Nu vreau să ajungi să vezi și tu, că tot l-a amintit Ile, ”portretul lui Dorian Gray” în propria ta oglindă!

Promy își trage scaunul lângă mine, mă sărută și mă ia de după gât, înfășurându-mă protector cu brațul lui puternic de titan. Oftează adânc, își aprinde o havană, bea o gură de cafea, apoi reia impetuos, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Am venit să ne odihnim! Fii atentă, VJ, dacă mai întinzi coarda, o să te provoc și eu: uite, de exemplu, să-l chemăm pe Atlas aici și să-l convingi să lase jocul ”Plante vs. Zombie”. Nu să i-l iei, să-l defectezi sau să-i scoți o componentă, să-l convingi! Nu știu, să-l ispitești să cu o versiune 7D irezistibilă, ajunsă la nivelul 10, ultimul, în care Atlas trăiește jocul de parcă ar real, aici și acum. Să intre în apă cu consola, să joace și mai intens ca până acum, să-și piardă ultima viață (poți să-l faci să creadă că a rămas fără nemurire, nu?), o înțelege și el ceva, în sfârșit! Doi, să-l determini pe Mene să accepte să emigreze, înainte să nască Mi Ko! Și, trei, pentru că în povești trebuie minim trei încercări, să-l dezalcolizezi pe Dio, zeul alcoolului! Nu de alta, dar e mangă tot timpul și nu prea ne e de folos. Ei, dacă aș fi în locul lui Dio, și eu aș proceda exact la fel. E prea mult căcat în lumea noastră, mai bine să zăcem mangă mereu.

– Tu te-ai făcut vreodată mangă, Promy? întreabă vocea dulce, ademenitoare de sirenă.

– Da, o singură dată, chiar vara trecută, la nunta Antenuței... a Atenei cu Pan. Mi-a dat să beau vin cu substanțe radioactive, de nu mai știam nici care e mâna stângă și care-i dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Practic, am crezut că ceasul de firmă al lui Alex e brățara și m-am dus cu el la plimbare în Tartar. Adică am fost dus la plimbare, mureau zeii de grija mea, cică altfel nu fac mișcare, mă teleportez și la budă. În Tartarul real, nu în Startar. Vezi, VJ, acum înțelegi de ce nu mă fac mangă de obicei.

Promy râde tare, zgomotos, dar amar, făcând șezlongul să se zgâlțâie și să scârțâie pe ritmuri de dubstep. Mai bea o înghițitură de cafea, mă strânge la piept, îmi sărută lobul urechii și-mi șoptește emoționat: 

– Legat de povestea asta de acum, din câte spui tu, Ile de pe Gliese a oprit povestea în mod conștient. Din solidaritate cu tine. Nu a suportat să se uite cum erai torturată și să spună mai departe povestea, așa că a întrerupt-o și s-a aruncat în abis după tine. A intervenit, cum facem și noi de obicei, din dragoste și disperare. Iar sacrificiul ei ți-a dat putere să reziști mai departe.

– Și eu am simțit că trebuie să întrerup povestea și să mă arunc în abis când am citit raportul ONU despre atrocitățile din lagărele de muncă din Coreea, îi răspund înfiorată, cu ochii șiroind de lacrimi. Femei arestate împreună cu toată familia, care și-au văzut rudele, inclusiv copiii murind sub ochii lor, puse să muncească până crapă, înhămate ca animale de povară la care pline, obligate să mănânce pământ, șerpi și viermi, să-și înece bebelușii sau să care greutăți până avortează (dacă sunt însărcinate), violate, torturate și sfâșiate de câini. Marea majoritate nici nu știu de ce se află acolo, sunt arestați doar ca să se mențină teroarea și controlul. Al Gore e de vină. Chiar și copii au dispărut acolo, morți de foame, epuizare, îngropați de vii sau sfârtecați de câini. Bine, și la București sunt copii mușcați de câini zi de zi, fii-miu a avut și el șansa. Oricum, nu poți să compari România de azi cu Coreea de Nord. Știi, uneori îmi vine să-i teleportez pe nostalgicii comuniști din România o săptămână-două în anii ’80, în ”Epoca de aur” (să clănțăne de frig, să se spele cu apă rece, maronie, mocirloasă, să rabde de foame, să stea la cozi zi și noapte pentru o coajă de pâine mucegăită sau făină de oase, să se uite la televizor două ore la ”Cântarea României”, să-i cânte ode lui Tovarășu’, să simtă teroarea care îngheață totul). Însă, spune-mi, Promy, ce caută copiii în Tartar sau în lagăre în Coreea?! Niciun copil nu ar trebui să sufere. E bine că ONU spune public ce atrocități sunt comise în Coreea, dar, practic n-o să facă nimic, mai ales dacă se opune China ca de obicei. M-aș fi dus să mor și eu cu femeile dintr-un lagăr de acolo, așa cum a făcut Ile de pe Gliese pentru mine. Presupunând prin absurd că aș primi viză și aș ajunge în Coreea, ar fi exact ca și cum aș pica acolo de pe planeta Gliese.

– Știu, Ile, e oribil. Însă Big Brotherii azi sunt, mâine nu sunt, se și autodistrug frecvent, se mănâncă pe ei înșiși ca nenea Cronos. Eternitatea nu durează prea mult, e valabil chiar și pentru zei. Trebuie să nu-i recunoaștem de stăpâni, să nu-i credem, să le vedem adevărata lor față de pitici spălați pe creier care dârdâie de frică pentru scaunul lor sau de împărați în curul gol ca-n povestea cu hainele împăratului, să ne învingem frica, să-i sfidăm, să căutăm soluții alternative și să acceptăm suferința. Iar, printre picături, să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim.  

– Nu știu ce să-ți zic, Promy, dar mie mi-e rușine să trăiesc și să fiu fericită când atâția suferă pe Pământ sau în Olimp. Chiar și pe Gliese ori VJ din cauza a ce se întâmplă pe Pământ. Și tu suferi mereu, îngrozitor, ești prizonier într-un coșmar fără sfârșit. Mai știi... atunci, vara trecută, când ai fost liniștit și fericit câteva minute la rând, într-o noapte, iar eu vroiam să sun la 112, căci credeam că ai luat-o razna complet, tu – Vocea Rațiunii? Fericirea și liniștea par pură demență. Mai ales în cazul tău. Dacă mă identific fie și cu unul dintre cei care suferă, mă chinuiesc și eu înfiorător. ”Simț enorm și văz monstruos”, cum spunea Conu’ Iancu. Iar, dacă și scriu despre asta, trebuie să retrăiesc coșmarul suferinței la nesfârșit, la un nivel de intensitate mai puternic decât în realitate. Bine că mi-am dat demisia deja de la voi, oricum fac ”muncă patriotică”. Sau voluntariat. Singura compensație e un scuipat intelectual: au ajuns și ei, Big Brotherii, personaje în cărțile lui Madame Dezastru și nu cred că le place. Dar am oroare, mi-e scârbă și am obosit și eu, ca tine.  

Mă opresc din perorație, mi-e sete, nu mai pot să vorbesc. Mai beau o sticlă de apă la jumătate de litru pe nerăsuflate, oftez, îi strâng mâna lui Promy și continui, răvășită de emoție:

– Și, tot ce se întâmplă oribil pe Pământ ori în Olimp nu vine din neant, ex nihilo, ci e generat de acele... ”personaje” inteligente, curajoase, respectuoase, responsabile, multiplu medaliate și premiate pentru torturi și genociduri, aflate în serviciul cetățenilor, produsele de top ale sistemului, care fac pe ele de frică să nu-și piardă scaunul, telecomanda sau inelul puterii. De fapt, ei sunt adevărații sclavi. Sclavii puterii.

– Chiar așa e. Lor le e mai frică de noi decât nouă de ei, intervine Promy, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochi de foc. Cine vrea să ajungă în gura mea sau personaj în cărțile lui Madame Dezastru? Să vedem dacă are vreunul curaj și se poate duela în scuipaturi intelectuale cu mine. Nu prea cred că se înghesuie. Întreabă-l pe Ianukovici, un mare luptător din Ucraina, cât de eroic a șters-o la revoluție, după ce a tras în propriul popor! Sau pe tovarășul Ceașcă, că tot l-ai pomenit, cum a încercat să-și ia zborul... cu elicopterul în decembrie ’89! De cele mai multe ori, Big Brotherii sunt niște supereroi care tremură pentru scaunul lor (într-adevăr, foarte fragil) și, ai văzut, se luptă cu titani în lanțuri, cu piron în piept și sfârtecați de bestii antropofage, nimfe bete, femei lăuze, bătrâni în cărucior și copii preșcolari. Pentru asta au nevoie cel puțin de gaze lacrimogene și gaze sarin.   

– Nu mă consolează că sunt și ei sclavi (ai puterii), roși de frică și de ură, tot mai pretențioși (nimic nu le mai ajunge și, implicit, nimic nu le mai place), detestați la rândul lor, și de-asta, poate cei mai nefericiți dintre sclavi, nici că-și vor pierde cât de curând scaunul de sub cur. Tocmai asta e, Promy. Mai întâi, de ce trebuie să fie niște pitici spălați pe creier, creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a ta sau a lui Dumnezeu, care se luptă eroic cu copilași, bătrâni, femei și bărbați în lanțuri, stăpânii lumii? Apoi, în al doilea rând, suferința mea strict personală o pot ierta și o iert. Dar cum să iert suferința lui Dumnezeu (uite portalul infernului, produs de oameni, nu de zei) ori pe a ta sau pe a oamenilor din Iran, Coreea, Siria, Ucraina și așa mai departe?! Ori a gliesienilor? Sau a lui VJ? Și, în special, suferința copiilor. Simt și eu, în corpul și în sufletul meu, în continuu, suferința asta nesfârșită a celorlalți. Nu e în puterea mea. Decât să mă rog pentru sufletul lor, al Big Brotherilor de peste tot. Și nici măcar nu-și cer iertare decât, vorba ta, că le-au rămas supraviețuitori. Unu-doi, ca tine și ca Deu. Mă simt prost să ies afară în parc când în Ucraina, în Crimeea se plimbă tancurile rusești pe străzi. Mi-e jenă să deschid netul, să beau, să umblu cu corpul descoperit sau să ating pe cineva, fie și pisica, atunci când știu că cei din Iran nu au acces la așa ceva. Mi-e rușine să râd ori să mă joc cu fii-miu când mamele din Coreea și-au văzut copiii morți de foame, înecați, îngropați de vii sau sfâșiați de câini, iar tați din Siria și-au găsit fiii împușcați de lunetiști-”fantomă” (iar ”fantome”, detest cuvântul ”fantomă”, și ăsta ar trebui șters din dicționare!), electrocutați și cu unghiile smulse sau asfixiați cu gaze sarin. Oricum, în ce te privește, Promy, vreau să știi că te iubesc atât de mult încât aș sacrifica oricând povestea ca să mor cu tine.  

– Știi, Ile, voi aștepta următoarele minute de liniște și fericire pe care să le trăim împreună, în ciuda suferinței de peste tot (inclusiv a mea) și a Big Brotherilor. Dacă ai prea multă fericire, te rog, dă-mi și mie și celorlalți care mai au nevoie, când se ivește ocazia! Titanii știu să aștepte și să aprecieze un minut de liniște și de fericire, fie și o dată la o mie de ani. Poate-ți vine și numărul de dosar de la Parchet până atunci. În ce privește povestea, merci, Ile, dar cred că mă sacrific să rămân personaj. Mă știi ce tâmpit sunt, sunt obișnuit să fac sacrificii.  

– Nu pot să-ți răspund ”cu plăcere” la ”mulțumesc”, că știu că nu e. Numai din dragoste și disperare, nu? OK, îți accept sacrificiul, dar acțiunea s-a terminat. Gata cu eposul.

– Te referi la Caliope, muza... talibană a poeziei epice? Mai avea un pic și lichida complet acțiunea. Cu tot cu personaje. Până și muzele sunt împotriva noastră. Nu-i nimic, poate reușim s-o cooptăm pe Thalia, muza comediei. E mai independentă. Și mai revoluționară. Ne-a mai ajutat. Are și un moral bun. Stai liniștită, Thalia o să fie cu noi!

Îmi las capul pe pieptul lui Promy și mă lipesc de el. Mă uit în zare: oceanul violet freamătă lin, iar în aer plutește un parfum de liliac. Petale violet încep să ningă asupra noastră.

– Ile, fii atentă, ca să mă revanșez față de tine, îi fac lui Promy plete! intervine în discuție vocea ademenitoare de sirenă.

– VJ, sper că nu-mi faci și helancă neagră ca la Steve Jobs! sare Promy.

– A, ba da, bună idee! răspunde vocea ispititoare de sirenă, chicotind ușor.

Nu-mi vine să cred: Promy are iar plete negre, bogate și strălucitoare și poartă acum o helancă neagră ca a lui Steve Jobs. Părul lung, ondulat, des, scânteietor, negru cu reflexii albăstrii îi cade în valuri pe spate. Să îndrăznesc să-l ating? Mă joc cu câteva șuvițe. Promy nu spune nimic, așa că eu continui. Îi mângâi părul și-l ciufulesc. E atât de frumos, fin și puternic totodată! Apoi îmi afund fața în el ca-ntr-o noapte mătăsoasă și mângâietoare care aș vrea să mă absoarbă.

– Ce frumos e! Exact cum îmi aduceam aminte.

– Da, sunt perfect, mai mult ca perfect. ”I’m so fuking special”. Dar și tu, Madame Dezastru, ești singura catastrofă care îmi place.

– Ah, ce romantic! Știi ce, Dottore, parcă am început și eu ca tine cu agoniile, morțile și puzderie de resuscitări, dublate de o fericire insuportabilă, mă simt iar nemuritoare blestemată ca pe vremea când lucram full-time (adică non-stop) în studii de piață, cu deadline-uri de azi până ieri și zile lungi, care durau milioane de ani. Na, uite că am reajuns nemuritoare blestemată, fără să consum ambrozie sau nectar. Să nu-mi zici ”La mulți ani!”, e o glumă macabră, la fel ca toate bancurile tale cu Big Brotheri, bestii antropofage, apoca...lipsuri și fantezii de înmormântare. Să știi, Promy, comparativ cu jobul din cercetarea de piață sau de la fuckultate, acum apreciez că am un șef contactabil, cu care se poate comunica (atunci când nu e reținut). Altminteri, mai bine speli geamuri ca Vaclav Havel pe vremea dizidenței decât să faci munca asta intelectuală, are mai mult sens și obții mai multe satisfacții (nu satisfucktion). De-asta mi-am dat demisia din echipa voastră, tot în semn de protest. Și totuși, m-am întors la voi, să continui ”munca patriotică”, pardon, voluntariatul. Bineînțeles, din dragoste și disperare. Oricum, înainte să reîncep să agonizez în parametri mai mult sau mai puțin optimi, aș vrea să mai simt o dată disperarea îmbrățișării tale!

Promy se conformează: mă strânge tare în brațe, în stilul lui titanic obișnuit, cu disperare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secunda următoare. Îmi tasează oasele, le fărâmă și le transformă în praf de stele.

– Uite, Ile, știi care ar fi o chestie tare, demnă de Exopotamia? Să mă aresteze fii-miu la funeraliile mele pentru că am dat șpagă unei caracatițe, supraviețuitoare a măcelului tău, ca să-mi permită accesul la propria înmormântare de la OTV!

Examen cu Big Brother (31): Regretele noastre: premii pentru genociduri și masacre. Regretele lor: 1-2 supraviețuitori

Mă trezesc la malul oceanului, în brațele lui Promy, dulce amețită de mireasma florilor de liliac și de valsul dansat până la epuizare (circa un minut, evident, mai mult nu mai rezistăm, oricum, nici nu mă așteptam, Promy s-a depășit iar pe sine). El mă mângâie ușor pe părul lung, negru, despletit.

– Promy, nu se poate, am scăpat de coif? Ce s-a întâmplat? mă minunez eu, lipindu-mă mai strâns de el și, totodată, pipăindu-mi creștetul capului uluită.

– Care coif? întreabă el mirat.

– Haide, Promy, porcăria aia de coif al Brunnhildei care mi se lipise de cap de era să mă decapitezi ca să nu strici asemenea gadget de valoare!

– Ce?! Habar n-am ce spui, dar, știi, părul tău miroase a flori de liliac. Îmi place.

– Promy, hai și tu în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Bine, vin, dar să nu mă ții mult. Sunt foarte obosit. Nu am voie să fac efort, VJ. Trebuie să mă menajez.

Promy oftează, cu un aer de resemnare tragică, se ridică cu greu, înfigându-și degetele în nisip pentru a se sprijini, și se îndreaptă, împletincindu-se, spre ocean. Ce mai vrei și tu de la mine, VJ? Lasă-mă-n pace! Tu nu știi să faci măcar o plajă cu nisip fin, argintiu ca la Skiathos. Zici că nisipul ăsta-i adus cu tirul lui Jill și vărsat aleator și grotesc, în cantități pantagruelice, pe plajă, din clepsidre gigantice de tarabă. Uite, mi-a rămas în unghii nisipul: e gros ca obrazul politicienilor și sticlos ca un Pepsi la 250 ml. Ce să mai vorbim de briză... Mirosul oceanului ăsta e convențional, artificial. Nu are viață. Și știi de ce, VJ? Pentru că nu miroase un pic a moarte. Paradoxal, tocmai mirosul ăla sărat, ușor jilav și acru-înțepător, cu un iz de alge și scoici putrezite, o aromă și anticipare a morții, este viu și autentic.

VJ, tu nu știi să generezi așa ceva. Poate că o să-ți produc eu o briză reală, să-ți arăt eu cum miros cu adevărat mările și oceanele. Nu ca parfumul ăsta ieftin și scârbos de deodorant de mașină. Așa o să mă reîmprietenesc și cu natura ca să nu mă mai acuze Ile că am fobie de natură... din cauza experiențelor mele traumatizante și că m-am aliat exclusiv cu cultura. Mă voi reîmprieteni cu natura, o voi ”domestici” măcar, ca să fiu politically correct. Mai exact, voi crea un fel de natură aici, la tine, VJ, cu acordul tău, bineînțeles. Dar am nevoie de aprobări, nu-i așa VJ? Durează cel puțin trei luni numai până mi se permite accesul la stația orbitală, apoi trebuie să merg acolo și să cer acordul pentru a recrea briza mării, pe care nu știu dacă-l voi obține și în cât timp. Lasă, VJ, dă-le naibii de hârțoage! Îți arăt chiar acum, informal. Ssst, nu mă spune! Îți place? Așa miroase un ocean. O gură de aer proaspăt! Inspiră, VJ, inspiră, expiră!

Și, pentru ca oceanul ăsta să nu mai fie atât de pustiu, mai fac... stai, nu te speria, ființe raționale nu, m-am învățat minte, uite, numai câțiva peștișori și o caracatiță. Chiar vorbeam cu Ile de asta și-i spuneam că Iisus, tot un băiat deștept, drăguț și foarte talentat care a vrut să producă revoluții în mintea oamenilor, dar fără noroc, exact ca mine, s-a săturat și el să mai creeze ființe raționale. A văzut de ce sunt capabili oamenii pe care încă îi iubește, la fel ca mine. Cât de tâmpiți putem fi?! Ei, poate că El e încă fresh, nu are decât 2013 ani, dar să-l mai întrebi și peste 2-3000 de ani. Vai de mine, ce am? Îmi fac planuri? Iar? Da, ce surpriză! Ascultă ce i-am zis lui Ile:

– Știi, Ile, Iisus nu e atât de epuizat și scârbit ca mine, dar ia să-l vedem peste 2000 de ani.

– Uite, Promy, o să-l întreb eu pe Iisus peste 2000 de ani, dar te rog să-mi aduci aminte, că știi că eu uit tot, începând de la mănuși și umbrele la acte, bani și persoane. Chiar și gustul berii l-am uitat în Iran în patru-cinci zile zile, iar al cafelei în Vamă în numai trei.

– Ha-ha-ha, promit că-ți aduc aminte. Va fi singurul lucru pe care-l voi păstra în memorie. Să vedem: o să vrea și El să-și șteargă memoria și să se criogeneze? Dacă-și dorește, eu o să-l ajut cu drag. Poate ne criogenăm împreună.

Stai liniștită, VJ, ființe raționale nu mai creez. Toată cultura mea e un fir de praf în fața sălbăticiei naturii, absorbit într-o fracțiune de secundă de abisuri terifiante, fără nume. Cultura nu poate face față neantului, nu? Descompunere accelerată, degradare, entropie. Și totuși, așa cum știu și Dio... Dionysos, și Silen, ce e mai bun din ea nu reiese din vise apolinice de evaziune, ci tocmai din plonjarea în abis, în Cutia Neagră, în Cutia Pandorei. Iar uneori mi se pare chiar că arta, curajul, iubirea pot nu doar elibera la modul cathartic, prin împărtășierea simbolică a emoțiilor, ci și sfida neantul. Să-mi fac curaj să mă manifest creator... de natură? Simt nevoia de a mă exprima, iar oceanul tău pare atât de pustiu! Îl umplem imediat: o să-ți dăruiesc doar câțiva peștișori și o caracatiță. Ei, acum ce-o să se mai întâmple? O să mă aresteze fii-miu, Deu?!

Apropo, cum se face că noi nu ne udăm când intrăm în apă? Foarte bizar! Poți să-mi spui formula secretă a apei tale? Sau trebuie să prelevez o mostră și să o analizez la laborator, în Olimp? Aoleu, în Olimp! De ce m-aș întoarce acolo? De-abia am plecat. Am emigrat, mai exact. Nu vrei să-mi spui formula? Pot să recurg și la alte metode. Până la urmă, cred că voi lua un pic de apă ca s-o studiez la laborator, mor de curiozitate. Stai liniștită, VJ, o fac foarte discret. Nu mă vede nimeni. Cu excepția lui Obama.

Acum o să mă las la fund, mă ascund. Asta-i în loc de chador. Bretonul încă îmi acoperă fața. Să-l dau un pic la o parte, ca să mă orientez mai bine. Hm, cam întuneric aici. Mie îmi place lumina, dar, dacă e prea intensă, îmi sfâșie, străină și sălbatică, carnea și sufletul. Tu nu știi, VJ, cât de obosit sunt, mă tem și pentru tine, nu vreau să te afecteze starea mea, îmi pare rău. De mii și mii de ani mă lupt cu toți, în primul rând cu mine însumi, până îmi explodează ultimul neuron. Am fost pedepsit mereu pentru că am vrut să ajut. Și asta pentru că am iubit prea mult. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva.

Sigur, mai bine să fii pedepsit pentru prea multă dragoste decât să fii premiat pentru prea multă ură.

Cutia Pandorei, darul așa-zisului meu ”stăpân” pentru oameni, s-a deschis și tot răul din ea s-a scurs în lume și în mine, intrându-mi în carne și infectându-mi sângele. Sunt contaminat o dată pentru totdeauna, iar medicina mea nu poate face nimic, nu are leac pentru prostia delirantă și plină de ură a puterii. Apoi, ca și când Cutia Pandorei nu ar fi însemnat nimic, a urmat încă o lovitură devastatoare: i-am văzut pe oameni târâți de potop, împreună cu civilizația pe care le-o dăruisem ca să-i salvez de la extincție. Chiar și fiul meu, Deu, era să moară în vârtejul potopului. A fost unicul supraviețuitor. Iar singurul regret al celui care-și spunea ”stăpânul” meu și al oamenilor, deși eu nu-l recunoșteam, a fost că i-au rămas supraviețuitori. Unul-doi. Eu și Deu. Ile spune, ai auzit, că nu ar suporta să-i șteargă cineva un cuvânt din ce scrie. Eu... mi-am văzut întreaga operă ștearsă de potop de pe fața pământului.

Pe mine personal așa-zisul ”stăpân” m-a abandonat în vârful unui munte înghețat, departe de lume și m-a recomensat cu lanțuri, un piron în piept și o bestie de vultur care-mi devora ficatul zi de zi, pentru totdeauna. Până și el a uitat de mine în scurt timp. Apropo, ”stăpânul” ăsta e văr bun cu mine, îți vine să crezi? Fii-miu, Deu, m-a văzut torturat și scuipat de el și de mâna lui dreaptă, Hermes, nepoțelul meu cel simpatic ce se transforma subit într-o bestie mai înfricoșătoare decât vulturul când mă zărea în lanțuri, gol și neajutorat. Un torționar de treabă. De ce s-a supus Hermes ”stăpânului”? Trebuie neapărat să ascultăm ordine criminale? Uite, VJ, chiar acum, la revoluția democratică, proeuropeană din Ucraina un polițist și-a dat demisia când a realizat ce abuzuri au comis colegii lui, cu atât mai mult că tatăl lui era printre manifestanții de pe Euromaidan, alt polițist a apărat o fată aflată din fruntea protestelor, s-a îndrăgostit de curajul ei și a cerut-o de nevastă, iar o întreagă unitate militară a refuzat să tragă în oameni. De ce l-a ascultat Hermes pe ”stăpân”? De frică, din interes sau din datorie? ”Victimă a datoriei” ca-n Ionesco? Nu, VJ, mai rău, a făcut-o de plăcere. Și a fost lăsat s-o facă, ba chiar stimulat în acest sens. Se distra foarte bine cu spectacolul agoniei mele... cel puțin până s-a plictisit și el.

De ce ficatul, VJ? Păi, dacă nu puteau să mă omoare fizic (blestemul nemuririi), au vrut, în schimb, să-mi ucidă sufletul. Ficatul era considerat pe atunci un fel de inimă, sursa tuturor emoțiilor. Au vrut să nu mai simt nimic. Nici să râd, nici să plâng, nici să iubesc... pe altcineva în afară de ei. Asta vor toți Big Brotherii. Și aproape că au reușit, am fost în comă mii de ani, fără să știu ce se întâmplă în jurul meu, fără să mai înțeleg nimic din suferința mea atroce, fără să mai simt altceva decât efortul supratitanic de a spune ”NU” în continuare, cu disperare, dacă eram resuscitat cu un scuipat divin, mai coroziv ca acidul sulfuric ori Al-Cola, când își mai aduceau aminte de mine, o dată la o mie de ani. Paralizat de lanțuri, ger și durere, uitasem cum să vorbesc, să merg, să mă întind, să apuc un obiect, să îndoi un deget, să mestec, să înghit ori să clipesc. Uitasem și să respir. Încearcă tu, VJ, să respiri cu un piron în piept!

Bine că nu am buzele cusute de polițiști cu o sulă de cizmărie ca un protestatar din Ucraina, de pe Euromaidan și că pot să vorbesc cu tine, VJ! Și mie mi-au băgat pumnul în gură mereu! Ce le-aș mai fi zis vreo două de la obraz, așa ca titanii! Când mă străduiam să comunic cu ei, mă izbeam sistematic de Zid până mă făceam pateu de... ficat, iar pe oameni îmi interziseseră să-i contactez. Să crape naibii muritorii, cine are nevoie de ei? Ce-mi pasă mie, de ce mă bag eu, de ce mă amestec cu jegoșii de muritori?

Știi cum se comunică pe Pământ cu poporul? În țările cu mai mulți ”stăpâni”, cele democratice, se spun minciuni (electorale și nu numai). În țările cu un singur ”stăpân” e și mai bine: unii știu doar să zbiere, să-și scoată scula, scuipaturile și fulgerașele (ca ”stăpânul” meu din Olimp), alții comunică eficient cu poporul prin gaze sarin (ca al-Assad) și gloanțe (ca Ianukovici), iar alții, și mai tari, ca Putin, care se cred țarii universului, comunică direct cu trupele militare de invazie, indiferent a cui țară e acolo, cum se petrece acum în Ucraina. Întâmplător sau nu, țarul Putin, a fost propus la Premiul Nobel pentru Pace pentru rolul jucat în dezamorsarea crizei din Siria, după ce a finanțat regimul al-Assad, inclusiv trupele speciale de ucigași de copii. Eu zic să nu renunțe și să mai candideze la Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu pentru etichetarea protestatarilor de pe Euromaidan ca ”fasciști” (la fel ca Ianukovici), măcar pentru atitudinea responsabilă de a invada Ucraina și de a declara că trupele rusești din Crimeea sunt ”trupe de autoapărare”, lucruri apreciate și de doamna Merkel care l-a gratulat că ”și-a pierdut contactul cu realitatea”. Ce nevoie are țarul Putin de simțul realității? Stăpânii își creează întotdeauna propria realitate.  

Și te rog, VJ, pregătește-ți un discurs și încearcă să vorbești lumii întregi de pe Elbrus, la peste 5000 de metri altitudine, în ger și lanțuri, cu un piron în piept și cu ficatul sfâșiat de vultur! Vorbește titanul Prometeu, hoțul și mincinosul, porcul și ticălosul, trădătorul și violatorul, câinele rău care și-a mușcat stăpânul, ascultați-l! Ia uitați-vă, vorbește și în comă. Nu-i mai tace odată ciocul ăla cârcotaș! Blestemați să fie în veci titanii ăștia băgăcioși și obraznici! 

Cutia Pandorei, potopul, înlănțuirea... La început, m-a șocat că s-a întâmplat așa ceva. Pur și simplu, nu puteam să cred, priveam totul încremenit de groază și oroare, simultan de la distanță și de foarte aproape, ca un satelit avariat plutind bezmetic, rătăcit, pe orbita unei planete contaminate și condamnate la extincție, receptând detalii șocante, dar incapabil să transmită sau să mai facă ceva. Ăștia sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele. Uite ce a pățit și Iisus. Și nu există nicio compensație, răul comis e ireparabil. Apoi, după ce totul a trecut, m-a șocat că NU s-a întâmplat nimic după ce s-a întâmplat așa ceva. Nimeni nu a luat vreo măsură, nimeni nu și-a cerut scuze măcar. Cel mult, scuze că au rămas supraviețuitori: eu și Deu. Nu, întotdeauna eu sunt vinovat, orice s-ar întâmpla. Al Gore e de vină. Uite, și în ziua de azi, dictatorii și torționarii mai mult sau mai puțin de treabă de pe Pământ regretă că nu au luat măsuri suficient de ferme contra ”fasciștilor” (ca Ianukovici în Ucraina sau Iliescu cu mineriadele), Vișinescu, la 90 de ani, că nu mai sparge capul, dacă nu unui condamnat din gulagul comunist, măcar unui reporter, iar Kim Jong-un – că i-a mai rămas puțin ”gunoi” prin lagărele de concentrare. Dacă mă duc pe Gliese sau pe altă planetă, nici nu spun de unde vin și ce se întâmplă acolo, mor de rușine, vreau să se crape pământul sub mine și să dispar. Iar acum se pare că am furat nu doar primele alegeri libere din Olimp, ci și revoluția. Mă simt din nou condamnat, chiar dacă sunt la putere.

Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au uitat și ei. Uite, de pildă, nu am nicio statuie la Luvru în sălile dedicate Greciei și Romei antice și să vezi câte au Atena și Apollo, le-am pierdut șirul... În Grecia antică, numai Eschil și-a adus aminte de mine și mi-a oferit drept la replică, lăsându-mă să mă plâng de injustiția asta revoltătoare, de pedeapsa mea oribilă și eternă, primită ca recompensă pentru iubirea de oameni. Din păcate, s-au și pierdut trei tragedii ale lui Eschil despre mine. Entropia dizolvă totul, mai puțin statuile zeilor, nu? Apoi, după antichitate, multă vreme nu s-a întâmplat nimic, am fost uitat iar. Memoria oamenilor m-a ”resuscitat” târziu, abia în perioada romantică, când muritorii aveau nevoie de un titan puternic și rebel, sensibil și iubitor, demn și ferm, înțelept și controlat, geniu creator, cu spirit de sacrificiu, liber chiar și în lanțuri, pentru a-l contrapune autorităților, cum apar, de pildă, în piesa lui Shelley. Oricum, cele mai multe imagini ale mele sunt cu mine în lanțuri, pe Elbrus, cu pironul în piept și ficatul sfârtecat de bestia de vultur. Ce să mai vorbim de imaginea de savant malefic sau inconștient care scapă experimentele de sub control, ”Doctor Frankenstein, noul Prometeu”, aproape că mă scoate din minți. Eu, Vocea Rațiunii, simbolul echilibrului și al înțelepciunii, al responsabilității și autocontrolului – Doctor Frankenstein?!

Prietenul meu care m-a eliberat, Her... Hercule, îl știi, a venit prea târziu. Eram o legumă... cam grea, ce-i drept. O legumă mutantă de 40 de kile. Și de-atunci, se tot găsește cineva care mă salvează și mă resuscitează, fără să mă întrebe înainte. Într-un fel, vreau să trăiesc, VJ, dar am obosit să mă ”joc de-a Promy”, m-am săturat să am numai dreptate și niciun drept, mi-e silă și știu că telenovela asta de căcat nu o să se termine niciodată, iar eu sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor.  

De fapt, am mai spus, eu nu sunt pretențios, nu știu de ce sunt taxat astfel. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile.   

Înaintez, VJ, dar e cam întuneric, nu văd nimic, mi se împleticesc picioarele, mai ales că sunt sleit de puteri și amorțit de milenii de paralizie liber aleasă. Aprinde, te rog, lumina! Nu, nu așa, asta-i o lumină înghețată și violentă, mă despică precum razele laser. Poți să o faci un pic mai slabă? M-ai orbit, mă înțeapă ochii, mi s-au înroșit și-mi lăcrimează. Sunt și puțin fotofob, am fost ținut prea mult în beznă... În sfârșit, acum e mai bine, o să arunc o privire în jur. O, parcă ar fi o sală de spectacol. O sală de concerte luminată de candelabre imense, cu scaune elegante și comfortabile, capitonate în roșu, o scenă împodobită cu aranjamente florale de gală (crini imperiali, cale și strelitzia) și o estradă pentru dirijor. Mă voi duce spre locul dirijorului, chit că fac o prostie. Sunt în pielea goală, cum să conduc orchestra astfel? Ce să cânt? Și pe cine dirijez? Și pentru cine? Nu e nimeni. Poate vor cădea de sus lanțuri pentru mine. Al Gore, Dottore El-Gol, trebuie să rămână în lanț, e un câine rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui. Al Gore să se gudure, să lingă picioarele stăpânului și să fie cuminte. Voi fi legat și torturat iar. M-am săturat de procese-spectacol, nu mai vreau să pună toți mâna pe mine, să mă pipăie, să mă strângă, să mă sfârtece, să mă violeze. Aud ceva, pereții sălii se zguduie, podeaua mi se scurge de sub picioare, iar aerul electrizat vibrează. Un urlet cutremură sala, cristalele din candelabre țâșnesc în aer. Cristale Swarovski, nu? Mă clatin. Îmi vâjâie urechile. Ce e asta? Urletul din portalul infernal al lunii pline? Nu, acela era insuportabil. E al meu? Nu, eu n-am urlat niciodată, VJ, m-am abținut mereu. Dacă aș face-o, întreg universul s-ar dezintegra instantaneu. Bizar, urletul se transformă în muzică. Invers decât în portal. Și am mai auzit undeva muzica asta, cântecul ăsta de flaut, melancolic, răvășitor de dulce. Cântecul lui Marsias!  

Mă uit în sală. E plină. Vuiește. Sunetul ăsta îmi dă fiori. Spectatorii se foiesc deja în scaune, nerăbdători, așteptând cu înfrigurare ultimul gong. Mai e un pic și o să arunce cu sticle de Cola în mine, o să mă huiduie și o să mă scuipe. Îmi tremură picioarele. Obrajii îmi ard. Palmele îmi sunt umede. Părul cleios și încâlcit mi s-a lipit de frunte. Gata, a sunat ultimul gong. Mă trec frisoane. Îmi bubuie tâmplele. Închid ochii, strângând bagheta spasmodic. Când îi redeschid, observ orchestra în formulă completă, iată că a venit și ea. O vioară dă nota ”la” pentru ca toți să-și acorde instrumentele. Ce mare e orchestra mea: Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, mami, tati, Chiron, Her, Don Quijote, Jill, Alex, Ile, Dio (nu pot să cred nici că e treaz, nici că și-a înghițit orgoliul de zeu ca să cânte cu noi), Bebe, mulți centauri, fauni, nimfe, oameni, sirene, unele chiar de pe Gliese, până și Atlas cu consola de joc în brațe! Să plece Epi și Jill, sunt un dezastru la muzică, iar Mi Ko va avorta spontan chiar aici, pe scenă! Orchestra mea mă privește cu sute de ochi albaștri fosforescenți precum coralul din Ataraxia de pe Gliese sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Ochii mei sunt la fel, nu? Chiar și bagheta mea emite o lumină albastră de sabie Jedi. Port acum un frac. Nu, e prea solemn și nu mă simt în largul meu. Vreau doar un tricou alb și blugi tăiați.  

Îmi șterg transpirația de pe frunte cu podul palmei, îmi îndrept spatele și, zîmbind, spun publicului, cu emoție, dar tare și cursiv, fără ezitări:   

– Bine ați venit! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, în memoria lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui.  

***

Din sfert în sfert de oră, ca un odorinzant setat să distribuie parfum la un anumit interval de timp, briza oceanului împrăștie în aer o mireasmă intensă de liliac pe care o percep numai eu, căci îmi este numai mie adresată. Mesajele planetei sunt personalizate și confidențiale. Împărtășești experiența ta de comunicare cu VJ numai dacă vrei. Cu părul lung, blond fâlfâind în vânt, Pira aduce pe plajă, la șezlonguri, o sticlă de ouzo preparat chiar de ea. Deu (Deucalion) se întinde comod pe șezlongul din lemn de pin, își umple un pahar de ouzo și ciocnește cu mine și cu Pira.

– Știi, Ile, când am ajuns noi, nu eram chiar primii exploratori, îmi mărturisește Deu. Mai locuiau cinci persoane la stația orbitală. Ei, primii veniți, ne-au povestit că planeta arăta inițial ca un creier gigantic, în plină activitate, cel puțin atunci când ei au sosit din spațiu cu nava cosmică. Îndată ce ei au ajuns, planeta a generat instantaneu atmosferă. Altfel nu erau condiții de viață pentru ei, nu puteau respira.

– Formele de relief de acum practic nu există decât în percepția noastră, continuă Pira. Fiecare vede ce vrea și, totuși, ce trebuie. De fapt, nu doar vede, mă refer la toate simțurile și chiar dincolo de ele.

– Dar atunci de ce percepem toți oceanul, plaja, casele și stația orbitală? întreb eu.

– Stația orbitală și casele sunt construite de noi, cu acordul planetei, răspunde Pira. Plaja și oceanul ăsta au fost create rapid de planetă pentru noi toți de aici pentru confortul nostru psihic. Nu putem să experimentăm în fiecare secundă alte forme de relief, altă atmosferă, alte mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și gustative. Am lua-o razna complet. Din rațiuni de redundanță, pentru securitatea noastră psihică, planeta a optat pentru ocean și plajă, aici lângă stație. Și, cel puțin de fiecare dată când cineva vine prima oară aici, planeta expune convențional oceanul și plaja. Ne menajează. Măcar la început!

– Foarte tare! VJ, până să vină ei, primii exploratori, cum te simțeai? Nu știu, vreau să te întreb... îți era urât, te plictiseai? îndrăznesc să întreb.

– Nu, îmi răspunde vocea dulce-ademenitoare de sirenă.

– Erai fericită?

– Da.

– Și, când au venit ei, primii exploratori, te-ai bucurat să trăiești experiențe noi, să cunoști ființe din alte lumi, să interacționezi cu ei? Ai fost mai fericită?

– Nu, Ile. Dimpotrivă.

– De ce?

– Mi-a fost milă de ei. Și încă îmi e. Aveau fețele întunecate (sub măștile zâmbitoare) și sufletul greu ca de plumb. Păreau nu atât imigranți, cât... străini care nu găseau niciun loc în care să se simtă acasă. M-am cutremurat de durere. Am încercat să comunic cu ei și să le alin rănile, dar... Rănile fizice mai pot fi vindecate, însă cele psihice niciodată complet. Îi ajut să se purifice și să suporte. Să reziste cât mai mult. Și nu-mi pare rău.

– Da, VJ, merci pentru tot! Uite, îți mulțumesc și în numele lui Promy. Îl iubesc atât de mult și mi-e așa de milă de el! Bine că măcar aici nu e Exopotamia, tărâmul absurdului și al eforturilor sterile, care a invadat Pământul și Olimpul.

– Ba da, Ile. E și aici.

– Cum așa?

– Ați adus-o voi.

În sfârșit, Promy se întoarce din ocean cu părul răvășit, umed (nu știu de ce, poate de transpirație, căci în ocean nu se udă nimic) și cu coafura deteriorată, dar obrajii îi ard. A făcut ceva efort fizic și, totuși, mersul îi e mai sigur, ținuta mai dreaptă și aruncă flăcări din priviri:

– Hei, am interpretat Simfonia în mi minor pentru flaut și orechestră în memoria lui Marsias. Și, incredibil, nu doar că am știut tot repertoriul și am dirijat, dar am avut o orchestră extraordinară: pe voi, cei dragi, iar publicul m-a aplaudat, spune Promy cu glas întretăiat, privindu-ne cu ochi negri de jar.

– Ai văzut? Există speranță. În tine, în primul rând. Ești cel mai tare! Apoi, în al doilea rând, în cei din jurul tău. Nu mai ești singur cu toți Big Brotherii. Iar acum, vezi, te iubește și publicul, îl încurajez eu, alintându-mă și luându-l de mână.

– Ei, sper că da. Cel puțin aici, pe VJ. Dar voi cânta simfonia și la festivalul alternativ pe care-l vom organiza cel târziu toamna viitoare, cu sau fără ajutorul lui Dio. Na, uite că îmi fac planuri. Și o să le pun în practică. Hm, am întrebat-o pe VJ, pentru că eram, ca întotdeauna, foarte îngrijorat și, personal, nu m-am priceput la asta niciodată, dacă știe să se apere. Și știți ce mi-a spus? Mi-a răspuns că da. Da, știe. Își transformă dușmanii în prieteni. Vai, ce cuvânt urât, ”dușman”! Ar trebui șters din dicționare. Și mie mi s-a aplicat eticheta asta de milioane de ori, ”dușmanul poporului” și al zeilor: Al Gore e de vină, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Dottore! VJ s-a mai confruntat cu creaturi ostile și a procedat așa: le-a făcut să se simtă prost, să le fie rușine pentru faptele și intențiile lor. Ea îi iubește pe toți, indiferent cum ar fi. Și a reușit să-i schimbe.  

Deucalion oftează (la fel de adânc ca Promy, de parcă se rupe ceva în el), se întunecă la față și lasă ochii căprui-verzui, umbriți de gene lungi, arcuite în pământ. Tremură, buzele întredeschise i se mișcă în gol, fără a putea articula vreun cuvânt, venele de pe frunte i se umflă, iar tâmplele îi zvâcnesc:  

– VJ, te provoc să-l schimbi și pe nenorocitul ăla de Zeus care a exterminat oamenii, ne-a masacrat familia și l-a torturat pe tati în fața mea! Schimbă-l, VJ, dacă poți! izbucnește deodată Deucalion, înroșindu-se ca focul și ridicând pumnul spre cer.

– Poate că o să-i pară rău, răspunde vocea susurătoare de sirenă.

– Nu, VJ, nici vorbă de asta, oftează Deucalion, închizând ochii și strângându-i puternic, cu chipul descompus de o grimasă de dezgust și deznădejde devastatoare, acumulate în milenii de frustrare și suferință. Nu-i pare rău decât că am supraviețuit. Eu și tati. Atât.   

Promy se face alb ca varul și se scurge încet pe nisip, fără să spună nimic. Deucalion lovește tare cu pumnul în masă, răsturnând paharele de ouzo, apoi își acoperă fața cu mâinile. Tace și se leagănă îndelung cu șezlongul, ascultând parcă în transă scârțâitul profetic al scaunului. Un zgomot familiar, deranjant și obositor, un zumzet intermitent și monoton pe care îl aude mereu și nu-l poate controla. Un geamăt reprimat care parcă, de veacuri, ar vrea să se transforme într-un urlet și nu reușește. Un sunet strident, ascuțit și dureros, dar slab și evanescent ca plânsetul mereu înăbușit al ferăstrăului pe podurile din Paris.

Nu înțeleg. Nenorocitul ăsta a făcut genocid, împreună cu mâna lui dreaptă, Hermes, care i-a satisfăcut (de multe ori și propus) toate capriciile, toate fanteziile perverse și distructive, căci singur nu era capabil de nimic. L-a chinuit pe tati dement, oribil, barbar, mii de ani. Chiar și în fața mea. Nu s-a jenat. Dimpotrivă. Se distra foarte bine. Nu îi pare rău decât că a supraviețuit tati. Și eu potopului. Singurul din milioane! Iar acum, dacă ar putea, ar continua. Nu s-a săturat să facă rău, nu-i mai ajunge. Când pune mâna pe tati, o ia de la capăt, ticălosul, abia așteaptă să-i sfârtece din nou trupul și sufletul cu lanțuri, piroane, vulturi, fulgerașe și scuipaturi, până nu mai rămâne nimic din el. Iar Hermes are cea mai mare satisfacție când îl scuipă pe tati (știe că el nu suportă asta), îi înfige mai bine pironul în piept sau se pișă pe rana lui de la ficat. Am văzut asta chiar vara trecută. Nu se mai satură!

Și cum l-a pedepsit tati pe Zeus când a pus gheruța pe el? Cu palate, izvorașe de ambrozie și nectar, o armată de sclave androide și o planetă întreagă pe care s-o facă praf! Bineînțeles, doar pentru faptele de acum. Cele anterioare s-au prescris. La fel au fost recompensați și ticăloșii ăilalți – cu Startarul! O închisoare de fițe de unde nimeni nu mai vroia să plece! Era să fac stop cardiac când am văzut-o.  

Cum e posibil?! Iar apoi o să fie amnistiați sau chiar grațiați (cu cazierul șters), complet spălați de păcate și liberi să candideze și să falsifice noile alegeri. Și să dea vina pe tati pentru tot ce se întâmplă. Acum, precis a furat și alegerile, și revoluția. Așa-i trebuie, trădătorului! Pot să mă țin la curent și să prezic și eu viitorul, de la milioane de ani lumină distanță, fără să fac o secundă de monitorizare. Ticăloșii o să rămână bine-mersi, mereu deasupra legii, intangibili. Nicio crimă politică nu ar trebui prescrisă, vinovații ar trebui condamnați juridic, nu doar moral. Sigur, nu cu aceleași metode, dar să le dai Startare și planete noi de distrus...

”Mai bine pedepsit pentru prea multă dragoste decât premiat pentru prea mult ură”, zice tati, da, așa e, dar nu e bine să se aplice acest principiu întotdeauna, acceptat ca atare, ca de la sine înțeles, sub pretextul că ”asta-i politica, ăsta-i sistemul”. De ce trebuie condamnați mereu cei care fac fapte bune și premiați ticăloșii? Eu m-am săturat.

Iar acum tati amenajează o zonă turistică într-un loc unde ar fi trebuit să fie un memorial al durerii. Și, presupunând prin absurd că s-ar face memorialul lângă Startar, cum ar fi el: un fel de ”Castel de al lui Dracula”, că tot e Ile aici, la care să se meargă în pelerinaj ca la un megaparc de distracții, cu superoferte? Eventual, direct din Startar, cu sacoșica și pungile de cadou de la shopping în brațe, să se ducă să viziteze locul unde au fost torturați nenea Meneceu și tati. E indecent și revoltător. Tati, asta e celebra ta sete de justiție? Și, culmea ironiei, bunica e zeița justiției!

Poate că totuși o să fie memorialul într-un loc separat de Startar, iar copiii o să-l viziteze cu școala. Cine? Copiii noștri care au fost decimați? Sau copiii pe care intenționăm să-i facem pentru a le da șansa de a ajunge și ei într-un asemenea loc cu perspective educaționale și recreaționale optime? Acum, presupunând prin absurd că o să vină niște copii cu școala, cel mai probabil nu o să arunce vreo privire în jur, n-o să pună nicio întrebare, ci o să stea să se joace pe tabletă sau pe telefon. Nu o să întrebe nici măcar de ce au fost nenea Meneceu și tati atât de tâmpiți încât să petreacă mii și mii de ani la închisoare. Nu o să înțeleagă nimic. Nici că tableta sau iPhone 7-ul lor i se datorează lui tati.

Deu își descoperă fața și-și ridică ochii din pământ. Se pregătește să vorbească. Își adună forțele ca să articuleze cuvintele cât mai fluent și mai tranșant, luptându-se în același timp să-și învingă repulsia. Într-un sfârșit, rostește cu emoție și întreruperi, dar tare și apăsat, țintindu-l cu privirea pe Promy:  

– Tati, ca să nu zici că nu spun ce-am de spus, o să te întreb când aveți de gând să... să luați măsuri. A-a-dică... să-i aduceți în Tartar pe toți vinovații... toți, fără să se prescrie nimic, să faceți un memorial al Holocaustului într-un loc decent, nu lângă sau în Startar! Doar nu vrei să vină de la shopping cu pungile pline și să le curgă iaurturile cu Bifidus la promoție peste lanțurile și piroanele voastre!

Promy rămâne pe nisipul sticlos și se uită o vreme pierdut, în tăcere, la cerul înalt, de un albastru neverosimil ca o petală imensă de cactus de pe Gliese. Un albastru luminos, intens, ireal. Își pune brațele sub cap ca să-l contemple mai bine și-și întinde picioarele cât sunt de lungi, trosnindu-și oasele. Deodată, simte un fir de nisip zgrunțuros, rămas pe buze și-l mestecă absent. Nu are niciun gust. Parcă am înghițit o bucată de sticlă care îmi va perfora intestinele cât de curând. Nisipul argintiu scânteiază halucinant, profetic. O strălucire metalică, rece, tăioasă. Lumina dureros de vie a morții. Anticiparea sfârșitului... sfârșiturilor apocaliptice pe care le știu dintotdeauna. God created bound. Natural born bound. Urletul lui Marsias face să sară cristalele Swarovski din candelabre în sala de concerte. Eu încă strâng din dinți și tac. Nu vreau să mă auziți urlând. Miliarde de cioburi din presse-papier mă împroașcă și îmi intră în carnea sufletului, străpungându-o la nesfârșit, până nu mai simt nimic. În afară de silă. Și totuși, aș vrea să mă cufund în oceanul de cioburi și să dispar.

Promy scuipă firul de nisip, își mișcă buzele în gol un timp, ezitând să răspundă și, în același timp, adunându-și puterile pentru a se replia. Într-un târziu, răspunde încet, cu o voce dintr-o altă lume, continuând să privească cerul:

– Da, scumpule, o să... o să fac tot ce-ai spus. Sunt cu totul de acord. Nu vreau să crezi că fug de tine sau de mine însumi. O să amenajez un memorial într-un loc decent, nu lângă Startar. Jur pe noua Constituție democrat-liberală (care, în sfârșit, e gata, uite, avem un punct de pornire!), pe ce vrei tu. Trebuie să ai încredere în mine.

– Bine, tati, dar când vor fi arestați adevărații vinovați? spune Deu pe un ton ridicat, încins la față, tremurând de furie și aruncând săgeți de foc din priviri spre Promy.

Promy rămâne întins pe nisip, dar îi înfruntă privirea lui Deu. Tresare ca electrocutat, apoi își revine și răspunde ceva mai tare, dar pe un ton sec, fără pauze, de parcă ar citi ingredientele de pe o cutie de salată de ton care nu-i trezește niciun interes:

– Păi, dragul meu, Apollo și Caliope vor fi arestați cât de curând. Pe Știi Tu Cine și Madame Hera o să-i mănânce poate Bebe, chiar dacă antropofagia nu mai e constituțională. O execuție ilegală, nu și imorală. Păcat de planeta SPP1001 unde sunt exilați sărmanii, nu-i așa? Mai târziu ar putea fi prea târziu. Ăștia o fac praf cât ai clipi. De fapt, dacă sunt transformați în trifoi cu patru foi, atunci nu mai e nici antropofagie, ci fitofagie care e perfect legală, cu unele excepții. Doar ticăloșii ăștia nu sunt etnobotanice sau alte ierburi. Restul? Ceilalți o să rămână în Tartar cu condamnări penale definitive. ASAP. I’m doing my best.  

– Tati, lasă vrăjeala! Când?! strigă Deucalion.

E aprins la față, sudoarea i se scurge în valuri pe frunte și obraji, ochii îi ard, mâinile îi tresaltă febril, corpul i se convulsionează. Masa trepidează (noroc că ultimele pahare de ouzo s-au spart deja când a lovit-o cu pumnul, puțin mai înainte), un vânt sălbatic, amețitor de deșert răscolește furios nisipul purpuriu, orbindu-ne și sufocându-ne, iar oceanul clocotește. Îmi stă pe limbă să-i spun lui Deucalion: ”Când?! Când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet”, dar, din fericire, strâng din dinți și reușesc să mă abțin.

Am aşteptat și noi în România, timp de 22 de ani, ”Legea lustraţiei” în speranţa unei purificări a societăţii româneşti (nu luaţi cuvântul în sensul „nazzy”!) şi a revirimentului moral al clasei politice. Ce dacă?! Mai bine mai târziu decât niciodată, am zis eu. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, mai înainte, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. Nu se lustrau candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu puteau fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservau dreptul la candidatură. Pe lista lustrabililor intrau, surprinzător, cel puțin într-o primă fază, Ungureanu și Boc (foști lideri UTC) sau Monica Macovei (procuror în anii comunismului). Poate și șoimii patriei. Puțin aplicabilă și, oricum, tardivă, ”legea lustrației” a fost doar un simbol palid al desprinderii de comunism și al condamnării sale. Se vede treaba că Promy are din nou dreptate (nu și drepturi): mai târziu e prea târziu, și, oricum ”rinocerii” au rămas. 

Chiar recent, în preajma Crăciunului, Moș Spurcăciun de la USL ne-a mai adus cadou inspirat de sărbători: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa am sărbătorit aproape un sfert de secol de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție. Într-o manieră conspirativă demnă de Brutus sau de Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit într-o noapte, târziu, sub bagheta magică a lui Zgonea, pentru a dezbate și propune amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statusul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) deveneau intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili la fel ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”!

Până la urmă, din cauza băgăcioșilor externi și interni, lădabila inițiativă a politicienilor români nu s-a fructificat. Deocamdată. Aș vrea să mai spun ceva, dar mi-e milă de Promy și de Deu. Și, oricum, orice aș zice, chiar dacă aș urla săptăluni în șir, vorbele mi-ar dispărea înghițite de deșertul Exopotamiei ori de tăcerea Zidului. Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Mi-e scârbă și tremur de furie. Îmi arunc ”pufăitoarea” și aprind o țigară normală. Promy își mușcă buzele și oftează adânc. Deu ridică un pahar ciobit de pe jos, din nisip, își toarnă ouzo și-l dă pe gât, repede, fără să clipească, cu aceeași grimasă de dezgust și dezndejde incurabilă întipărită pe față. Deodată, Deu simte ceva diferit în aer, nările i se dilată, inspiră adânc de câteva ori la rând pentru a-și verifica percepțiile, apoi se lansează într-un nou atac:  

– Tati, ce-ai mai făcut? E legal? Ai autorizație? Iar te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu te poți abține? Nu te-ai mai învățat minte?

– ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcanioconioză”. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ultimele cuvinte din limba dacă. Cuvinte magice. Surprinzător, dacii și romanii sunt strămoșii lui Ile, nu Dracula, știai? Da’ ce, nu-ți place mirosul autentic de ocean? Mă arestezi?

– Păi, cam așa ar trebui. Pe bune, atragi atenția, tati, plus că ai generat un precedent. Nu e responsabil să acționăm așa, de-asta am creat o serie de formalități care trebuie îndeplinite. Nu pot să las pe oricine să facă orice aici, pe planeta mea.

– Oricine?! Orice?! Planeta ta?! Am îmbunătățit calitatea aerului, Deu! E mai natural. Și respiri mai bine.

– Hm, oricum, e foarte bizar: înainte erau mirosuri personalizate, acum e unul unic pe care îl simte toată lumea.

– Un miros adevărat de ocean. Care îi place lui VJ, din moment ce-l păstrează. Poate vrea ca noi să simțim împreună același miros natural, creat de mine.

– Cum să fie natural dacă e creat de tine?! De fapt, nu mă interesează. Tati, nu ai voie să faci nimic fără aprobare. Nici să te joci cu găletușa în nisip.

– Cât durează până îmi eliberezi o adeverință ca să trag patru linii... cu grebla în nisip?

– Habar n-am, tati, dar tu știi să aștepți.

– Eternitatea nu durează prea mult, completez cu jumătate de gură. Scuze, sunt obosită, foarte răcită, la PMS și posedată din nou de Bush Jr.  

– Cred că-i vine lui Ile numărul de dosar de la Parchet până atunci, zice Promy.

– Perfect, mai mult ca perfect, cum zici tu, tati, o să sărbătorim momentul. A, și văd că nu te-ai limitat la peisaj, ai introdus și faună: peștișori și o caracatiță.

– Nu, ultima e mafia din universități, întreab-o pe Ile dacă nu mă crezi. Se pricepe la caracatițe.

– Uite, tati, de data asta o să mă fac că nu văd, cu condiția să pescuiești acum peștișorii și caracatița, să pregătești un grătărel și să mănânci cu noi.

– Imediat, dragul meu! Ile e chiar disperată după caracatiță la grătar. E mare devoratoare de caracatițe. Știți, mă gândeam și eu așa, ce-ar fi să las salvarea lumii lui Superman, Spiderman sau Batman și să mă limitez la caracatițe. Astea dau șpagă bună. Dar vroiam să te mai întreb ceva, Deu: mă lași să fac și un mall? Haideți să facem un mall! Ar fi senzațional, nici nu știți ce pierdeți! VJ, ești singura planetă fără mall, n-am mai văzut așa ceva. Dacă aș fi în locul tău, aș muri de rușine. Cum să mă simt aici acasă dacă nu e niciun mall?

– De ce, tati? Ți s-au terminat proviziile de Maretti sau vrei să-ți iei un tricou nou, alb, de firmă, cum porți tu în ultima vreme? Nu, tati, nu te las. Dar sper să te descurci și fără. Tu ești un supraviețuitor.

– Nu-i nimic, nu mă dau bătut, un titan nu renunță niciodată, nu? Îmi comand Maretti online prin ofertă Zumzi și curier Cargus. Ile a mai apelat la Cargus cu succesuri. Dacă am noroc, plătesc o taxă de transport nu mai mare ca gaura din buget pentru Startar și-l voi primi în maxim două mii de ani.

Deu râde tare, sonor, nestăvilit. Promy îi dă un ghiont, îl ciufulește și-l bate ușor pe spate. Fii-su vrea să-i pună și el mâna în păr, dar își aduce aminte brusc de coafură și se oprește la timp, înainte de a distruge opera de artă. Își privește tatăl cu ochii lui căprui-verzui, cu gene lungi și arcuite ca ale lui Promy, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi și îl îmbrățișează strâns, cu toată forța lui titanică, gata să-l sfărâme și să-i transforme oasele în praf de stele.