Examen cu Big Brother (24): ”La Paris totul e ca un vis”: până și vaca de Io are statuie!

Drept răsplată că încă nu a aruncat în aer casa (mă rog, e impropriu spus, baia, bucătăria și dormitorul au fost distruse în urma experimentelor sale științifice și/sau de design interior, dar sufrageria supraviețuiește inexplicabil), maică-mea îi dă cadou lui fii-miu de ziua lui o excursie de weekend la Paris pentru două persoane. City-break la Paris, orașul dragostei! Unii ar fi în stare să ucidă pentru asta. Fii-miu e și el recunoscător: ne mușcă pe amândouă, ne scuipă, ne înjură, ne blesteamă și zice că face reclamație la ”Protecția Copiilor” pentru că îl târâm în asemenea locuri mizerabile, cu o asemenea companie enervantă. Vrea la Paris numai cu gașca.

Promy apreciază personalitatea și reacțiile lui fii-miu, dar n-are acum bani să plătească pentru gașcă, după ce a investit în Startar ultimul bănuț din fondurile proprii, nu doar de la bugetul Olimpului. Sunt și probleme de procedură: copiii nu pot pleca singuri, trebuie să-i însoțească un adult, iar pentru ceilalți trebuie completate declarații de acord ale părinților, autentificate la notariat. Altfel, lui Promy îi place că fii-miu are pretenții. Astea nu sunt fițe, înseamnă exigență și stil. Fii-miu e independent, are un spirit liber și inovator, mania experimentelor la fel ca Promy, ba chiar și un simț al responsabilității și al justiției foarte dezvoltat (altfel nu ar face reclamații). Dacă și-ar canaliza energia, inspirația, spiritul critic și de revoltă în mod constructiv la fel ca Promy...

Promy abia așteaptă să evadeze din Olimp și să scape de zăpăceala de acolo, iar Parisul îl adoră, a locuit acolo icognito cândva, în secolul XIX. Să încerce să mai trăiască și acum neobservat oriunde pe pământ, fără să-l vadă Obama. Când îl anunț pe Promy de excursie, sare ca Geoană, de parcă tocmai ar fi câștigat alegerile: ”Yeah! Yeah! Am câștigat! La Paris... gata, mi-am făcut deja bagajele”. Vin și Mene și Mi Ko și Jill care tocmai și-a încheiat vacanța (vreo lună jumate la mare, în Vamă, apoi încă o lună jumate la munte), doar n-o să rămân și la Paris fără ”conștiință”. Eu și fii-miu ne luăm cu noi doar tricouri, chiloți și șosete de schimb, cât să încapă într-un rucsac mic, să putem să-l luăm în avion ca bagaj de cală. O să mergem cu mijloacele de transport obișnuite, e mai amuzant și mai romantic. Încă nu știu ce face fii-miu, pentru că, deocamdată, bunica n-are fonduri să sponsorizeze gașca. Poate la următorul salariu.

De frică să nu pierd avionul, eu nu închid un ochi în noaptea plecării și număr în continuu minutele și secundele până când voi comanda un taxi până la aeroport. La ora plecării, fii-miu mai bombăne un pic, apoi tace, își ia bagajele și iese pe ușă cu un aer grav și solemn de martir condus spre locul execuției. Condamnat la un city-break la Paris! De oboseală și agitație, tot timpul pe drum mi-e rău: nu știu ce nu mă doare A, da, sufletul! Doar mergem la Paris! ”La Paris / Totul e ca un vis”, așa cântau Andra Călugăreanu și Toma Caragiu într-un sketch de demult.

După circa cinci ore pe drum (cu autocarul, RER-ul și metroul), iată hotelul: de vis, bineînțeles. Arată cel puțin la fel de bine ca vechea locuință a lui Her: romantic (vechi și dărăpănat, tot în paragină, o adevărată ruină), construit în stil ”Edifis” din ”Asterix și Obelix”, lasă impresia că mai are un pic și se prăbușește. Urcăm patru etaje pe o scară abruptă, în serpentină, care scârțâie la tot pasul. Camera are un look elegant și ispititor: un pic mai mare decât holocătăria mea de-acasă, nu prea ai pe unde să calci, nu ai loc să circuli pe jos nici dacă te lipești de ziduri (doar trecând peste pat), în dulapul scorojit, cu ușa defectă, nu încap nici pantofii mei din picioare, darămite ai lui Promy, paharele de plastic se rup încă de când desfacem ambalajul, iar hârtia igienică e atât de subțire că trebuie să folosești tot sulul odată. Aer condiționat nu e, iar temperatura e cam ca afară. Nu-i nimic, poate dau mai târziu drumul la căldură, afară e frig și plouă, e toamnă. Mai târziu, adică poate de Revelion, dacă nu dau faliment până atunci. Descoperim o singură pătură subțire pentru două paturi, așa că scoatem cuverturile de pat și ne învelim cu ele. Fii-miu adoarme liniștit, cu tableta în brațe, dar eu clănțăn de frig și încep să am junghiuri și frisoane. Îmi pun toate hainele pe mine și mă bag sub pătură, strângându-l pe Promy în brațe ca să mă încălzesc. De ce n-am adus sacul de dormit, eventual cu tot cu cort, ca să nu mă tragă curentul?!

Din fericire, titanii (care s-au confruntat cu ger siberian în Tartar și pe Elbrus) n-au nicio problemă cu frigul: Mene și Promy arată fresh dimineața, spre deosebire de mine și de Mi Ko, amândouă vineții ca niște cadavre în descompunere de parcă am merge la o  petrecere de Halloween, un look trendy și rafinat, numai bun pentru o plimbare în Paris. Plouă mărunt. Ne plimbăm pe malul Senei, prin ploaie, de la Champs-Élysées (de unde se vede și Turnul Eiffel) până la Notre Dame. Cu Promy de mână pe malul Senei, ce romantic! Uit de frig pentru o clipă. Mă lipesc de el și-l sărut. Ne topim amândoi în ploaie, într-o dulce îmbrățișare.

Podurile peste Sena gem de lacăte aurii agățate de barele de pe bargini, pictate cu markerul și pe care sunt trecute numele îndrăgostiților pentru ca iubirea lor să fie veșnică. Pe unul dintre poduri, unde cântă un artist amator la ferastrau, făcându-l să vibreze ascuțit, dar slab și cu intermitențe ca un țipăt întrerupt, mă opresc special ca să cumpăr și eu două lacăte. O să-mi declar dragostea. Pentru eternitate! Până mâine când ploaia va șterge numele noastre scrise cu markerul sau un artist stradal le va acoperi cu sprayuri colorate. Ce să scriu: ”Vampiruța și violatorul”, ”Terorista și trădătorul”, ”Madame Dezastru și Monsieur Al Gore”? Nu-ncape nimic. Prescurtez și trec: ”Vampi și Al Gore”. 

Ne plimbăm mai departe, pe malul Senei, până la Orangerie, lângă parcul Jardin du Tuileries, muzeul unde se află ”Nuferii” lui Monet și o colecție mică, dar foarte bună de tablouri impresioniste (Wagner & Guillaume). ”Nuferii” au fost pictați în grădina lui Monet (îngrijită chiar de el) și în atelier: spre deosebire de Promy și Mene, el chiar avea o casă unde se simțea acasă. ”Nuferii” sunt singurele tablouri impresioniste de dimensiuni titanice, dispuse circular, pe câte un perete întreg, în două săli. Liniște. Instantanee înlănțuindu-se halucinant. Rotire lentă. Senzație de plutire și de topire în natură, în undele lacului. Imersiune în absolut pentru o clipă. ”Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”?

La Musée d'Orsay e prea mare coada ca să riscăm să stăm: nu vom apuca să luăm nici bilet, darămite să vizităm, așa că mergem mai departe, am văzut deja câțiva impresioniști la Orangerie: Monet,  Renoir, Cézanne, Derain, chiar și pictori mai moderni ca Modigliani, Picasso, Matisse și Soutine. La catedrală la Saint Chapelle suntem impresionați de explozia de lumină și culoare care se filtrează prin cele mai spectaculoase vitralii din lume (recent restaurate: uite că nu toți distrug, unii creează/repară). Până și fii-miu își ridică ochii din tabletă și exclamă copleșit: ”Uau!” 

La Notre Dame ne întâmpină muzica solemnă, ușor creepy, gotică a unui tânăr care cântă la un dispozitiv din clopote, iar Promy apreciază ingeniozitatea. În interior, deși sunt la Paris cred că a patra oară și am mai vizitat Notre Dame și alte catedrale, pentru prima oară mă șochează (pozitiv) dimensiunile, iar muzica din timpul slujbei și flăcările lumânărilor picură în suflet o lumină divină, înălțătoare, care dizolvă întunericul și spaima de neant.

La Luvru, mergem întâi la sălile destinate Greciei și Romei antice, să vedem și să inventariem statuile expuse. Inima îmi bate cu putere, picioarele mi se înmoaie și am din nou senzația că mă prăbușesc de emoție. Trebuie să-mi țin respirația și să mă reculeg. Voi intra într-un templu. 

Da, e exact atmosfera unui templu. Fii-miu se uita la mine cu același aer de martir. Cât mai stăm? Lumea înaintează încet, cu pioșenie spre exponatele pe care, desigur, le venerează: se înghesuie la Venus din Milo, chicotesc, șușotesc și-și dau coate, iar asiaticii se cocoață unii pe alții, executând piramide complicate pentru a fotografia sau filma. Ca la noi la biserică de Paști. În restul muzelui (cu excepția zonei Mona Lisei) nu e prea aglomerat. O mulțime de statui ale Afroditei, zeița dragostei, încă și mai multe ale Antenuței (Atenei), zeița înțelepciunii, doar ea era protectoarea cetății cu același nume. O inflație de Antenuțe: am luat supradoză. Iarăși multe statui ale lui Apollo, câteva ale lui Dio (Dionysos) (inclusiv cea care mă fascina pe mine în copilărie), Hermes și Artemis. Știu Tu Cine... Zeus și Madame Hera au statui mai mult în zona romană, nu și în cea greacă (dar statuile lor nu domină ca număr).

Dintre cei din ”gașcă”, doar Eros și Psyche sunt reprezentați. Găsim cu greu și un cap al lui Her, plus o statuie mare a lui Her, conservată integral. Descoperim chiar și două statui ale lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a cântat mai bine ca el. A, și Io, fata violată de Știi Tu Cine și transformată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță care a fugit înnebunită, înțepată de streche, până la Promy, sus, pe Elbrus și-i cerea ajutorul! Unde sunt titanii? Căutăm în disperare, dar nu găsim nici urmă, nici măcar o statuie/imagine a lui Promy în lanțuri pe Elbrus (în afară de cea a lui Nicolas-Sébastien Adam – din altă epocă, secolul XVIII: ”Prometeu înlănțuit”, normal, că doar nu era să fie reprezentat învățându-i pe oameni matematica, medicina sau scrisul, ronțăind Maretti sau proiectând iPhone 7). Dar și Iisus apare mai des pe cruce decât în alte ipostaze.

Afrodita - Venus din Milo

Antenuta (Atena)

Marsias

Her (Hercule)

Dio (Dionysos)

Promy (Prometeu)

Chipul lui Promy se întunecă, iar buzele i se crispează într-un zâmbet amar. Oftează, își suflă șuvița (fără prea multă forță) și-și șterge transpirația de pe frunte:

– Îmi vine să vomit. Am văzut-o aproape numai pe ”vaca aia proastă”, Antenuța, cum i-a zis Ile atunci când a făcut prima oară un pleonasm pe care nu i-l voi ierta niciodată. Până și vaca de Io are o statuie. Ei, la urma urmei, nici nu mi-aș fi dorit una în asemenea companie selectă, poate că e mai bine așa. Dar mi se pare că nimeni nu și-a adus aminte de mine sau n-au avut curaj să o facă. Iar de Mene probabil nu știau nimic, nici eu nu aveam habar, aproape uitasem de tine, Mene, îmi pare rău, spune Promy cu glas înăbușit.

– Nici eu nu știam de mine nimic. Și eu uitasem de mine, șoptește Mene, lăsând ochii în jos.

– Mai bine fără statuie decât una gen organele voastre puse la borcan și expuse la ”Human Body”, cum s-a întâmplat cu organele deținuților politici din China. Poate că Bebe junior ar fi mai vizibil și mai bine promovat: fetuși se găsesc mai greu. Și e și el pe jumătate chinez, pe jumătate deținut politic. Natural born political prisoner. God created political prisoner. Ah, scuze, Mi Ko, zic eu precipitat, cu furie, realizând prea târziu că mai bine tăceam din gură.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, murmură Mi Ko, mușcându-și buzele și trăgându-se ușor de cercelul din urechea dreaptă.

–  Ia uitați, a învățat Mi Ko limba dacă! râde Promy.

Plecăm de la Luvru cam frustrați și debusolați. Pe drum spre hotel, verific biletul de avion și conștientizez: ora de plecare a avionului este zece dimineața, iar noi am făcut pe drum la dus cinci ore. Cum o să ajungem la timp? Poate circulă metroul și autocarele toată noaptea. Mă interesez la Informații, la metro și aflu o veste bună: autocarele care pleacă din Paris spre aeroportul Beauvais circulă de la șapte dimineața la opt seara. Vai de mine, o să rămânem blocați la hotel. Ce rezervare inspirată mi-a făcut agenția! Nu, trebuie să plecăm chiar în seara asta la aeroport, cu ultimul autocar de la opt. Dar oare mai putem să-l prindem? Ce păcat că nu ne putem teleporta de data asta! Anulăm o noapte de cazare, predăm cheile și alergăm către metrou, ferm convinsă în gândul meu că nu vom ajunge niciodată la autogară. Pe Mene, Mi Ko, Jill și Sam îi lăsăm la hotel, îi va teleporta Promy mai târziu, când vom ajunge în Olimp și-și va recupera dispozitivul, doar Mi Ko e însărcinată și nu e cazul să stea toată noaptea prin aeroporturi. Mai târziu e prea târziu. În ultima secundă, ne urcăm în autocar (chiar când demarează de plecare), așa că răsuflu ușurată: vom ajunge cel puțin la aeroport, dacă nu chiar mai departe.

La aeroport, nici nu apucăm să lăsăm bagajele din mâini pe scaunele din sala de așteptare: suntem anunțați chiar la intrare că locația se închide pe parcursul nopții – de la douășpe noaptea la șase dimineața. Cuuum?! Să ieșim afară? E frig și plouă torențial, avem un copil cu noi, mie mi-e rău, sunt foarte răcită și am deja febră mare. De data asta, chiar am încurcat-o. Ieșim afară, privindu-i pe paznici cu ochi mari și rugători de cățeluș. Fii-miu continuă să se joace pe tabletă imperturbabil, cu un calm englezesc. Pe mine însă simt cum mă apucă o criză de isterie pariziană, cu final mai mult sau mai puțin previzibil. Pe vremea asta n-ai scoate niciun câine afară. Nici măcar pe Al Gore. Din fericire, paznicii se înduioșează de fii-miu (sau de tableta lui, e iPad și s-ar putea strica în ploaie): ne dau voie să ne adăpostim într-o cabină a personalului, în afara aeroportului, până la deschidere. Incredibil, mai există buni samariteni. Intrăm acolo dârdâind și clănțănind din dinți. După cinci minute, în timp ce beau o cafea de la dozator și inhalez cu nesaț aburii fierbinți, realizez: ia uite, băi nene, noi am scăpat, dar ceilalți pasageri ce fac? E corect? Ce e corect? Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

O noapte lungă cu șapte cafele de la dozator, șapte pastile de Nurofen, Metoclopramid și Ranitidină, șapte crize de conștiință generate de complexul supraviețuitorului, șapte poezii de Marin Sorescu (atât am reușit să citesc și să procesez cât de cât, cu ajutorul lui Promy). Dimineața, la șase ne târâm până la aeroport. Ce bine, s-a deschis. Nu mai e mult și se va face check-in-ul. Răbdare, Ile! Ai răbdare! Nu spune asta și Promy? Totul se învârtește cu mine, mă înțeapă inima puternic și pic din picioare. Îmi vine să-l strig pe Bombo să mă împuște, dar încă nu e momentul: agonizez destul de bine, dar nu în parametri optimi, așa că mai aștept să ating nivelul maxim. Stai, nu trage, Adriane! Din fericire, o nouă oportunitate mă ajută să ating rapid nivelul maxim: se anunță că avionul nostru are probleme tehnice și va pleca cu două ore jumate mai târziu. Haide, trage, Bombo! Poate ai mai exersat între timp și nimerești mai bine. Oricum, cred că, dacă mă împuști, n-o să observe nimeni. Nici dacă putrezesc aici.

Promy râde și spune încurajator ”Barzăcopilviezure” de mai multe ori la rând, mângâindu-mi părul. Când, în sfârșit, începe check-in-ul, cozile sunt interminabile și am impresia că avansăm un milimetru pe mileniu. Parcă au un singur angajat pe fiecare raion, iar lumea vine puhoi și se calcă în picioare. Tot e bine că avansăm.

– Cred că-ți vine numărul de dosar de la Parchet până ajungem la ghișeu aici, la check-in, rânjește Promy.

La punctul de control corporal și al bagajelor, ne blocăm iar. Parcă am fi în trafic la București când plouă. Sau e vreun terorist? ”Poate au prins un terorist și îi țin o predică ca Nana”, zice fii-miu. Nana, mătuși-mea, avea un talent rar: putea să-ți facă morală ore în șir, erau predici interminabile cu care îi speria pe toți, chiar și pe Promy. Săracul terorist, în acest caz, cred că ar fi preferat la Guantanamo! Fix la punctul de control mă ia cu leșin și mă prăbușesc. Haide, trage, Adriane! Promy mă ajută să mă ridic și înaintez cu greu, ținându-i pe Promy și pe fii-miu strâns de braț. În cele din urmă, trecem și de punctul de control și ne apropiem de avion. Înainte să ne urcăm în avion, mai așteptăm aproape o oră în picioare, pe pasarelă. Mă clatin, picioarele mi s-au muiat de tot, iar inima mă strânge ca ghearele ”bestiei” lui Știi Tu Cine. Să mă împuște Bombo! Fii-miu și Promy mă țin să nu cad din nou. În avion, descoperim că locurile nu sunt alături, dar ce mai contează? Vom pleca la București! Pe drum, avionul trece prin zone cu turbulențe și se zgâlțâie precum trenulețele morții din parcurile de distracții. Timp de o oră, sunt convinsă că totul s-a terminat și că avionul se va prăbuși. Ce păcat, mai aveam un pic și ajungeam. Cu fața albă ca varul de oboseală și de groază, îl iau de mână pe Promy, strâng copilul în brațe și mă rog: vreau acasă. Când ne trezim la București, pe Otopeni, nu-mi vine să cred. Acasă! Am ajuns acasă!

Niciodată, da niciodată nu voi mai merge într-o excursie la Paris cu avionul, autocarul, vaporul, trenul sau mașina. Voi merge doar dacă mă voi teleporta și numai cu sacul de dormit și cu cortul la mine!

Resuscitată de bucurie că am ajuns acasă, cu ultima brumă de energie, chem un taxi.  

– Sunt atât de obosită! îngaim eu.

– Credeam că vampirițele nu obosesc niciodată!

– Promy, astea-s stereotipuri. Cum poți să crezi așa ceva? Nu cumva crezi că și iubirea noastră este imposibilă?

Ne teleportăm imediat în Olimp și acasă, la sugestia lui Promy apelez la următoarea terapie – pariziană, evident: fac un duș fierbinte și mă îmbrac doar cu parfumul Channel no. 5, exact ca al Pandorei, adus de Promy de undeva din casă (l-o fi sustras de la Pando?). Parfumul îmi dezmiardă corpul obosit, alintându-l și revitalizându-l, iar Promy inhalează adânc mirosul persistent, dar delicat, lipindu-și fața de sânii mei și abandonându-se iubirii, fără să se mai gândească la coafura deteriorată. Îi simt respirația fierbinte. Ochii îi strălucesc: au devenit din nou albaștri-fosforescenți precum coralul din Ataraxia ori ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Geamurile scânteiază ca vitraliile multicolore de la Saint Chappele. Îl privesc vrăjită pe Promy în lumina diafană, sidefată a vitraliilor. Parcă ar fi învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. Mă acoperă cu sărutări ca ploaia lină și mângâietoare de pe podurile Senei. Cuvertura moale și mătăsoasă ne înfășoară pe amândoi ca o petală uriașă de cactus de pe Gliese, de un albastru inefabil. Ascunși sub petalele de cactus albastru, ne îmbrățișăm. Sperma lui are acum miros de parfum Channel 5, iar aspectul și gustul – de șampanie. O vreme rămânem îmbrățișați, fără să îndrăzim să respirăm de teamă să nu se destrame vraja. ”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. În sfârșit, liniște și relaxare: oboseala s-a risipit și nu mă mai doare nimic.

– Există o explicație. Medicală, normal. Dopamina are efect analgezic, spune Promy cu un aer de expert, apoi izbucnește în râs.

– Ah, Promy, te iubesc atât de mult! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o visam din copilărie.

– Cam jumulită, ce-i drept, cred că mai am trei spini și două petale. Ei, dacă mă iubești așa de mult, trebuie să-mi acorzi atenție, să vorbești cu mine, să mă asculți și să mă răsfeți.

– OK, tu nu ești prea pretențios (n-ai nevoie de mai mult de un iPhone 7, semnal Wi-fi și Maretti). O să am grijă de tine. Cel puțin o dată pe an te voi stropi cu lacrimile mele.

CUM SA AI SUCCESURI IN ESTUL SALBATIC - PREFATA ALEX STEFANESCU

Talent

Nu mi-aș dori să fiu personaj în vreo carte semnată de Ileana Todoran. Această autoare are o imaginație dezlănțuită și o vervă satirică de care te simți luat pe sus, ca de o tornadă. Povestită de ea, biata ta viață de om din Est se transformă într-o epopee eroi-comică.

În schimb, îmi place să fiu cititor al textelor scrise de Ileana Todoran, care face existența noastră cotidiană, considerată de mulți dintre noi anostă și lipsită de orizont, să devină dintr-odată interesantă, în sensul dat de Kierkegaard acestui cuvânt. Iată chiar acest volum, Cum să ai succesuri în Estul sălbatic, care încă de la titlul năstrușnic și provocator îți trezește curiozitatea și te îndeamnă – iar pe parcursul lecturii te determină – să i se abandonezi. Volumul cuprinde proză scurtă, scurtă, dar efervescentă, un fel de șampanie epică, de care te amețești pe neobservate.

Cea mai întinsă povestire din volum (de fapt, un roman, în care totul este filmat cu acceleratorul), Proful, Bingo, satul şi oraşul. O poveste din Estul sălbatic, cuprinde biografia deloc romanțată a unui profesor de istorie, Titus, de la un liceu din București. Credeam că știm totul despre degradarea învățământului românesc din vremea noastră. Nu știm. Nu avem reprezentarea concret-intuitivă a ce se întâmplă în școli. Cu privirea ei care pătrunde prin ziduri și care îi radiografiază și pe oameni, ajungând până la sufletul lor, Ileana Todoran compune pentru noi o imagine zguduitoare, care ne face să plângem în timp ce râdem. Termenul de comparație inteligent folosit este chiar personajul principal, un bărbat romantic, cu simțul datoriei, a cărui inadecvare la lumea de azi evidențiază grotescul acestei lumi mai bine decât orice teorie despre decădere și imoralitate. Dintr-un fel de ruralo-centrism sentimental specific cândva românilor, Titus caută salvarea la țară, în satul bunicului său, dar spațiul rural nu mai e un loc de refugiu, ca pe vremuri.

Toate povestirile din volum, indiferent de întinderea lor, chiar și scurtisima  istorioară Obama doar latră, nu mușcă!, sunt străbătute de deznădejde – deznădejdea unei colectivități captive într-o fostă țară comunistă, pentru care eliberarea de comunism a însemnat de fapt o „dezghețare a gunoiului”. Autoarea își exprimă exasperarea prin ceea ce s-ar putea numi o volubilitate excesivă (care, și ca tăcerea, reprezintă o formă de refuzare a realității).

În carte găsim mari cantități de viață reală amestecate cu mari cantități de viață fictivă. Prozatoarea nu rămâne niciodată fără materie primă. Dacă termină de folosit rezultatul observațiilor sale, inventează pe loc oameni și situații de care are nevoie, dovedind în privința aceasta mai multă fantezie chiar și decât autorii de romane fantasy. Ilustrativă în acest sens este povestirea Iadul criogenat, paradisul infestat de gândaci        și... deadline-ul, care ar trebui inclusă în Guiness Book  ca o perfomanță de excentricitate a fabulației. Excedată de obligațiile ei de la serviciu, Mari își lasă acasă farfuriile nespălate și...

„Farfuriile nespălate uitate în chiuvetă creşteau zi şi noapte mai ceva ca vrejul de fasole al lui Jack. La un moment dat, Mari, aşa cum stătea aplecată asupra dosarelor de pe masa de la bucătărie, auzi o bubuitură. «Ah, o fi vreun vecin, poate am uitat apa deschisă la baie şi am făcut inundaţie».”

Aflăm însă repede că furios era nu un vecin, ci Dumnezeu însuși, în urma faptului că teancul de farfurii nespălate ajunsese până în Rai.

Citind o carte atât de trăznită nu ai când să te plictisești. Vrei mereu să afli ce se mai întâmplă. Deși… se întâmplă exact ceea ce și se întâmplă și ție, în fiecare zi.

Aceasta este, de altfel, o posibilă definiție a talentului literar. Să poți să faci un spectacol captivant, de o noutate amețitoare, dintr-o realitate cunoscută de toată lumea.

Alex. Ștefănescu

CUM SA AI SUCCESURI IN ESTUL SALBATIC - PREZENTARE

Zi de zi, o lume de tip ”Matrix” ne ține captivi, fericiți și ignoranți, într-o placentă otrăvită, narcotică, ubicuă, împodobită cu cristale Swarovski, străfulgerată de sclipirile ultimelor gadget-uri, luminată de prima/bonusul de Crăciun ori de Paști, animată de jocuri și concursuri TV ori de scandalurile din viața vedetelor.

Aceste provestiri sunt încercări de a sparge placenta otrăvită și de a evada din zona de confort prin inocenţă şi spirit ludic, nonconformism, imaginaţie, simţul umorului (inclusiv hazul de necaz românesc), melancolie şi vise, povești, curaj, credință și dragoste. Puterea ficţiunii transigurează infernul, dar poveștile, visele şi fantasmele nu sunt un simplu refugiu, un mijloc de evaziune, ci și un stimul de acţiune şi de a modela lumea (în stilul ridicol și sublim al lui Don Quijote).

În romanul lui Orwell, ”1984”, Winston privea fascinat un presse-papier de cristal cu coral care îi aducea aminte de lumea trecutului, rătăcită pentru totdeauna. Poate că nu o lume perfectă ca un cristal Swarovski, dar, cel puțin, o lume mai umană. Când agenții l-au arestat, presse-papier-ul lui Winston s-a spart. Eroii povestirilor ne invită să căutăm împreună un ciob din presse-papier-ul de cristal cu coral prin care să întrezărim strălucirea diafană, inocența și tandrețea răvășitoare a acelei lumi pierdute. Și, de ce nu, să o reconstruim.

”Proful, Bingo, satul şi oraşul. O poveste din Estul sălbatic”: Suprasaturat de slujba lui de profesor de istorie într-un liceu din Bucureşti (ignorat de elevi şi de colegi, persecutat de director pe care-l surprinde făcând sex oral chiar cu prietena lui și, totodată, dezamăgit de statusul profesorului în România, mai ales pe timp de criză), Titus îşi dă demisia şi pleacă la ţară, unde îşi avea rădăcinile, ca profesor de gimnaziu. La ţară, liniştea e doar aparentă, provocările nu lipsesc: conflicte interetnice, alcoolism, dotări precare, probleme cu autorităţile/reprezentanţii forţelor de ordine, nebunia şi haosul alegerilor locale. Mai mult, satul e cuprins de febra jocului de Bingo, oficiat solemn de popa Chivu, la care toţi sunt obligaţi să joace, iar lipsa biletului este sancţionată dur de poliţistul nea Bebe. Singurele persoane care îi oferă lui Titus dragoste şi îl motivează sunt bunicul şi Ana, instructoarea de dans de la şcoală. Dar pentru cât timp?

”Paradisul infestat de gândaci, iadul criogenat şi... deadline-ul”: Sub presiunea deadline-ului pentru un raport, Mari abandonează treburile casnice şi lasă farfuriile murdare să se adune în chiuvetă până când acestea cresc ca vrejul de fasole uriaş al lui Jack până în paradis şi îl infestează de gândaci, astfel încât paradisul nu mai oferă condiţii decente pentru martirii ultimelor revoluţii de pe glob, iar aceştia bântuie plajele din Hawaii, speriind turiștii. Va fi capabilă Mari să cureţe paradisul de gândaci? Şi, mai ales, va reuşi să respecte deadline-ul la proiect? Bugetul  paradisului nu permite o dezinsecţie clasică în astfel de vremuri de austeritate. În încercările ei, Mari va străbate iadul criogenat (pe timp de criză, din lipsă de fonduri) şi Olimpul grecesc cuprins de febra revoltelor anti-Zeus (combinaţie de ”Primăvara arabă” şi mişcarea ”Occupy”, din păcate, ca de obicei, o revoluţie furată). O vor ajuta personaje mitologice precum Prometeu şi Pegas, dar şi figuri surprinzătoare precum cântăreţul din fluier din Hamelin (pedofil, drogat şi figurant ca o divă) ori Lady Gaga.

”Lady Hannah” este povestea unei fetiţe-vedete, fotomodel, Miss București, cu o colecţie impresionantă de păpuşi Barbie. În ambiţia sa, mama nu ezită să o pună la cure severe, să-i reducă aproape la zero activităţile din afara lumii modei şi a show-biz-ului şi chiar să recurgă la mamoplastie pentru a-i asigura un avantaj la concursul Miss România. În schimb, Hannah ar prefera să petreacă mai mult timp cu bunicul și prietenii ei, să mănânce câte o bomboană ”Raffaello”, să se joace cu jucăriile interzise/neadecvate (păpuşa Velma, presse-papier-ul de cristal cu fulgi de nea), să viseze aventuri în locuri exotice, împreună cu Velma și echipa lui Scooby Doo sau să evadeze pe Gliese, planeta unde o așteaptă o floare de cactus de un albastru neverosimil ca s-o îngrijească și s-o răsfețe ca pe trandafirul Micului Prinț. Pe măsură ce se apropie concursul, deși este foarte bine pregătită, iar mama ei o supraveghează non-stop, Hannah are coșmaruri că depășește în mod constant standardele de greutate, dar un coleg, Victor, o ajută se dezlege misterul celor 21 de grame suplimentare. Concursul Miss România, desfășurat la Marriott și prezentat de inegalabilele vedete Capatos şi Oana Zăvoranu, va aduce multe surprize.

”Odiseea unui brad imperial” ne spune istoria unui pom de Crăciun al cărui cost de transport (prin curier) a fost de trei ori mai mare decât prețul bradului, achitat online cu cardul prin ofertă Zumzi. Citind povestea, veți afla cum au decurs tentativele de recuperare a banilor și ce rol a jucat comerciantul... Spectrul cu ”smiling face” (o fantomă, de altfel, foarte prietenoasă, care nu a ezitat să comunice și să se implice, deși nu venise încă Halloween-ul).

”Obama doar latră, nu mușcă” este povestea haitei de câini vagabonzi de la școala de muzică a lui Alex, un băiat în clasa a cincea din București. Dacă a fi mușcat de un câine vagabond este o experiență familiară oricărui bucureștean, în acest caz, intervin personaje marcante, de calibru mondial: Obama, Michelle și Al Gore, membri ai haitei de la școala de muzică. Veți descoperi, cu această ocazie, detalii picante despre Michelle și Obama și veți afla ce atitudine trebuie să adoptați dacă vă intersectați întâmplător cu Al Gore sau Obama.

Examen cu Big Brother (23): Ce spun supereroii nebuni, paranoici și masochiști, dar cu simțul umorului când reforma merge prost? ”Barzăcopilviezure!”

După cucerirea Olimpului și organizarea primelor alegeri libere, reforma continuă, atent monitorizată de Bebe inorogul. Mama lui Promy se ocupă de Constituție: s-a mutat parcă la palat și lucrează zi și noapte, sperăm să avem prima constituție din Olimp până la Crăciun, poate ne-o aduce moșul, dacă e eliberat de la NSA unde a descoperit Eric Cartman din ”South Park” că e ținut prizonier ( Let go, let gov – South Park ). Pandora răspunde de Startar și de relațiile din mediul acvatic, încearcă s-o atragă pe Amfitrita și s-o coopteze pentru realizarea unor proiecte de exlorare/exploatare a unor resurse energetice alternative, menite să asigure independența energetică a Olimpului. Her are în sarcină politicile în sfera alimentației publice, sportului și turismului, iar Promy – pe cele în domeniul sănătății, plus eventualele proiecte de dezvoltare a infrastructurii și de explorare/exploatare a resurselor energetice noi, în Marea Mediterană.

Deși Promy se jură pe noua Constituție că nu va afecta sub nicio formă mediul prin proiectele de infrastructură și cele de explorare/exploatare a resurselor energetice alternative, Olimpul vuiește de proteste. În fruntea protestelor, Apollo, normal, care coordonează deja zeci de ONG-uri și a băgat-o și pe sora lui, ecologistă din naștere, Artemis, zeița (încă) virgină a pădurilor și a vânătorii. La fel ca și sora lui, Apollo e ”God created ecologist”, ”natural born ecologist”, așadar foarte credibil. Ai vândut țara, Promy! Ai luat ambrozia și nectarul de la gura copiilor noștri! Ai intoxicat aerul, pământul și apa! Ai băgat în buzunare șpăgi de milioane! Vine sfârșitul lumii noastre. Vor fi cutremure de se va prăbuși Olimpul.

Infrastructura pune probleme chiar între Promy și Her. Mai țineți minte că Her dăduse o lege a circulației care ajungea la performanța de a o interzice complet și te obliga să faci parkour, adică sărituri de la un palat la altul peste prăpăstii, numere acrobatice pe care doar Her le putea executa!? Her este îngrozit de poluare, trafic greu, lipsa locurilor de parcare, accidente și distrugerea peisajului urbanistic, așa că ședințele de la palat continuă să fie tensionate, iar Her se ascunde la budă ore în șir, își sună prietenii pe iPhone 7 și-l bârfește pe Promy.

În curând, o să fie și la Olimp jde mii de proteste simultan, cum se întâmplă la București, în Piața Universității: contra exploatării cu cianuri, contra gazelor de șist, contra câinilor vagabonzi, contra taxei auto, contra derapajelor antidemocratice și anticonstituționale din justiție, contra rușilor care mai au pretenții în Basarabia, contra americanilor, NATO, FMI, BERD și Banca Mondială, pro-medici și profesori și anti-medici și profesori, pro-mineri și anti-mineri etc. Piața Universității nu are Ziduri: e largă, încăpătoare, oricine își găsește locul aici. Cu siguranță vor apărea și în Olimp câțiva care să urle cu spume la gură, indiferent de temă: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!”

Laboratorul e pe cale să dea faliment, nu a avut decât o singură clientă care și-a făcut analize: Mi Ko, prietena lui Mene, și asta pentru că e însărcinată. Promy personal îi face control ginecologic. Cu toate că are grețuri, Mi Ko mai poftește la hot dogs și la aripioare picante de la KFC: cu siguranță asta nu e carne, poate sta liniștită, o asigură Promy. Într-adevăr, meniul de la KFC nu se poate compara ca valoare nutrițională cu meniul anterior al lui Mi Ko din China: viermi, râme, gândaci și păianjeni. Promy poate demonstra simplu asta printr-un scan sau o analiză de laborator a ingredientelor. Personal, Promy urăște carnea, de-abia se atinge de souvlaki și asta numai când sunt invitați. Carnea îi provoacă scârbă: el nu prea e obișnuit să mănânce, ci să fie mâncat. Văzând-o pe Mi Ko cu meniu de la KFC, mușcând din aripioarele apetisante și lingându-și degetele lipicioase, am poftit și eu foarte tare la aripioare crocante cu sos de casă, Sweet Chilli de la Bibi, din Vamă. Sper că nu sunt însărcinată. În Olimp, orice e posibil.

Her are o nouă prietenă, o nereidă, dar deocamdată nu vrea să ne spună numele. De fiecare dată când vede burta lui Mi Ko, se face alb ca varul la față și îl apucă tremuratul. El, care trece cu sabia prin dragoni, hidre, lei, mistreți și iepe carnivore fără să clipească și aproape fără să-i observe, leșină dacă vede un test de sarcină pozitiv. Nu-i mai arde de copii după ce și i-a ucis pe-ai lui din vina lui Madame Hera, ingenios și liber aleasă zeița protectoare a familiei de către olimpieni. În loc să aibă compasiune pentru mămica lui Her, victimă a abuzurilor lui Știi Tu Cine, Hera a trimis nebunia să-i întunece mințile lui Her și să-l facă să-și omoare copiii. De-aceea, s-a dus Her la Euristeu, a acceptat să-i fie sclav și a făcut cele 12 munci: ca să ispășească păcatul acela înspăimântător. Și acum se simte vinovat. De atunci, nu mai vrea să audă de copii.

Acum, Her se consolează cu noua lege a alimentației publice: ar vrea din nou să interzică toate produsele de tip fast-food, dar Promy, Asclepios și Bebe, experți în medicină și nutriție, preferă să le suprataxeze, să aducă și bani la buget și să acopere gaura din Startar, închisoarea de unde nimeni nu vroia să plece.
– Ia uite, băi nene, cine îmi dă mie lecții de nutriție! Unu’ care mănâncă fân... ăăă... și titani! se înfurie Her și-și varsă nervii bombănindu-l pe Bebe.

Jill, blonda din ”Brazil”, în ciuda avertismentelor repetate ale lui Promy și Her, pleacă tot timpul de acasă, așa că ne îngrijorăm foarte tare din cauza ei. Se plimbă uneori cu tirul în Olimp. Tocmai aici, unde infrastructura e atât de dezvoltată! Ca să nu mai vorbim de mentalități! Parcă nu erau destul animalul negru, mare și cu coarne... corn, băiatul cu armura care-și ține mâna la ochi când apar nimfele, sirenele și nereidele, ca să n-o trădeze pe Dulcineea, fie și în gând și... eu, Madame Dezastru, golanca, ciumpalaca, terorista, trădătoarea și Vampi din țara lui Dracula. S-au adunat aici toți ciudații! Iar Jill este oficial conștiința mea. I-auzi, băi nene, conștiința mea blondă din ”Brazil” umblă cu tirul în Olimp. Iar Alex, intelectualul sofisticat și rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine și care ar fi putut da acum ceva prestanță ”găștii” de la putere, s-a săturat și el să se uite în ”Cutia neagră” sau în ”Cutia Pandorei” și apoi să fie resuscitat cu forța, așa că a plecat din Olimp înapoi în Israel și ulterior în State. Nu mai vrea să facă nici măcar citostatice, sperăm totuși să-l convingem să-și reia tratamentul.

După ce Mene s-a înduioșat și i-a dat lui Atlas un încărcător pentru consolă, nu l-am mai putut opri din joc, așa că a fost nevoie de o intervenție specială. Bebe a pătruns în mintea lui Atlas (ce-o fi aia nu știe nimeni exact), l-a iluminat, l-a ajutat să termine nivelul 4 la care se blocase, iar apoi Atlas a picat lat și acum doarme. Apropo de jocuri, Promy, după ce a văzut cât de stimulativ sexual poate fi jocul Minecraft pentru părinții copiilor de vârstă școlară în ”South Park” ( Informative Murder Porn – South Park ), s-a gândit serios să renunțe la politică și să se excite exclusiv cu Minecraft, colectând unelte, inventariindu-le și ridicând tot soiul de clădiri, inclusiv malluri. Și eu am anumite bănuieli că tot el e în spatele jocului ăsta constructiv: nu înțeleg de ce nu se mai uită copiii noștri la TV la chestii porno și/sau foarte violente, numai Al Gore e de vină.

Cum se apropie lansarea Startarului turistic și trebuie să completăm lista de invitați, ne gândim că n-ar strica să participe și personaje din mitologia germană. Pe unele le-am văzut chiar la festivalul ”George Enescu”, în ”Inelul nibelungilor”. Pe Wotan, stăpânul cerului, nu-l invităm, prea seamănă la intelect și rezultate cu Știi Tu Cine. Poate îi chemăm totuși pe Brunnhilde și pe Siegfried.

Promy își aprinde tacticos o havană, inspiră adânc și suflă rotocoale de fum, împreună cu șuvița din bretonul lung, franjurat, asimetric, îndreptat cu placa și care îi atârnă până la bărbie, își scarpină tâmpla stângă discret, fără să-și strice coafura, apoi spune pe un ton declamativ:
– Uite, știi ce zic eu cu Siegfried... porcul de Siegfried, hai să-i facem o invitație în Startar, că tot are părul încâlcit ca firele unui mop și habar n-are de trenduri, să se coafeze la cel mai tare beauty salon din univers. Poate îi facem și un abonament cu discount la sala de fitness, cu Her – antrenor personal, ei doi se vor înțelege. Seamănă și la fapte eroice, și la stil... mai exact absența lui. O să am eu grijă. Să ne lase nouă Siegfried aici ”Aurul Rinului”, inelul puterii și coiful ăla cu funcție de teleportare. Nici lui Dio (Dionysos) nu i-ar strica o vizită la coafor cu lațele alea și moaca aia de alcoolic...
– Dar lui Dio și lui Her le stă foarte bine așa. Doar ei mai au plete în Olimp și nu vreau să se schimbe.
– Taci, Ile! Habar n-ai, nu știi trendurile. Tu te pricepi exclusiv la coafat ”Cântărețe Chele”. Nu mai lucrezi în studii de piață și sondaje de opinie cu baze de date și rapoarte?
– Ba da, ocazional. Bine, dă-mi mie să coafez ”Cântărețele Chele”. Și pe unde intră Siegfried în Startar: pe poarta clasică, pe la Cerber sau prin gaura din Zid făcută de Bebe când v-a eliberat pe voi? Să-i spunem să-și ia la el prăjituri pentru Cerber? Eventual plăcintă cu vișine...
– Vai, Ile, normal că se intră pe la Cerber. Am astupat chiar eu gaura din zid.
– Cuuum?! Nu mai e gaura aia făcută de Bebe în Zidul infernului? Era super. Avea și o valoare simbolică, puteau să meargă copiii de titani, zei, nimfe, fauni și centauri în pelerinaj ca la Muzeul Holocaustului. Era o gaură în Zid, în ”The Wall”. Și semăna și cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie de la noi. Îmi pare așa de rău!
– Care copii și ai cui?! Lasă, Ile, doar nu era să creadă lumea că a căzut un meteorit sau tocmai au avut loc atentatele de la 11 septembrie. E zonă turistică.

Eu mă îmbufnez, dar Promy îmi aruncă privirea rugătoare și înduioșătoare de cățeluș și apoi mă sărută ușor pe gât, să-mi treacă supărarea. Chiar regret dispariția gaurei din Zidul infernului, trebuia să rămână acolo ca mărturie. Parcă Promy fuge iar de memoria lui. Apropo de memorie, brusc, îmi vine o idee legată de invitați, dar mai întâi voi tatona terenul:
– Promy, tu mai știi de daci? Ți-i mai aduci aminte? zic eu ușor ezitant, dar privindu-l în ochi.
– Cine!?
– Dacii, mă, strămoșii românilor! Decebal, Burebista, viteazul rege Dapix și fiica lui Gebila... Sau îl știi numai pe Dracula ca Mi Ko?
– Du-te, mă, Ile, cu dacii tăi! Cine-și mai aduce aminte de daci?
– Băi, Promy, sunt unii care zic că dacii au inventat și piramidele, și templele și statuile voastre, și Marele Zid chinezesc, înaintea voastră! Și că latina, greaca și chineza se trag din dacă.

Promy e gata să scape paharul de vin de la Chiron din mână. Izbucnește într-un râs isteric, de se zgâlțâie scaunul și podeaua:
– Foarte tare, mai zi-mi povești din astea cu daci, sunt foarte amuzante, spune Promy, prăpădindu-se de râs.
– Păi, chiar nu știi?! ”Ză dacs cam from ză tracs”, cum explica răbdător și inspirat pe vremuri Iliescu, păcat că lumea nu a înțeles. De la tine aveam pretenții. Ți-am povestit și eu de Dapix, mă rog, de motanului lui taică-miu. Motanul ăla care se dădea în vânt după Topârceanu și știa ”Rapsodii de toamnă” pe dinafară. Își căuta cărțile în bibliotecă și întorcea paginile cărților singur, era disperat după Topârceanu.
– Băi, Ile, îmi pare rău, dar chiar nu-mi aduc aminte de daci. Spune-mi ceva în dacă, poate-mi împrospătez memoria.
– Păi, stai să mă gândesc, cred că nu sunt mai mult de 10-20 de cuvinte rămase. A: barză, copil, viezure.
– Uau: barză, copil, viezure, barză, copil, viezure, barză, copil, viezure... repetă Promy fascinat, de parcă ar fi în transă. Asta nu o s-o uit prea curând. Când o să vină momente grele și nu o să mai știu ce să spun (adică chiar acum 5 minute când m-ai întrebat de daci), că și eu trăiesc ca-n cercetarea ta de piață de azi până ieri, nu o să mai zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” sau ”Supercalifragilistic”, ci ”barză, copil, viezure”. Cu asta chiar îi încurc pe toți.

Promy bea o gură de vin și apoi zâmbește mândru. Un surâs superior, omniscient de autentic olimpian ca Bebe. Repetă apoi o vreme încântat, parcă nevenindu-i să creadă: ”Barză, copil, viezure, barză, copil, vizeure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure”. Fericită de performanțele lui lingvistice, mnemotehnice și istorice, îl aplaud, îi strâng mâna și îl sărut dulce. Oops, mai aveam să-i dau o veste bună:
– A, Promy, știi că am mai descoperit un titan? Nu ați fost toți exterminați, vezi, uite și o veste bună!
– Ce-ai pățit, Ile? Ce-ai băut? Al-Cola?!
– Da, mă, pe bune, e adevărat.
– Crezi toate prostiile? Toate legendele? Nu cumva crezi și că oamenii au fost creați din țărână?
– Păi, tu n-ai făcut așa?
– Da, și iPhone 7 e făcut din țărână. Totul are la bază țărâna. Numai că acum mă aflu într-un impas creator.
– De ce?
– Nu mai găsesc țărână de calitate pe pământul ăsta poluat. Uite, dacă tu descoperi o palmă de țărână curată, necontaminată pe planeta asta, cred că o să iei premiul Nobel.
– Hm, nu prea cred că mă încumet la asta, nici pentru premiul Nobel. Dar, Promy, pe bune, chestia cu titanul e adevărată. Am citit în ziar, în ”Adevărul”. Scria că mai există un titan.
– Atunci se schimbă treaba. Normal că-i adevărat dacă scrie în ”Adevărul”. Cine?
– E un loser de succesuri. ”Are, are”... Miliarde! Și un suflet mare, de titan adevărat. Un geniu, un vizionar și un mare filantrop: George Soros.
– Unii cu succesurile, alții cu hapocalipsurile. Haida să vă ghicești baba Promida: dacă dai două milioane dă parai, îți ghicești dă succesuri, să moară mama, să moară tata, să moară soțu’, să moară și hamantu’, să moară și mătușa Tamara a lu’ Bombo să li moștenești pi tăți. Doar luna hasta super-ofertă! Dacă nu dai, îți ghicești numai dă hapocalipsuri ca la Al Gori, să hajungeți tăți El-Goli că hașa meritați și voi!

Într-o zi, cum Pandora are nevoie să-i verifice cineva contabilitatea (și ghiciți cine se pricepe la toate: Promy, nu?) și mai e puțin până la lansarea oficială a Startarului turistic, mă duc cu Promy iar în infern. M-am obișnuit, nu mai tresar ca altădată. Acum e destul de sigur, căci majoritatea olimpienilor se află în Tartarul nou (cu program de bibliotecă și mâncare bio obligatorie, în sfârșit, o pedeapsă reală pentru ei!).

Biroul Pandorei se află la ultimul etaj într-o clădire înaltă, futuristă, de sticlă. Pandora ne întâmpină zâmbind, îmbrăcată într-un taior albastru mini, cu un decolteu sexy și țăcănind din tocurile cui, foarte înalte. Din părul ei auriu, bogat, lung, prins la spate s-au desprins câteva șuvițe rebele care îi încadrează senzual fața ovală, de o perfecțiune clasică. Promy o privește vrăjit și înaintează ezitant spre biroul ei, dotat cu un scaun directorial ergonomic, uriaș, din piele albă și aranjat impecabil, cu dosarele în perfectă ordine. Miroase a parfum Channel no. 5, parcă inclusiv ficușii, azaleele, mapele de plastic, paharele și dosarele îl emană. Pandora bea un cappuccino cu aromă de ciocolată de la dozator, buzele ei pline au marcat ceașca argintie, filigranată cu rujul ei aprins, lăsând o urmă ca o petală de azalee.

Când Promy vine spre birou, Pandora își scoate sacoul și rămâne într-o bluziță albă, transparentă, cu un decolteu generos. Se așază apoi pe birou, în așa fel încât să i se muleze hainele și să i se remarce fundul bombat, ispititor și se apleacă ușor în față, pentru a-și pune în valoare sânii mari și apetisanți. Promy o privește pierdut, parcă a uitat de calculele contabile, dar face eforturi să-și revină: se uită pe fișiere cât ai clipi, de parcă le-ar scana. Nu e decât o eroare în calculele Pandorei, pe care Promy o corectează imediat. Ei, ar mai fi ceva de îndreptat la listele de participanți la lansare: conțin aproape numai invitați, fără invitate! Pandora vrea să se asigure, probabil, că va reuși să pună gheruța pe vreun invitat ilustru, în cazul (puțin probabil) în care a ratat pe cineva până acum. Epi închide ochii, ca de obicei. Dar lui Promy nu-i scapă nimic, așa că vom actualiza lista, adăugând... invitate.

La plecare, Pandora îl mângâie ușor pe păr, cu grijă să nu-i strice coafura (la care muncește minim o oră pe zi):
– Sper că nu ești supărat de chestia aia veche cu cutia!
– O, ba da. Nu te-ai uitat și tu puțin înainte! Păi, dacă nu era mall sau hypermarket acolo! Numai tu ești de vină. O să te exilez în Startar pentru totdeauna ca pedeapsă.
– Abia aștept! Nimeni nu vrea să mai plece din Startar. E locul potrivit pentru orice persoană la modă. Vedetele de la Hollywood sunt invidioase. Când începi shoppingul în Startar, pur și simplu nu te mai poți opri. Ile, nu te supăra că pun mâna pe Promy, sunt cumnata lui, nu se întâmplă nimic, spune Pandora, privindu-l lasciv cu ochii ei mari albaștri, coborându-și mâna spre pantaloni și continuând să-l mângâie.

Promy zâmbește încurcat, îi ia mâna discret, i-o sărută și i-o pune înapoi pe poșeta Vuitton. Apoi, din ce în ce mai roșu la față, spune cu glas înăbușit:
– I’m wanted. Sunt irezistibil. Pe toți îi excit. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Toată lumea m-a văzut gol, toată lumea pune mâna pe mine. E ca aia cu ”Puneți mâna pe Vasilică”, numai că eu aduc ghinion, râde Promy nervos, tremurând ușor.
– Lasă, Promy, uite, de-acum încolo să pună mâna pe tine numai gagicile, zâmbește Pandora, coborându-și din nou mâna pe fundul lui Promy.
– Nu chiar toate gagicile... unele ”e periculoase”, dându-i jos Pandorei mâna de pe fund și rânjind. Chiar aici simt un nivel ridicat de hormoni! Să scot scannerul sau mai bine alt instrument? O fi de la politică sau de la Antenuța? E și ea în zonă. În Zonă? Mă așteaptă în Camera din Zonă unde se împlinesc toate visele sau în Camera 101?
– Nu-ți mai face griji, te apăr eu la nevoie. Nu trebuie decât să strigi ”Help, Pando, help!”
– Păi, cred că o să accept: ești mai bună ca Atlas care nu se oprește niciodată din jocul video, nici dacă arunci în el cu fulgerașe.

Interesant, Antenuța s-a mai obișnuit cu Tartarul: după o scurtă grevă a foamei, acum mănâncă bio. Cel mai tare o deranjează că i-a fost ridicat iPhone 7 și că are acces la net numai o dată pe săptămână, așa că protestează vehement. Coiful ei (cu funcție de teleportare ca al Brunnhildei) este dezactivat, iar Antenuța nu dispune de condițiile tehnice necesare pentru a-l încărca și utiliza. Hm, la urma urmei, de unde are ea coiful ăsta și de ce stă tot timpul cu el pe cap? Dacă i-a furat chiar ea coiful Brunnhildei? Cred că așa se explică proveniența lui, dar poate că sunt paranoică. M-am molipsit de la Promy și Her. Indiferent de asta, Antenuța are tot ”temperatură mare între picioare”, încă o mai excită politica și oricând ar putea evada din închisoare. Ar putea șterpeli dispozitivul de teleportare al lui Promy de acasă și ar mai fi în stare să dea 10 lovituri de stat în timpul în care Promy își aranjează părul la baie. Și o să-l aresteze la rândul ei înainte ca el să apuce să-și termine coafura.

Și Mene a fost abordat de Pando, chiar de față cu Epi și cu Promy. Pando l-a invitat să-i demostreze că s-a refăcut și că are o forță titanică. Și asta, de preferință, după ce Promy i-a făcut sex oral. Poate așa Promy va avea o șansă în plus să moară de cancer de la sex oral (cum zicea Michael Douglas).

Cum Bebe junior e pe drum, vorbesc deseori cu Mene de copii și de viață. Mene m-a auzit că n-am cu ce plăti amărâta de asigurare privată și m-a întrebat ce-i aia. Apropo, n-am nicio șansă să primesc pensie de la stat: nu am lucrat prea mult cu carte de muncă și acum, după două demisii în semn de protest, nu mă mai angajează nimeni. Aș vrea eu să-mi dau a treia demisie în semn de protest! I-am explicat lui Mene cât de cât ce înseamnă o asigurare și l-am atenționat asupra excluderilor: orice accident din sport (de exemplu, de pe bicicletă sau role sau dacă te împușcă Bombo la vânătoare), orice accident auto, orice boală, sinuciderea și așa mai departe. Nu mai poți să te sinucizi ca Willy Loman, comisul voiajor și să încasezi banii pe asigurare! Regulile sunt stricte. Nu știu dacă intră la excluderi și dacă te împușcă cineva la o manifestație sau revoluție: nu e sinucidere, nu e accident. Sau poate fi interpretat? Trebuie verificat cu atenție, eventual împreună cu un avocat. Promy prinde și el frânturi din discuție și-i vine o idee. Ce-ar fi dacă și-ar asigura fundul lui apetisant, irezistibil, mereu în pericol? J. Lopez a făcut-o pentru 5 milioane de dollari. Fundul lui Promy merită, cu siguranță, mai mult.
– Dar, dottore El-Gol, să nu uiți că, indiferent de zona corpului, mușcătura de vampir intră la excluderi!
– Taci, Ile, nici curul tău nu e asigurat! Și, dacă rămâi cu mine, așa va fi mereu!
– Nu știu de ce, când sunt cu tine, chiar dacă am curul în pericol și neasigurat, mă simt totuși protejată. Tu ai grijă de sufletul meu.
– Da, dar să știi că, dacă mă întrebi pe mine, mie îmi place mai mult la tine curul decât sufletul.

Promy e, în continuare, foarte agitat și anxios, nu reușesc sub niciun chip să-l determin să respecte cele ”5 minute de liniște pe săptămână”: noaptea se sucește și se răsucește non-stop și dă din picioare de zbor chiar eu din pat, nu numai obiectele mai mult sau mai puțin de valoare. Cred că, dacă va continua așa, o să-i fac reclamație la palat. Am și eu dreptul la somn! Din păcate, nu doar situația din Olimp e foarte stresantă, ci și cea din familie. Într-o zi, în timp ce ducea gunoiul, Mene a simțit nu doar oboseala, dezgustul și disperarea lui Promy care se afla într-o scurtă grevă gol sub chador, ci și durerile lui de ficat. Și-a dat seama brusc că e conectat cu Promy într-un mod foarte subtil: nu doar că știe ce gândește el, dar și simte tot. Iar Promy la fel. Dacă vor împărtăși și de acum încolo senzațiile pe care le-au trăit până acum... Senzații tari, gratis.

De câteva luni, Promy poartă doar tricouri albe și blugi albaștri, pentru că, pe de o parte, seamănă cu uniformele și mă scot pe mine din sărite, iar, pe de altă parte, se distinge astfel de Steve Jobs care se îmbrăca exclusiv cu helancă neagră și blugi. Am găsit tricouri albe și acasă, la București, în Titan, unde nu încape nici coada pisicii: mi-a burdușit sertarele și dulapurile, le-a pus vrafuri pe jos și chiar pe birou. Cred că o să-i arunc toată colecția, că doar nu pot să donez așa ceva sau să le vând. Nu reușesc să-i scot tricoul nici când face terapia ”Bill & Monica”. Iar eu am început să am pretenții de arome, de pildă: îl provoc să-mi facă ceai de conifere cu rom cum beam eu la cabana Mălăiești în tabere, la liceu. Niciodată nu nimerește concentrația potrivită. Cred că ar fi trebuit să-i spun: rom cu ceai de conifere.

După nenumărate planuri și ajustări de modele, Mene a terminat casa lui Her, așa că mergem s-o vizităm: un turn de 7 etaje, modern, din sticlă reflectorizantă, cu un design dinamic și sus, pe acoperiș, cu o terasă plină de cactuși albaștri ca pe Gliese. ”Titanii au talent”, dar, din păcate, nu prea sunt lăsați să și-l pună în valoare. Reguli stricte la Her: fără alcool, fără pizza, fără țigări și... fără să stăm prea târziu, să-i stricăm somnul de frumusețe, că s-a săturat să-și piardă nopțile inutil. Toate camerele sunt de un alb imaculat, cu canapele din piele, paturi mari, acoperite cu cuverturi matlasate din puf de gâscă, parc-ar fi din reclama la bomboanele Raffaello. Obiectele decorative sunt foarte elegante și dispuse cu gust, iar oglinzile uriașe. Și, bineînțeles, nu lipsește o sală de sport ultraperformantă, dotată cu cele mai tari aparate. Spațiu și comfort ca pentru super-eroi, să nu se mai sufoce, săracii, după atâta trudă. O baie tot albă complet, cu o cadă imensă cu hidromasaj și jacuzzi, doar Her (ca și Promy) petrece mult timp la baie ca să se aranjeze sau să se relaxeze. Un pic de răsfăț nu strică, mai ales pentru ei care fac atâtea sacrificii.
– Mi-e dor de vechea mea casă, se plânge Her, în timp ce bea un suc bio de portocale roșii.
– Aia nici nu era casă, îți cădea în cap. Iar Mene ți-a făcut-o p-asta gratis. Ce ai, mă, ești masochist? sare Promy.
– Păi, dacă eu sunt masochist, tu ești paranoic complet, mi-ai scanat și sucul de la propria seră bio. Și buda.
– Iartă-mă, Her, cred că așa sunt toți super-eroii: paranoici și masochiști. A, și nebuni, bineînțeles. Bine că nu suntem și ciudați ca muritorii ăștia, ca Ile sau Don Quijote. Noi suntem doar nebuni, nu și ciudați. Ia să-i dăm lui Ile să facă o cercetare, să analizeze (și comparativ eventual) mitologiile din toate epocile, să vedem ce rezultate ies. Dar mai bine nu aruncăm banii pe așa ceva, că nu avem buget de cercetare și se observă cu ochiul liber.
– Mai bine aruncăm banii pe altceva, de pildă pe Startar, râde Her. Toți super-eroii sunt atât de cheltuitori? Sau numai ”prietena” mea? Uite, gaura aia din buget mi-a stricat cel mai rău somnul de frumusețe. Și acum am coșmaruri.
– Ăia nu sunt bani aruncați, sunt investiții.
– Promy, când ți-oi investi eu un pumn de zbori pe planeta SPP1001 fix la tăticuțu’ în brațe! Bine că super-eroii au simțul umorului! Cred că asta e cea mai mare calitate a lor.
– Așa e. Spune-mi... când ne-o prezinți pe noua ta prietenă, nereida, aia pe care o lași să-ți strice somnul de frumusețe?
– Păi, pe noua mea prietenă v-o prezint numai dacă îi vine ciclul!
– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...