Bunăciunea cu trei mâini de pe Facebook ne dă o mână... de ajutor la salvarea copiilor din Siria, la publicarea cu sau fără diacritice și la examenul cu Big Brother

În haosul din Siria, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, tentativa ONU de a livra aerian pachețele la Deir el-Zour (o localitate cu circa 200.000 locuitori, aflată sub blocada Statului Islamic) a avut rezultate spectaculoase: din 21 de palete, 10 nu au fost înregistrate nicăieri, 7 au aterizat în zone de tip ”no man’s land” (disputate/fără un control clar al cuiva) și 4 au fost avariate. Mai că îi fac competiție la eficiență lui Obama, cel mai neinfluent președinte (fantomă), care se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. Și ONU are aceeași abordare: se uită și nu vede. Cel mult, plânge și face rapoarte. Și are de ce să plângă: în timpul negocierilor de pace și al acordurilor de încheiere a ostiltăților, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (Syrian Observatory for Human Rights), numai în luna februarie, au fost ucise 5.000 de persoane, dintre care aproximativ 400 femei și copii. De la debutul intervenției sale în Siria, Rusia a masacrat peste 1.700 de civili, dintre care peste 700 femei și copii. Felicitări! Să le acordăm Premiul Nobel pentru Pace!

Iar regimul sirian continuă să blocheze accesul la ajutoare, sustrăgând pachețele direct din convoaiele umanitare sau refuzând să aprobe majoritatea cererilor. Până acum, ajutoarele au ajuns doar la circa 100.000 de persoane. ”Arătați puțină decență!”, a implorat John Kerry. Vai de mine, ce, credeți că le pare rău de cineva? Le pare rău numai că a mai rămas o legumă putrezită dintr-un copilaș, medic, jurnalist, activist sau intelectual. Și dacă-și pierd ”inelul puterii”. Inimaginabil ce pot face unii pentru ”inelul puterii”. ”My precious!” Reprezentantul UNICEF, Anthony Lake, a reușit să livreze ajutoare în Homs, însă nu și la Aleppo (unde șoseaua e închisă din cauza confruntării cu Statul Islamic). Lake a avertizat că accesul la medicamente este o urgență absolută și, totodată, a punctat că apa încă mai e folosită ca armă în Siria. Știe și el că oamenii se simt abandonați și că nu mai au încredere în niciun fel de autoritate, nici în ONU/UNICEF. E al șaselea an de război... dacă se poate numi ”război”. Recunoaște și el eșecul comunității internaționale. Eșecul fiecăruia dintre noi.

După o tentativă eșuată (la fel ca negocierile de pace de până atunci), pe 27 februarie a intrat în vigoare noul acord de încetare a ostilităților. Sunt cuprinși în acord toți reprezentanții opoziției care agreează  încheierea ostilităților și depun armele, cu excepția Statului Islamic, al-Nusra (al-Qaida) și a altor organizații desemnate ca teroriste de ONU. Regimul sirian, Rusia și Iranul consideră teroriste și grupările islamiste Ahrar al-Sham (aliat cu al-Nusra) și Jaish al-Islam. Dar ei înșiși ce or fi? Kurzii, la rândul lor, exclud, pe lângă Statul Islamic și al-Nusra, gruparea Ahrar al-Sham. Deocamdată, acordul funcționează peste așteptări... Totuși, au mai apărut incidente locale de nerespectare a înțelegerii, în special din partea regimului sirian (chiar și atacuri chimice cu clor), apoi din partea Rusiei (în Damasc, Latakia, Aleppo, Homs, Hama, Idlib, Ghouta de Est etc.). Pozițiile rebelilor moderați de la FSA (Armata Siriană Liberă) au mai fost vizate de regim, iar aceștia au ripostat ocazional. De la aplicarea înțelegerii, în primele șapte zile au fost ucise 135 persoane, dintre care minimum 24 civili, în zonele incluse în acord.

În ciuda acordului, Turcia a continuat să atace kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene și, în același timp, refugiații care încearcă să treacă granița dintre Siria și Turcia (peste 10 oameni împușcați mortal). Disperați, refugiații nu se opresc în Turcia: încă mai ”invadează” Europa pentru a sfârși fie în Meditarana (peste 400 înecați, în extra-sezon și în doar câteva luni, de la începutul anului), fie în fața Zidurilor de sârmă ghimpată. În prezent, aproximativ 13.000 de persoane sunt blocate la frontiera dintre Grecia şi Macedonia, în frig, înotând în nămol. Mai bine în nămol decât în Mediterana. Și să nu ne mirăm că nu vor în România: puținii ajunși la Galați (în număr de 15) au găsit instalația de alimentare cu apă defectă, camere cu priciuri ca la închisoare/cabane și, în plus, vor trebui să trăiască dintr-o alocație de 10 lei pe zi. Hm, cred că irosim cam mulți bani pe niște maimuțoi împuțiți de teroriști și pomanagii.

Emisarul ONU în Siria, Staffan de Mistura, a spus că negocierile de pace se vor relua de la 9 martie, dacă acordul de încetare a ostilităților funcționează. Consiliul opoziției cere și mai departe eliberarea prizonierilor, ridicarea blocadelor și oprirea bombardamentelor, precum și acces la ajutoare umanitare. Consiliul își manifestă reținerea față de reînceperea negocierilor de pace, având în vedere că opoziția e atacată, în continuare, de Rusia și de regim, îndeosebi în nord, lângă granița cu Turcia. Obama a declarat că săptămânile de încheiere a ostilităților reprezintă un pas înainte în procesul de pace, dar sunt ”critice”, trebuie ca toți să se abțină de la bombardamente/atacuri (regimul, Rusia). Unii rebeli vor lupta până când teroristul-șef al regimului va cădea. Iar acesta din urmă trebuie îndepărtat pentru pacificarea, stabilizarea Siriei și pentru a învinge Statul Islamic.

Da, s-au obținut unele progrese în confruntarea cu Statul Islamic: reducerea teritoriului controlat (cu 40%), precum și a afluxului de luptători străini, avarierea infrastructurii de transport pentru contrabanda cu petrol (pierderi de peste 500 de milioane de dolari), renunțarea guvernului de la Bagdad de a plăti lefurile funcționarilor săi din ”califat” (impozitate cu 20-50% de Statul Islamic). Cele mai eficiente măsuri împotriva Statului Islamic vizează sursele de finanțare. Acum, pentru a-și acoperi pierderile, Statul Islamic solicită 500 de dolari taxă de răscumpărare pentru fiecare ostatec, vinde mărfuri din atelierele și fabricile din teritoriile ocupate (în dolari, speculând cursul valutar) și a tăiat rațiile de Snickers și Gatorade pentru luptători! Pe când și Toyotele și sclavele sexuale de 5-6 ani? Poate le cumpără Țarul, are cu ce, unii spun că e dintre cei mai bogați oameni de pe planetă, chiar dacă Rusia se zbate în dificultăți (produse tot de el și regimul său).

Pe termen lung, pentru a învinge Statul Islamic și alții ca el, ar trebui realizată o reformă a Islamului (în special, secțiunile cu potențial extremist - wahhabismul și salafismul). Poetul sirian Ali Ahmad Said, cunoscut ca Adunis Asbar, unul dintre cei mai mari poeți arabi, câştigătorul Premiului „Pace Erich Maria Remarque“, opozant al regimului care a transformat țara într-o închisoare, dar și al revoluționarilor care joacă fotbal cu capete, atenționează cu privire la reformarea Islamului: "nu poţi reforma o religie, dacă aceasta nu este separată de stat". Apropo de reforme, știați care a fost motivul pentru care femeile au început să poarte fuste (mai) scurte, deși biserica și societatea interziceau ferm acest lucru? Sfatul medicilor în secolul XIX: bolile (ciumă, holeră, tifos) se transmit prin contactul fustei lungi cu mizeria/microbii. Avem și noi nevoie de asemenea doctori. Sper că n-au plecat toți la muncă în Franța, Marea Britanie sau Germania.

De la Statul Islamic nu am pretenții, dar îmi spune și mie cineva când se va liniști Țarul ăsta? Spre deosebire de Obama, el e hiperactiv, mereu surprinzător, ”tânăr și neliniștit”. Să-i dau și lui un Sedatif PC? Mi-e teamă că nici eu nu o să-mi găsesc liniștea până nu se va liniști el. Le tot număr zilele... de mandat lui Obama (care ne spionează, se uită și nu vede), Țarului, teroristului-șef din Siria și celui din Coreea de Nord. În ce-l privește pe Țarul, nu-l afectează și pe el sancțiunile, deprecierea rublei, creșterea procentajului săracilor cu 50% din 2013, diminuarea consumului cu 10%, scăderea prețului petrolului, recentele oferte americane către UE în domeniul gazelor de șist? Gazprom acoperă cam 30% din necesarul de gaze în Europa (mai e până la independența energetică a UE). Pentru a-și păstra cota de piață în Europa, Gazprom e dispus să reducă prețurile. Cu un buget mai echilibrat decât în 2014, adaptat situației și rezerve de circa 90 de miliarde de dolari, totuși, Rusia ar mai putea rezista încă 3,5 ani, potrivit datelor Deutsche Bank. Țarul se bucură de încrederea a 80% din populație, alimentată constant cu exhibarea forței și showul armatei rusești în Siria, așa-zisa confruntare cu Statul Islamic. Se luptă atât de bine cu Statul Islamic încât o companie din Rusia, Stroitransgaz, deţinută de un oligarh apropiat Țarului şi regimul lui Bashar al-Assad colaborează cu Statul Islamic în exploatarea unui câmp gazifer din Siria (Tuweinan).

Americanii au parte și ei de propriile showuri... electorale. Într-un talk-show de la CNN destinat candidaților republicani, Cruz, Rubio și Trump au dominat scena: s-au acuzat reciproc și au vorbit unul peste altul, invocând dreptul la replică. La un moment dat, alt candidat, Carson, până atunci ignorat, a izbucnit: ”Mă atacă și pe mine cineva?” Rubio l-a învinuit pe Trump, că, în ciuda opiniilor privind migrația, a folosit imigranți ilegali la construcția Trump Tower. Îi va utiliza, desigur, și pentru construcția Zidului cu Mexic. De fapt, Trump a tocmit imigranți ilegali pentru a demola o clădire, iar apoi, când a fost acționat în instanță pentru plățile prea mici, a aranjat procesul cu o sumă frumușică. Deși e aparent pornit contra slujbelor deținute de imigranți, majoritatea angajaților săi de la Mar-a-Lago Club din Palm Beach provin din România și țările din Estul Europei, iar Rățoiul Donald se justifică prin faptul că muncitorii americani ”nu erau calificați”. Da, așe e, în Statele Unite sunt cei mai slabi angajați. La rândul lui, Cruz l-a acuzat pe Trump că a susținut anterior candidați democrați, nu republicani. Dacă va ajunge cumva rățoiul Donald președinte, alias Drumpf (numele inițial al familiei înainte de americanizare), cea mai mare sculă din lume (apropo, e ușor să ai un penis titanic, așa zic toate reclamele de pe net), pentru care face campanie John Oliver, #MakeDonaldDrumpfAgain (aluzie la sloganul ”Make America Great Again”), voi fi nostalgică după Obama, cu toate că m-am săturat de personajul ăsta, cel mai neinfluent președinte (fantomă) și i-am numărat zilele... de mandat. Se pare că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult. Maxim 2 mandate.

Cam tot atât durează să-ți publici o lucrare în Românica. Pare o eternitate. Totuși, după lupte seculare care au durat aproape trei ani, am găsit, în sfârșit, o editură pentru a tipări romanele ”Cui protest? PROteste de respirație” și ”Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă” (volumul I – ”Dreptul la Dezastru”, volumul II – ”Dreptul la poveste”). În România apar, în schimb, mari scriitori și savnți, deținuți politici și martiri din pușcării și tot felul de maculatură copy-paste. De data asta, în mod surprinzător față de alte dăți, prețurile mi s-au părut prea mici. Suspect de mici. Aproape simbolice. Ce editură o fi și asta? Într-o budă, debara sau ghenă? Dacă pățesc mai rău ca Malraux pe vremea când participa la revoluția din Indochina, publica un ziar clandestin, numai că rămăsese fără litere și, cu chiu cu vai, găsise niște fonturi englezești, fără accentele franțuzești?

Yeah, ura, am primit PDF-ul: volumele au diacritice și se pot citi excelent! Cred că Malraux e invidios. Uluitor, au și coperți! Foarte sugestive, în ton cu titlurile și conținutul cărților. O singură doleanță din partea mea: am rugat să se micșoreze imaginile nu numai pentru a se observa mai bine titlurile, ci și ca să fie mai puțin vizibil capul meu jupuit, în flăcări, despicat de cuie și piroane. Atât mai rămăsese din mine și era, oricum, în combustie. Restul (corp și suflet) – consumate. Îmi aduc aminte și de perioada în care aveam nonstop coșmaruri cu înțeleptul Chiron centaurul, noul lider liber ales al Olimpului (după revoluția noastră democratică de acum trei ani), din care nu mai rămânea decât partea umană, nu și cea cabalină, cum văzusem și într-un film hollywoodian profetic. Tot ce era mai bun în el dispărea! Și tot ce e posibil, adică probabil, în Olimp, un paradis al răpirilor și disparițiilor ca-n Siria.

Ar trebui să mă bucur că din mine a rămas și asta, putea să nu mai fie nimic. De o mână măcar cred că pot să fac rost. De la femeia cu trei mâini de pe Facebook, știți voi, tipa aia bună (bunăciune de apărăciune), care, pe lângă brațele sale, mai are în dotare și unul în jurul mijlocului. Și poze cu Parisul de vis sau insule exotice. Are, are... Să-mi dea și mie una. O mână de ajutor, vreau să zic. Bună și femeia cu trei mâini la ceva. Sincer, în loc de cap, preferam să fie altă parte a corpului. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului, logic, nu? Kim Kardashian, un guru și o vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos), știe, Statul Islamic, deocamdată nu, deși eu îi țin mereu predică de Nana, exact ca mătușă-mea mie în copilărie. Și Salman Rushdie înțelege asta, cu atât mai mult că a crescut recompensa pentru asasinarea lui. Ca răsplată pentru opere satirice precum ”Versetele satanice” (faptele bune și operele subversive încă se condamnă pe pământ).

Cu câțiva ani în urmă, într-o perioadă în care aveam permanent coșmaruri (parcă acum ar fi altfel!), mă bântuiau, mă posedau și mă devorau zeii-talibani din Olimp și de pe pământ, am visat odată că eram pe moarte, însă, în ultimele mele clipe, a apărut Salman Rushdie și mi-a zis: ”Iliana, thank you for fighting extremism”. Era coșmar, dar s-a transformat într-un vis frumos. Am murit fericită. Mai tot timpul, împreună cu Promy, agonizăm în parametri optimi și avem senzația că murim, dar, până la urmă, suntem resuscitați. Frecvent, manifestăm confuzii cu privire la identificarea și încadrarea persoanelor la vii sau la morți când trebuie să aprindem lumânări la biserică. Și noi ce legume, animale, gunoaie, bacterii, fantome și Zombie mai suntem? Și cine sau ce ne-a adus în acest stadiu de evoluție superior? Uneori simțim și învierea (spre rușinea mea, nu și a lui Promy care nu-și cere scuze pentru asta). Pentru orice eventualitate, l-am pus pe Promy să-mi promită, să jure pe ce are mai sfânt (pe maică-sa, Temis, pe Chiron, maestrul său, pe democrație, Maretti și iPhone)  că, în ultimele mele clipe, chiar dacă nu o să înțeleg nimic și nu o să-l recunosc (și nici el pe mine), îmi va aminti că-l iubesc (și el pe mine), îmi va da un Sedatif PC, îl va imita pe Băsescu sau pe Vanghelie și-l va aduce pe Salman Rushdie. Sau pe Fukuiama să ne spună că a venit ”sfârșitul istoriei”.

Până atunci, deși nu există nicio compensație, nimic care să aline chinurile și să îmblânzească moartea unor copii nevinovați ori dispariția Titanilor, ne consolăm cu puterea sacrificiului și a creației, cu forța de neînvins a focului sacru. Le suntem recunoscători celor care caută și mărturisesc adevărul, celor care încearcă să reziste, să nu-și piardă complet umanitatea, fie și în Tartar, pe Elbrus, într-un lagăr fascist ori într-o închisoare comunistă românească, siriană sau coreeană. După documentarul britanic ”A Syrian Love Story” premiat la Sheffield (despre cei doi activiști sirieni care s-au îndrăgostit la închisoare, comunicând printr-o crăpătură în Zidul ei), două filme despre refugiați/imigranți ”Fatima” (povestea unei menajere imigrante care-și crește singură fetele adolescente) și ”Fucuoammare” (despre refugiații de la Lampedusa) au fost recompensate cu premiul César, respectiv cu Ursul de Aur la Berlin.

De asemenea, povestea unei crime de onoare (a fetei împușcate și aruncate în râu de tatăl ei pentru că s-a măritat fără aprobarea acestuia... una din miile de tinere care împărtășesc anual această soartă în Pakistan), ”A Girl in the River. The price of forgiveness”, a luat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar. Dintre filmele străine de lungmetraj, cel mai bine cotat a fost ”Son of Saul”  (despre o Antigonă de la Auschwitz), recompensat cu Oscar. Eu sunt invidioasă pe Antigona asta, pe cele siriene și pe cele orignale grecești. Și pe Vitoria Lipan. Își caută doar rudele lor. Eu îi caut pe toți cei dispăruți (din toate locurile și toate epocile), scurm pe net și în pământ, cu chipul livid și mâini tremurătoare, și nu mai găsesc o unghiuță smulsă din ei ca să îngrop. Apoi dispar și eu. Caut inclusiv Antigonele astea de la Auschwitz și, de fapt, din toate Auschwitzurile. Și am ajuns să mă simt vinovată dacă-mi fac plimabarea obișnuită, atât de liniștitoare odinioară, la cimitir, la mormântul familiei. Nu mai vreau să aud de înmormântare. Dacă mai rămâne ceva din corpul meu, îl voi dona pentru cercetare.

Și, totuși, în ciuda deciziei nobile de a-mi dona corpul pentru cercetare, a faptelor bune și a operelor subversive, am rămas nu doar răsfățată și egocentrică, ci și foarte egoistă. Continui să mă blochez într-o vorbă rea cu săptălunile, indiferent cine mi-a adresat-o și cu ce intenții. Ah, sufăr atât de neînțelegere și de dezacorduri (comunicarea e imposibilă, logic, nu?), mă simt ultimul gunoi și paralizez parcă mii și mii de ani ca Promy pe Elbrus din cauza unui cuvânt sau a unei aprecieri negative (cu atât mai mult când vin de la cei dragi care, așa posesivi, băgăcioși și enervanți cum sunt, totuși, ne iubesc și-și fac griji pentru noi). Și bine era dacă rămâneam împietrită la ”fereastra visurilor mele”. Da, când eram la gimnaziu, începeam orice compunere sau analiză literară cu propoziția ”stau la fereastra visurilor mele”. Numai că Fereastra s-a transformat în Zid, iar eu am ajuns un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise. Haide, Madame Dezastru, te preocupă atât persoana ta? Ai un ego așa de mare? Vezi că l-ai depășit pe Malraux.

Apropo, scuze, Malraux, că am zis că ai mai mult ego și nu suflet (nu e adevărat, și, oricum, pe tine te preocupă nu propria persoană, ci alte personalități cu anti-destin, care și-au depășit condiția și au făcut istorie). A, și-mi mai cer scuze pentru abandonul extraordinarei tale lucrări,”Antimemorii”, la primele capitole acum câțiva ani (le-am reluat, dar nu reușesc să-mi îndeplinesc norma de o pagină pe zi, ce să mai zic de rația de o poezie pe săptălună!). Însă nu-mi cer scuze că ți-am ținut predică de Nana în legătură cu fraza: ”nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil”. Pentru mine sunt insuportabile comunicarea imposibilă și indiferența. Și-atunci? Haide, Madam Dezastru, trebuie să ți se prosterneze toată lumea, toți să empatizeze și să fie toți de acord cu tine? Credința ta e atât de slabă încât te descurajează cel mai mic lucru și renunți? Fiecare obstacol trebuie să fie un argument și o motivație în plus. Și vorba lui Malraux (cu referire la generalul de Gaulle și la rezistența anti-fascistă, apoi la lupta pentru reconstrucția statului francez, în opoziție cu clasa politică), ”acel NU al singuraticului, obligatoriu, este încărcat cu o misterioasă contaminare”. Dacă este o critică nejustificată trebuie să o luăm ca titlu de glorie sau la mișto (țin și eu... deocamdată lista celor mai importante etichete și epitete). Dacă este justificată, atunci să o acceptăm și să o preluăm. Și tocmai mi-am adus aminte că am și eu o calitate, oricâte demisii în semn de protest de la tot și toate mi-aș da: continui să mă sacrific să fiu personaj și autor.

Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă

Lumea în care trăim seamănă adeseori cu o mlaștină fetidă, colcăind de broaște râioase și porci cu diplomă, bântuită de fantome (țări-fantomă, instituții-fantomă, șefi-fantomă, guverne-fantomă, alegeri și referendumuri-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă, din păcate, cu victime reale, ”pagube colaterale” cum se mai spune), supravegheată de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă și înconjurată de Ziduri masive și reci, impenetrabile și surde (ca-n ”Pink Floyd”, ”The Wall”). În această lume, se aplică frecvent logica absurdului, nu cea a normalității, iar 2+2 nu fac 4, ci cât vor Big Brotherii. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. De multe ori, ne temem că vom ajunge simple cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”) și că o să ne vedem în oglindă nu fața umană, ci monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.   

VOLUMUL I: ”Dreptul la Dezastru”

Dezgustată să mai mănânce ”broaște râioase” și ”porci cu diplomă” din ”mlaștina fetidă” a unei facultăți particulare, după ce i se solicită să treacă note-fantomă unor studenți-fantomă, Ileana (Ile) își dă demisia în semn de protest, în mod providențial, în ziua dinainte de examenul de titularizare (pentru postul de lector universitar). Demisia ei constituie un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu refuză să mai fie posedată de fantome. Cum așa? Fantoma comunismului mafiot la un sfert de secol după Revoluție? Atunci ce înseamnă un mediu intelectual fin, elevat, de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, ”fabrică de diplome”, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină vreodată la vreun examen). Devenită brusc ”trădătoare”, ”teroristă”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”nebună”, ”mincinoasă”, ”nesimțită” și ”sclavă obraznică”, Ile e alungată din facultate cu agenții de pază pe urmele ei.

”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” A auzit asta mereu, dar încă refuză să se obișnuiască. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Se luptă din răsputeri cu sine pentru a-și asuma rolul de ”nebună” care nu se lasă învinsă de sistem și continuă să asculte vocea rațiunii și a bunului simț, astfel încât 2+2 să dea 4, nu cât vrea Big Brother. Îndată ce depune o serie de reclamații la diverse ”comitete și comiții” mai mult sau mai puțin fantomă, Ile e amenințată de foștii colegi (și de unii avocați) că va ajunge ea însăși la închisoare dacă se declanșează ancheta. După câteva săptămâni de agonie, sfâșiată de dorul de copiii de la facultate (pe care știe că nu-i va mai revedea niciodată), asfixiată de mizerie și posedată de fantome, sleită de lupta cu Zidurile și Big Brotherii, îngrozită că-și pierde fața umană și își zărește în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”, Ile zace în pat, uitându-se cu jind la geam, paralizată, fără a avea putere să se târască până la el ca să plonjeze în abis.  

Între timp, prietenul și eroul ei din copilărie, titanul Prometeu (Promy), aflat la o ședință de rutină la palat, în Olimp, ronțăie absent bruschette Maretti cu pizza. Pe fața lui pământie, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine, tronează un zâmbet larg, despicat cu pironul și apoi cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina (specialiste la coaserea buzelor protestatarilor). Cu ochii uscați și goi (din care au dispărut de mult furia și revolta și a rămas o nesfârșită, milenară epuizare), Prometeu contemplă statuile stăpânului Olimpului și picturile din sala tronului reprezentând mărețele realizări și faptele eroice ale lui Zeus: Cutia Pandorei, potopul, violurile asupra nimfelor, nereidelor și muritoarelor, precum și propria lui execuție de pe Elbrus. Se vede gol, înlănțuit, cu pieptul străpuns de piron, ficatul sfârtecat de vultur, ars de fulgerașe și de flegmele corozive ca acidul sulfuric ale zeilor (Hermes și Zeus). Singur pe cruce pentru mii și mii de ani. Milenii de paralizie liber aleasă... Ca răsplată pentru că i-a ajutat pe oameni, dăruindu-le focul sacru, științe și artele fără de care aceștia nici măcar n-ar fi supraviețuit, darămite să evolueze. Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură. Stăpânii își conferă singuri premii, medalii și diplome pentru crime politice, masacre, genociduri și apocalipse la scară universală, în timp ce titanul Prometeu e condamnat etern pentru orice, fie și pentru violarea Leviathanului ori distrugerea planetei Krypton a lui Superman. Intelectualii ca Prometeu sunt de vină. Sunt ”dușmanii poporului”. ”Moarte intelectualilor!”

Chinuit de coșmarul istoriei din care nu mai poate evada, titanul Prometeu ar vrea să-și șteargă memoria și să se criogeneze, dar își dă seama că e deja o crustă de puroi și de jeg, o legumă putrezită și storcită, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol, înecată în flegmele zeilor și ferecată într-un sicriu de gheață, în stânca de pe Elbrus ori în Zid. De fapt, nu mai știe ce legumă, animal sau mizerie e: ”vierme de trădător”, ”gunoi”, ”putregai”, ”scursură”, ”lepădătură”, ”zdreanță”, ”neam de pușcăriaș”, ”nebun dezaxat”, ”catastrofă fără talent”, ”porc de violator”, ”hoț împuțit”, ”mogul blestemat”, ”oligarh degenerat”, ”bulangiu metrosexual”, ”dictator nenorocit”, ”Dr. Frankenstein”, ”Satana”, ”câine turbat” care-și mușcă proprii stăpâni. ”Puneți mâna pe Vasilică!” Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Secretul profețiilor apocaliptice în care  e expert? Nu există... niciun sfârșit. Viitorul e o serie nesfârșită de sfârșituri apocaliptice, pe cât de atroce, pe atât de ridicole, pe care le-a prevăzut dintotdeauna, dar care au depășit mereu orice imaginație. Și nu există nicio compensație. Sărmanul titan nu are pretenții, i-e indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele sunt imposibile. Dacă Stephen Dedalus spunea în romanul ”Ulise” al lui Joyce ”istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, pentru titanul Prometeu ”istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”. Și, cu toate astea, e atât de obosit încât nu mai simte nimic... în afară de silă. E născut din spuma balelor, nu a valurilor, născut în lanțuri, născut la gunoi. Natural born bound. God created bound.

Pentru a-l scoate un pic din depresie, prietenul său cel mai bun și salvatorul său, Heracle (Her) îl trimite pe Prometeu (Promy) s-o viziteze pe Ile, prietena lui din Titan, de la București, să verifice dacă se mai joacă ”de-a Promy”. În încercarea de a uita de toate, deși nu renunță (încă) la luptă și la Pământ, planeta lor natală, Ile și Promy pleacă amândoi pe Gliese, o planetă nu paradisiacă, ci normală, a bunului simț, unde se aplică logica normalității, nu a absurdului, ”2+2” fac 4, iar locuitorii ascultă vocea rațiunii, a dragostei, a respectului reciproc, a creativității, a libertății și a responsabilității. Tocmai de aceea, de fiecare dată când ajunge pe Gliese, Promy ascunde numele planetei sale și al țării sale de origine, precum și istoria sa personală și a Pământului: se frământă, se zvârcolește, se simte, în continuare, ca un câine hăituit și hăcuit și, totodată, moare de durere și de rușine. El, nu Zeus. Cel din urmă nu are nicio rușine și niciun regret, în afară de faptul că a mai rămas o legumă sau o bacterie probiotică din cineva, din Promy sau din fiul său, Deucalion (Deu), supraviețuitorul potopului (una dintre mărețele realizări ale stăpânului Olimpului) și cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy (când tatăl său se zbătea în lanțuri, sfârtecat de vultur). Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cum bunul simț și normalitatea de pe Gliese sunt și mai greu de suportat decât aberațiile și atrocitățile de pe Pământ (cu care sunt obișnuiți), Ile și Promy se înapoiază acasă, mai exact la ”casa de copii”. După nenumărate crize, oscilații, cedări și reveniri, într-o încercare disperată de a se elibera de fantomele de la facultate și de mizeria din România, cu toate că e deprimată și epuizată, Ile acceptă invitația prietenei sale din copilărie, Ralu, de a o vizita în Iran (țara unde locuiește aceasta în prezent). Promy însuși o încurajează să meargă în excursie. Din păcate, Ile se întoarce din Iran sufocată de puritatea islamică, de restricțiile absurde și, în același timp, posedată de chador, vălul negru integral iranian, spunând că ”2+2” fac cât vrea Big Brother, în acest caz ayatollahul. În căutarea unei guri de aer și, totodată, pentru a-și reface forțele și a se regăsi, Ile și Promy se duc câteva zile cu cortul în ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană a lui Ile, un golfuleț din Vama Veche. În acest loc paradisiac, accesează portalul lunii pline și descoperă accidental o poartă a infernului. Acolo se aude (insuportabil chiar și pentru Promy) urletul sfâșietor de durere al Pământului, nu ”Oda bucuriei”, cum ar fi trebuit. Stăpână a telecomenzii de la portal, Ile este posedată și de aceasta: îl aruncă pe Promy în portal, însă apoi se zbate să reia controlul și să nu mai folosească niciodată telecomanda.  

Din nefericire, stăpânul Olimpului, Zeus, află de telecomandă și i-o cere lui Ile, în stilul lui unic și inimitabil, autentic și original, aruncând cu fulgerașe și premiindu-i pe Ile și pe Promy cu o altă mică vacanță... pe Elbrus, locul preferat de distracție al lui Promy. Lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, bestii antropofage, ger și jeg. Amuzant, logic, nu? Într-un sfârșit, Ile și Promy sunt eliberați de pe Elbrus de prietenii lui Promy, în frunte cu Heracle (Her), dar Promy, exasperat de recomensele primite până atunci de la stăpânul Olimpului, înțelegând că viața lui Ile e în mare pericol și, totodată, că aceasta e unica șansă de a-l scoate din închisoare, din Tartar, pe Meneceu (Mene), fratele lui, îl exilează pe Zeus (teleportându-l pe planeta SPP1001) și acceptă să conducă o revoluție pentru a recâștiga Olimpul. Reușește, în cele din urmă, să ”cucerească” Olimpul, în ritm de manele, pe parcursul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.  În timp ce Madame Hera urmărește complet transpusă serialul, Promy o teleportează facil, fără nicio împotrivire, tot pe SPP1001. ”A fost sau n-a fost”... revoluție? Oricum, bune și telenovelele la ceva!

Apoi, Promy îl lasă pe Heracle (Her) stăpân interimar până la organizarea primelor alegeri libere din Olimp. Între timp, au loc numeroase lovituri de stat, atentate și răpiri, realizate de zei sau chiar de titani precum recunoscătorul său unchi, Cronos, proaspăt eliberat din închisoare, din Tartar (a căror victimă este, bineînțeles, tot Promy). Astfel, titanul nostru, profet al apocalipselor și al propriilor apoca...lipsuri, își reconfirmă că autorii genocidurilor continuă să-și confere singuri premii, medalii și diplome, să-i condamne pe cei care fac fapte bune și să nu-și ceară scuze (decât că le-a rămas un supraviețuitor, fie și o bacterie probiotică din cineva). Prevăzând că autorii crimelor politice vor fi și mai departe nepedepsiți și... la fel de cooperanți, pentru a impune o distanță igienică în raport cu ei, Promy le propune un proiect captivant: STARtar (în loc de Tartar), închisoarea de fițe, trendy de unde nimeni să nu vrea să plece, altminteri își pierd privilegiile (printre care noul smartphone iPhone 11, creat de Promy). Surprinzător, deși gaura în buget e enormă, proiectul are succes, astfel încât se poate efectua scrutinul. După alegerea liberă a înțeleptului Chiron centaurul în funcția de stăpân al Olimpului (cu voturile, de altfel, contestate ale ”viermilor de trădători” și ”vampirilor” fără domiciliu stabil în Olimp), reforma trenează, loviturile de stat, atentatele și răpirile se țin lanț (și Promy e un mare fan al lanțurilor), iar sistemul pare imposibil de învins. ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești”.

VOLUMUL II: ”Dreptul la poveste”

Înțelegând că și-a furat singur revoluția, așa cum a anticipat, de altfel, deși a pierdut șirul agoniilor, paraliziilor, infarcturilor, emigrărilor și evadărilor și s-a săturat să supraviețuiască, nu să trăiască (ori să moară), mai exact să agonizeze în continuu până e resuscitat în loc să dispară complet ori să renască, Promy are o nouă tentativă de imigrare pe Gliese. Înainte de asta, obosită și scârbită la rândul ei să coboare mereu în infern, să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să agonizeze în parametri optimi pentru a spune povești (căci nimeni altcineva nu se mai sacrifică să fie personaj principal, cu excepția ei și a ”idiotului” dostoievskian de Promy, un nebun și un prost ce dă din abis în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță), Ile demisionează din nou în semn de protest și refuză să mai scrie ceva. Fără să fie capabil să recepteze noua demisie a lui Ile, odată ajuns pe Gliese, Promy sărbătorește evenimentul printr-o grevă nud sub chador (vălul integral iranian), timp de o lună. Rămâne iar paralizat, criogenat, îngropat în Zid/stâncă/sicriul de gheață și se închide în tăcere, în ciuda numeroaselor tentative ale lui Ile de a-l face să reacționeze, inclusiv vorbind ore în șir ca Vanghelie. Când, în sfârșit, se decide să spună ceva, Promy rostește ”declarația universală a drepturilor”: dreptul la tortură, viol, spălare pe creier, sclavie, discriminare, abuzuri, agonie, abandon, dezastru, apoca...lipsuri, mizerie, paralizie, scârbă și disperare, descompunere și neant etc. Atunci, din dragoste și disperare, Ile pleacă împreună cu el pe VJ45, planeta unde a imigrat fiul lui Promy, Deucalion (Deu), la terapie.  

VJ45 este o planetă inteligentă, sensibilă, asemănătoare lui ”Solaris” din filmul lui Tarkovski, capabilă să înțeleagă durerea fiecărui suflet traumatizat, să empatizeze, să-și exprime artistic emoțiile și să-i ajute pe cei cu care intră în contact să se purifice, să se întărească, să se elibereze și chiar să renască. Intrând la terapie în oceanul planetei, Ile învață să se controleze mai bine, să aibă mai multă răbdare, să reacționeze la timp, să continue să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să se sacrifice (la nevoie, întrerupând povestea și plonjând în abis pentru a nu-l lăsa pe Promy sau pe altcineva singur pe cruce); pentru asta, va primi și stigmatele milenare, binecuvântate ale lui Promy: cicatricile de la piept și de la ficat. În același timp, Ile redescoperă importanța memoriei și a poveștilor: fără memorie nu există poveste, fără poveste nu există identitate, fără identitate nu există viață, iar noi toți vrem să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim. Supraviețuirea nu e viață. Dacă nu are alte drepturi, Ile are cel puțin dreptul la poveste pe care-l va dărui și celorlalți, mai ales celor care au avut doar dreptul la dezastru și au fost reduși la tăcere sau la urlete (ca Promy). Povestea e și ea o flacără din focul sacru al lui Promy care trebuie să topească Zidurile în lacrimi. După ce a găsit paradisul din Vamă, Ile își dă seama că mai are o altă mare frumusețe, pe Promy, pe care-l iubește mai mult ca oricând. De altfel, l-a ales pe el din motive estetice (”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu), nu etice. Restul îi provoca repulsie.

La rândul lui, Promy coboară în ocean, stors de puteri și de viață de această lume-fantomă care-l absoarbe și pe el lent și ireversibil (țări-fantomă, instituții-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă cu victime reale etc.), marcat nu doar de pedepsele zeilor, ci și de evenimentele recente de pe Pământ (crizele din Ucraina și Orientul Mijlociu etc.), precum și de faptele oamenilor care seamănă mai mult cu zeii olimpieni decât cu el (ca Țarul Putin, califul Ibrahim (al-Baghdadi) al Statului Islamic, al-Assad, Kim Jong-un, Ianukovici etc.) în timp ce Big Brotheri și șefi-fantomă ca Obama supraveghează, dar nu veghează, mai exact se uită și nu văd. În ocean, Promy (re)învață să-și deschidă sufletul, să-și manifeste emoțiile, să-și revalorizeze memoria pe care vroia să și-o șteargă și, odată cu ea, să se recupereze pe el însuși. Mai mult, reușește să-și învingă oboseala, scârba și rușinea, să-și exprime frustrarea creativ, să se elibereze și, în cele din urmă, să se simtă renăscut, nu resuscitat.

Așadar, întors în Olimp împreună cu Ile, într-o încercare de a da sens suferinței, a spune adevărul și a păstra memoria (inclusiv pe a sa proprie), Promy realizează un festival alternativ dedicat victimelor Holocausturilor (olimpiene, jihadiste, comuniste, fasciste etc.) și îndeosebi intelectualilor. În cadrul acestui festival, Promy compune și dirijează o simfonie în memoria lui Marsias, inventatorul flautului, muritorul mai talentat decât Apollo din a cărui piele jupuită și-a fabricat o diplomă zeul soarelui, după ce a trucat rezultatele competiției dintre cei doi. Ulterior, Promy coordonează construcția Memorialului Holocaustului Olimpian, cooptându-l pentru aceasta chiar pe Hefaistos, fostul său călău și torționar. Mai mult, după ce asistase ca Obama la câteva execuții ale lui Promy (adică se uitase și nu văzuse nimic), Atena, fosta prietenă a lui Promy și colaboratoare la proiecte de importanță universală, reacționează, în sfârșit, prompt și-l salvează pe Promy de pe Elbrus, din mâinile lui Hermes. Astfel, Atena își recâștigă dreptul la poveste, iar lui Promy i se ia nu numai stânca de pe Elbrus, ci întreg muntele Olimp de pe inimă. Acum respiră mai bine. Între timp, revenită la București pentru a vota la alegerile prezidențiale, Ile e surprinsă plăcut de spiritul civic al românilor din diaspora și de solidaritatea românilor din țară, așa că, mândră de România, decide să dea dreptul la poveste celor care au stat la coadă pentru democrație. Casa de copii ”Pământ” începe să devină acasă. Focul sacru se întoarce la noi și topește sicriul de gheață/stânca/Zidul, iar în portalul infernului, urletul dement, apocaliptic se transformă în muzică. Se aude, într-un final, ”Oda bucuriei”.

Și totuși, povestea nu s-a încheiat: telenovela continuă, mai trebuie să o căutăm pe Elodia. ”The show must go on”. Ne e chador și doare, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Am dansat cu Dezastrele în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Am preferat să nu fim bărbați (adevărați) decât să ne facem zei (de oriunde de pe Pământ), am ales să fim legume putrezite și storcite, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din noi decât să devenim Big Brotheri. De fapt, un bărbat adevărat se luptă cu sine, nu cu alți bărbați înlănțuiți, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Chiar dacă nu am exorcizat complet fantomele, suntem din nou stăpâni. Stăpâni pe noi înșine. Mai departe, ne vom purta în închisoarea noastră cea de toate zilele ca și când am fi în paradis. Vom da dreptul la poveste celor care n-au avut decât dreptul la Dezastru. Ne vom strădui să fim nebuni, să aplicăm logica normalității, nu pe cea a absurdului. Nebunia noastră frumoasă e molipsitoare. ”Frumusețea va salva lumea”, vorba ”idiotului” dostoievskian de prinț Mîșkin. Matematica bunului simț va învinge matematica absurdului. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune ne va descătușa, ne va purifica și ne va schimba la față. Ne vom regăsi, astfel, fața umană. Focul sacru va topi Zidurile în lacrimi. Nimeni nu îl va putea stinge și nimeni nu va putea fura această Revoluție. Vom rămâne aici, pe Pământ. Din dragoste și disperare. Indiferent ce legume, animale sau mizerii suntem, dacă vom calcula împreună ”2+2=4”, casa de copii ”Pământ” va fi acasă.    

Cui protest? PROteste de respirație

Trăim zi de zi în ”Cutia Pandorei”, în ”Camera 101” a torturilor personalizate din ”1984”, acum la superofertă, captivi în coșmaruri impuse de alții și în care ne complacem... dacă primim măcar un discount. Să aruncăm o privire în ”Cutia Pandorei”, dacă îndrăznim! Vom descoperi o mlaștină bântuită de Zombie (fie și prietenoși, cu măști de ”smiling faces”), monitorizată de Big Brotheri cu zâmbete mai mult sau mai puțin profesionale, înconjurată de un Zid inexpugnabil (”The Wall” din Pink Floyd, chiar dacă decorat trendy cu cristale Swarovski), cu fond sonor mai curând zgomot decât muzică și malluri unde oamenii se calcă în picioare la Black Friday. O lume absurdă, nu cenușie ca-n ”Stalker”-ul lui Tarkovski, ci colorată strident, agresiv precum în reclame, malluri și parcuri de distracții, orbită de scânteierea rece și sterilă a cristalelor Swarovski, luminată de strălucirea mai familiară și prietenoasă a ”smiling face”-urilor, cu o perfecțiune de PR, precodificată și obligatorie. La prima vedere, nu mai există nicio speranță în ”Cutia Pandorei”, în ”Cutia Neagră”, în rețeaua unui Matrix absurd, sufocant și degradant care ne înlănțuie implacabil și ne ispitește cu promisiunea unei vieți confortabile de ”another brick in the Wall”, ”yahoo” cu iPhone și iPad.

Mai putem evada din această lume absurdă, pentru a ajunge, cu sau fără ”Călăuză”, în ”Zonă”, în spațiul sacru autentic, în ”Cameră”, unde vom putea respira liber, ne vom regăsi visele și pe noi înșine? Drumul până la ”Cameră” e dificil, bulversant, răvășitor, plin de riscuri și renunțări (inclusiv la măști și la arme), dar, odată ajunși acolo, noi, cei care nu mai avem nicio speranță, dar am păstrat o urmă de inocență și încă tânjim după lumină, vom găsi liniștea binecuvântată. Ne vom lăsa dezmierdați de lumina blândă a Învierii și ne vom simți cu adevărat acasă, fericiți și liberi pentru că aici totul e deschis, practic, nu mai există Ziduri.

Eroii acestui roman testează mai multe mijloace de rezistenţă la absurd: curajul, nonconformismul (nu ca extravaganţă ori anarhism, ci, dimpotrivă, ca o tentativă de restabilire a ordinii, echilibrului, autenticității), dragostea, credinţa, inocenţa, spiritul ludic, simţul umorului (inclusiv hazul de necaz românesc), nostalgia, melancolia, visele, muzica, dansul, puterea poveștilor, modelele reprezentate de eroi (ficționali sau nu: Prometeu, Winston și Julia din ”1984”, Jill și Sam din ”Brazil”, Don Quijote și Dulcineea, Steinhardt, Vaclav Havel, Ana Blandiana, Monica Lovinescu etc.). Puterea ficţiunii le oferă un potir al Sf. Graal de unde sorb ”apa vieții”, a adevărului și a iubirii.

Laura, o femeie de 40 de ani din București, contabilă, rutinată și fără altă perspectivă decât cea de a schimba covorașul de baie o dată la 3 luni și canapeaua de la Ikea la 10 ani, se confruntă zilnic cu mii de provocări legate de job sau familie, dar cu ajutorul ”softului” ei infailibil de femeie modernă (”Wonder Woman”), reușește să se organizeze impecabil și să le facă față. Este parcă blestemată la o viață activă și nemuritoare. La un moment dat, ”softul” ei aparent imbatabil începe să se blocheze, să-i dea ”not responding”. Mai întâi, comunicarea cu soțul este imposibilă: cel mai frecvent discută despre completarea și depunerea declarației de consum, iar, în rest, despre rate, facturi și cumpărături. Și comunicarea cu copilul, Luca, este la fel de ”satisfuckătoare”. Luca, un puști răsfățat, pasionat de Naruto, care a pierdut șirul consolelor sale, fan Disney Channel (de unde a învățat că unica meserie e cea de vedetă – din show-biz), a citit numai ”Jurnalul unui puști”, mănâncă aproape exclusiv chipsuri Lays cu paprika și se adresează părinților doar cu ”duși” sau ”tâmpiți”. De luni bune, Laura nu a ascultat nimic altceva decât alarma cu Inna, ”Sun is up”, a soțului ei. Iar monitorizarea „Big Brother” pe net şi pe mobil, limitarea libertății de expresie (pe mailuri, Facebook sau youtube), amenințarea amenzilor și a arestării, precum și potențiala blocare a accesului la net și la propriile documente de pe calculator pentru downloadarea / uploadarea oricărui document neoriginal o scot din minți. Şi-ar dori o schimbare, dar nu ştie exact care: divorţul, demisia, sinuciderea, lupta anti-sistem?

Soţul ei, Radu, deşi este pasionat de ceea ce face, se simte ”singur pe cruce” atât acasă, cât și la serviciu: toți îl abandonează, dar au nenumărate pretenții. Ar prefera să fie detestat decât ignorat: dacă ar fi urât, i s-ar recunoaște cel puțin existența. Radu se confruntă cu un job solicitant la o agenție de cercetare de piață, sub presiunea deadline-urilor de azi până ieri și a abuzurilor clienților. Câteodată, jobul traumatizant îl face să-și piardă plăcerea de a lucra, să îi fie silă și să atingă stări de epuizare psihică și fizică aproape de comă, iar șeful (altminteri necontactabil) îl încurajează să se obișnuiască cu orice. Acasă, Laura îi acordă atenție doar pentru a-l amenința cu divorțul, iar în fața lui Luca nu are nicio autoritate. Totuși, Radu gustă plăcerile mărunte ale vieţii: s-ar consola cu o bere, o ţigară, o pizza, cântând la pian, dansând (în ploaia de vară sau noaptea, la birou pe Coppelia Waltz) ori dând o fugă până în Vamă.

Atunci când se înscrie în MRTLAS (Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem), o mișcăre anti-corporatistă obscură, clandestină (și potențial teroristă din perspectiva lui Radu), Laura alege, în stilul tipic românesc, ”varianta cea mai puțin rea” și pariază pascalian pe încredere (în mișcare și în ea însăși). Inițial, Radu o ironizează, apoi devine gelos pe șeful mișcării și la un moment dat ajunge să considere demersul ei o nouă ”strategie de divorț”. El ar protesta mai degrabă în Vamă, din mai până-n octombrie, cu pancarte gen ”Jos ȘISTemul” și ”Copulare / Nu poluare”, împreună cu grupurile de ecologiști care activează contra exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Va accepta Radu în cele din urmă decizia Laurei, precum și potențialul lui sacrificiu, indiferent dacă e de acord sau nu cu ce face ea? Printre ”oportunitățile” oferite de MRTLAS, se numără și ”șansa” de a fi arestat ca terorist și dus la Crystal Tower, un centru de detenție nu tocmai secret (ce mai e secret?), un turn foarte modern din sticlă, rivalizând cu Burj Dubai, decorat de designerul Tom Ford, cu plafoane cu cristale Swarovski, amenajat ca un parc de distracţii de fiţe, unde trebuie să plătească (online, într-o manieră securizată) vouchere de tortură exorbitante, fie şi cu discount, şi... eventual, taxe de glonţ.

Fără să te rătăcești, nu poți să te regăsești. Vor reuși Laura și Radu să (re)descopere / (re)inventeze încrederea și speranța în ”Cutia Neagră” / ”Cutia Pandorei”, să facă o breșă în Zidul cu cristale Swarovski, să ajungă la ”Camera” din Zonă și să se regăsească?

Lumea e iremediabil absurdă, nu ne facem iluzii, dar există o speranţă: în noi. Indiferenţa e mai devastatoare decât abuzurile. Nu putem învinge absurdul, dar îi putem rezista.”Stay human, not alive”, spunea Winston în romanul lui Orwell, ”1984”. Să ne afirmăm și să ne păstrăm umanitatea, iar, dacă am pierdut-o, s-o reinventăm. Să ne aruncăm armurile și măștile de ”smiling faces” și să ne asumăm vulnerabilitatea. Să ne abandonăm și să acceptăm sacrificiul. Să rămânem goi, nevinovați ca niște copii, în fața tancurilor și să dansăm, indiferent ce s-ar întâmpla. Cui protest? Pregătiți-vă! În seara asta vom dansa goi în fața tancurilor.

Emoții la examene (cu Big Brother), progrese la matematică și o promisiune solemnă: mamă, voi extrage toți radicalii de pe Pământ

  

”Care este cea mai joasă treaptă a mizeriei? A trăi în frică.” Asta a zis-o David Bowie, una dintre Satanele care ne posedă copiii de Halloween (pe lângă The Beatles, Lady Gaga și Eminem).  În ciuda promisiunilor de încetare a focului și de livrare a ajutoarelor umanitare, lumea se teme de escaladare în Siria din cauza atacurilor rusești asupra teroriștilor, adică a copiilor și fraților noștri din Siria. Cu toate că a fost avertizat chiar de ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, să coopereze pentru procesul de pace, teororistul-șef din Siria se încăpățânează să recâștige întreaga țară, cu sprijin rusesc. S-o salveze! Consiliul opoziției e de acord cu încetarea focului de pe 27 februarie numai cu condiția ridicării blocadelor, eliberării prizonierilor și opririi bombardamentelor. Oricum, încetarea focului nu se aplică bombardamentelor rusești, Țarul se luptă cu Statul Islamic, logic, nu? Rezultatul: încă 5 spitale Medici fără Frontiere (MSF) distruse, cel puțin 50 civili uciși la bombardarea spitalelor din Maarrat al-Nu’man (Idlib). ”Anormalul a devenit norma în Siria”, spun doctorii de la MSF. Spitalele sunt atacate sistematic, doctorii se feresc să anunțe coordonatele lor către ONU căci, altfel, Rusia și regimul sirian (responsabili pentru peste 90% dintre victime) le-ar putea localiza. Știm și noi în România, de fapt, nu e normal, e doar ceva comun, banal, obișnuit. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Și să te porți normal devine cumva eroic, cu atât mai mult în contextul din Siria. În mod ironic, Staffan de Mistura, emisar ONU în Siria, recunoaște că oamenii ”nu sunt blocați în Siria de vreme, ci de alți oameni care duc un război oribil”. Deci decât, până la urmă nu e un dezastru natural, deși ONU s-a purtat fix de parcă ar fi unul.

Pe teren, situația militară și umanitară la Aleppo s-a înrăutățit. Mai funcționează doar 10 spitale din 33. Rutele de aprovizionare pentru Aleppo au fost întrerupte de regim. Se încearcă încercuirea completă, au mai rămas doar câțiva kilometri neocupați, iar oamenii disperați din Aleppo caută să se refugieze. Între timp, ca să nu se uite cumva de existența lui (de fapt, nu e vorba de viață, ci de moarte la el), Statul Islamic a organizat atentate soldate cu sute de victime în Siria și decapitarea unui băiat de 15 ani care asculta muzică pop la Mosul, în Irak. Totuși, pe teren s-au obținut rezultate semnificative în confruntarea cu Statul Islamic: kurzii de la Forțele Democrate Siriene au reușit un avans strategic, anume să taie rutele de aprovizionare ale Statului Islamic de la Shaddadi la Raqqa (și până la Mosul în Irak, unde operează Peshmerga). Kurzii au izbutit să cucerească orașul Shaddadi din Al-Hasakah (Siria), ocupat de Statul Islamic. Bombardamentele intensive ale Coaliției asupra localităților controlate de Statul Islamic au produs 38 de victime printre civilii sirieni. În același timp, kurzii de la Forțele Democrate Siriene (în înțelegere cu rușii și regimul sirian, spun rebelii suniți) au ieșit din Afrin (de pe teritoriul lor) și au cucerit Tal Rifaat (vital pentru a ajunge la Azaz), deținut de rebelii suniți. Dacă vor controla Azaz, acest lucru îi aduce mai aproape de crearea unui stat kurd independent.

Bucuria turcilor! Aceștia manifestă un comportament ofensiv de parcă ar fi pe vremea Imperiului Otoman: arestează proprii jurnaliști și pe cei străini (ca sirianul Rami Jarrah, un jurnalist anti-regim și anti-Statul Islamic, luptător pentru adevăr și libertate care, în condiții inimaginabile, a informat lumea despre ce se întâmplă în Siria și a fost reținut probabil pentru că a încercat să ajungă în Siria, să transmită despre bombardamentele rusești), și atacă, în continuare, kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene, plus PKK din Irak. În acest moment, li s-a oferit un nou pretext: atacurile asupra trupelor turcești de la Ankara și din sud-estul Turciei, atribuite de turci YPG/PKK. YPG și Forțele Democrate Siriene (în care este inclus YPG) sunt considerate grupuri teroriste de turci, afiliate PKK, în timp ce UE și Statele Unite desemnează exclusiv PKK ca grup terorist, nu și YPG sau Forțele Democrate Siriene. Situația se complică și mai mult: Forțele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzi – YPG) reușiseră să atragă și câțiva suniți (circa 4.000, unii de la Armata Siriană Liberă - FSA). Să vedem acum dacă mai vor să rămână acolo ori dacă or să-i mai tenteze pe alți suniți să adere la această formațiune militară. Interesant, atât kurzii, cât și rebelii moderați sunt susținuți de Statele Unite în confruntarea cu Statul Islamic. Să mai punem rebelii moderați suniți să se unească și să lupte cot la cot împotriva Statului Islamic? Și asta dacă mai rămâne vreo bacterie putrezită din careva după bombardamentele rusești și ale regimului sirian. Mai mult, Rusia a intenționat să lanseze la ONU o rezoluție pentru stoparea bombardamentelor străine și a intervențiilor militare cu trupe terestre, menită a descuraja Turcia, dar a fost blocată de Franța. Of, dacă nu se luptă și ceilalți așa cum trebuie, ca Țarul, cu Statul Islamic!

Din păcate, nu se luptă cu Statul Islamic, ci cu bebeluși, medici, echipe de salvare, jurnaliști, intelectuali și activiști. Iar situația populației continuă să se degradeze: peste 370.000 uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR) dintre care peste 120.000 civili (fără a-i include pe cei răpiți/arestați, sute de mii), peste 2 milioane răniți, peste 4,5 milioane de refugiați extern, circa 11 milioane persoane dislocate (alungate de la casele lor), aproximativ 14 milioane de oameni care au nevoie urgentă de ajutor umanitar. Echipele ONU - Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, conduse de Virginia Gamba, investighează atacurile chimice și caută responsabili. Dar de ce ne-ar păsa de câini turbați de teroriști, viermi de trădători, împuțiți de cerșetori/pomanagii, porci de violatori, șerpi cu clopoței și maimuțe posedate ca mine? Nu s-au omorât toți între ei? Nu-i înghite odată Mediterana? NU mai scăpăm de ei? Din nefericire, nu putem răspunde decât printr-un gest de solidaritate, nu cu alte arme. Prin lupta Planet Syria de pretutindeni pentru ridicarea blocadelor, oprirea bombardamentelor (începând cu cele rusești) și pentru eliberarea prizonierilor politici.

Solidari cu frații lor aflați sub blocadă, copiii din Maarrat al-Nu’man (unde loviturile sistematice asupra spitalelor și masacrele Țarului au produs moartea a peste 50 de civili, printre care medici și copii pacienți de-ai lor), în mod surprinzător, de această dată nu au desenat bombe-butoi, încercuirea prin trupe militare (lanțurile blocadei), locuințe distruse, monumente în ruină, trupuri scheletice dezmembrate, ci au arătat unitatea și spiritul lor umanitar dintr-o perspectivă idealizată, optimistă cel puțin pentru viitor: soare arzător, păsări zburând, case în nuanțe vii, copaci de un verde orbitor, copii ținându-se de mână și oferindu-și pachețele multicolore. În schimb, pictorița siriană Sara Shamma, refugiată în Liban, înfățișează ororile războiului: autoportret cu un craniu, bărbați goi atârnând în lanțuri, femei încordate, cu fețe cenușii, lipsite de expresie și trăsături aspre, masculinizate, copii emaciați, gropi comune, hălci de carne însângerată și organe extirpate și agățate în cârlige etc. Uluitor, în sfârșit, Merkel, ”mama refugiaților”, a ajuns la o atitudine favorabilă în legătură cu o zonă de excluziune aeriană în Siria, din motive umanitare și pentru a stopa/reduce afluxul de refugiați. Să nu uităm că tot ea și-a schimbat atitudinea față de refugiați atunci când s-a străduit să-i explice unei fetițe de ce nu o poate primi Germania, de ce este obligată să o expulzeze. Privind-o în ochii mari, negri, rugători, șiroind de lacrimi. Nu a reușit. Să încerce și ceilalți politicieni, inclusiv Băse. 

Noi, în România, ne zbatem să curățăm grajdurile lui Augias ca Heracle: să expulzăm la pușcărie marii corupți, martiri creștini, savanți, scriitori și deținuți politici, eroii mărețului și gloriosului regim comunist ca turnătorul Motan Felix (scriitor de geniu și savant eminent și el, de renume mondial) sau ca torționarul de treabă Vișinescu și, totodată, să evacuăm niște temple ale demnității, pluralismului de opinie, libertății de expresie și adevărului precum antenuțele. Iar profesori emeriți și consultanți de prestigiu ca Dan Pavel girează lucrările științifice publicate la închisoare de războinici ai luminii, născuți filosofi și ca să pască acest popor ca Gigi Becali și le compară cu ”confesiunile sfântului Augustin” sau cu ”memoriile lui Churchill”? Îl invităm să-i coordoneze o lucrare științifică/beletristică și torționarului de treabă Vișinescu în care acesta să mărturisească adevărul și să-și ceară iertare.

Trauma comunismului nu este doar a victimelor (eroi și martiri deopotrivă), ci a întregii societăți românești. Dacă fugim de noi înșine și de adevăr, o agravăm, nu o ameliorăm. Trebuie să ne confruntăm cu oroarea din noi înșine, nu să o respingem, pentru a ne vindeca, adică a trece experiența traumei în sinele narativ, mai exact a o transforma într-o poveste de viață. Din care ar trebui să învățăm ceva pentru a nu repeta trauma. Psihologul Eugen Hriscu subliniază și el acest lucru: ”Condamnarea domnului Vişinescu aduce în memoria colectivă o mare traumă a românilor – distrugerea unei întregi generaţii prin tortură şi chinuri de o barbarie fără seamăn. (...) ”O traumă nevindecată este o traumă care îşi caută vindecarea prin repetare.” (....) ”Întâlnirea cu trauma este întotdeauna recunoaşterea faptului că cel rău se găseşte în fiecare dintre noi, nu doar în domnul Vişinescu, Iliescu, Ceauşescu sau Antonescu.”

Traumatizantă și evacuarea antenuțelor Motanului Felix, pentru cine se mai uită la TV. Nu e cazul meu, am renunțat la TV de când un mare ANAList, Handicapatos, a făcut gestul inspirat de a arăta fundul premierului Boc pe sticlă, iar un candidat la președinție, Căcărău Antenescu, a comentat imaginile cu aCURatețe și CURaj. M-am informat din presă în legătură cu evacuarea antenuțelor. Pot să urmăresc și emisiunile online, cu o pungă pentru vomitat alături (deocamdată, mă abțin, nu-mi cereți și sacrificiul ăsta). Show delirant și ridicol (ultimul, sper). În aceeași echipă de tonomate-profet, experți-ANALiști. Parcă spărgea cineva tonomatele. Să fie vocea rațiunii și a justiției? Imaginați-vă, Badea ne-a vorbit despre „sistemul securist” care „vrea să ne omoare”. Alții de un ”sistem stalinist”. Dana Grecu a denunțat în mod repetat ”un atac terorist”. S-a zbierat că „trupele de comando ale ANAF” „torturează” jurnaliştii şi le fac poze, iar antenuțele reprezintă un obiectiv ”de interes naţional”. Mai mult, un altfel de politician, apărător al justiției, Santa Klaus a intervenit în favoarea antenuțelor și a clasificat procedura ANAF drept ”heirupistă”. În contextul sordid și incontrolabil al media românești, Alina Mungiu a propus de câțiva ani transparentizarea surselor de venit: publicarea spațiilor vândute pentru identificarea surselor de finanțare. Cu execepția unor jurnaliști precum Cătălin Tolontan sau Moise Guran care și-au asumat cu curaj și demnitate să comunice sursele de venit, puțini alții au recurs la această măsură, în niciun caz antenuțele. ”Mi se pare că Al Jazeera sau Russia Today, cu emisiunile lor despre rasismul din Detroit sunt culmea jurnalismului occidental după ce arunc o privire pe dejecţiile antioccidentale din presa română” (...) ”Trebuie să vină deratizarea, poliţia de cartier şi să evacuăm toate maidanele.” (Alina Mungiu)

Mă simt iremediabil traumatizată (și se tot adună, e un coșmar devorator al istoriei din care nu ne mai putem trezi). Și dacă titani ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), Malraux, Gandhi, Nehru, Coposu, părintele Steinhardt, părintele Boca, părintele Calciu sau activiștii de la Planet Syria nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost la închisoare, nici eu nu pot identifica pe nimeni care să nu fie traumatizat. O săptămână de plâns (cu sau fără lacrimi), coșmaruri (nu numai că mă mănâncă maică-mea, culegerile de probleme și copiii din Siria, ci și război în România, un incendiu Colectiv generalizat, ruine în flăcări, miros de carne arsă (a mea și a celor din jur), fum înecăcios, apoi, în sfârșit ceva răcoritor: potopul), confuzii, incertitudini, frământări, neliniști, frici, rușini, vinovății, umilințe, neputințe, cedări și căderi (dulce cădere, vorba lui Promy), în care dorm două-trei ore pe noapte (cu somniferul) și eventual una-două la prânz. Îi stric lui Promy somnul... i-o fi intrat acum în cap că are drepturi. I-auzi, dreptul la somn! Și se plânge că trebuie să meargă dimineața la opt la cabinet, să stea cu mâna în pizde. Eu i-am tot zis ce mult mi-am dorit să aibă și el un program, să plece și el la ora de... și să vină la ora de... Nu-l aștept mai mult de o sută de mii de ani, eu n-am răbdare ca titanii. Știați care e culmea răbdării? Să asculţi un discurs al lui Florin Piersic şi să-l traducă Klaus Iohannis. În definitiv, Promy a lipsit prea mult, e momentul să fie prezent, logic, nu?

După o săptămână extrem de agitată, în weekend ne teleportăm din Olimp pe planeta Gliese ca să-și facă Promy analizele după operația de transplant de organe (ficat, inimă, rinichi, plămâni, pancreas) din vara trecută. A jde mia operație: a pierdut săracul șirul și firul infarcturilor, paraliziilor, agoniilor, răpirilor, evadărilor și emigrărilor numai din 2012, de la ultima asemenea intervenție. Bine că a putut s-o facă, și-a creat singur organele la laborator, iar doctorii de pe Gliese, deși foarte șocați că a putut fi răsplătit pentru fapte bune și opere subversive, similare celor de pe planeta lor, cu asemenea premii pe Pământ, i-au oferit intervenția chirurgicală, tratament, spitalizare, consultații și analize gratuit. Când iese de la spital, îi simt mâinile transpirate, mormăie îmbufnat și-i vine să pună pe foc analizele. Îl opresc: trebuie să ținem evidența (fie și ascunsă într-un sertar pe Gliese) și, la urma urmei, constituie și analizele o dovadă istorică.

După ce îndesăm analizele într-un sertar de un albastru luminos, neverosimil, alcătuit parcă dintr-o peliculă fină de apă, părăsim bungalourile în culorile curcubeului și ne târâm pe plaja cu nisip mătăsos, argintiu, unde ne dezbrăcăm în silă și ne întindem la malul oceanului Ataraxia. Ar trebui să-l ascultăm, să ne limpezească și să ne aline durerea, iar noi să ne lingem cicatricele și rănile (comune) la competiție cu valurile și cu Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepotul nostru), chiar dacă mie mi-e rușine și mă simt vinovată. Dar nu aud nimic. Vântul ne orbește și ne năucește, nisipul, pietricelele și scoicile ne perforează carnea ca piroanele, valurile ne ard tălpile, oceanul hohotește sălbatic și sfidător ca zeii din Olimp și de pe Pământ. Când facem dragoste, săruturile lui seamănă cu balele acide ale zeilor, îmi produc cratere adânci pe corp, brațele lui sunt lanțuri, corpul lui încordat și asudat – un Zid care mă strivește, buzele lui - căngile necruțătoare și ciocul nesățios al bestiei de vultur. Gem de durere, nu de plăcere. Promy, șiroind de transpirație, cu chipul livid, ochii grei și buzele strânse, are erecție dificil și termină la fel de anevoios, fără să se simtă eliberat, gata de zbor.

Zăcem în continuare pe mal și, din când în când, trupurile noastre se convulsionează. Din reflex, Promy își duce pumnul la gură, presându-și buzele și înăbușindu-se. Dar eu îl aud. E urletul de furie și revoltă, urletul de durere și de disperare, urletul de oroare și de neputință pe care-l aud și când se abține în fața zeilor pentru a nu le da satisfacție ori când ar vrea să strige și nu mai are putere. E urletul prizonierilor, al exilaților, al refugiaților și al imigranților titani, sirieni, români și de pretutindeni. Urletul celor care nu pot fi acasă nicăieri, al celor care se simt în țara lor în exil. Urletul celor umiliți, aruncați la gunoi sau mai bine zis născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor, urletul celor respinși și abandonați într-atât încât uită și să mai vină să te scuipe ori să urineze pe rănile tale (pe care ei le-au produs și le adâncesc, însă te condamnă pe tine pentru ele). Îl aud. E și al meu. Ce facem? Fugim? Nu, nu fugim, invadăm. Dar nu, nu putem. Nu vrem să fugim. Tâmplele ne zvâcnesc puternic, ochii ni se zbat, pielea ni se zgârcește, spatele se încovoaie ca o cârjă și picioarele învinețite de frig, străpunse de scoci și pietricele, se smulg din alge și nămol și ni se strâng ridicol la piept. Rămânem pe mal, prinși fatal, hipnotic, între ocean și casă, încleștați spasmodic ca doi crabi. Iremediabil străini și rătăciți. Nu vom mai găsi niciodată drumul spre ocean ori spre casă. Însă, cine știe, poate că luna va răsări și ne va arăta calea. Oops, am omis că pe Gliese sunt trei luni. Ce planetă de fițe!

 La ce ne pot ajuta lunile? Poate se va reactiva portalul infernului odată cu luna plină (ca acum trei ani) și vom fi propulasați în el. Nu ducem deja fiecare în noi portalul infernului? Și eu nu mai pot să dau jos nici pisica, Guru... guru, titan și nepoțica noastră, de pe laptop, darămite sistemul, iar ea e nervoasă la rândul ei, râcâie și ea foliile de aluminiu de pe plachetele de medicamente ca mine (Euthyrox, Stilnox și Nurofen) și joacă fotbal cu pastilele, răhățeiii, cheile sau măslinele. Deodată, observ niște copii zgomotoși și veseli cu ghiozdane în spate trecând pe plajă, chicotind, țipând și stropindu-se cu apă și îmi aduc aminte de școala și examenele lui Alex, fii-miu. Băiatul pare liniștit (încă mai preocupat de jocul video decât de admiterea la liceu), dar maică-mea nu are altă grijă decât problemele de matematică (mai bine decât să se uite la telenovele și antenuțe), iar eu simt că înnebunesc (nu eram deja nebună?). Parcă dau eu examen. Hm, poate examen cu Big Brother. Pe vremea mea, la școală, liceu și facultate, mă apuca sinuciderea înainte de un examen (”Ilenoi, nota 2”  îmi ziceau unii), chiar dacă luam 10, în cazul în care mă prezentam. Și o dată era să pierd BAC-ul pentru că mi-a interzis femeia de serviciu să intru la proba de română, consternată de ținuta mea indecentă (o bluziță scurtă, deasupra buricului, pantaloni colanți), specificând că ”locul tău e la bordel, nu la școală”. Așa mă îmbrăcam eu, de ce ar fi trebuit să-mi schimb țoalele pentru un examen? Nu mai eram eu însămi.

Ca să mă liniștesc, am încercat să aplic terapia pe care o face maică-mea: problemele de matematică. Pentru început, mi-am propus să extrag un radical, din 153. Ah, am uitat tot, mai bine accesez netul ca să văd algoritmul. Dar am împărțit greșit numărul 153 de la stânga la dreapta și am înmulțit cu doi numărul obținut prin scădere în loc de rezultat. Nu mi-a ieșit și m-am înfuriat și mai tare. În cele din urmă, am identificat un site cu explicații pe înțelesul meu, pas cu pas, vorba lui Santa Klaus, cu exemple, ca pentru un copil de doi ani și zece luni ce sunt. ”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, am exclamat și eu ca Geoană când a crezut că a câștigat alegerile prezidențiale. Yeah, am reușit să extrag un radical. Și-i voi extrage pe toți de pe Pământ. Jos radicalii! Jos sistemul! Bună și matematica la ceva! Ia uitați ce scoate frustrarea din mine! Un scuipat intelectual și un sărut gay salvator ori o limbuță care linge rănile Pământului ca Pesi? Nu, domne, radicalii. Voi trece examenul cu Big Brother. O să-i impresionez pe Promy și pe maică-mea cu progresele mele la matematică. Cât fac 2+2? În sfârșit, îi simt mâna lui Promy (și pe a mea... se încălzesc), corpurile noastre vibrează de dragoste, valurile îmi șoptesc că ”2+2=4”, iar oceanul Ataraxia intonează ”Oda bucuriei”.  

Întrebare de CV/interviu: unde vă vedeți peste 10 ani? Morți. Dacă nu ne vor roade șoarecii funia din jurul gâtului.

La întrebarea ”unde vă vedeți peste 10 ani?” cei mai mulți activiști de la Planet Syria răspund: morți. Hm, sau, cel mult, că nu-și pot face planuri de viitor nici pentru următorul minut. Dansează și ei, în avalanșa halucinantă a bombelor-butoi, goi, în abis, pierduți, în vertij, vulnerabili ca niște copii (chiar dacă sunt adulți... războiul te preschimbă într-un copil neajutorat, cu atât mai mult un genocid), fără muzică (doar urlete și tăcerea pumnului în gură), cu chipurile crispate, eventual cu un zâmbet schimonosit întipărit pe fețele livide, rânjetul despicat cu pironul/cuțitul/bombele-butoi, cusut cu sfoară putredă și lipit apoi cu balele acide ale toarșilor-zei și califi. Eu mai simt din când în când fericirea sacrificiului și extazul abandonului (îmi cer scuze, din nou, pentru asta), însă copiii și frații noștri din Siria nu mai percep decât epuizarea, neputința și părăsirea. Singuri pe cruce, în continuare, cu excepția gesturilor de solidaritate ale oamenilor obișnuiți. Mulți s-au obișnuit cu moartea, cu ororile și cu frica. Încă refuză să se obișnuiască și cu răul... un dezastru natural desigur, aproape cât Madame Dezastru. Ce planuri să-ți mai faci? Până și înmormântarea e un răsfăț. Mai recunoști pe cineva sau ceva? Te poți identifica măcar pe tine? Ce să le explici copiilor tăi de 4-5 ani cînd tu nu înțelegi nimic și nu mai aștepți nimic? Să condamni sistemul sau să te învinovățești și pe tine că ai fost parte a lui ori poate ai acceptat ce nu trebuia? Să te acuzi că te-ai implicat (prea mult, prea puțin) în revoluții oricum confiscate? Să le spui copiilor că bombele sunt artificii? Din păcate, sunt artificii la fel de inofensive ca la Colectiv.

Ce să mai speri? Ce să mai crezi? Negocierile de pace de la Geneva fuseseră suspendate de ONU. Teroristul-șef al regimului din Siria anunțase într-un interviu France-Presse (AFP) că intenționează să recâștige întreaga țară (după ce obținuse progrese pe teren, în ultima vreme, cu ajutorul bombardamentelor rusești). Totuși, în noaptea de joi spre vineri (12-13 februarie), la Munchen, Statele Unite reprezentate prin John Kerry și Rusia (Serghei Lavrov) au căzut de acord pentru încetarea ostilităților la nivel național în decurs de o săptămână (cu excepția atacurilor asupra Statului Islamic și al-Nusra - al-Qaida) și, în același timp, pentru oferirea de ajutor umanitar (în special unde au fost și încă mai sunt impuse blocade, majoritatea guvernamentale). Kerry a punctat că nu se poate realiza o pace durabilă fără un proces de tranziție precum cel specificat în Geneva Communiqué în 2012 (acesta prevedea revizuirea Constituției, un guvern de tranziție de uniune națională și alegeri libere în sistem pluripartinic).  

Dar un acord de încetare a focului și, cu atât mai mult, unul de pace nu pot fi operaționale, nici stabile fără oprirea bombardamentelor rusești. Acestea au reușit performanța de a produce mai multe victime decât regimul, al-Nusra și Statul Islamic la un loc în ultimele luni, de când Rusia a intervenit militar în Siria. În Daraa, de pildă, s-au închis școlile și spitalele din cauza atacurilor aeriene rusești și ale regimului sirian. Astfel, numărul cutremurelor zilnice a crescut de la 50 la 100. Și dacă Țarul vrea să creadă și mai departe că toți rebelii sunt Statul Islamic și se încăpățânează să lupte cu poporul... În mod încurajator, imediat după încheierea acordului între Lavrov și Kerry, două spitale MSF (Medici fără Frontiere) au fost bombardate în Azaz, la granița cu Turcia, iar altul în Maarat al-Numan (Idlib). Bineînțeles, premierul Medvedev neagă acuzațiile privind uciderea civililor, în timp ce ministrul Apărării, Igor Konașenkov, supralicitează și condamnă Statele Unite pentru bombardarea orașului Aleppo. Logic, nu?

În ciuda fragmentării și a contradicțiilor din cadrul opoziției siriene, uluitor, rebelii au anunțat și un punct de vedere comun: nu vor depune armele cât timp Rusia continuă bombardamentele asupra lor. Simultan, își mențin cererea privind îndepărtarea teroristului-șef al regimului sirian. Ah, bine era dacă bombarda Coreea de Nord cu hârtie igienică folosită (cum a procedat recent pe teritoriul Coreei de Sud)! Mă întreb de unde a găsit hârtie igienică (pe vremea comunismului, în România trebuia să stai la coadă ore în șir pentru un sul cenușiu și zgrunțuros). Și cum putea fi folosită hârtia dacă poporul corean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul și gloriosul conducător, Kim Jong-un, situat deasupra condiției umane, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme).

Să le ștergem politicienilor gurițele păcătoase cu puțină hârtie igienică cadou la toarșu’ Kim, teroristul-șef din Coreea de Nord? Mă tem că tonele de hîrtie igienică folosită, exportate cu succesuri din Coreea de Nord, sunt insuficiente. Deocamdată, media din țările arabe privesc acordul Kerry-Lavrov cu scepticism, în timp ce media occidentale oscilează între un optimism rezervat și neîncredere. Și diplomații și analiștii își manifestă reținerile. După Aaron David Miller, vice-președinte al Centrului Internațional pentru Cercetători Woodrow Wilson, fost negociator în Orientul Mijlociu, acordul poate facilita o anumită reducere a tensiunilor și trimiterea de ajutoare umanitare, dar nu poate reprezenta un pas înainte serios pentru obținerea încetării focului la nivel național și pentru a ajunge la pace. Din cinci motive:

1. Acordurile de încetare a focului sunt menite pentru a fi întrerupte, cu atât mai mult în Siria unde operează mii de miliții fără un control central, multinaționale și susținute de diverse țări. Așadar, procesul de punere în practică a înțelegerilor va fi extrem de dificil de implementat și de monitorizat.

2. Rusia nu a devenit interesată de de-escaladarea conflictului și de încetarea focului pentru că a simțit că trebuie să se dea la o parte (împreună cu Iranul), ci tocmai pentru că a realizat ceea ce urmărea: consolidarea regimului și câștiguri militare pentru acesta. Așa că își permite o pauză.

3. Prin încetarea focului și deschiderea accesului pentru livrarea ajutoarelor, Rusia arată că regimul e parte a soluției, nu a problemei. Rusia și Iranul nu-l vor sacrifica pe teroristul-șef sirian (pe termen scurt măcar), ceea ce opoziția nu poate accepta.

4. Rușii, iranienii, Hezbollah, regimul sirian au interese vitale de a se proteja prin forță, spre deosebire de Statele Unite (care s-a tot retras din Orientul Mijlociu, lăsând un vid de putere acoperit de Rusia).

5. Distrugerea Statului Islamic, avantajată, într-adevăr, de eliminarea teroristului-șef sirian (improbabilă pe termen scurt), este și mai dificil de atins, în contextul de față.      

O dovadă suplimentară a funcționalității acordului Kerry-Lavrov: turcii continuă să bombardeze kurzii/YPG și nu Statul Islamic. Asta-i ajută să obțină și mai mulți refugiați. Au deja peste 2,5 milioane. În încercarea de a opri accesul puștilor și... puștilor care fug de acasă la Statul Islamic și, în același timp de a controla și a reduce fluxul de refugiați, turcii au construit Ziduri și au blocat mai curând activiștii și refugiații decât talibanii jihadiști. Astfel, grănicerii turci au împușcat mortal la granița cu Siria (Ikda) o fată care încerca să fugă de Statul Islamic. Și, din păcate, nu e unicul incident. De asemenea, turcii au interzis pătrunderea pe teritoriul lor unor mii de sirieni aflați la granița Bab al-Salamah. În schimb, kurzii de la YPG (binecuvântați cu bombardamente turcești), împreună cu liderii unor facțiuni din Aleppo, deschid un coridor umanitar de la Azaz la Afrin și-i primesc pe refugiați la Afrin. Peste 70.000 de refugiați din Aleppo se zbat să scape de bombardamentele regimului și ale Rusiei. Turcii avertizează că se urmărește o blocadă a foamei și la Aleppo, după ce armata regimului a avansat în partea de est a orașului, susținută de loviturile aeriene rusești.

Oops, sunt și vești bune referitoare la refugiați, pe lângă ajutorul oferit de kurzi/YPG: în Italia s-a dat startul transporturilor aeriene menite a descuraja traversările periculoase pe Mediterana. Aceaste avioane au adus-o zilele acestea pe prima refugiată siriană, Falak al Hourani, în vârstă de 7 ani, care suferă de o formă gravă de cancer ocular, retinoblastom. Circa o mie de persoane vor beneficia de asemenea transferuri aeriene, pe baza unor vize umanitare. Proiectul a fost inițiat de Comunitatea Romano-Catolică Sant Egidio și de Federația Bisericilor Protestante din Italia. Fetița va fi tratată la spitalul Iisus Copil, deținut de Vatican. După ce Turcia a încasat 3 milioane de Euro de la UE pentru a facilita integrarea refugiaților, Iordania va primi de la comunitatea internațională 1,7 miliarde de dolari pentru a susține refugiații, inclusiv crearea de locuri de muncă.

Asmenea inițiative precum cea din Italia, împreună cu rezistența eroică și gesturile umane ale sirienilor (”stay human, not alive”, a, vroiam să zic, stay human and alive) îmi aduc aminte de filmul ”Podul spionilor” (”Bridge of Spies”), de spionul rus Abel, ”diavolul” arestat de CIA în Statele Unite și apărat de avocatul american James Donovan și de ce povestea primul despre un om deosebit pe care îl cunoscuse în copilărie, în Rusia. Ce avea omul ăsta special? Se ridica mereu în picioare când îl bătea poliția. Un astfel de om era și avocatul său. Și câinele de terorist, viermele de trădător și diavolul de spion rus, la rândul său. Sau Glass, ”the revenant”, cel care a supraviețuit întâlnirii providențiale cu un urs Grizzly, uciderii nevestei sale indiene și a copilului lor și chiar abandonului colegilor (după ce fusese sfârtecat de urs). Când l-a descoperit pe fiul său mort, a încercat să-l țină în brațe, să-l încălzească și să respire pentru el: aburul a umplut ecranul. Ori actorul din celălalt film al lui Iñárritu, ”Birdman” (unul dintre preferatele mele), care, în ciuda crizelor, cedărilor, căderilor, la un moment dat reușea să zboare. Sau jurnaliștii care au demascat abuzurile preoților pedofili, acoperite de  sistem, în filmul ”Spotlight”.  Ori ”brokerii apocalipsei”, bancherii rebeli, anti-sistem din ”The Big Short”, care au anticipat criza economică și prăbușirea pieței ipotecare: au fost și ei niște nebuni care se străduiau să articuleze ultimele lor cuvinte, ”vine potopul”, ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), conștienți că e târziu, prea târziu și nu se va face, oricum, nimic nici după potop... dacă mai supraviețuiește cineva). Sunt mulți asemenea oameni în Siria. Și pretutindeni pe pământ, de fapt.

Îmi vine în minte și femeia prizonieră din lagărul fascist Ravensbruck căreia i-au lins câinii sângele (din păcate, deși, printr-un miracol, câinii au refuzat s-o muște, ființele superioare, supraoamenii, naziștii, nu au manifestat nicio reținere și au ucis-o apoi în bătaie, în fața celorlalte deținute). În lagărele naziste, similar celor comuniste sau jihadiste, cea mai cumplită tortură e prin demență. Prostie delirantă/spălare pe creier. Haos năucitor, o incoerență din nefericire riguros organizată, halucinantă de la distanță și la început (când ai un șoc), ulterior banalizată prin repetiție, dar letală precum picătura chinezească. Dulce rutină. Dulce agonie. Dulce paralizie (Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, știe, a experimentat milenii de paralizie liber aleasă pe Elbrus și în Tartar, în care fiecare secundă dura un miliard de ani). Dulce epuizare. Dezumanizare. Satana e degradarea, spune și Malraux, însă, din fericire, sunt spirite care au rezistat, iar cultura refuzului zeilor și a solidarității cu cei dezavantajați a plecat chiar de la Promy, cu voia lui Dumnezeu, dacă nu a zeilor. Degradarea e un dezastru tot atât de natural ca Madame Dezastru, logic, nu? Mi s-a întâmplat și mie cândva, la birou. Asta m-a adus mai întâi în stadiul de legumă /zombie care nu mai putea nici să-și coasă cu sfoară putredă mâna înțepenită și atrofiată pentru a tasta o literă măcar, oricât se zbătea, ori să-și adune de pe jos ochii împăienjeniți și injectați, apoi am alunecat într-un fel de comă fizică și psihică. Mai mult, atunci am fost și eu abandonată, lăsată singură pe cruce de un șef-fantomă în a cărui existență nici nu credeau colegii (noii veniți). Da, se adresau și asemenea întrebări metafizice: există șeful?

Fața mi se contorsionează într-o grimasă de dezgust. Mă simt și eu epuizată, fără puterea de a mai urla, de a râde convulsiv sau de a plânge isteric ori de a-mi îndoi genunchii înțepeniți și de a mai cerși ridicol la Ziduri, smintită de comunicarea imposibilă și de durere (a mea, a lui Promy, a celorlalți... a celorlalți e și mai greu de suportat, a celorlalți e și a mea). De întreg coșmarul istoriei care ne devorează. Îl voi scoate pe Promy din Tartar și de pe Elbrus (fie și 5% din el și din mine), ne vom așeza în pat și ne vom săruta. Promy a intrat în Cartea Recordurilor pentru supraviețuirea pe Elbrus și în Tartar. Poate aspiră și la un premiu pentru cel mai lung sărut. Nu, nu ne interesează recordurile. Voi avea răbdare titanică să-l sărut și să-l mângâi, chiar dacă la început îl voi atinge apatic, ca și când aș rula un sul de hârtie igienică. Și nici nu știu dacă o să ni se pară real, fie și după ore în șir de săruturi. Și dacă o să ni se pară, mă voi simți și mai vinovată. Dar de ce trebuie să ne cerem scuze mereu, fie și pentru un minut de fericire? E indecent. Asta e indecent, însă corpurile goale... golite de organe, golite de suflete, murdare, descărnate și informe din închisori și lagăre nu sunt indecente? Și parcă exportăm și producem Tartaruri peste tot.

Acum mă simt iar prăbușită și, ca să mă încurajez, mă gândesc că până și Motanul Felix a recunoscut, într-una din cărțile sale, ”Toleranță zero la corupție”, scrisă într-o stare de transă și iluminare (la fiecare două luni produce una), în calitate de mare savant și scriitor, martir creștin și deținut politic în închisoare: „Corupţii să nu aibă dreptul la eliberare condiţionată“. Gura păcătosului adevărul grăiește. Bine și că Vișinescu, torționar de treabă al sistemului comunist (care a regretat atât încât continua să spargă la optzeci și ceva de ani, dacă nu capetele deținuților, măcar ale reporterilor și camerele de filmat), a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Este un gest simbolic în procesul comunismului, de exorcizare a demonilor/fantomelor trecutului și de purificare a conștiinței societății românești. Aș vrea și eu ceea ce a spus inspirat, în context, procurorul: „Poate în închisoare Vişinescu va scrie o carte în care să-şi ceară iertare victimelor şi rudelor lor. Poate va avea o revelație și va cere iertare pentru ce a făcut. Va reuşi aşa să iasă mai repede”. Fără căință, fără memorie, fără istorie (apropo, se încearcă și eliminarea istoriei din programă, precum și a limbii latine), nu ne putem elibera, nu putem să ne reconfigurăm identitatea, nici să reconstruim societatea românească. România e încă țara în care, dacă ar candida voievozii, l-ar alege pe Vlad Țepeș/Dracula președinte.

Apropo, la fiecare douăzeci de ani, călugării shintoiști refac templul japonez de la Ise. Un templu milenar, străjuit de pini, care iradiază o lumină tăioasă, rece, metalică, strălucirea unei spade de samurai. Japonezii știu ce înseamnă sacrificiul, dar și renașterea. Totul solemn și discret, nu fără o anume încordare care transpare sub măștile ceremonial surâzătoare. Îmi aduc aminte și de băiețelul sirian care nu vrea să plece din Aleppo și a pregătit, cu eforturi titanice (undeva unde sunt 50-100 de cutremure pe zi și cu greu găsești un pahar cu apă fie și din puțuri improvizate), un plan minuțios de reconstrucție a orașului. Și de Jack, băiețelul de cinci ani din filmul ”Camera” (”The Room”), răpit și ținut ostatec de când se născuse, împreună cu mama lui. Nu cunoștea altceva în afară de ”cameră” și totuși reușise cumva să aducă ceva din ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski în ”Camera 101” a torturilor de nesuportat, un strop de paradis în infern. El a reamenajat ”camera”, a ajutat-o pe mama lui să evadeze și apoi, când aceasta părea că nu poate depăși traumele și vroia să se sinucidă, și-a tăiat părul (în care credea că e toată forța lui) și i l-a dăruit mamei pentru ca ea să prindă putere. Miracolul sacrificiului și al creației nu pot fi învinse. Ca dovadă și povestea pictorului trimis la spânzurătoare. Într-o zi, un împărat a condamnat la moarte prin spânzurătoare un mare pictor. Acesta, cu funia în jurul gâtului, a început să deseneze șoareci cu piciorul în nisip. Șoarecii au fost atât de bine desenați încât au căpătat viață. Încet, s-au ridicat din nisip, s-au urcat pe frânghia din jurul gâtului pictorului și au ros-o.