Trăiască pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului!

      În Siria, de mai bine de șase ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi aruncate din elicoptere, provocată de mine, de împușcături, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.

      În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est, după 5 ani de blocadă și mai bine, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar consuma pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean. Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze.

      În continuare, ONU nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net). 

      Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).  

      Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate) și Abou Yasser încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar ele din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de cinci ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.

      Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul. Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi (inclusiv cei de la ”White Helmets”).

      În plus, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017). Totodată, în noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești (în alte localități decât Ghouta de Est): în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului - 61 civili uciși după Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), apoi peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO. În total, sunt peste 6.200 victime civili produse de ruși de la începutul intervenției Rusiei în Siria până la sfârșitul lui noiembrie 2017, conform OSDO.  

      Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727. Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților.      

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). Și eu m-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu o Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Families for Freedom pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare). Impresionantă povestea lui Fadwa Mahmoud de la Families for Freedom, arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat) și care-și caută acum familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția). 
     Fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A pierdut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fetele au amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.
    Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului, ajută și el la campaniile de conștientizare.  

      De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă cât de cât și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 2.966 în 2017 până în noiembrie, circa 10% sirieni de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat).

      Spre exemplu, e bine că s-a deschis un magazin la Londra dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar condițiile de trai în România în centrul de refugiați din București sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor (împărțite după bunul plac al unor irakieni)), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ce-i privește pe cei din România unii au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România), dar pentru alții e doar o escală spre Occident. Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă. Felicitări celor care au angajat și susțin refugiații!         

      Trăiască pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului!

Altă întrebare: mult-iubiți și stimați conducători, master-chefi la minciunele, mă lămuriți cum se face plata pentru câinii protestatari?

”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, facem și noi ca Geoană când țopăia fericit că reușise să câștige alegerile prezidențiale (numai că era vorba de Băse atunci): ordonanța 13/2017 a fost abrogată. Nu-i ca la Geoană, e pe bune. Am câștigat ceva, dar trebuie să rămânem treji și vigilenți pentru a continua lupta cu sistemul (și lupta interioară, propria (r)evoluție). România, trezește-te! Pământule, trezește-te! Eu mă duc să dorm. Dulce răzbunare! Pot să dorm liniștită acum (nu, mai niciodată, sunt genul de boșorog terminat ”tânăr și neliniștit”, nu ”tânăr și liniștit” ca Hrușcă, ăsta care cântă ”ler-i ler” și vara, la mare, în Vamă).

Dar de ce-mi fac atâtea griji? Încă înainte de abrogarea ordonanței, se deschisese o fereastră pentru a opri legea grațierii și a proteja statul de drept: mai întâi sesizările la Curtea Constituțională, apoi, la nevoie, referendumul, propus de Santa Klaus. Să nu zboare pe fereastra din zidurile pușcăriilor tocmai marii penali și torționari de treabă, să le oferim o șansă să-și continue operele literare și științifice, mi-e teamă că altfel nu vor avea inspirație și nu vor fi stimulați suficient. Bune și (unele) ziduri la ceva! Că tot vorbeam de plângeri la CCR, CSM și Santa Klaus sesizaseră deja Curtea Constituțională, iar DNA o anchetează. Până și Avocatul Poporului, Victor Ciorbea (dubios în alte demersuri pro-penali), declarase că va ataca ordonanța la CCR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) îi retrăsese de la conducerea Ministerului Justiției pe secretarii de stat Constantin Sima şi Oana Schmidt Hăineală, la cererea procurorului general Augustin Lazăr. Tot procurorul general a spus că va ataca ordonanța în instanță. Miercuri, CCR a respins sesizările primite de la Santa Klaus și CSM (pe motiv că nu e conflict între instituții (guvern vs. parlament), guvernul nu s-a băgat peste parlament și are dreptul constituțional să emită OUG-uri), iar joia asta o dezbate pe cea de la Avocatul Poporului. Dacă nu va fi respinsă joi, ordonanța ar putea fi adoptată, în ciuda protestelor și a abrogării ordonanțelor de către guvern. Să vedem ce se mai întâmplă.

Între timp, pe plan internațional, reacțiile au fost prompte. Ca de obicei, băgăcioșii de la Consiliul Europei și Departamentul de Stat al SUA își manifestă îngrijorarea față de subminarea statului de drept. Oare de ce s-or băga ei, de ce nu lasă sărmanul guvern și sărmanii parlamentari (”săraci și cinstiți” cum zicea odată Iliescu) să-și vadă liniștiți de treabă? Da, fac multă treabă, într-adevăr. Ordonanțe pe ascuns, noaptea și minciunele pe bandă rulantă. Master-chefi doar la minciunele. Potrivit stenogramelor aferente ședințelor de guvern, Iordache, ministrul ”altă întrebare”, l-a mințit pe Grindeanu că ordonanța are toate avizele necesare (nu-l avea pe cel CSM). Hm, asta era o constatare, un enunț afirmativ sau o interogație... altă întrebare fără răspuns? Să nu uităm, întrebarea este la baza gândirii și a filosofiei, și nu răspunsurile. Nu o să vedeți niciun răspuns de la politicieni. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns.

Ne-am obișnuit cu master-chefii de minciunele și non-răspunsurile și ne surprind o reacție și un gest de normalitate cum au fost protestele anti-legea grațierii (cu o participare uluitor de mare). Susținute și de cântăreți ca Tudor Chirilă, trupa Voltaj (care a compus un imn), formația Robin and the Backstabbers, de polițistul Marian Godină ori de centenarul Mihai Șora, protestele au continuat, ajungând la sute de mii pe străzi (duminica trecută peste 600.000 în țară, respectiv 300.000 în Piața Victoriei). În ciuda gerului, a imprecațiilor și acuzațiilor absurde de la Antena 3 și România TV (animale naziste plătite mai mult decât câinii lor de rasă, net superiori stăpânilor (nu am înțeles deloc cum se face calculul pentru stăpâni și câini), să dea o lovitură de stat) și a obstrucțiilor Ministerului de Interne care a pregătit o listă a persoanelor publice implicate în promovarea protestelor pe Facebook: Mircea Marian, Ovidiu Vanghele, Robert Turcescu, Emilia Şercan, Lucian Mândruţă, Nicuşor Dan, Clotilde Armand, Cătălin Tolontan sau Andrei Gheorghe. Lista e mică, vă rog să o completați cu numele care lipsesc. Vă rog să-i includeți pe toți, cu copii, câini, pisici, papagali și hamsteri. Stați un pic, cred că papagalii erau la Antena 3, RTV și Ministerul de Interne.

Centenarul Mihai Șora a ieșit și el la proteste, în numele statului de drept la care visează animalele naziste, după cum se știe: „Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947. Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiţie. Dacă acum pui lacăt pe independenţa Justiţiei, mâine poţi interzice circulaţia persoanelor, poţi suprima internetul, presa liberă; poţi închide graniţele, poţi trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poţi, pur şi simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democraţiei“, al poporului… În numele „democraţiei populare“. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil şi îşi dovedeşte, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minţii guvernanţilor. Este prea mult şi prea periculos pentru a-i lăsa să-şi facă în continuare de cap!“, a postat acesta pe Facebook. Apoi, animalul ăsta nazist de filosof, Șora, ne-a făcut o confidență: „Bietul domn Soros: încă nu a aflat că sunt tatăl lui.” Mihai Şora şi-a pregătit și o „pancartă“ pentru mitinguri și marșuri: „Biblioteca pentru toţi / Nu îi publică pe hoţi“. Umorul popular e, la rândul său, savuros: pancarte cu ”Dragnea – connecting people”,”we don’t beLIVIU”, ”ţi-am adus lumină, Dragnea / să lucrezi mai bine noaptea” (o pancartă cu beculețe) etc. Apropo de focul sacru, un moment sublim de iluminare: Piața Victoriei luminată de telefoanele mobile. Arză-v-ar focul sacru să vă arză până vă treziți și vă iluminați!

Dacă România s-a mai trezit și deschide ferestre în Ziduri (Zidurile exterioare, ale sistemului și Zidurile interioare ale fiecăruia dintre noi), din păcate, în Siria persistă Zidurile blocadelor (și blocajelor), iar în rest, dacă sunt ziduri prăbușite, acestea sunt dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor (dărâmături-ziduri și... dărâmături-oameni). În pofida acordului de încetare a focului stabilit de ruși și turci și a discuțiilor de pace de la Astana, sunt încă motive de îngrijorare: armistițiul a (tot) fost încălcat (în special de regimul sirian), în prima lună de acord de încetare a focului (ianuarie 2017) au mai fost 645 victime civili (în luna precedentă – circa o mie, potrivit OSDO – Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului), iar negocierile de pace avansează cu dificultate. Totuși, în linii mari, armistițiul la nivel național este viabil (deocamdată), iar Țarul și regimul său par mai hotărâți să-l mențină de această dată.

Să nu uităm: pe ansamblu, Rusia a produs peste 4.750 victime civili de la începutul intervenției sale până în prima zi de armistițiu (cel coordonat de ruși și turci), conform OSDO. Regimul sirian se remarcă și mai departe prin mărețe și glorioase realizări: continuă să nu respecte armistițiul (respectă oare ceva... în afară de marele conducător și propriile funcții?) și să aresteze și să tortureze până la moarte. După imaginile (insuportabile) ale fotografului militar ”Caesar”, colectate cu mari eforturi și riscul vieții, apărute în 2014, care dezvăluiau uciderea prin tortură a 11.000 persoane, un raport Amnesty International recent semnalează 13.000 de victime ale torturii, violurilor, foametei, mizeriei, tratamentului degradant (de pildă, prizonierii nu au voie să scoată niciun sunet... tăcerea pumnului în gură, cutremurătoare ca un urlet) și ale spânzurătorilor de masă la închisoarea Saidnaya, în perioada 2011-2015. Dacă mai ieși vreodată de acolo (destul de improbabil), ești o legumă putrezită de maxim 40 de kile (bineînțeles, de nerecunoscut, nici măcar de maică-ta sau nevastă-ta), ai corpul redus la jumate sau o treime și sufletul complet distrus. La nivel național, după un raport Amnesty din august 2016, au fost exterminate în închisori 30.000 persoane - 17.000 ucise de torturi/tratamente și condiții inumane, iar 13.000 de execuții (în perioada 2011- august 2016). 

Dacă raportul Amnesty ne vorbește de închisori, noul raport Human Rights Watch a documentat 8 atacuri chimice cu clor în Alep și împrejurimi (numai în noiembrie și decembrie 2016). Clorul te arde pe dinăuntru și te face să te sufoci (și bine ar fi să fie focul sacru, dar nu, nu e cel sacru care iluminează, și nici arsurile mele de la rinită, ori focul Gheenei din conștiința celor vinovați (mă tem că nu au așa ceva, nici un portret al lui Dorian Gray care să-i urmărească), ci unul care te preschimbă în scrum). Aceste atacuri au rănit circa 200 de civili și au ucis 9 civili (inclusiv patru copii). ”Mirosul e ceva ce nu poți să suporți. În momentul în care ești expus, gâtul tău arde, este ca un ac de foc răsucindu-se. Nu te lasă să înghiți sau să respiri. Ți-e greață. Ochii îți ard și nu-ți poți controla lacrimile. În cele din urmă, nu mai poți respira. Nu e ca atunci când nasul și gura sunt blocate, ci mai curând corpul nu mai lasă aerul înăuntru”, spune un martor. ”Cei afectați au probleme de respirație, tușesc tare, simt o stare de greață, unii leșină, iar alții fac spume la gură”, mărturisește altcineva.

Elicopterele care au azvârlit bombe-butoi cu clor au decolat de la baza rusească Hmeymim la atacurile precedente, după cum arată Joint Investigative Mechanism – ONU, așa că rușii ar fi trebuit să-și supravegheze colaboratorii, susține HRW. Și, uimitor, pe 21 decembrie 2016 ONU a adoptat o rezoluție care stabilește un mecanism de investigare a crimelor împotriva umanității în Siria și solicită colaborarea tuturor părților în acest sens. Aceasta s-a votat în Ansamblul General cu majoritatea absolută, nu în Consiliul de INsecuritate unde Rusia și China dau, în mod obișnuit (însă, repet, e predica mea de Nana, cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie, obișnuit nu înseamnă și normal) veto. Nici măcar nu e prima oară când s-a recurs la atacuri chimice cu clor (au mai fost în mai 2014, aprilie 2015, iunie 2015 și septembrie 2016). Asta după ce în 2013 regimul a utilizat gaz sarin în Douma, ucigând mii de persoane. Să le urăm și mai multe mărețe realizări?

La rândul său, raportul Atlantic Council ”Breaking Aleppo” de la începutul acestui an demonstrează performanțele regimului și ale rușilor în bătălia pentru Alep: peste 3.500 de civili uciși în perioada iunie 2016 – decembrie 2016, convoaie umanitare (Crucea Roșie) și spitale bombardate în mod sistematic (73 în Alep - 42% din cele 172 atacuri asupra spitalelor de anul trecut după datele Syrian American Medical Society, respectiv 400 atacuri la nivel național și peste 750 de medici exterminați de la începutul conflictului, marea majoritate de regim, conform Physicians for Human Rights). De asemenea, au utilizat și mai departe strategia blocadelor, politica ”îngenunchează  sau mori de foame” și nu numai în Alep – peste 1 milion se află sub asediu la nivel național. Astfel, copiii au ajuns să mănânce pisici, șobolani, gândaci, iarbă cu pământ cu tot și ziduri la propriu, sirop sau suc din fragmente de piatră. O banană costa 2 Euro la Douma (se vindea feliată), iar la Alep prețurile au crescut de 2-8 ori (o roșie era de 6 ori mai mult la sfârșitul lui iulie 2016). Clar, eu nu mi-aș fi permis nici o felie de banană sau de roșie și nici nu-mi permit. În plus, regimul a obstrucționat permanent livrarea ajutoarelor și a sustras până și laptele pentru bebeluși ori echipamente medicale vitale din convoaiele umanitare.

În același timp, regimul a continuat arestările (2.367 în Alep, inclusiv 89 femei și 64 de copii, din iulie până în decembrie 2016, conform Syrian Network for Human Rights), execuțiile (peste 100 în noiembrie-decembrie 2016), atacurile nediscriminate cu bombe-butoi (4.045 după SNHR), utilizarea armelor incendiare (13 în ultimele 4 luni ale lui 2016 după Syrian Archive), a bombelor cluster (cel puțin 22 din iulie până în decembrie 2016), a bombelor anti-bunker și a armelor chimice (minim 10 atacuri chimice cu clor în a doua jumătate a lui 2016). În paralel, au recurs la intoxicare media (până și White Helmets au fost acuzați de terorism și de propagandă/false salvări, iar Banei Alabed fie i se neagă existența, fie reprezintă ”un joc de propagandă teroristă” din punctul de vedere al teroristului-șef al regimului). Ce să mai zicem de evacuarea din Alep, mă rog, strămutarea forțată, agonizantă și ea (și pentru mine), cu atâtea emoții, suciri și răsuciri, blocaje fără număr fără număr...

Toate acestea (negate vehement de regim și ruși) au rămas nepedepsite, ba chiar au fost premiate cu acorduri de încetare a focului (încălcate repetat și de care au profitat atât politic, cât și militar). Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Să-i recompensăm poate pentru lupta cu Statul Islamic (extremismul). Nu, din păcate, e numai lupta cu poporul. Staffan de Mistura, emisarul special ONU în Siria, a estimat luptătorii jihadiști de la al-Qaida, Jabhat Fateh al-Sham (fostul al-Nusra) în jur de 900 din 8.000 de luptători rebeli din Alep. Mai puțin de 10% dintre locuitorii Alepului estic erau, oricum, luptători. Înduioșător, raportul Atlantic Council (Statele Unite) conține, printre altele, și o poză realizată de Ismail Abdalrahman (fotograful și activistul media din Alep care-și azvârle camera foto pentru a căuta prin dărâmături, împreună cu cei de la White Helmets, cel care își păstrase pe timp de război pasiunea, înotul în piscină): băieți scăldându-se în apa unui puț dezafectat în august, anul trecut. Nici Ismail nu mai făcea baie în piscină atunci, ci doar în potopul de bombe-butoi, iar eu nu reușisem să plonjez în ea decât cu gândul. După aceea, regimul le-a confiscat camerele foto, dronele de filmat și laptopurile în timpul evacuării (sper că mai aveau salvate pe undeva documentele, eu nu suport nici ideea de a-mi dispărea un rând din ce am scris sau vreo poză, mi s-a întâmplat cândva să-mi șteargă cineva din greșeală o povestire (a fost îngrozitor, n-am putut uita și ierta și a trebuit s-o refac integral... în altă variantă), iar în Iran, când am vizitat țara, am trăit nu cu teroarea bicelor la curul gol pentru ținută inadecvată, ci cu groaza că îmi confiscă cineva laptopul cu materialele în lucru). Ceea ce îmi evocă și teroarea din anii comunismului în România. Dar poate că așa meritau ticăloșii ăștia de câini de teroriști, șerpi de trădători, șobolani de dușmani ai poporului – copii, medici, jurnaliști, voluntari și activiști, iar teroriștii-șefi din Rusia și Siria - premiul Nobel pentru pace.   

Așa meritau câinii de teroriști, șerpii de trădători și șobolanii de dușmani ai poporului. Este și atitudinea rățoiului Donald și a administrației sale în raport cu refugiații. Acesta începe să-și țină promisiunile (o, Doamne, speram așa, absurd, că nu și le va onora și că vor rămâne discurs de campanie pentru a atrage voturi): va restricționa accesul refugiaților din 7 țări (Siria, Irak, Libia, Yemen, Iran, Somalia, Sudan) și construiește Zidul la frontiera cu Mexic. Interesant, și Zidul (european, nu american) de la Calais (”Calais jungle”) costă mai mult decât construirea unei tabere decente pentru refugiați. Trebuie ridicate Ziduri fără porți și ferestre din motive de securitate, logic, nu? Să nu vină pe capul nostru teroriștii de bebeluși musulmani care ne vor capul. Dacă nu avem cap și ne pierdem capul... Din păcate, teroriștii de bebeluși musulmani ajung nu jihadiști care ne iau capul, nici pipăitori de funduri, ci de fund... fundul Mediteranei. Ori să se sufoce prin mijloace de transport aglomerate și improvizate ori să înghețe de frig prin tabere de refugiați.

Totuși, în Statele Unite, s-a reușit (temporar) blocarea inițiativei administrației Trump. O singură persoană și un singur gest fac diferența, spunea și Ellie Wiesel. Așa a fost și de această dată. După ce un prim judecător a fost de acord cu decretul administrației Trump, altul din Seattle (Washington), James Robart, a răspuns favorabil plângerii procurorului general al statului Washington, Bob Ferguson, care considera aceste măsuri neconstituționale pe motiv că afectează locuitorii și industriile și reprezintă ordine arbitrare (nu există o amenințare reală din partea refugiaților). James Robart a izbutit să blocheze decretul la nivel național (deocamdată). L-a urmat administrația din Minnesota care s-a opus și ea inițiativei rățoiului Donald. Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat! În același timp, mai multe personalități (printre care John F. Kerry, Leon Panetta şi Madeline Albright, precum şi fostul director al CIA, Michael V. Hayde!) au condamnat măsurile printr-o petiție adresată Curții de Apel din Statele Unite. Până și fostul șef CIA consideră asemenea demersuri ca distructive pentru imaginea americanilor și pentru eforturile serviciilor de informații de a colecta date în țările respective. Din fericire, curtea de apel din San Francisco a respins joi ordinul rățoiului Donald pentru că guvernul nu a venit cu dovezi privind pericolul reprezentat de refugiați/călătorii străini.

La rândul ei, Bana Alabed, fetița de 7 ani, vocea Alepului asediat, actualmente refugiată în Turcia, deci, clar, o teroristă înrăită (prin mesajele ei mai ales), a încercat să-l sensibilizeze pe rățoiul Donald printr-o scrisoare (trimisă înainte de învestirea ca președinte): „Dragă Donald Trump, numele meu este Bana al-Abed şi sunt o fată de şapte ani din Alep. Am trăit în Siria toată viaţa mea, înainte să plec din estul Alepului asediat în decembrie, anul trecut. Mă aflu printre copiii sirieni care suferă din cauza războiului sirian. Însă acum am pace în noua mea casă din Turcia. La Alep eram la şcoală, însă a fost distrusă din cauza bombardamentelor. Unii dintre prietenii mei au murit. Sunt foarte tristă din cauza lor şi aş fi vrut să fie aici cu mine, pentru că ne-am fi jucat până acum. Nu mă puteam juca în Alep, era oraşul morţii. Acum, în Turcia, pot să mă duc afară şi să mă bucur. Pot să merg la şcoală, deşi nu am fost încă. De aceea este importantă pacea pentru toată lumea, inclusiv pentru dumneavoastră. Însă milioane de copii sirieni nu sunt ca mine, acum, şi suferă în diferite părţi ale Siriei. Ei suferă din cauza adulţilor. Ştiu că veţi fi preşedintele Americii, aşa că puteţi, vă rog, să salvaţi copiii şi oamenii din Siria? Trebuie să faceţi ceva pentru copiii din Siria, pentru că ei sunt ca şi copii dumneavoastră şi merită pacea ca dumneavoastră. Dacă îmi promiteţi că veţi face ceva pentru copiii din Siria, sunt deja noua dumneavoastră prietenă. Aştept cu nerăbdare ceea ce veţi face pentru copiii din Siria“.

În Alep, din nefericire, situația este, în continuare, foarte dificilă: 1,8 milioane de locuitori (din oraș și din împrejurimi - zona estică rurală) au rămas (iar) fără acces la apă (de la mijlocul lunii ianuarie). Sursele de apă sunt sub controlul Statului Islamic. Ca întotdeauna, O-NU (”united nothings”, INsecurity Council) și politicienii fie ignoră situația, fie rezolvă problemele prin discursuri (mai mult sau mai puțin) frumoase. Cu toate acestea, sunt alții care se implică. Și, în timp ce unii construiesc Ziduri (ca ”The Wall” din Pink Floyd), alții încearcă să deschidă porți și ferestre în ele. Astfel, românul Ionuț Ursu, un tânăr provenit de la orfelinat, face voluntariat la refugiații din Grecia. A fost vara trecută la ei, iar iarna asta îi găsește tot cazaţi în corturi, înghețând de frig, în taberele din Sindos şi Kalahori (lângă Salonic), Dradma, Halkidiki, Nyu Kavala, Kavala, Policastro sau Lesbos: „Mă bucur să îi ajut, dar mi se rupe sufletul să îi găsesc tot aici, în corturi“.

Ionuț a lansat o campanie umanitară, prin intermediul Asociației „Volunteer For Life“ (Voluntar pentru Viaţă), al cărei preşedinte este. „În perioada cât am stat acolo, în iulie şi august, am avut ocazia să aud poveşti îngrozitoare de viaţă spuse de cei care au fugit din calea războiului. Mulţi dintre ei proveneau din Alep, oraşul sirian distrus aproape în totalitate de bombardamente. Mi-au povestit cum s-au trezit în casă cu soldaţii ISIS, care le impuneau părinţilor să semneze hârtii prin care se angajau să respecte Sharia, legea islamică. Cei care nu acceptau erau ucişi pe loc în casă, în faţa copiilor. Aceşti copii mi-au povestit cum au asistat îngroziţi la scene de mutilare a părinţilor sau chiar la execuţii. Am dat de unul din aceşti micuţi, Mehmet, care îşi căuta mereu mama prin tabără, însă femeia murise în Siria“, povestește tânărul.

Și participanții la marșul pro-Alep și pro-refugiați (început din decembrie, prin ger și viscol, pe jos, din Germania, Berlin până în Siria, pe ruta refugiaților) se străduiesc să deschidă porți și ferestre în Ziduri. Acest marș fost comparat de o biserică din Cehia (țara unde au ajuns participanții în luna ianuarie) cu marșul biblic de la căderea Ierihonului: un mic grup (mic, dar hotărât și de neoprit) a încercat mereu să deschidă porțile cetății. Focul sacru nu s-a stins nici în potopul de discursuri sterile, nici în cel de știri false și minciunele mai mici sau mai mari (greu de înghițit), nici în cel de bombe-butoi: marșul Ierihonului continuă. Să ne alăturăm și să deschidem ferestrele și porțile Zidurilor!

Să urmăm chemarea dragostei, a renașterii și a (r)evoluției cum au făcut cei din Ghouta de est: după ce au tăiat copacii ca să se încălzească, oamenii din Ghouta de est (aflați încă sub blocadă guvernamentală) plantează acum o mie de arbori. Ori profesorul voluntar (Ahmad) din tabăra de refugiați din Ghouta de est care le predă copiilor fără cărți, caiete și stilouri, pe o tablă improvizată, cu un marker! Ori studenții care merg la facultatea de medicină Sham din Ghouta de est, în mijlocul blocadei și al bombardamentelor intensive! Ori voluntarii de le echipele de salvare ”White Helmets” și cei care au făcut filme documentare despre ei (unele nominalizate la Oscar ca ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel sau ”Last men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

Altă întrebare cumva? Da, din partea unui animal nazist și terorist, că tot nu m-am lămurit: mult-iubiți și stimați conducători și lideri de opinie, master-chefi numai la minciunele, cum se face plata pentru câinii protestatari? 

Ultimele mesaje din Alep: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcut-o, dar și ale rezistenței noastre”

Șocată, răvășită și devastată de holocaustul din Alep, nu am fost în stare să zic nimic în ultimele trei săptămâni, nici ”bună” sau ”pa”, nici să-l ating pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) ori pisica (Guru Guru... guru, titan și nepoțica noastră dragă), fie și automat, absent, cum rulezi sulul de hârtie igienică. Agonizez iar în parametri optimi și mor împreună cu Alepul, deși nu înțeleg cum mai pot muri, după ce am murit de milioane de ori numai cu Promy, apoi cu ceilalți de milioane de ori și de alte milioane de ori de fiecare dată când am scris ceva. La Alep nu e numai agonie și moarte, ci și o permanentă și halucinantă senzație de ratare (jde mii de rezoluții pentru încetarea focului și livrarea ajutoarelor umanitare ratate în Consiliul de Insecuritate O,NU din cauza veto-ului Rusiei, jde mii de apeluri ratate ale O,NU și ale clasei politice internaționale pentru a salva civilii, jde mii de acorduri, înțelegeri și aranjamente ratate etc.).

E clar doar ce bine funcționează aceste instituții care ar trebui să protejeze civilii (unde e R2P - Responsibility to protect principle – ”Principiul responsabilității de a proteja, asumat de ONU în 2005?). De-abia acum, după nenumărate presiuni și negocieri cu Rusia, Consiliul de Insecuritate O,NU (”united nothings”) a adoptat ieri o rezoluție pentru monitorizarea evacuării Alepului prin reprezentanți O,NU, stipulând totodată accesul necondiționat și imediat la ajutoare, precum și protecția spitalelor și a personalului medical. Cam târziu. Mai târziu e prea târziu. Dar, în Siria, până și atunci când au fost votate puținele rezoluții în Consiliu, frecvent nu se aplică (ca de pildă, rezoluția 2.139 din 22 februarie 2014 care solicita încetarea bombardamentelor nediscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), oprirea atacurilor chimice, ridicarea blocadelor asupra localităților, eliberarea persoanelor arestate/răpite/dispărute forțat, stoparea detențiilor arbitrare și permiterea ajutoarelor). A mai existat și rezoluția 2.268 din februarie 2016 care prevedea accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub blocadă (asediu), fără acordul regimului sirian, pusă în practică, desigur, logic, nu? Bune și rezoluțiile O,NU la ceva, vorba lui Hagi.

Iar în ce privește regimul sirian (împreună cu aliații ruși, iranieni și Hezbollah), continuă să mă șocheze, să mă îndurereze și să mă revolte (deși nu mă mai surprind) umilințele stupefiante, fără sfârșit pe care acesta le oferă generos poporului (cât fac 2+2?). Cu recunoscuta sa grijă părintească față de popor, regimul sirian împarte mizerie și teroare prin bombardamente (inclusiv atacuri chimice, la spitale), blocade (foamete sau, mă rog, ești hrănit doar cu propagandă necomestibilă, te bucuri dacă mai găsești un gândac de mâncare și un ultim adăpost printre gunoaie și dărâmături, iar puținii medici rămași acoperă toate specialitățile și operează fără anestezic, la lumina telefoanelor mobile, dacă reușesc să le încarce, căci nu e curent). În același timp, regimul arestează mai departe voluntarii și activiștii și-i torturează până la moarte (asta e răsplata pentru faptele bune și spiritul civic, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază). Mai mult, regimul (trupele regimului, iraniene sau Hezbollah) întoarce din drum convoaiele umanitare de evacuare a civililor din Alep și le atacă sistematic, în fiecare zi.

La rândul lor, rebelii de la Jabhat Fateh al-Sham (fosta al-Nusra, afiliată al-Qaida) au incendiat autobuze cu răniți provenind din localitățile asediate de ei, Foua și Kefraya, încălcând astfel înțelegerea cu regimul sirian care presupunea evacuarea răniților/cazurilor umanitare din aceste localități. În cele din urmă, (deocamdată), în cursul zilei de luni, a fost relansată evacuarea celor din Foua și Kefraya, simultan cu cea din Alep, în condiții mizere (drum lung, înghesuială în mijloacele de transport, fără mâncare, apă ori acces la toaletă timp de peste 10 ore). Lunea aceasta au fost evacuate peste 4.500 persoane (în total, aproximativ 20.000 până în prezent). Mai sunt alte mii care așteaptă să le vină rândul. În sfârșit, Bana Alabed, fetița de 7 ani, devenită voce a Alepului, fan ”Harry Potter” (care citește ca să uite de război și a primit cărțile cu Harry Potter de la un fan special de-al fetiței... scriitoarea J. K. Rowling !) și copiii de la orfelinat au reușit să iasă din Alep cu convoaiele umanitare.

Să precizăm, e vorba mai curând de strămutare forțată într-o zonă intens bombardată și ea (Idlib), cu jihadiști al-Qaida, nu de evacuare. Alegi între strămutare forțată și moarte prin bombardamente sălbatice, inclusiv atacuri chimice ori prin tortură în închisorile regimului. Cam cum votezi între regimul sirian și Statul Islamic, între Hitler și Stalin ori între Iliescu și Vadim (în anii 2000 în România). Dar de ce ți s-ar oferi mai multe opțiuni când ești un vierme de trădător și câine de terorist, dușman al poporului, pagubă colaterală (în războaiele altora)? Așa îți trebuie și, oricum, nu interesează pe nimeni părerea ta.  

Ce îți rămâne când ești blocat în infern, într-o zonă sub asediu ca Alepul, cu toate că ți s-a promis și aranjat evacuarea? Ești sfâșiat între dorința disperată de a fugi și cea de a rămâne (cu atât mai mult că ai reușit să reziști până atunci, în condiții inimaginabile). Nu te înduri să te desparți de dărâmăturile tale, că asta a devenit orașul. Și tu. O să-ți fie dor de ele. Deocamdată, stai pe drumuri, panicat, năuc, înfometat și însetat, în frig, clănțănind din dinți, întrebându-te ce va fi cu tine și ai tăi, fără să înțeleagi ce se întâmplă și ce va urma. Parcă îți scapă totul de sub control. Te străduiești să ai răbdare. Încă puțină răbdare. Aștepți tremurând de frig și de frică să vină cineva la tine, să te bage în seamă (să te scuipe măcar - și eu, și Promy preferăm în situații critice (în Tartaruri și Elbrusuri) să vină cineva să ne scuipe și să ne lovească decât să ne abandoneze). Parcă îl așteapți pe Godot sau cum așteptau bunicii mei să vină americanii la instalarea comunismului ori cum am așteptat eu însămi ajutorul unor șefi-fantomă (zadarnic) sau numărul de dosar de la Parchet în dosarul fuckultății-fantomă unde mi s-a cerut să trec note-fantomă, fără participare la examen, unor studenți-fantomă (ah, mulțumesc, Doamne, l-am primit după câțiva ani!). Și te simți singur pe cruce. Uitat pe cruce.

Să te simți abandonat e devastator, cel mai greu de suportat, insuportabil, crede-ne, Malraux (pentru tine nimic nu e insuportabil... în afară de faptul că nimic nu e insuportabil), împreună cu neînțelegerea/comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare, iar pentru mine și tortura prin haos (mai mult sau mai puțin organizat) și prostie. Apropo de comunicarea imposibilă, mi s-a întâmplat rar să găsesc persoane atât de deschise încât să vorbim orice, fără să se supere niciunul dintre noi, însă am descoperit câteva, până la urmă. Am ajuns uneori și la un nivel de comunicare mai profundă: atunci când dansezi gol în potop, cu dezastrele (Madame Dezastru, logic, nu?), te abandonezi complet, te contopești cu persoana respectivă și te dizolvi în abis odată cu ea. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori: când comunicam cu foști colegi/colege, când alăptam ori din dragoste și disperare (cu tine, Promy, prin tine am simțit cea mai mare iubire, cea mai mare agonie, dar și cel mai mare extaz, în același timp de multe ori). Însă adesea am senzația că nu mă înțelege nimeni și că, la rândul meu, nu înțeleg pe nimeni (nici pe mine) și nimic, chiar dacă sunt capabilă să empatizez câteodată, cum am făcut și acum cu Alepul.

Când cineva suferă și moare, trebuie să sufăr și eu, și să mor și eu, iar, dacă scriu, devine și mai dureros. E mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el. Și celor din Alep le e mai ușor să-și verse sângele decât să vorbească ori să scrie despre asta. Și totuși, au făcut-o, de nenumărate ori, chiar dacă le vine și lor să-și șteargă memoria și să-și bage pumnul în gură până îl înghit complet (pe lângă alți pumni strașnic îndesați în gură, cum ar fi cel al obișnuinței și conformismului, cel al regimului sirian ori al Statului Islamic). De pildă, au scris pe zidurile caselor lor, zdrobite odată cu trupurile, sufletele și visele lor: ”aici zac visele noastre îngropate împreună cu martirii noștri”. Au fost și unii ceva mai optimiști (sau care își impun să fie ori încearcă să braveze și să-și demonstreze în continuare rezistența, atașamentul față de oraș, speranța și faptul că nu și-au pierdut visele): aceștia au scris pe ziduri ”ne vom întoarce”. În ultimele zile, activiștii și voluntarii și-au înregistrat și mesajele de adio (așa a procedat și Bana Alabed, fetița de 7 ani care transmite live din Alep ori copiii de la orfelinat!). De ce trebuie să fie atâția copii care să se filmeze spunând ultimele cuvinte?

Dacă răul, deși nesurprinzător, continuă să mă șocheze, există și surprize în sensul bun: de data asta, a fost solidaritate internațională cu Alepul, multe proteste, din Malaysia până în Turcia, inclusiv ale supraviețuitorilor de la Srebrenica și, totodată, s-a întrerupt iluminarea turnului Eiffel. Încă și mai uluitor e faptul că unii rezistă în asemenea condiții (chiar dacă reduși la ruine, împreună cu orașul) și că mai pot ridica semnul victoriei (de pildă, Ismail Abdalrahman, activist media și fotograf care, la nevoie, își lasă camera foto și scoate și el copiii dintre dărâmături... ca să-i moară apoi în brațe). Dacă tot sunt atâtea semne (cicatrice și răni pe corp și în suflet), să mai fie și semnul victoriei, tocmai în momentul preluării orașului de către regim. Interesant, Ismail este unul dintre aceia care a încercat să savureze viața în ciuda războiului: de exemplu, a înotat, când a avut ocazia, în bazinul din Alep. Tânjeam să ajung și eu în Alep, să plonjez în piscină (și după aceea mi-am dorit să facă baie Ismail și pentru mine, alături de copiii lui). Speram ca apa din piscină să curețe sângele și mizeria și să aline rănile. Acum e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Însă simplul refuz de a-ți îndoi genunchii (oricât de slăbiți și înțepeniți) și de a te declara învins e impresionant: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcu-o, dar și ale rezistenței noastre” (mesaj pe zidurile sfărâmate din Alep).

Din păcate, atmosfera dominantă a fost una de teroare, stres, sfâșiere, epuizare, confuzie, frustrare, paralizie, neputință și sentimentul de a fi învins (până și pentru echipele de salvare de la White Helmets ori personalul medical care nu-și mai pot îndeplini misiunea, hm, uluitor, din lipsă de medici, au existat și operații de cezariană efectuate de asistente). Dar speranțele sunt în Dumnezeu și în noi înșine și trebuie să renască (odată cu Alepul și Siria). Să încercăm să regăsim titanii din noi și, astfel, frumosul din lume, spiritul focului sacru, al (r)evoluției (interioare și exterioare), al tău, Promy. Să ne simțim boșorogi terminați și zdrobiți, dar nu învinși (din păcate, de multe ori nu putem evita asta și știm și noi foarte bine, la fel ca ceilalți, starea de paralizie și neputință). Chiar dacă ni se pare iar că e sfârșitul, poate că ”sfârșitul nu-i aici”, cum cânta Pittis.

Să ne dăruim așadar o limbuță de-a lui Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepoțelul nostru drag care ne lingea, săracul, și când îi dădeam medicamentele), un sărut gay salvator (de-al lui Her (Heracle) și al echipei noastre trăsnite), o mușcătură de vampir și o îmbrățișare titanică zdravănă, până ne facem praf. Să fim măcar praf... de stele. Promy, am nevoie de o supradoză de frumos, am nevoie de tine. Tu ești cel mai frumos pentru mine, rădăcina-mea-lanț preferată și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în titan. Îmi place în Titan... Titanul Prometeu. Și poate vom extrage împreună, mai departe, radicalii, spre marea bucurie a maică-mii pe care o interesează preponderent matematica și rezultatele de la școală ale lui Alex, fii-miu (eu nu mă descurc la nivel de școală elementară, darămite la liceu). Jos radicalii! Jos sistemul! Am promis că voi face progrese la mate. Acum am uitat iar să scot radicalii, dar poate îmi arăți tu, Promy. Nu am uitat însă cât fac 2+2. 2+2 fac 4.  

Ultimul drum (la Aleppo) ratat, lacrimile lui Pikachu pentru copiii sirieni, înjurături de mamă și îngeri... albi ca sângele și cenușa

Ziceam la sfârșitul capitolului anterior că aș vrea să le dea Dumnezeu lui Elie Wiesel și lui Jo Cox odihnă pentru un timp măcar, înainte de a-i pune din nou la treabă ca îngerași păzitori, că n-au avut, săracii, parte de așa ceva niciodată (Jo Cox nici atât cu ăia mici acasă). Iar eu, n-aș putea să-mi găsesc și eu pacea (că am ajuns să am fobie de cuvântul ăsta ca de celălalt cu ”v”, ”viitor”)? Să dorm un pic (în timp ce pământul se trezește) sau să merg în India, să caut pacea, iluminarea și cunoașterea ca unul dintre foștii șefi, să mă fac și eu sanyasi la un ashram? Vai de mine, să mă duc în India și să-l am ca guru pe fostul șef, care între timp trebuie să fi fost promovat? ”No fucking way”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducerea de la concert de la noi, a la Irina Margareta Nistor, ”la dracu, nu!” Mai bine rămân la Guru Guru, mâța noastră, un model de dragoste, înțelepciune, forță spirituală și atitudine în toate pentru mine!   

Dar ceva mă cheamă în altă parte irezistibil, nu cu mirajul Fetei Morgana ori cu un cântec de sirene, ci cu un concert de urlete și tăcere... a pumnului în gură, logic, nu? Nu-i nimic nou, surprinzător, îmi doream să fiu în Siria, nu numai cu sufletul, de cinci ani și mai bine, de când am fost răstignită pe cruce împreună cu copiii și frații noștri din Siria. Am plonjat în abis de atâtea ori (că sunt poastă de dau nu în gropi, ci din abis în abis) pentru a fi alături de cei dispăruți prin închisori/centre de detenție/bombardamente/blocade, nu am vrut să-i las singuri pe cruce, le-am spălat rănile cu lacrimile mele, am agonizat și am murit împreună cu ei (încă așteptăm eliberarea și învierea). Vroiam să le spun securiștilor ălora împuțiți ai regimului sirian și teroristului-șef față în față, nu doar în scris sau în mesaje de campanie, ”rușinică, rușinică, rușinică” și să mă execute apoi și pe mine.

Din păcate, nicio șansă de a ajunge în zona regimului pentru a protesta acolo, direct. Numai la rebeli, eventual. Dar ce am? Ce am pățit? Ce caut eu în Siria de unde toată lumea vrea să fugă (chiar dacă le e greu să se desprindă de o casă ce nu mai e de mult acasă și tânjesc să se întoarcă să bântuie niște ruine)? Păi, cred că trebuie să-mi continui căutările de Antigonă ce scotocește disperată după o unghiuță smulsă pentru a o îngropa potrivit datinilor, deși e devorată constant de coșmarul istoriei și e condamnată să rămână fără mormânt. Așadar, destul de hotărâtă, le cer sfatul activiștilor Planet Syria cu privire la călătorie. Ești nebună? Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți (nu că aș vrea să împărătășiți aceeași soartă, voi, familia și prietenii voștri). Iar voi sunteți targetul principal al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc.

Vrei să plătească țara ta milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Oops, nu, nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul pe umeri și gândesc cu picioarele. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos) știe. Statul Islamic când o avea și el cap să priceapă? Sincer, din cap nu aș vrea să păstrez decât creierul, aș vrea să-l donez în scopuri științifice, pentru studiul bolii Huntington. De restul mă pot dispensa. Și nici nu sunt bună de sclavă, cine m-o răpi nu face nicio afacere cu mine, nu sunt capabilă nici să spăl geamuri, nici să calc rufe (nici nu am atâtea păcate să ispășesc) și, în plus, voi fi o sclavă obraznică ce o să ceară numai lucruri haram, de la baia cu lapte de Cleopatra la hot dog, bere și țuică.

Mai e ceva, nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, nu-mi mai oferă ca altădată un microcip cu limbile preinstalate, ar fi trebuit să le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte ”bravo” și ”rușinică” (ultima cu varianta ”du-te-n pizda mă-tii!”). În chineză, culmea, știu, de când lucram la cazino pe vremea studenției, e singurul lucru pe care-l mai țin minte, i-am zis și lui Promy (care își dorea de mult să învețe chineza, însă n-a prea apucat din cauza vacanțelor prelungite în lanțuri pe Elbrus și în Tartar): ”cao (pronunțat țao) ni ma”. În arabă (Siria), am identificat ceva pe net, este ”Kess Emak”, iar în kurdă ”Kuze dia te”. Într-un final, voi spune tot în chineză, e mai simplu și poate nici nu înțeleg.

Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru, ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii, cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Dacă n-au manifestat vreo reținere în cazul unor copii refugiați, de ce ar reacționa diferit în ce te privește? Și-ți mai trebuie și mii de Euro să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă (voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru mine orice excursie e parcă tortură până la moarte). Hm, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur) că e ilegal să traversezi granița, pe mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe copiii ăia care fug de-acasă la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4. Trebuie să trântești o minciună de dragul adevărului. Lucrurile bune și frumoase sunt frecvent ilegale și se condamnă pe pământ (Promy și Iisus s-au confruntat și ei cu asta). Gesturile de solidaritate și operele subversive se pedepesc, în timp ce faptele rele se premiază. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.   

Până la urmă aranjez ceva pentru Aleppo și mă apuc de exerciții de târâre printr-o sârmă ghimpată imaginară: hm, pot avansa circa 1 metru (când sunt cât de cât odihnită și nu mi-e rău/nu sunt leșinată de drum). Să vedem cum o fi în momentul în care mi-oi sfâșia frumusețe de niqab (văl integral arab) și abaya, rochița lungă, neagră, comandate recent în scopuri de camuflaj, în sârma ghimpată. Ia să-i dau și lui Alex, fii-miu, test (pe lângă Evaluarea Națională), oare se poate deplasa cu niqabul, așa, câțiva pași prin cameră măcar? S-a lăudat că poate merge pe tocuri (eu nu, mă dor picioarele groaznic, mă împiedic și cad), ce-ar fi să probeze și niqabul? Interesant, surioarele mele de la magazinul islamic online m-au felicitat pentru alegerea deopotrivă elegantă și modestă. Bun și niqabul la ceva! O să mă piș pe mine de râs când îl pun și poate așa voi avea și o ultimă sursă de hidratare de urgență (în Siria lipsește apa, iar eu sunt obișnuită să consum 4-5 litri de lichide pe zi). Am mai încercat cândva doar chadorul, vălul integral din Iran: atunci, mă împleticeam și mă prăbușeam aproape la fiecare pas. Plus că mi se păreau toate femeile cu hijab (vălul care acoperă capul, nu și corpul) despuiate ca niște curve și toți bărbații porci de violatori. Să mai zică cineva că nu haina face pe om!

Bineînțeles că trebuie să încerc să trec granița undercover, fie și cu niqabul și abaya ferfeniță. Oricum, nu primesc viza. Nu, și nici nu o să aplic pentru ea: mă scutesc de chinurile de a mă duce la ambasadă și a vedea tablourile cu chipul teroristului-șef din Siria, am oroare mai mare să le contemplu portretele și statuile decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor și glorioaselor lor realizări. Și-apoi mă gândesc că atrag atenția și mai mult. Apropo, toate astea sunt secrete (mie trebuie să mi se spună textual ”secret” ca să înțeleg, sunt obișnuită să fiu dezbrăcată în public, tranșată și consumată complet, ba chiar să-mi hăpăi singură coaiele de Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ce sunt, deși mi-am pierdut speranța că voi topi Zidurile în lacrimi și râsete și cineva va veni vreodată în ajutor). Secret pe Facebook și pe Skype? Nu ne citește Obama toate mesajele, chit că degeaba se uită, că nu vede nimic? Așadar, șterg toate conversațiile pe Skype/Facebook, inclusiv mailurile cu biletele de avion/hotel primite pe Gmail (după ce le descarc). Prevăzătoare ca Promy (cum reflectă chiar numele său). Bună și previziunea la ceva, cu toate că mă tem că ghicim din nou potopul și nu ploaia!

Aș vrea eu să vină o ploaie lungă, consolatoare și purificatoare în loc de potop (de bombe-butoi) la Aleppo, orașul spre care ne îndreptăm. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc la trecutul său fascinant. Aleppo a fost un important centru comercial de-a lungul istoriei, o așezare veche de cinci mii de ani, menționată în textele egiptene cu circa două mii de ani Î.H. În cadrul citadelei medievale, există ruinele unui templu din mileniul trei Î.H. Orașul a mai fost cunoscut sub numele de ”Halab”, ceea ce înseamnă ”alb”, denumire inspirată de culoarea solului și a marmurei. Acum însă și-a schimbat culoarea: e cenușiu de praf și roșu de sânge. La fel de alb ca sângele și cenușa. Cu o mie opt sute de ani Î.H., Aleppo s-a dezvoltat pe post de capitală a regatului Yamkhad, apoi a fost cucerit de hitiți și de asirieni, iar în perioada elenistică și romană a constituit un punct comercial și politic de conexiune între Mediterana și est. În 636 D.H., Aleppo a fost ocupat de musulmanii arabi care au construit și Marea Moscheie, 80 de ani mai târziu (în 715), sub conducerea califului Suleiman Umayyad. În secolul X D.H, Aleppo a devenit capitala prosperă a dinastiei Hamdanid (și totodată a poetului al-Mutanabbi și a filosofului al-Farabi), apoi au urmat lupte pentru controlul orașului (bizantini, cruciați, fatamizi, dinastia Seljuk etc.).  

Orașul a avut din nou o perioadă de glorie în secolul XIII D.H., în timpul lui domniei lui Ayyubid. În 1260, a fost cucerit de mongoli, în 1348 a izbucnit ciuma și apoi atacurile devastatoare ale lui Timur. În 1516, a devenit parte a Imperiului Otoman, definindu-se ca un punct major de confluență între Europa și Orient, al treilea oraș ca importanță din Imperiul Otoman. Acest rol a intrat în declin în secolul XVIII, încă și mai mult prin separarea de Turcia și Irak, efectuată în secolul XX de Anglia și Franța (printr-o delimitare artificială a granițelor statului sirian și tentativa Franței de a fragmenta Siria, creând un stat independent Aleppo). După declararea independenței Siriei față de Franța în 1946, Aleppo s-a transformat într-un centru industrial puternic cu o populație care a crescut de la 300.000 la peste 2,1 milioane în 2004 (potrivit recensământului efectuat în acel an). Populația era constituită în majoritate din arabi suniți, dar și kurzi, turkmeni, creștini (armeni și alții), șiiți și alawiți (în prezent, numărul locuitorilor a ajuns de unde a plecat, ba chiar mai puțin, atât oamenii, cât și orașul cunoscând o degradare parcă fără precedent).   

Dacă războiul civil sirian a debutat în 2011, bătălia pentru Aleppo a început în iulie 2012, afectând chiar de atunci Orașul Vechi, monument Unesco, apoi, în 2013, a fost distrus minaretul Marii Moschei, iar muzeul ei a fost incendiat. De asemenea, a fost avariată citadela medievală și al-Madina Souq, vechi centru comercial acoperit, renumit pentru comerțul cu mătase din Iran... ”drumul mătăsii”. În prezent, Aleppo este divizat între rebeli, situați predominant în est și regimul sirian, aflat în vestul orașului, sprijinit de trupe Hezbollah, miliții șiite, iraniene și de ruși din toamna lui 2015. Rebelii includ al-Nusra (al-Qaida), dar și grupări moderate ca Armata Siriană Liberă (FSA), susținută de Occident (majoritară inițial în Aleppo și care declară și acum că deține controlul în zona rebelilor). Fără arme grele, rebelii nu au reușit să învingă trupele regimului mai bine echipate (chiar dacă acestea s-au confruntat cu distrugerea unor puncte de aprovizionare, dezertări, precum și cu refocusarea pe luptele de la Damasc).

De la sfârșitul lui 2013, Aleppo a fost invadat de bombe-butoi (cam cum a fost Europa asaltată de refugiați, numai că în continuu). Pe ansamblu, regimul rămâne principalul autor al crimelor împotriva umanității (peste 90% din victime, de cel puțin 7 ori mai multe decât Statul Islamic), dar au comis asemenea atrocități și rebelii (nu doar gruparea Statul Islamic, ci și coaliția Armata Cuceririi (Army of Conquest) (printre care al-Nusra, Ahrar al-Sham) și coaliția Cucerirea Aleppo (Aleppo Conquest) (Fatah Halab), în special Frontul al-Shamia, mișcarea Nour al-Dine Zinki (recent, au decapitat un băiețel) și Divizia 16, potrivit unui raport Amnesty International din iulie 2016. Pe parcursul confruntărilor militare, rușii au atacat sistematic rebelii (și poporul – peste 2.500 de victime-civili în mai puțin de un an (din octombrie 2015), comparativ cu victimele Coaliției anti-Statul Islamic, circa 600 în ultimii doi ani, din septembrie 2014 până azi, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului), deși au declarat că luptă cu Statul Islamic (bun și Statul Islamic (ca scuză) la ceva!).

În februarie anul acesta regimul a recapturat unele orașe din nordul Aleppo, amenințând cu încercuirea completă. Acum, ultima rută de aprovizionare pentru rebeli și de acces în oraș, Castello, ”strada morții”, a fost bombardată intensiv și închisă de regim pe 7 iulie (cu ajutorul rușilor și al milițiilor șiite). Acest lucru a fost posibil prin bombardarea isterică, neîntreruptă a locurilor, ocuparea zonei agricole al-Mallah și folosirea unor arme interzise ca muniția cluster și armele cu fosfor (de ce s-ar jena, dacă nu au făcut-o până azi și nimeni nu i-a sancționat?). Rebelii au răspuns prin contraofensivă în zonele regimului, deocamdată fără succes. Să vedem cum mai trecem noi pe-acolo (vom dansa, de această dată, în potopul de bombe-butoi, dacă vom reuși să ajungem până în acest punct, după închiderea rutei doar doi doctori americani, Dr. Samer Attar (SAMS, Chicago) și Dr. Hohn Kahler (tot în colaborare cu SAMS) au izbutit să străbată această stradă și să meargă în Aleppo, într-un gest de solidaritate cu medicii sirieni). Martor ”activ” la evenimente, ca de obicei, ONU se îngrijorează apatic, neconvingător, permițând regimului să continue hrănirea populației cu bombe, praf, mizerie, răpiri și torturi până la moarte, în timp ce oamenii disperați, bolnavi și hămesiți se tratează doar cu aspirină... aspirina săracului.

Mai mult, blocada asupra Aleppo afectează și mai puternic acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace, oricum în impas. După nenumărate ezitări, Statele Unite par tot mai hotărâte... să cedeze în fața Țarului și a Rusiei, acceptând o colaborare suspectă: astfel, pe 15 iulie a fost convenită o nouă înțelegere între SUA și Rusia (privită cu scepticism de Pentagon și chiar de Secretarul Apărării, Ash Carter) pentru a-și coordona împreună operațiunile anti al-Nusra (componentă al-Qaida). Kerry crede (vrea să creadă ori vrea să ne facă să credem) că aceasta va da o șansă acordului de încheiere a ostilităților (parțial și nefuncțional de la inițiere de vreme ce regimul sirian l-a încălcat constant și masiv) și ne promite că se vor opri atacurile indiscriminate asupra populației civile și asupra rebelilor moderați (forțele aeriene ale regimului vor fi blocate). Cine mai crede ceva? Sunt la fel de credibili ca fostul nostru premier Mickey Mouse Copy-Paste.  

Pe teren, trimiterea ajutoarelor este din ce în ce mai dificilă și viața tot mai grea: spitale (după distrugerea spitalului al-Quds în aprilie, au urmat al-Daqqaq, al-Bayan, al-Zahra și al-Hakim), școli și piețe bombardate, lipsa medicamentelor, mâncării, apei, a combustibilului și a electricității, cozi la brutării, prețuri mari la bunuri (în cazul în care se mai găsește ceva). De exemplu, prețul unui kilogram de roșii a crescut de 6 ori (de la 100 la 600 lire), clar, eu nu-mi permit o banană de 2 Euro, nici vândută feliată ca la Douma. Iar masacrele rusești și ale regimului continuă nestingherite: peste 6.000 răniți și 955 civili uciși, inclusiv 219 copii conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (în ultimele trei luni, de pe 22 aprilie – 22 iulie, când ar fi trebuit să se aplice acordul de încetare a ostilităților), în ciuda promisiunilor Țarului și ale teroristului-șef sirian de a deschide coridoare umanitare pentru evacuarea civililor și expedierea ajutoarelor.

Dar, dacă alții nu varsă lacrimi pentru Siria și nu fac nimic, măcar Pikachu plânge în hohote pentru copiii din Siria, îi îmbrățișează cu drag și roagă întreaga planetă să-l caute și să-i salveze (după cum arată jucăriile, sloganurile și pancartele noi cu Pokemon postate de activiști în campanie). De-a lungul timpului, și Batman sau supereroi din Anime-uri precum Grendizer ori Silver au fost alături de copiii și frații noștri din Siria și au intervenit în forță pentru ei (spre deosebire de ONU). Imnul lui Grendizer a devenit un cântec al revoluției, o chemare la libertate și unitate (asta în 2011). Mai târziu, în alte videoclipuri, Grendizer, după atâtea lovituri, cedează fizic și psihic și cere azil în Suedia, iar Silver în Germania. Silver împărtășește și el durerea sirienilor: este biciuit pentru fumat sau ascultarea unei melodii și crucificat de Statul Islamic sau de regim. Chiar dacă nu poate compensa chinurile și moartea niciunui copil, puterea imaginației e un mijloc de evaziune, rezistență și reacție de neînvins. Unul din ultimele rămase. Să ne aducem aminte de povestea cu șoarecii și pictorul: șoarecii desenați pe nisip de pictorul pe cale să fie spânzurat i-au ros, în cele din urmă, funia și l-au eliberat.

Ar vrea Ismail Abdalrahman, unul dintre activiștii media rămași în Aleppo, fotograf (deja nu doar cu talent, ci și cu experiență... după atâția ani de război în care a înfruntat cu curaj, demnitate, voință și răbdare bombardamentele, foametea, mizeria, răpirile și arestările, în căutarea adevărului) să apară odată șoarecii ăștia și să roadă complet funia blocadei din Aleppo. Recent,  Ismail a făcut un gest surprinzător: și-a azvârlit camera și a început să scotocească prin dărâmături. Nu a putut să mai stea deoparte, să fie exclusiv martor și să pozeze. După căutări febrile, a reușit să scoată din ruine un bebeluș, mânjit de sânge și acoperit de praf. Un înger... alb ca sângele și cenușa. Apoi, Ismail a fugit cu îngerul său în brațe spre ambulanță. După aceea, când a putut să se reconecteze la Facebook, a postat poza cu el și bebelușul (făcută de altcineva). Eu l-am felicitat imediat pentru gestul eroic și de solidaritate, cu atât mai mult că a trebuit să abandoneze (pentru moment) camera și misiunea deopotrivă atroce și sublimă de a spune adevărul.  

Mi-a răspuns sincer: ”Mulțumesc, dar fetița a murit la spital Avea 8 luni și era inocentă ca un înger. Și lumii nu-i pasă de sângele sirian. Sunt trist și fără speranță. Cred că nu pot continua așa”. Până atunci, eu una mă bucurasem de fapta lui bună, dar, când i-am văzut mesajul, mi-am dat seama că el nu era capabil să perceapă frumusețea gestului său, ci numai ororile (devenite o rutină cotidiană), așa că am izbucnit în plâns și am ținut-o astfel câteva zile, zdrobită de un potop de bombe-butoi fără sfârșit. I-am scris totuși lui Ismail că la fel simt și eu, însă trebuie să ne regăsim speranța în noi înșine (cu excepția politicienilor și a ONU) și în Dumnezeu. Interesant, Ismail e nu e doar un tată și un fotograf bun, talentat, curajos și cu voință titanică, dar și o persoană care (încă) iubește viața (chit că și-o sacrifică pe a lui): știe să aprecieze o roșie, o bucată de pâine, muzica, precum și o baie la piscină. Aș da orice să-l zăresc plonjând iar în piscină! Și apoi să sar și eu. ”Răzbunarea e dulce”.  

Poate Ismail o să mai sară în piscina din Aleppo (când și-o reveni un pic din depresie), dar eu nu. După câteva săptămâni de pregătire foarte serioasă, adică exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg, atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, apoi dansul extatic, în abis cu potopul de bombe-butoi de pe strada Castello (nimic exaltant de fapt, mai curând încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința), cu două seri înainte de plecare, primesc o veste care mă pălește mai mult ca bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă conducă în Aleppo și înapoi în Turcia) îmi transmit că, din păcate, strada Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să ne împuște, logic, nu?), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Aleppo.

Ah, tocmai când, după câteva săptămâni de groază, neliniște, frământare, tensiune (la propriu și la figurat), insomnie și incertitudine, începusem și eu să mă împac cumva cu toate, să mă las în voia Domnului și să accept orice ar fi! Hm, nu și un răspuns negativ din partea activiștilor sirieni în ce privește plecarea în Aleppo (alminteri previzibil, din nefericire). Dulce frustrare! Îmi vine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Siriei (ori a Rusiei), numai că nu mai am energie. Totuși, să recunoaștem, renunț doar la biletele de avion și hotel luate cu patru luni în urmă, nu și la luptă. Cel puțin, am încercat-o și pe-asta (fără nicio șansă și conștientă de acest lucru). Eram, în sfârșit, dacă nu pregătită complet pentru potopul de bombe-butoi (pentru asta nu poți fi niciodată), măcar în stare să îmi asum riscurile și orice s-ar întâmpla. Și cred că e momentul să-mi spun ultimele cuvinte (pe care le repetasem nu știu cât): duceți-vă în pizda mamii voastre de securiști talibani și jihadiști ticăloși! Cao ni ma! Kess emak! Kuze dia te! Bune și înjurăturile de mamă la ceva! Și... je suis syrienne encore. Stay human and alive!

Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Cum mă paralizează aproape complet eterna rinită (confundată anterior cu răceala) și problemele de circulație (sindromul Raynaud pe care-l am de la 14-15 ani și artrita), de-abia tastez o literă la laptop (nu mai zic de SMS), cu eforturi titanice și dureri cumplite, cu greu flexez mâinile/degetele, picioarele și genunchii ori transport un kil într-o sacoșă. De regulă, pun ce am cumpărat în rucsac sau țin sacoșa pe umăr (ah, urăsc shoppingul, și nu numai din acest motiv, pentru mine shoppingul a devenit tortură de nesuportat după 25 de ani, cred, înainte mă mai fâțâiam și eu pe la magazine și mă holbam la țoale). Dar avantajul problemelor de circulație e că așa îmi păstrez demnitatea, sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii, cu excepția rugăciunii (deși mi se pare adesea că ajung să mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri). Și apoi, un alt beneficiu e că detectez orice schimbare de presiune (de la problemele de circulație și hipotiroidie/mixedem) și prezic ploaia mai exact ca la buletinul meteo. Mai bine să ghicești ploaia decât potopul. Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) și fiul său, Deu (Deucalion, supraviețuitorul potopului) sunt de acord. În fine, bune și potopurile la ceva! Să nu uităm, focul sacru nu se stinge în potop și, chiar dacă aparent binele nu învinge răul aici pe pământ, e valabil și viceversa: nici răul nu învinge binele.

Era bine dacă ghiceam ploaia în Siria sau o inundație ca aia la care Mickey Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice age”, campionul dezastrelor neasumate, fostul premier, a replicat prompt, foarte corect și eficient, dintr-o bărcuță pneumatică, înglodată în noroaie (mult mai curate și mai naturale ca el, într-adevăr): ”Fă, Doino, ai chef de niște inundații?” Nu, din păcate, e potopul, unul pe care-l vedem și tot anunțăm, de peste cinci ani. Și nu întrezărim încă șanse de ameliorare reale. Iată, de pildă, negocierile de pace au rămas în impas, împotmolite în mocirlă mai rău ca fostul nostru premier. Hm, însă, chiar dacă nu merge nimic, ”merge și așa”, vorba românilor descurcăreți și adaptabili (eu nu mă încadrez aici, spre (ne)fericirea mea). Iar showul declarațiilor continuă, evident. La summitul de la Oslo (Oslo Freedom Forum), John Kerry a avertizat Rusia că răbdarea Statelor Unite a ajuns la capăt în ce privește conflictul sirian și că soarta teroristului-șef trebuie odată stabilită, pentru a-l trage la răspundere pe acesta.

Uau, au descoperit tocmai acum, că președintele-fantomă Obama a stat și s-a uitat și nu a văzut nimic, cu toate că ne citește sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube? A îngăimat cel mult, din când în când, dimineața după jogging sau la vreo partidă de golf, că teroristul-șef din Siria trebuie să demisioneze. De mai bine de cinci ani! Să avem răbdare, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare. Sau frustrarea? Și câți suferă și mor (și eu cu ei)? E clar că aceste simple aserțiuni au avut un impact puternic, devastator asupra regimului sirian... cam cât efectul gelatinei pârțâitoare pe care o folosea Alex, fii-miu, când era mic, pentru farse. În ultima perioadă, pe plan intern, în Statele Unite s-au accentuat presiunile asupra administrației Obama pentru a se implica mai mult: 51 diplomați americani au cerut lovituri aeriene împotriva teroristului-șef din Siria pentru a-l determina să negocieze (inițiativă susținută și de ministrul de Externe din Arabia Saudită, al-Jubeir). În paralel, la vizita în Statele Unite, prințul Mohammad Bin Salman din Arabia Saudită s-a plâns de încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului sirian și a comunicat că vrea mai multe arme pentru rebeli (rachete sol-aer și arme anti-tanc). Bineînțeles, noile presiuni asupra administrației Obama au avut cel puțin la fel de mare efect ca cele ale administrației Obama asupra regimului sirian ori asupra Rusiei.

De asemenea, Kerry a insistat ca Rusia să preseze regimul sirian pentru respectarea acordului de încetare a ostilităților și permiterea ajutoarelor umanitare. În plus, Kerry a punctat că Occidentul nu se află într-un ”război al civilizațiilor” cu Islamul, ci ”este o luptă între civilizație și barbarie, între civilizație și exploatare politică brută și un mix de fascism medieval și modern, toate în același timp”. Bună precizare În replică, Serghei Lavrov a acuzat Statele Unite că sunt în stare să cruțe al-Qaida pentru a-l da jos pe mărețul și gloriosul conducător al regimului și practic, între al-Qaida și acesta, aleg al-Qaida. Și de ce nu-i conving americanii pe așa-zișii rebeli moderați ai lor să abandoneze al-Nusra (al-Qaida)? Similar, Țarul a declarat că aprobă să fie inclusă o anumită parte a presei, ă, vroiam să zic, a opoziției la negocieri. Dar de ce să introducem niște teroriști ageamii în guvern? Nu-i avem deja pe ăia profesioniști care fac genocid, împreună cu noi (victime cu sutele de mii și milioanele, nu cu miile)? Oricum, până nu se va cădea de acord asupra parametrilor tranziției, nu va mai fi nicio negociere de pace reală. E clar doar ce bine se înțeleg, în continuare, Rusia și Statele Unite și ce progrese de comunicare s-au operat.

Dacă de la Rusia și Statele Unite poate nu mai ai pretenții ori nu mai aștepți nimic... în afară de dezastre globale și glocale, nu același lucru se întâmplă la ONU care și-a demonstrat pe deplin eficiența și imparțialitatea în această criză umanitară. Ca dovadă, peste 50 de organizații umanitare, ale drepturilor omului și ale societății civile unite în Syria Campaign (la acțiunile căreia am luat și eu parte, la fel ca la Planet Syria), au publicat recent un raport difuzat și la BBC, semnat printre altele de trupele de intervenție civilă, ”Căștile Albe” (”White Helmets – Syrian Civil Defence”), Syrian Network for Human Rigths și Violations Docunentation Center. Acest raport acuză ONU de ”cultură a complianței” și de încălcarea principiilor sale, prin faptul că a permis regimului sirian să controleze livrarea ajutoarelor. 99% dintre ajutoare au fost direcționate către teritoriile ocupate de regim, nu de rebeli. Mii de sirieni și-au pierdut viața din acest motiv, din cauza malnutriției și bolilor asociate și sute (poate chiar mii) au murit de foame. Organizațiile cer operațiuni principiale și imparțiale, bazate pe impunerea unor condiții regimului sau retragerea cooperării cu acesta.  

Să reamintim un detaliu semnificativ pentru a înțelege mai bine contextul. La începutul conflictului, regimul a amenințat că va interzice ONU să opereze în Siria și va retrage vizele pentru personalul non-sirian dacă se încearcă pătrunderea cu ajutoare la Daraa, localitate aflată sub blocadă guvernamentală. De atunci, regimul a continuat să amenințe în acest mod și să-și exercite veto-ul pentru a controla unde, când și cum să distribuie ajutoarele. ONU a acceptat constrângerile guvernului și atunci blocadele au fost folosite permanent ca arme de război. În aprilie nu ajunseseră unde trebuia decât 12% din ajutoarele cu mâncare (conform Programului Alimentar Mondial - ONU). În lipsa sancțiunilor și a unor condiții ferme, regimul blochează și în prezent ajutoarele.

O persoană avizată chiar de la ONU, Roger Hearn, fost director al agenției ONU de Ajutorare a Palestinienilor din Orientul Mijlociu, a comentat astfel, confirmând datele raportului: “A existat un eșec sistematic în răspunsul ONU. În loc să fie bazat pe nevoi, acesta s-a transformat într-un program de răspuns de un miliard de dolari, controlat în mare măsură de regimul sirian și apropiații săi”. Acum au ajuns, în sfârșit, ajutoare la Daraya și Douma, spărgându-se bariera psihologică. ONU a anunțat că vor mai sosi convoaie umanitare la 50.000 locuitori aflați sub blocada din al-Waer (Homs), la Afrin (Aleppo), respectiv la 25.000 persoane din Kafr Batna (provincia Rif Dimashq din Ghouta de Est). Se încearcă pătrunderea și la Zamalka și Arbin în următoarele zile. Alt bob de orez și altă aspirină pentru milioane... mai bună aspirina săracului (dacă mai ai un strop de energie).

Nu, nu mai ai nici energie, nici chef de aspirina săracului, căci ești prea slăbit, bolnav și traumatizat și trăiești în teroare (mă rog, cel mult supraviețuiești, nu trăiești, asta nu e viață). Interesant, Statele Unite și ONU desemnează crimele împotriva umanității ale Statului Islamic împotriva comunității yazidi ca genocid, dar crimele regimului sirian care a produs peste 90% dintre victime și are o contribuție semnificativă la geneza și expansiunea Statului Islamic, prin radicalizare, pe ele cum le clasifică? Sau ăștia nu erau decât teroriști și trădători, dușmanii poporului? Iar spiritul postului s-a făcut, într-adevăr, simțit: 224 uciși chiar în prima săptămână de Ramadan, potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Rusia, spirit creștin autentic, responsabilă și ea pentru aceste masacre, după ce au fost uciși și răniți peste 3.500 în ultimele 55 zile în Aleppo (conform OSDO), iar ajutoarele nu mai pot fi expediate la peste 200.000 rămași în localitate, dorește acum, fie și de ochii lumii, un acord de încetare a ostilităților pe termen lung în oraș și a acuzat al-Nusra de atacuri (grupare exclusă oricum din acord). Asta la scurt timp după declararea unui armistițiu de 48 de ore (16-17 iunie).

Și, într-un spirit de această dată islamic al postului, o, da, profund islamic, Statul Islamic a crucificat oameni pentru întreruperea acestuia și încurajează atacurile asupra civililor în Occident cum a fost cel de la clubul gay Pulse din Orlando, pe care, de altfel, l-a revendicat, efectuat de un prieten al jihadiștilor și simpatizant al-Qaida (al-Nusra), american radicalizat, Omar Mateen. Foarte tare, Mateen și-a procurat arme legal, FBI i-a avut sub urmărire pe el și pe prietenul său jihadist, Abu Salha (care s-a dus în Siria, a făcut training cu al-Nusra și a luat parte, într-un final, la o misiune sinucigașă), însă a considerat că legătura dintre ei e minoră și nu are de ce să ia măsuri. Și când l-a prins CIA-ul pe calif în persoană, au apreciat că nu reprezintă o problemă (în schimb, au arestat oameni nevinovați). Nu, califul nu e o problemă pentru CIA, dar pentru mine și întreaga planetă e. Și îmi cer scuze că am folosit cuvântul ”sinucigaș”, probabil trebuia să zic ”martir”, însă nu o să-l pronunț, din respect pentru adevărații martiri.

Statul Islamic știe să rezolve problemele împușcând lumea, incendiind, aruncând în aer și jucând fotbal cu capete, merită cupa campionilor. Și tot așa procedează unii europeni fundamentaliști. Recent, o prietenă a Siriei și a refugiaților, activistă și politician laburist, unul dintre puținii politicieni pe care-i respect (ca pe Coposu) și singurul pentru care am plâns și de care mi-e dor (cu excepția lui Coposu), Jo Cox, a fost împușcată mortal în fața bibliotecii Birstall, West Yorkshire, de un bărbat cu probleme mentale, apropiat de cercuri radicale. Era o trădătoare, logic, nu? Moarte trădătorilor, intelectualilor și dușmanilor poporului! Ah, și mai zic de noi că suntem nebuni! Faptele bune continuă să se condamne pe pământ, iar cele rele să fie premiate. Și totuși, nu trebuie să ne cerem scuze pentru fapte bune. Să ne luăm etichetele și condamnările absurde ca pe titluri de glorie, să ne păstrăm nebunia frumoasă și să dăruim focul sacru mai departe, în memoria ei. Parcă tot ce e bun și frumos în Europa (inclusiv dintre politicieni!) trebuie să dispară așa de repede. Dar ea a trăit o viață, fie și scurtă, ascultând de principii și conștiința ei, condusă de o nebunie frumoasă: cea de a dărui focul sacru pe pământ. Focul sacru nu se stinge nici în potop, împușcături, explozii sau lagăre de exterminare. Trăiască trădătorii și dușmanii poporului!

Să trăiască și teroriștii și trădătorii de refugiați! Numărul lor (al persoanelor dislocate, incluzând refugiații) a atins 65 milioane global, dintre care cei din Siria, Afganistan și Somalia reprezintă peste jumătate. Țările bogate (care au relocat pe teritoriul lor foarte puțini refugiați) au promis 11 miliarde dolari pentru susținerea acestora, dar banii nu au fost încă investiți decât în mică măsură. Totuși, în Statele Unite, s-au înregistrat unele progrese în ce privește admiterea refugiaților. Administrația Obama acceptă circa 100 de refugiați pe zi, marea majoritate musulmani (din iunie, anul curent), fără verificări minuțioase (cereri procesate dintr-un centru din Amman, Iordania, 600 de interviuri zilnic, procedură simplificată – redusă la trei luni de la doi ani). Incredibil, potrivit unui sondaj Brookings din luna mai, populația americană susține acum primirea refugiaților din Siria și alte țări din Orientul Mijlociu, după verificări serioase (59% vs. 41%). Apare o diviziune majoră între opiniile republicanilor și democraților: 77% dintre democrați sunt pro-refugiați, în timp ce doar 38% dintre republicani sunt astfel. Principalele motive de a refuza primirea refugiaților sunt problemele de securitate/terorism (50% dintre cei care se opun venirii refugiaților), apoi povara socială (41%).

Între timp, în Europa, refugiații încearcă să se descurce, indiferent de condiții (noi, românii, înțelegem asta perfect). La granița dintre Grecia și Macedonia, într-o tabără improvizată în cadrul unei benzinării, refugiatul sirian Mourhaf Lababidy și-a găsit activitate și un mijloc de subzistență din prepararea falafelului (cu făină, iaurt, limonadă). Inițial se aflau peste 1.000 de persoane aici la graniță, dar au fost transferați către tabere oficiale. Toți sunt confuzi, nu știu ce se va întâmpla cu ei, însă se luptă să facă față, orice ar fi. Mourhaf a ajuns master-chef de nevoie, sirienii au idei și spirit antreprenorial. Cândva a fost chiar proprietarul unei cafenele. Vinde și pizza, pâine și legume. E ajutat de un bătrânel, imobilizat în scaunul cu rotile, pentru a superviza afacerea. Tot acolo, Mohamad Rashed, frizer, tunde și bărbierește irakienii, în fața unei oglinzi roz cu prințese Disney, pentru 3-4 Euro. Cum i se pare că nimănui nu-i pasă de refugiați, se străduiește să recupereze cumva controlul și să-și ia viața în propriile mâini. Frizeria îi aparține prietenului său care, tot de nevoie, a devenit conducătorul bărcuței la traversarea Mediteranei (traficantul se speriase) și s-a decis să pună o mică afacere pe picioare.

Și un alt caz de refugiat sirian din Germania, se poate spune fericit: Hassan Jamous, 24 de ani. Când traficantul a strigat ”afară din camion, suntem în Munchen”, nu îl interesa unde e, dacă era Germania sau nu, ci doar să iasă din camion. Pentru moment, nu dorea decât un moment de liniște și o gură de aer proaspăt. O gură de aer! Vreau să respir. Ceilalți sirieni din camion (încă 20) și-au schimbat hainele, dar el nu avea altele bune la dispoziție și se aștepta, oricum, să apară poliția dintr-un moment în altul și să-i aresteze. Nu cunoștea pe niciunul dintre ei, anterior călătoriei. Cineva tot din Damasc i-a zis că vor merge într-o localitate unde oamenii sunt foarte drăguți și cererile se procesează mai rapid: Saarbrücken. Așa că au oprit un taxi și i-au cerut în engleză să-i ducă până la stația principală de autobuz. S-a gândit apoi, în timpul mersului: voi avea un viitor aici? Voi fi acasă? Pe drum spre Saarbrücken, leșinat de foame și oboseală, a adormit. Când a ajuns la tabăra de refugiați (de toate naționalitățile), a primit mâncare și o cameră. Prima zi a fost foarte grea: a trebuit să stea la coadă pentru acte și mâncare. Unde e casa mea? Unde e familia mea? Când vine cina pregătită de mami?

Apoi a fost transferat în alt loc, Trier, oferindu-i-se bilete de tren și o hartă. Oare o fi OK? Te îngrijorezi din nou. Era o tabără mai mică unde a petrecut prima noapte pe hol. Ulterior, a fost mutat și din Trier. Se săturase deja de drumuri și vroia să rămână într-un singur loc. Dar germanii zâmbitori pe care îi întâlnești pe drum te încurajează să continui. În tabere trebuie să stai la coadă la mâncare și duș și nu poți lega relații strânse cu nimeni, căci nu știi cât va fi acolo. Din a 28-a zi te obișnuiești, ba chiar găsești strategii pentru a obține mâncare. Oamenii încearcă să meargă mai departe. Asta te surprinde. Observi și alte lucruri uluitoare, cum ar fi copii fericiți, jucându-se sau dormind liniștiți (cum nu prea făceau în Siria). Până la urmă, a primit o casă în Stadecken-Elsheim, ceea ce l-a bucurat și mai mult. Nu te gândești decât la o cămăruță și o bucătărioară unde să-ți pregătești ceva de mâncare. O voluntară din Germania a venit să-l ajute, inclusiv să învețe germana. Remarci altceva: toată lumea zâmbește, numai noi, nu (cu excepția copiilor). Parcă am uitat să zâmbim. Nu avem nevoie atât de bani, casă și mâncare, cât de un zâmbet. Trebuie să redescoperim să zâmbim.

Aș vrea eu să reînvețe să zâmbească și refugiații din Iordania. Aceștia reprezintă circa un milion. Încă mai așteaptă cu miile la graniță. În prezent, Iordania primește câte 300 pe zi, cu condiția ca aceștia să fie la început izolați și verificați minuțios într-o altă tabără, la Azraq (cu gard de sârmă ghimpată), pentru a se asigura că nu se strecoară jihadiști printre ei. Sirienii deja înregistrați trebuie să repete procedura pentru a primi un nou statut legal care le va permite să obțină legitimații gratuite de muncă și servicii medicale. De multe ori, refugiații locuiesc în corturi improvizate din prelată, bucăți de lemn, uneori chiar din eșarfele femeilor, expuși la căldură și frig extrem, la furtuni de nisip, și, în plus, insecuritate (crime, furturi, exploatare, extremism etc.). Nu au la dispoziție toalete sau mijloace de colectare a gunoiului. Dar de ce ar avea nevoie de altceva? Le ajung eșarfele femeilor pentru a strânge deșeurile sau a se adăposti. Mulți sunt suficient de slăbiți ca să încapă în ele. Eventual, când nu mai fac față, le pot folosi pentru a se strangula cu ele.

De asemenea, în Liban (unde sunt circa un milion de refugiați, aproape un sfert din populație), aceștia trebuie să se descurce cu 0,7 dolari pe zi, alocație pentru mâncare. Să nu uităm că mai mult de jumătate din populația Siriei este dislocată din propriile locuințe, iar cea mai mare presiune e pusă pe țările vecine (Turcia, Liban și Iordania) și doar 3,6% dintre sirieni au fost relocați din Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt (principalele țări care au primit refugiați). De parcă nu ar fi destul ce se întâmplă în Siria, grănicerii turci continuă să împuște refugiații: 16 răniți și uciși la granița cu Idlib, dintre care patru femei și trei copii (au masacrat deja zeci de persoane de la începutul anului). Apelul ONU pentru refugiați din 2015 a fost completat numai în proporție de 61%, iar Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie urgent anul acesta de aproximativ 500 milioane de dolari pentru a acoperi cheltuielile cu refugiații ca aceștia să nu rămână fără adăpost.

Mai mult, fetițele refugiate se mărită forțat, fără să-și cunoască măcar bărbatul, abandonând școala și planurile de viitor, constrânse să-și asume responsabilități uriașe care le depășesc. De pildă, Salma, o fetiță de 13 ani, refugiată din tabăra Zaatari din Iordania, a fost obligată (prin presiuni și agresiuni fizice) de mama ei vitregă să lase jucăriile și școala și să ia de bărbat pe cineva pe care-l întâlnea abia atunci. Acum, gata, trebuie să renunți la școală și la jucării, trebuie să te căsătorești, uite, ți-am găsit un bărbat bun care o să aibă grijă de tine, ăsta e, o să vă cunoașteți pe parcurs și o să vă înțelegeți, să-l asculți, e bărbatul tău, să nu cumva să spui nu, să ne dezonorezi. Ca și cum căsătoria forțată nu ar fi ajuns, vărul soțului a intrat în cort și a violat-o sub privirile soțului care a acceptat tacit acest lucru. Doar când starea fetiței s-a agravat, au dus-o la spital unde a povestit despre suferințele ei și a cerut disperată ajutor. Soțul și vărul au fost arestați, Salma a obținut divorțul și s-a întors în tabără, dar chinurile ei nu s-au încheiat.

Mama vitregă, deși știa situația, a certat-o că nu a fost o soție bună și ascultătoare. Cum e posibil să nu asculți de soțul tău, orice ar face și apoi să divorțezi? Ce rușine pentru noi! Nu mai putem scoate capul în lume! Când a revenit în tabără, tatăl ei și-a manifestat la rândul lui furia și nemulțumirea pentru că a divorțat și i-a cerut să se recăsătorească imediat, pentru a nu dezonora familia și mai mult. Nu știa ce se întâmplase, iar fetița nu a avut curajul să-i spună. Cum poți să-i spui așa ceva? Te doare. Ți-e frică (e greu să vorbești și poate nu o să fii crezut sau înțeles). Ți-e rușine. Dar divorțul e o rușine și mai mare. Ascultând voința tatălui ei, s-a recăsătorit și acum, la 16 ani, are un bebeluș și este însărcinată din nou, cu gemeni. Nici soțul actual nu îi place. A încercat să se sinucidă de multe ori, în ciuda consilierii medicale și psihologice. În prezent, se agață de copii săi... de fetițele cărora vrea să le ofere alte perspective, în primul rând prin educație. Vreau ca fetele mele să nu se mărite așa de repede și să meargă la școală. Măcar ele. Pentru mine e prea târziu. Căsătoriile copiilor ating un procent de 35% prntre refugiații sirieni. Părinții cred că aceste căsătorii le ușurează povara și oferă o minimă protecție pentru fete.

Mentalitățile se schimbă greu nu doar în Siria, ci și în România. Aici continuă sfidările bunului simț, deja o rutină, o banalitate cotidiană (cu care încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă m-am bucurat de activitatea DNA, că au fost condamnați niște torționari comuniști de treabă și că s-au redeschis dosarele Revoluției și ale Mineriadei, au fost și lucruri care m-au revoltat. Astfel, parlamentarii noștri încearcă să blocheze anchetarea votului din Diaspora: s-au opus ridicării imunității lui Corlățean (căruia atât Ponta, cât și Dragnea i-au solicitat să nu deschidă noi secții de votare). Fără ridicarea imunității, nu se poate începe urmărirea penală și realiza ancheta. Unde e băiețelul nostru imigrant în Occident care identificase mizeria din clasa politică atât de bine (”mami, upstairs e un mess de mama focului!”) și, mai recent, când a văzut nota de plată la restaurant, a întrebat candid: ”Ne-a dat amendă?” Te rog, mă, băiatule, să-i amendezi tu pe politicienii ăștia. Să-i amendezi zdravăn la vot și nu numai, prin tot ceea ce faci. Am încredere în noile generații (de titani cu papion, veste, ochelari falși și paiete).

Da, din fericire, nu toți românii sunt la fel și nu ne limităm la băiețelul acesta român imigrant în Occident. Iată, Sebastian Crăciun, un băiețel de 13 ani, din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat în scaunul cu rotile, care suferă de tetrapareză spastică, a scris patru cărți pentru a-și plăti operațiile. Iar proiectul ”Șamanul Mut”, lansat în urmă cu câțiva ani de un alt tânăr, Bogdan Mihai Simion, încearcă reînvierea muzicii lăutărești, recuperarea trecutului și a identității și eliberarea cathartică prin muzica de acest gen. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Mihai Simion, inițiatorul proiectului. E o muzică pentru exprimarea pasiunilor și pulsiunilor, care exorcizează demonii și ne purifică. „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Cânți până ies dracii din tine. Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!