Comori din ruine

                 

      Să sperăm că Marile Ziduri (ca-n Pink Floyd, ”The Wall”) se vor prăbuși și în Siria, căci, deocamdată se prăbușesc case, orașe, corpuri și suflete. De mai bine de șapte ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi (butoaie umplute cu fragmente metalice și explozibili) aruncate din elicoptere, de mine, de împușcături ale lunetiștilor, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.

      În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est (cu 400.000 de locuitori), după mai bine de cinci ani de blocadă, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar înfuleca pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean.

      Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze, căci în ruine sunt comori.”Omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”, spunea marele poet și învățat sufist Rumi Mowlana.  

      În continuare, ONU e atât orb la comorile din ruine, cât și surd la urletul de durere al acestora. Nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net).

      Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).  

    Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate), Abou Yasser, Dr. pediatru Amani (femeia director al unui spital de campanie) și Dr. Wisam Muhammed (medic la spitalul Rahmah pentru bolnavii de cancer, singurul de acest gen în Ghouta de Est) încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar cele din urmă din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de 5 ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.

      Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul (regimul sirian a comis un masacru cu 80 de victime civili pe 6 februarie 2018 (conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO)), apoi masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, iar atacurile sunt inclusiv chimice, cu clor – cel puțin 3 doar în ianuarie-februarie 2018). Să ne iluminăm cu focul sacru al iubirii, cunoașterii, sacrificiului și dăruirii, iar focul apocalipsei (al potopului de bombe-butoi ca-n Siria) să-l stingem cu lacrimile noastre: ”Pompierii cavalerilor de foc / Încă nu s-au inventat, / dă-mi, doamne, tulumba aia minunată, / să sting apocalipsa cu lacrimile tale, ale mele / Dacă tot plângi, dacă tot plâng” (”Cavalerii de foc”, Marin Sorescu)
    Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est, 9 în ianuarie-februarie 2018 etc.), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi sau în minutul următor (inclusiv cei de la ”White Helmets”).
      Raed Al Saleh, coordonatorul ”White Helmets”, este îngrozit de ”masacre, nu război”. Cităm pasaje din mărturia lui: ”Ca sirieni am experimentat moartea în multe feluri înainte de neimaginat: am fost uciși de bombe-butoi, arme chimice, foamete, înecare, tortură, napalm și muniții cluster. Luna aceasta, în Ghouta de Est, s-a adăugat altă experiență a morții: cadavrul unei mame scoase din dărâmături de către fiul ei, voluntar ”White Helmets”. (...) În munca noastră, am salvat peste 100.000 de vieți în ultimii 4 ani, adesea cărând civilii în brațele noastre către cel mai sigur loc posibil. În Ghouta de Est nu este nicăieri sigur și nu este nicio scăpare. Tot ce putem face este să salvăm oameni de pericolul imediat și apoi  să sperăm sau să ne rugăm că spitalul sau casa unde-i ducem nu vor fi lovite imediat. Puteți să vă imaginați asemenea decizii, cu avioanele deasupra? Toate se întâmplă la numai 20 de minute (cu mașina) distanță de Damasc, de sediul ONU și palatul lui al-Assad, câteva ore distanță față de Geneva unde se poartă ”discuții de pace”. Dar dacă te uiți la pozele oamenilor acoperiți de praf sau ale copiilor urlând de durere, pare altă planetă – una unde cea mai rea dintre umanități este la putere. Pentru că nu am mai văzut vreodată așa ceva până acum pe pământ”. Raed solicită comunității internaționale (în care nu mai are încredere) oprirea bombardamentelor, ridicarea blocadei și evacuarea celor care au nevoie de îngrijire medicală. 

     În plus, la fel ca în Idlib și în alte regiuni, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017, un alt spital la sfârșitul lui decembrie 2017 la Harasta, 8 spitale distruse între 19-21 februarie 2018 etc.).  

      În aceste condiții, fotografia unui bebeluș a cărui mamă a fost ucisă în Ghouta de Est și care și-a pierdut un ochi a devenit un simbol pe net și a fost preluată de activiștii de pretutindeni (ei înșiși sau copiii lor își acoperă un ochi într-un gest de solidaritate). Ambasadorul Marii Britanii în Consiliul de INsecuritate, Matthew Rycroft, a postat pe Twitter o poză cu el în care stă aşezat la locul său la masa rotundă și îşi acoperă ochiul drept cu mâna. Foarte convingătoare pentru cei din Consliul de INsecuritate O,NU, logic, nu? Bună și lipsa ochilor la ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, dar se aplică)! Poate se vor trezi și ilumina când vor fi orbi ca profetul Tiresias, li se va deschide ochiul interior, vor vedea comorile din ruine și ruinele și vor reacționa în sfârșit. 

      La rândul lor, medicii, echipele de salvare ”White Helmets” și activiștii societății civile din Ghouta de Est au trimis la începutul lui ianuarie 2018 o scrisoare către reprezentantul ONU, Mark Lowcock: ”Bine ați venit la Damasc, vă scriem din Ghouta de Est – o distanță scurtă de la hotelul dvs., captivi aici, de parcă am fi pe altă planetă.” Da, curat altă planetă! Că e izolată și sfârtecată de cratere selenare ca satelitul natural al Pământului. Semnatarii scrisorii spun că laptele pentru copii și scutecele s-au consumat, iar boala se răspândește. De asemenea, Harasta este bombardată intensiv, iar oamenii se ascund în adăposturi, fără a mai putea să caute mâncare, apă sau să meargă la doctor. Bazându-se pe faptul că ONU nu poate oferi ajutoare fără permisiunea sa, regimul sirian își exprimă dreptul său de veto și folosește în continuare blocadele ca arme de război. Și atunci, în abesența ONU, femei curajoase gătesc linte și o distribuie noaptea. După copiii morți de foame din Madaya și Alep, urmează cei din Ghouta de Est. Ar fi timpul să schimbăm istoria. Mai târziu e prea târziu.

      Confirmând aceste lucruri la nivel general și particular, potrivit unui raport ”Salvați copiii” din februarie 2018, un copil din șase trăiește în zone de conflict (Siria este unul dintre cele mai periculoase locuri). Copiii din Orientul Mijlociu au cele mai mari șanse să se afle într-o zonă de conflict. „Tacticile de asediu şi de foamete au început să fie folosite tot mai mult împotriva civililor, pentru a forţa un grup armat sau o comunitate întreagă să se predea. Atacurile asupra spitalelor şi şcolilor au devenit ceva normal”, se arată în raport. Cred că aici trebuia reformulat: atacurile asupra spitalelor reprezintă ceva obișnuit, cotidian, dar nu normal (”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). Copiii din Siria au suferit de „stres toxic” din cauza expunerii prelungite la război, se specifică în raport. Aceștia au parte mereu de ucideri şi mutilare, recrutarea şi folosirea lor ca soldați, violenţă sexuală, răpiri, atacuri asupra şcolilor şi spitalelor, lipsa accesului la ajutoare umanitare. A fost găsită o creştere cu 300% a numărului copiilor omorâţi şi desfiguraţi începând din 2010, conform unor date furnizate de ONU.

      Și, din păcate, reacționează tot sirienii (ne)obișnuiți, deveniți eroi peste noapte și cei solidari cu ei, nu O,NU. Și remarc ceva, puterea vieții (focului meu sacru) în această orgie a agoniei, descompunerii și morții: în ciuda condițiilor și a abandonului O,NU, incredibil, cei din Ghouta de Est încă se căsătoresc și fac copii. Da, chiar în aceste condiții, în timpul bomardamentelor atroce, o femeie l-a născut într-un adăpost pe micuțul Talal, ajutată doar de celelalte femei din adăpost și de Dumnezeu. Țipetele ei s-au amestecat cu bubuiturile bombardamentelor și cu strigătele, plânsetele și rugăciunile celorlați din adăpost. Epuizat, tatăl a spus la sfârșit: ”Nu știu cum mă simt exact, sunt fericit că am un copil, liniștit că soția mea și copilul meu sunt într-o stare de sănătate bună. Dar și îngrozit și îngrijorat că fiul meu s-a născut într-un adăpost, în timpul bombardamentelor”.
       Părinții se bucură și se sperie totodată pentru copii. Nivin, mamă a unei fetițe din Ghouta de Est, simte că nu-i ajung brațele pentru a o proteja pe micuță (două parcă nu sunt suficiente), nici nu mai știe cum să răspundă întrebărilor ei (De ce ne bombardează? Când o să se termine? Dumnezeu ne iubește pe noi, nu? Dumnezeu nu-i iubește pe ei, nu?) sau cum să mai astupe zgomotul bombardamentelor (încearcă cu propriile mâini în urechile celei mici). Singurul sprijin și ultima speranță a rămas Dumnezeu atât pentru mamă, cât și pentru fetiță.
      Iar artista Diala Brisly, impresionată de lumina telefoanelor mobile dintr-o poză din Ghouta de Est, a desenat oameni cu telefoanele mobile aprinse, având în centru o fetiță salvată din dărâmături. Ne aduce și nouă aminte de Piața Victoriei iluminată de telefoanele mobile la protestul anti-legea grațierii din 2017. Aceasta e lumina focului sacru, nu a celui care face scrum. 
     Nu doar dragostea și grija pentru copii sunt impresionante în Ghouta de Est, ci și cea pentru cei mai în vârstă și / sau bolnavi. Astfel, Hassan, după ce ne invită în mijlocul unei realități care depășește filmele horror (da, realitatea depășește orice imaginație atât în rău cât și în bine), ne povestește despre ororile bombardamentelor și despre cât de greu e să o protejeze pe mama sa. Cu toate că are numai 57 de ani, aceasta abia mai merge, cu ajutorul lui Hassan, căci oasele sale sunt slăbite de foametea din blocadă și au nevoie de înlocuire (imposibil într-o zonă sub blocadă). Ține permanent legătura cu băiatul său pe WhatsApp și încearcă totodată să se informeze prin acest mijloc de comunicare. E vorba de legătura cu băiatul și alții din zona sub asediu, altminteri se află parcă într-un loc complet izolat, pe altă planetă. Frica de bombardamente o ajută să-și depășească durerea și să se deplaseze câțiva pași până la adăpost (aflat prin apropiere). În adăpost, mama tremură de frig, dar încearcă să reziste cât e necesar. Ascultă zgomotele armelor, a învățat să le diferențieze (sunt singurele pe care parcă le mai aude, nu muzica). În ce-l privește, cea mai mare teamă a băiatului e că nu va mai găsi medicamente pentru mama sa. Și nu e un caz izolat: sunt circa 1.000 care au nevoie de intervenție medicală.

      Dacă puterea vieții și a rugăciunilor nu poate fi învinsă, la fel, puterea iubirii nu poate fi pusă sub blocadă așa cum arată artistul Dima Nachawi care desenează în albumul său 5 povești de dragoste din Ghouta de Est. În prima poveste, ea, sub blocadă în Ghouta de Est, vorbește ore în șir pe WhatsApp cu el (aflat în Idlib), se roagă unul pentru celălalt, beau cafeaua și dau share melodiilor și poeților preferați. În a doua, cei doi au sărbătorit Crăciunul alături de prieteni cu un brad improvizat, cu lumânări făcute manual care au funcționat cu ajutorul unui generator. În a treia, când a auzit racheta, el a acoperit corpul soției însărcinate cu al lui, au fost răniți și, în momentul în care au venit medicii, i-a rugat s-o salveze pe ea mai întâi. În a patra, ea adoră să joace Smurfs și Plante vs. Zombie, dar îi e greu să încarce telefonul (nu e curent), iar el îi caută semnal de internet cocoțat pe acoperiș, astfel încât să poată juca. În a cincea, când a auzit loviturile aeriene, el încerca să-și asigure soacra la telefon că sunt bine, iar ea spăla rufele. Când loviturile aeriene au reînceput, atunci ei doi s-au îmbrățișat, el a fost rănit încercând să o protejeze, iar ea a murit în cele din urmă din cauza sticlei care i-a intrat în corp.    

      Cea de cincea poveste de dragoste sub blocadă, în Ghouta de Este este chiar cea dintre Mohammad Abo Saleh și soția sa, Malak (”înger” în arabă), activistă pentru drepturile femeilor care a lucrat cu Women Now For Development. Să vă dau mai multe detalii. Când a venit el la 6.40 seara, ea nu l-a observat, ocupată cu spălatul rufelor la mașina de spălat și asurzită de hârâitul ei (bine că nu erau avioanele sau elicopterele care aruncă bombe-buotoi). Apoi, după ce el a așezat undeva legumele cumpărate, a apărut ea și l-a îmbrățișat. Vorbeau, ca de obicei, lungi și intime conversații (întrerupte eventual de rugăciuni), când o lovitură aeriană din apropiere le-a oprit discuția. Dumnezeu să-i ajute pe cei loviți și pe noi! Ce bine că ai venit, altfel nu mai puteam de grijă, a zis ea. Și eu la fel mă îngrijoram, i-a răspuns el. El s-a dus apoi să verifice pe Whatsapp unde a fost lovitura aeriană, ea s-a întors la spălat. Și avionul a revenit, iar ea s-a speriat. L-a luat de mână pe el și s-au dus amândoi în cameră. Soacra trimisese deja mesaj să vină la Douma chiar atunci, nu dimineața. El a spus că totul e bine și că vor ajunge dimineață la ea.

      Pentru prima oară, Malak era înspăimântată (ea, care, altădată, ieșea pe balcon să se uite la avioane și le înregistra zgomotul infernal). El a încurajat-o că avionul nu îi va lovi. Ea l-a tras de mână și au mers în cameră. Sunetul avionului se auzea și mai tare. A ținut-o în brațe, îngrijorat și surprins de frica ei. Cum sunetul avionului bubuia și mai mult, cei doi s-au strâns în brațe și mai tare. El a văzut apoi o luminiță roșie și a simțit explozia. A observat sânge, dar s-a gândit că el a fost rănit, iar ea este bine. Ușor, a așezat-o jos, în timp ce molozul cădea și praful îi acoperea. Mișcându-se greu, s-a dus apoi afară să cheme vecinii în ajutor. A strigat până a rămas fără glas. S-a gândit abia după aceea că rana ei ar putea fi serioasă. A strigat-o, dar ea nu i-a răspuns. I-a așteptat pe cei din echipele de salvare ”White Helmets” și le-a zis că soția e înăuntru. Era și el acoperit de propriul sânge, epuizat, amețit și îngrețoșat.

      Doi oameni au venit să-l ia, iar el s-a gândit că poate echipele de salvare nu o observă pe ea, din cauza prafului. După ce a ajuns în ambulanță, a văzut o femeie în apropiere și cineva i-a spus că e soția lui. Dar el, îngrozit, s-a gândit că ea a rămas înăuntru și a țipat că nu e femeia aceea soția lui. Cei din echipele de salvare i-au spus că va veni altă ambulanță pentru ea. Apoi, a trecut din brațe în brațe și din pat în pat, întrebând tot timpul de ea și fiind asigurat că ea e bine. S-a rugat să-l lase să o vadă, să se asigure că e bine. I-a zis chiar unuia din echipa de salvare ”White Helmets” (care o cunoștea) să-i transmită că o iubește. În camera de operație, i s-a spus tot că ea e bine, să nu se îngrijoreze și să aibă grijă de el. Apoi i s-a spus că ea e în Douma, luată de tata-socru, pentru că avea nevoie de îngrijire specială și că vor suna la spital pentru a se interesa de starea ei. El s-a hotărât să meargă și el în Douma la ea.

      Tocmai atunci, a sosit unul dintre vecini pentru a-i transmite condoleanțe. Condoleanțe pentru ce? Nu putea înțelege. Pentru soția ta. Nu înțelegea nici atât. A murit în Douma? Nu, ieri, la bombardament. Când v-am spus că am vrut să merg la ea, a insistat el. Am fost noi, au răspuns vecinii, dar murise. Ce rană avea? Ca a ta, numai că pe partea stângă. Sticla le-a perforat corpurile. El dorise să o protejeze de șrapnel, dar ea îl protejase de sticla din interior (ultimul geam ce separa casa de vecini, bizar supraviețuitor al atacurilor de până atunci). Erau amândoi ca niște cactuși, atâția spini de sticlă aveau în ei, după cum au mărturisit chiar doctorii. El a supraviețuit printr-un miracol, i-a spus doctorul. Ea vroia să fie martir. Spunea că e prea slabă ca să suporte pierderea cuiva drag în familie în război și s-a rugat să fie luată ea prima de Dumnezeu. Pentru el, să o piardă, e la fel de dureros, după ce au trecut prin atâtea împreună în război și în blocadă, inclusiv au mâncat iarbă și frunze amândoi (savurând din când în când ca pe o delicatesă pâinea de orz). Totuși, el speră să o reîntâlnească într-o zi (și, poate, să ospăteze împreună la masa îmbelșugată (bogată nu doar în bucate, ci și în spirit) din rai).
         Într-o altă poveste de dragoste, chiar după bombardamentele cumplite din săptămâna 19-25 februarie 2018, Hassan profită de orice ocazie (orice minut fără bombardamente – dar mai e vreunul?) pentru a ieși pe stradă cu telefonul. Atunci îi scrie logodnicei sale Ruba din afara Siriei cu ocazia aniversării lor (6 luni de la logodnă), îi trimite inimioare (inclusiv una pe o casă în ruină), iar ea îi dă zece. ”Dragostea rămâne deasupra sunetului gloanțelor și al avioanelor”, spune Hassan, în timp ce așteaptă și el să vadă dacă îi va mai scrie sau nu Rubei în dimineața următoare. Îi mulțumește pentru că îi dă speranță, mângâiere și încurajare. ”Dumnezeu mi-a oferit dragostea ta astfel încât să-mi fie suport, putere și inspirație”. 

      Și un alt semn de viață, dragoste și o dovadă în plus că în ruine se ascund comori: Umm Mohammed și soțul ei rămân să bea o cafea în casa bombardată, ajunsă o dărâmătură.

     

      E bine când rămân din case și din oameni măcar dărâmături. Mulți nu au avut norocul ăsta. Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727.

      Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului (de la începutul războiului până la sfârșitul lui decembrie 2017), iar Coaliția Internațională a Statelor Unite a ucis 2.815 civili (de la începutul intervenției din 23 septembrie 2014 până în 23 ianuarie 2018) în timp ce sunt peste 6.600 victime civili produse de ruși de la debutul intervenției Rusiei în Siria până la finalul lui ianuarie 2018, conform OSDO.

      Iar în atacurile Turciei și ale rebelilor afiliați (Armata Siriană Liberă - ASL)(Free Syrian Army - FSA) asupra kurzilor din nordul Siriei (cei de la Forțele Democrate Siriene/YPG, considerați de Turcia ca aparținând grupării teroriste PKK) în operațiunea Afrin au fost omorâți peste 60 de civili din primele zile, de la lansare, din ianuarie 2018 (potrivit OSDO) și, la începutul lui februarie 2018, o curajoasă combatantă kurdă, Barîn Kobane, de 23 de ani, participantă la toate luptele cu Statul Islamic, a fost torturată și ucisă de servicii aparținând rebelilor, apoi cadavrul ei a fost mutilat. Și peste 600 de cetățeni turci au fost arestați pentru criticarea pe rețelele de socializare a atacurilor asupra kurzilor, iar fosta copreşedintă a partidului turc HDP, Serpil Kemalbay, a fost deținută deoarece a avut o atitudine asemănătoare (trădători și teroriști, logic, nu?).          

      În noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești: în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului (61 civili uciși după OSDO), apoi, tot în noiembrie, peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO, ulterior, în 2018, cel puțin 11 uciși într-o piață de cartofi în Saraqeb (Idlib), odată cu spitalul bombardat la începutul lui ianuarie 2018 și (cu ajutorul regimului sirian) masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, împreună cu 8 spitale distruse (inclusiv o maternitate) în Ghouta de Est. Mai mult, Moscova a blocat în Consiliul de Securitate al ONU reînnoirea mandatului anchetatorilor internaţionali privind utilizarea armelor chimice în Siria. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților, pe baza datelor colectate de la echipele de salvare ”White Helmets”, apoi de la alte surse, deși site-ul OSDO a fost blocat de regimul sirian și de turci (în Turcia și în nordul Siriei). Din motive de securitate, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur: glorioșii conducători trebuie să-și apere mărețele realizări și să continue le facă. Le urăm succesuri și mai departe și premiul Nobel pentru pace.
      În acest context, după bombardamentele atroce din Ghouta, peste 200 de scriitori și activiști sirieni și din toată lumea au trimis o scrisoare pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria și pentru tragerea la răspundere a celor responsabili. Se adresează ONU și autorităților din alte țări de pe glob, deși până acum acestea nu au reușit să ducă măcar o gură de apă, un bob de orez (de negătit, căci nu sunt gaze, căldură ori curent) ori o îmbrățișare titanică de-a noastră (să se facă praf de stele, dacă tot sunt praf): ”lumea este un spectator al carnajului care a distrus viețile sirienilor. Totul s-a întâmplat sub ochii unei audiențe globale care vede totul, dar refuză să reacționeze”. Nu s-au putut da nici rezoluții (din cauza veto-ului Rusiei), iar puținele adoptate nu au fost respectate. ”United Apathies...”   ONU a întrerupt până și numărătoarea morților (prea mulți sau nu mai conta oricum?).
     Așa cum toată lumea știe (căci mulți proști și nebuni s-au sacrificat pentru a informa și a sensibiliza): ”Sirienii au fost împușcați și uciși în plină zi pentru proteste împotriva injustiției. Au fost arestați, torturați și executați. Au fost bombardați și atacați cu rachete. Au fost puși sub blocadă, violați și umiliți. Au fost gazați. Au fost dislocați și deposedați”. Lumea a reacționat cel mult cu simpatie, dar nu și cu măsuri. În Ghouta se înfometează, se lasă lumea fără medicamente și se bombardează, inclusiv spitalele, până când Ghouta va ceda, iar puținii supraviețuitori vor fi expulzați pentru purificare etnică. Deși până acum a eșuat, ONU ar trebui să urmeze principiul responsabilității de a proteja (R2P – Responsibility to protect) civilii. Semnatarii scrisorii cer, așadar, oprirea genocidului: armistițiu imediat, ridicarea blocadelor, acces la ajutoare umanitare, eliberarea deținuților politici și o protecție imediată pentru toți civilii.

                 

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Ne-ar mira să fie altfel, un strop de normalitate. Așadar, până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). M-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) - pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).  

      În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cer oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), doresc accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vor abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.

      Iată și povestea impresionantă a lui Fadwa Mahmoud, una dintre liderele de la Familii pentru Libertate. Aceasta a fost arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat). Acum Fadwa își caută familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani, răpiți de la aeroport la întoarcerea din China. De atunci tot încearcă să-i găsească și, odată cu intrarea în Familii pentru Libertate, depășindu-și propria suferință, solidară cu ceilalți, a început să-i caute pe toți cei dispăruți.

      Similar, fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, ridicat din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A piedut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fata a amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (a fost bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția).  
       La fel, Taymaa, activistă și supraviețuitoare a închisorii siriane, își caută logodnicul dispărut cu trei ani în urmă. A crezut că lumea s-a sfârșit când a fost el arestat (în miez de noapte). Nu știa nimic despre locul unde a fost dus. Într-o zi, când se întorcea acasă, a fost arestată și ea, obligată să se întindă la pământ, legată la mâini și la ochi. Ofițerul de securitate a întrebat-o de activitățile și credințele politice și de laptele de bebeluși pe care a reușit să-l strecoare într-o zonă sub asediu. Apoi s-a interesat de poza făcută cu logodnicul ei. Ea a răspuns că e logodnicul ei. Când i s-a luat legătura de pe ochi, într-unul dintre centrele de detenție, l-a văzut pe logodnic, în sfârșit, pentru o clipă. Ea a fost eliberată după un an jumate, dar el e încă acolo. Însă încă e mistuită de dor și nu a renunțat niciodată să se gândească la el și să lupte să-l aducă acasă. 

      În ciuda riscului de a dispărea și ele odată cu cei dragi (poate așa i-or regăsi... la închisoarea siriană, loc minunat de vacanță de cinci stele, unde au fost duși sute de mii (inclusiv zeci de mii de copii care se joacă exclusiv cu instrumentele de tortură), condițiile sunt mai mult ca perfecte (foamete, mizerie, înghesuială, violuri, torturi, ajungi o legumă putredă, un oscior strâmb din care scot tot (până și ochii și organele sexuale), din care nu se mai înțelege nimic și nu poate fi recunoscut nici de mame), iar zeci de mii au fost torturați până la moarte), femeile din Idlib, al-Quneitra, Daraa și din Ghouta de Est au participat și ele la proteste în vederea eliberării celor arestați arbitrar. Protestele au ajuns și în Europa, la Geneva, la discuții de pace, la Londra, Manchester și la Paris. Din păcate, nu doar în Siria, China sau Coreea de Nord au dispărut copii arestați / răpiți de regim (marea majoritate), ci și în Israel sunt deținuți 12.000 de copii palestinieni, printre care și o fetiță de 16 ani, Ahed, pentru că a îndrăznit să pălmuiască un soldat după ce acesta i-a împușcat mortal micuțul verișor în fața ei. Desigur, adică probabil, o nouă dovadă a echității: fetița aceea trebuia pedepsită, nu soldatul sau cine i-a dat ordin.

      Nu, mai bine dăm o palmă și noi, ca fetița, celor ce (ne) ucid. O astfel de palmă pentru sistem alături de o îmbrățișare pentru victimele sale dă și Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului sirian. Acesta încearcă să ajute la conștientizare și totodată să sensibilizeze lumea cu privire la cei dispăruți la Statul Islamic (împreună cu Mazen) ori cei din închisorile regimului sirian (alături de Familii pentru Libertate), fără să uite blocadele foamei (Ghouta de Est, de pildă).

      De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă acceptabil și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 3.116 în 2017, circa 10% sirieni în 2017 de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat). În tabere precum Chios condițiile și perspectivele sunt atât de bune încât unul din trei refugiați a avut o tentativă de sinucidere.

      Experiența de refugiat este una foarte dificilă: și marea pianistă evreică din România, Clara Haskil, a trebuit să fugă din Paris la Marsilia (în zona liberă) ca să nu ajungă într-un lagăr nazist, apoi, după ce Marsilia a fost ocupată, să se refugieze în Elveția, în timp ce sora ei, Jana, membră a Orchestrei Naționale franceze, pe punctul de a fi arestată în Marsilia și trimisă într-un lagăr de concentrare nazist, s-a ascuns în cele din urmă într-un sat (uneori fiind nevoită să stea în pădure, la trecerea trupelor germane). 

      Ce să zic, e bine că s-a deschis la Londra un magazin dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete special pregătite pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar refugiații continuă să pipăie fundul... Mediteranei și să trăiască în condiții mizere în taberele din Grecia.  

    Puțini refugiați au ajuns în România până acum, dar cererile lor de azil sunt în creștere. Aproape 5.000 de cereri de azil au fost depuse în România în 2017, cu 161% mai multe decât în 2016, majoritatea din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan și Iran (din păcate, au fost emise și 1.568 de decizii de returnare, iar pentru 1,076 de persoane a fost aplicată măsura de nepermitere a intrării în ţară pentru diferite perioade de timp). În ce privește condițiile de cazare pentru fericiții admiși la un centru de refugiați din București, acestea sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor - împărțite după bunul plac al unor irakieni), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ciuda condițiilor de cazare îmbietoare, unii refugiați nu vor să facă mulți purici în România, ci să plece de aici în Occident. Alții însă au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România). Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă... muncile iadului. Felicitări celor care au descoperit comorile din ruine, au angajat și susțin refugiații! Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și ruinele (comori)!

Trăiască pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului!

      În Siria, de mai bine de șase ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi aruncate din elicoptere, provocată de mine, de împușcături, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.

      În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est, după 5 ani de blocadă și mai bine, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar consuma pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean. Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze.

      În continuare, ONU nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net). 

      Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).  

      Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate) și Abou Yasser încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar ele din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de cinci ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.

      Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul. Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi (inclusiv cei de la ”White Helmets”).

      În plus, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017). Totodată, în noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești (în alte localități decât Ghouta de Est): în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului - 61 civili uciși după Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), apoi peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO. În total, sunt peste 6.200 victime civili produse de ruși de la începutul intervenției Rusiei în Siria până la sfârșitul lui noiembrie 2017, conform OSDO.  

      Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727. Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților.      

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). Și eu m-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu o Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Families for Freedom pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare). Impresionantă povestea lui Fadwa Mahmoud de la Families for Freedom, arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat) și care-și caută acum familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția). 
     Fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A pierdut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fetele au amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.
    Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului, ajută și el la campaniile de conștientizare.  

      De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă cât de cât și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 2.966 în 2017 până în noiembrie, circa 10% sirieni de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat).

      Spre exemplu, e bine că s-a deschis un magazin la Londra dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar condițiile de trai în România în centrul de refugiați din București sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor (împărțite după bunul plac al unor irakieni)), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ce-i privește pe cei din România unii au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România), dar pentru alții e doar o escală spre Occident. Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă. Felicitări celor care au angajat și susțin refugiații!         

      Trăiască pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului!

Ultimele mesaje din Alep: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcut-o, dar și ale rezistenței noastre”

Șocată, răvășită și devastată de holocaustul din Alep, nu am fost în stare să zic nimic în ultimele trei săptămâni, nici ”bună” sau ”pa”, nici să-l ating pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) ori pisica (Guru Guru... guru, titan și nepoțica noastră dragă), fie și automat, absent, cum rulezi sulul de hârtie igienică. Agonizez iar în parametri optimi și mor împreună cu Alepul, deși nu înțeleg cum mai pot muri, după ce am murit de milioane de ori numai cu Promy, apoi cu ceilalți de milioane de ori și de alte milioane de ori de fiecare dată când am scris ceva. La Alep nu e numai agonie și moarte, ci și o permanentă și halucinantă senzație de ratare (jde mii de rezoluții pentru încetarea focului și livrarea ajutoarelor umanitare ratate în Consiliul de Insecuritate O,NU din cauza veto-ului Rusiei, jde mii de apeluri ratate ale O,NU și ale clasei politice internaționale pentru a salva civilii, jde mii de acorduri, înțelegeri și aranjamente ratate etc.).

E clar doar ce bine funcționează aceste instituții care ar trebui să protejeze civilii (unde e R2P - Responsibility to protect principle – ”Principiul responsabilității de a proteja, asumat de ONU în 2005?). De-abia acum, după nenumărate presiuni și negocieri cu Rusia, Consiliul de Insecuritate O,NU (”united nothings”) a adoptat ieri o rezoluție pentru monitorizarea evacuării Alepului prin reprezentanți O,NU, stipulând totodată accesul necondiționat și imediat la ajutoare, precum și protecția spitalelor și a personalului medical. Cam târziu. Mai târziu e prea târziu. Dar, în Siria, până și atunci când au fost votate puținele rezoluții în Consiliu, frecvent nu se aplică (ca de pildă, rezoluția 2.139 din 22 februarie 2014 care solicita încetarea bombardamentelor nediscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), oprirea atacurilor chimice, ridicarea blocadelor asupra localităților, eliberarea persoanelor arestate/răpite/dispărute forțat, stoparea detențiilor arbitrare și permiterea ajutoarelor). A mai existat și rezoluția 2.268 din februarie 2016 care prevedea accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub blocadă (asediu), fără acordul regimului sirian, pusă în practică, desigur, logic, nu? Bune și rezoluțiile O,NU la ceva, vorba lui Hagi.

Iar în ce privește regimul sirian (împreună cu aliații ruși, iranieni și Hezbollah), continuă să mă șocheze, să mă îndurereze și să mă revolte (deși nu mă mai surprind) umilințele stupefiante, fără sfârșit pe care acesta le oferă generos poporului (cât fac 2+2?). Cu recunoscuta sa grijă părintească față de popor, regimul sirian împarte mizerie și teroare prin bombardamente (inclusiv atacuri chimice, la spitale), blocade (foamete sau, mă rog, ești hrănit doar cu propagandă necomestibilă, te bucuri dacă mai găsești un gândac de mâncare și un ultim adăpost printre gunoaie și dărâmături, iar puținii medici rămași acoperă toate specialitățile și operează fără anestezic, la lumina telefoanelor mobile, dacă reușesc să le încarce, căci nu e curent). În același timp, regimul arestează mai departe voluntarii și activiștii și-i torturează până la moarte (asta e răsplata pentru faptele bune și spiritul civic, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază). Mai mult, regimul (trupele regimului, iraniene sau Hezbollah) întoarce din drum convoaiele umanitare de evacuare a civililor din Alep și le atacă sistematic, în fiecare zi.

La rândul lor, rebelii de la Jabhat Fateh al-Sham (fosta al-Nusra, afiliată al-Qaida) au incendiat autobuze cu răniți provenind din localitățile asediate de ei, Foua și Kefraya, încălcând astfel înțelegerea cu regimul sirian care presupunea evacuarea răniților/cazurilor umanitare din aceste localități. În cele din urmă, (deocamdată), în cursul zilei de luni, a fost relansată evacuarea celor din Foua și Kefraya, simultan cu cea din Alep, în condiții mizere (drum lung, înghesuială în mijloacele de transport, fără mâncare, apă ori acces la toaletă timp de peste 10 ore). Lunea aceasta au fost evacuate peste 4.500 persoane (în total, aproximativ 20.000 până în prezent). Mai sunt alte mii care așteaptă să le vină rândul. În sfârșit, Bana Alabed, fetița de 7 ani, devenită voce a Alepului, fan ”Harry Potter” (care citește ca să uite de război și a primit cărțile cu Harry Potter de la un fan special de-al fetiței... scriitoarea J. K. Rowling !) și copiii de la orfelinat au reușit să iasă din Alep cu convoaiele umanitare.

Să precizăm, e vorba mai curând de strămutare forțată într-o zonă intens bombardată și ea (Idlib), cu jihadiști al-Qaida, nu de evacuare. Alegi între strămutare forțată și moarte prin bombardamente sălbatice, inclusiv atacuri chimice ori prin tortură în închisorile regimului. Cam cum votezi între regimul sirian și Statul Islamic, între Hitler și Stalin ori între Iliescu și Vadim (în anii 2000 în România). Dar de ce ți s-ar oferi mai multe opțiuni când ești un vierme de trădător și câine de terorist, dușman al poporului, pagubă colaterală (în războaiele altora)? Așa îți trebuie și, oricum, nu interesează pe nimeni părerea ta.  

Ce îți rămâne când ești blocat în infern, într-o zonă sub asediu ca Alepul, cu toate că ți s-a promis și aranjat evacuarea? Ești sfâșiat între dorința disperată de a fugi și cea de a rămâne (cu atât mai mult că ai reușit să reziști până atunci, în condiții inimaginabile). Nu te înduri să te desparți de dărâmăturile tale, că asta a devenit orașul. Și tu. O să-ți fie dor de ele. Deocamdată, stai pe drumuri, panicat, năuc, înfometat și însetat, în frig, clănțănind din dinți, întrebându-te ce va fi cu tine și ai tăi, fără să înțeleagi ce se întâmplă și ce va urma. Parcă îți scapă totul de sub control. Te străduiești să ai răbdare. Încă puțină răbdare. Aștepți tremurând de frig și de frică să vină cineva la tine, să te bage în seamă (să te scuipe măcar - și eu, și Promy preferăm în situații critice (în Tartaruri și Elbrusuri) să vină cineva să ne scuipe și să ne lovească decât să ne abandoneze). Parcă îl așteapți pe Godot sau cum așteptau bunicii mei să vină americanii la instalarea comunismului ori cum am așteptat eu însămi ajutorul unor șefi-fantomă (zadarnic) sau numărul de dosar de la Parchet în dosarul fuckultății-fantomă unde mi s-a cerut să trec note-fantomă, fără participare la examen, unor studenți-fantomă (ah, mulțumesc, Doamne, l-am primit după câțiva ani!). Și te simți singur pe cruce. Uitat pe cruce.

Să te simți abandonat e devastator, cel mai greu de suportat, insuportabil, crede-ne, Malraux (pentru tine nimic nu e insuportabil... în afară de faptul că nimic nu e insuportabil), împreună cu neînțelegerea/comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare, iar pentru mine și tortura prin haos (mai mult sau mai puțin organizat) și prostie. Apropo de comunicarea imposibilă, mi s-a întâmplat rar să găsesc persoane atât de deschise încât să vorbim orice, fără să se supere niciunul dintre noi, însă am descoperit câteva, până la urmă. Am ajuns uneori și la un nivel de comunicare mai profundă: atunci când dansezi gol în potop, cu dezastrele (Madame Dezastru, logic, nu?), te abandonezi complet, te contopești cu persoana respectivă și te dizolvi în abis odată cu ea. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori: când comunicam cu foști colegi/colege, când alăptam ori din dragoste și disperare (cu tine, Promy, prin tine am simțit cea mai mare iubire, cea mai mare agonie, dar și cel mai mare extaz, în același timp de multe ori). Însă adesea am senzația că nu mă înțelege nimeni și că, la rândul meu, nu înțeleg pe nimeni (nici pe mine) și nimic, chiar dacă sunt capabilă să empatizez câteodată, cum am făcut și acum cu Alepul.

Când cineva suferă și moare, trebuie să sufăr și eu, și să mor și eu, iar, dacă scriu, devine și mai dureros. E mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el. Și celor din Alep le e mai ușor să-și verse sângele decât să vorbească ori să scrie despre asta. Și totuși, au făcut-o, de nenumărate ori, chiar dacă le vine și lor să-și șteargă memoria și să-și bage pumnul în gură până îl înghit complet (pe lângă alți pumni strașnic îndesați în gură, cum ar fi cel al obișnuinței și conformismului, cel al regimului sirian ori al Statului Islamic). De pildă, au scris pe zidurile caselor lor, zdrobite odată cu trupurile, sufletele și visele lor: ”aici zac visele noastre îngropate împreună cu martirii noștri”. Au fost și unii ceva mai optimiști (sau care își impun să fie ori încearcă să braveze și să-și demonstreze în continuare rezistența, atașamentul față de oraș, speranța și faptul că nu și-au pierdut visele): aceștia au scris pe ziduri ”ne vom întoarce”. În ultimele zile, activiștii și voluntarii și-au înregistrat și mesajele de adio (așa a procedat și Bana Alabed, fetița de 7 ani care transmite live din Alep ori copiii de la orfelinat!). De ce trebuie să fie atâția copii care să se filmeze spunând ultimele cuvinte?

Dacă răul, deși nesurprinzător, continuă să mă șocheze, există și surprize în sensul bun: de data asta, a fost solidaritate internațională cu Alepul, multe proteste, din Malaysia până în Turcia, inclusiv ale supraviețuitorilor de la Srebrenica și, totodată, s-a întrerupt iluminarea turnului Eiffel. Încă și mai uluitor e faptul că unii rezistă în asemenea condiții (chiar dacă reduși la ruine, împreună cu orașul) și că mai pot ridica semnul victoriei (de pildă, Ismail Abdalrahman, activist media și fotograf care, la nevoie, își lasă camera foto și scoate și el copiii dintre dărâmături... ca să-i moară apoi în brațe). Dacă tot sunt atâtea semne (cicatrice și răni pe corp și în suflet), să mai fie și semnul victoriei, tocmai în momentul preluării orașului de către regim. Interesant, Ismail este unul dintre aceia care a încercat să savureze viața în ciuda războiului: de exemplu, a înotat, când a avut ocazia, în bazinul din Alep. Tânjeam să ajung și eu în Alep, să plonjez în piscină (și după aceea mi-am dorit să facă baie Ismail și pentru mine, alături de copiii lui). Speram ca apa din piscină să curețe sângele și mizeria și să aline rănile. Acum e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Însă simplul refuz de a-ți îndoi genunchii (oricât de slăbiți și înțepeniți) și de a te declara învins e impresionant: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcu-o, dar și ale rezistenței noastre” (mesaj pe zidurile sfărâmate din Alep).

Din păcate, atmosfera dominantă a fost una de teroare, stres, sfâșiere, epuizare, confuzie, frustrare, paralizie, neputință și sentimentul de a fi învins (până și pentru echipele de salvare de la White Helmets ori personalul medical care nu-și mai pot îndeplini misiunea, hm, uluitor, din lipsă de medici, au existat și operații de cezariană efectuate de asistente). Dar speranțele sunt în Dumnezeu și în noi înșine și trebuie să renască (odată cu Alepul și Siria). Să încercăm să regăsim titanii din noi și, astfel, frumosul din lume, spiritul focului sacru, al (r)evoluției (interioare și exterioare), al tău, Promy. Să ne simțim boșorogi terminați și zdrobiți, dar nu învinși (din păcate, de multe ori nu putem evita asta și știm și noi foarte bine, la fel ca ceilalți, starea de paralizie și neputință). Chiar dacă ni se pare iar că e sfârșitul, poate că ”sfârșitul nu-i aici”, cum cânta Pittis.

Să ne dăruim așadar o limbuță de-a lui Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepoțelul nostru drag care ne lingea, săracul, și când îi dădeam medicamentele), un sărut gay salvator (de-al lui Her (Heracle) și al echipei noastre trăsnite), o mușcătură de vampir și o îmbrățișare titanică zdravănă, până ne facem praf. Să fim măcar praf... de stele. Promy, am nevoie de o supradoză de frumos, am nevoie de tine. Tu ești cel mai frumos pentru mine, rădăcina-mea-lanț preferată și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în titan. Îmi place în Titan... Titanul Prometeu. Și poate vom extrage împreună, mai departe, radicalii, spre marea bucurie a maică-mii pe care o interesează preponderent matematica și rezultatele de la școală ale lui Alex, fii-miu (eu nu mă descurc la nivel de școală elementară, darămite la liceu). Jos radicalii! Jos sistemul! Am promis că voi face progrese la mate. Acum am uitat iar să scot radicalii, dar poate îmi arăți tu, Promy. Nu am uitat însă cât fac 2+2. 2+2 fac 4.  

Aripi

Și fiindcă tot ziceam de ultimele cuvinte, la final (dar vorba lui Pittis, ”sfârșitul nu-i aici”), vă invit să citiți mesajul Planet Syria, cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție:

”La a cincea aniversare a revoluției, nu ne putem opri să nu reflectăm asupra supraviețuirii noastre de până acum. Viețile noastre de sirieni, indiferent în ce anume credem, în popor sau în propagandă, sunt separate în ceea ce a fost înainte de revoluție și ce e după.

Pare că nu e nimic în lume imaginabil, nimic, pe care să nu-l fi experimentat sau la care să nu fi fost martori. De la cele mai rele și inumane la cele mai curajoase și generoase acte. Mâhnire și durere și oroare și disperare și speranță și rezistență și compasiune și credință și dragoste. Le-am simțit pe toate și încă ceva. Deseori în același timp.

Toți am devenit oameni diferiți după revoluție. Alegerile noastre au creat căi care ne-au dus în direcții neașteptate. Pentru unii, aceste căi au crescut și s-au extins pentru a crea legături cu oameni și locuri în moduri pe care, de asemenea, nu le-am prevăzut. Dar alții au înghețat în locul lor, tot din propria alegere, și au privit cum se dezintegrează lumea lor veche și credințele lor chiar în fața ochilor lor. Străinii au devenit familie, familii nedestrămate, și nimic nu a mai fost la fel din nou.

Toți am redefinit ce înseamnă acasă, indiferent de locul în care ne-am stabilit și restabilit. Presupun, ca oricine care a pierdut ceva ce nu mai poate fi recuperat decât în memoria fragilă, nu vom termina niciodată să ne redefinim căminul. Acesta e destinul nostru.

Întotdeauna vom trăi frământați de lupta dintre regrete și certitudine care se dă înăuntrul nostru. Să nu lăsăm niciodată această luptă îndârjită să ia o pauză este, de asemenea, blestemul nostru. Pentru că povara adevărului este prea dureroasă pentru a o căra tot timpul.

Anul trecut în Turcia, un băiat isteț numit Ali, elev la liceu, care a pierdut multe luni de școală din cauza călătoriei și a dislocării familiei sale, mi-a spus: ”patru ani pentru tine nu înseamnă nimic, patru ani pentru mine înseamnă o viață!” Vorbele lui profunde mi-au rămas în minte multe luni. În ultimele zile de reflecție, ele s-au scufundat în mintea mea într-un final și am realizat că a greșit.

Cinci ani pentru noi înseamnă, de asemenea, o viață.

Vă mulțumim că ați fost parte a comunității și campaniei Planet Syria și că sunteți solidari cu sirienii”,

Lina Sergie Attar, Planet Syria, mesaj cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mama n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaze sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboră, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.