Aripi

Și fiindcă tot ziceam de ultimele cuvinte, la final (dar vorba lui Pittis, ”sfârșitul nu-i aici”), vă invit să citiți mesajul Planet Syria, cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție:

”La a cincea aniversare a revoluției, nu ne putem opri să nu reflectăm asupra supraviețuirii noastre de până acum. Viețile noastre de sirieni, indiferent în ce anume credem, în popor sau în propagandă, sunt separate în ceea ce a fost înainte de revoluție și ce e după.

Pare că nu e nimic în lume imaginabil, nimic, pe care să nu-l fi experimentat sau la care să nu fi fost martori. De la cele mai rele și inumane la cele mai curajoase și generoase acte. Mâhnire și durere și oroare și disperare și speranță și rezistență și compasiune și credință și dragoste. Le-am simțit pe toate și încă ceva. Deseori în același timp.

Toți am devenit oameni diferiți după revoluție. Alegerile noastre au creat căi care ne-au dus în direcții neașteptate. Pentru unii, aceste căi au crescut și s-au extins pentru a crea legături cu oameni și locuri în moduri pe care, de asemenea, nu le-am prevăzut. Dar alții au înghețat în locul lor, tot din propria alegere, și au privit cum se dezintegrează lumea lor veche și credințele lor chiar în fața ochilor lor. Străinii au devenit familie, familii nedestrămate, și nimic nu a mai fost la fel din nou.

Toți am redefinit ce înseamnă acasă, indiferent de locul în care ne-am stabilit și restabilit. Presupun, ca oricine care a pierdut ceva ce nu mai poate fi recuperat decât în memoria fragilă, nu vom termina niciodată să ne redefinim căminul. Acesta e destinul nostru.

Întotdeauna vom trăi frământați de lupta dintre regrete și certitudine care se dă înăuntrul nostru. Să nu lăsăm niciodată această luptă îndârjită să ia o pauză este, de asemenea, blestemul nostru. Pentru că povara adevărului este prea dureroasă pentru a o căra tot timpul.

Anul trecut în Turcia, un băiat isteț numit Ali, elev la liceu, care a pierdut multe luni de școală din cauza călătoriei și a dislocării familiei sale, mi-a spus: ”patru ani pentru tine nu înseamnă nimic, patru ani pentru mine înseamnă o viață!” Vorbele lui profunde mi-au rămas în minte multe luni. În ultimele zile de reflecție, ele s-au scufundat în mintea mea într-un final și am realizat că a greșit.

Cinci ani pentru noi înseamnă, de asemenea, o viață.

Vă mulțumim că ați fost parte a comunității și campaniei Planet Syria și că sunteți solidari cu sirienii”,

Lina Sergie Attar, Planet Syria, mesaj cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mama n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaze sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboră, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.

Ultimul drum (la Aleppo) ratat, lacrimile lui Pikachu pentru copiii sirieni, înjurături de mamă și îngeri... albi ca sângele și cenușa

Ziceam la sfârșitul capitolului anterior că aș vrea să le dea Dumnezeu lui Elie Wiesel și lui Jo Cox odihnă pentru un timp măcar, înainte de a-i pune din nou la treabă ca îngerași păzitori, că n-au avut, săracii, parte de așa ceva niciodată (Jo Cox nici atât cu ăia mici acasă). Iar eu, n-aș putea să-mi găsesc și eu pacea (că am ajuns să am fobie de cuvântul ăsta ca de celălalt cu ”v”, ”viitor”)? Să dorm un pic (în timp ce pământul se trezește) sau să merg în India, să caut pacea, iluminarea și cunoașterea ca unul dintre foștii șefi, să mă fac și eu sanyasi la un ashram? Vai de mine, să mă duc în India și să-l am ca guru pe fostul șef, care între timp trebuie să fi fost promovat? ”No fucking way”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducerea de la concert de la noi, a la Irina Margareta Nistor, ”la dracu, nu!” Mai bine rămân la Guru Guru, mâța noastră, un model de dragoste, înțelepciune, forță spirituală și atitudine în toate pentru mine!   

Dar ceva mă cheamă în altă parte irezistibil, nu cu mirajul Fetei Morgana ori cu un cântec de sirene, ci cu un concert de urlete și tăcere... a pumnului în gură, logic, nu? Nu-i nimic nou, surprinzător, îmi doream să fiu în Siria, nu numai cu sufletul, de cinci ani și mai bine, de când am fost răstignită pe cruce împreună cu copiii și frații noștri din Siria. Am plonjat în abis de atâtea ori (că sunt poastă de dau nu în gropi, ci din abis în abis) pentru a fi alături de cei dispăruți prin închisori/centre de detenție/bombardamente/blocade, nu am vrut să-i las singuri pe cruce, le-am spălat rănile cu lacrimile mele, am agonizat și am murit împreună cu ei (încă așteptăm eliberarea și învierea). Vroiam să le spun securiștilor ălora împuțiți ai regimului sirian și teroristului-șef față în față, nu doar în scris sau în mesaje de campanie, ”rușinică, rușinică, rușinică” și să mă execute apoi și pe mine.

Din păcate, nicio șansă de a ajunge în zona regimului pentru a protesta acolo, direct. Numai la rebeli, eventual. Dar ce am? Ce am pățit? Ce caut eu în Siria de unde toată lumea vrea să fugă (chiar dacă le e greu să se desprindă de o casă ce nu mai e de mult acasă și tânjesc să se întoarcă să bântuie niște ruine)? Păi, cred că trebuie să-mi continui căutările de Antigonă ce scotocește disperată după o unghiuță smulsă pentru a o îngropa potrivit datinilor, deși e devorată constant de coșmarul istoriei și e condamnată să rămână fără mormânt. Așadar, destul de hotărâtă, le cer sfatul activiștilor Planet Syria cu privire la călătorie. Ești nebună? Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți (nu că aș vrea să împărătășiți aceeași soartă, voi, familia și prietenii voștri). Iar voi sunteți targetul principal al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc.

Vrei să plătească țara ta milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Oops, nu, nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul pe umeri și gândesc cu picioarele. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos) știe. Statul Islamic când o avea și el cap să priceapă? Sincer, din cap nu aș vrea să păstrez decât creierul, aș vrea să-l donez în scopuri științifice, pentru studiul bolii Huntington. De restul mă pot dispensa. Și nici nu sunt bună de sclavă, cine m-o răpi nu face nicio afacere cu mine, nu sunt capabilă nici să spăl geamuri, nici să calc rufe (nici nu am atâtea păcate să ispășesc) și, în plus, voi fi o sclavă obraznică ce o să ceară numai lucruri haram, de la baia cu lapte de Cleopatra la hot dog, bere și țuică.

Mai e ceva, nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, nu-mi mai oferă ca altădată un microcip cu limbile preinstalate, ar fi trebuit să le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte ”bravo” și ”rușinică” (ultima cu varianta ”du-te-n pizda mă-tii!”). În chineză, culmea, știu, de când lucram la cazino pe vremea studenției, e singurul lucru pe care-l mai țin minte, i-am zis și lui Promy (care își dorea de mult să învețe chineza, însă n-a prea apucat din cauza vacanțelor prelungite în lanțuri pe Elbrus și în Tartar): ”cao (pronunțat țao) ni ma”. În arabă (Siria), am identificat ceva pe net, este ”Kess Emak”, iar în kurdă ”Kuze dia te”. Într-un final, voi spune tot în chineză, e mai simplu și poate nici nu înțeleg.

Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru, ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii, cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Dacă n-au manifestat vreo reținere în cazul unor copii refugiați, de ce ar reacționa diferit în ce te privește? Și-ți mai trebuie și mii de Euro să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă (voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru mine orice excursie e parcă tortură până la moarte). Hm, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur) că e ilegal să traversezi granița, pe mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe copiii ăia care fug de-acasă la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4. Trebuie să trântești o minciună de dragul adevărului. Lucrurile bune și frumoase sunt frecvent ilegale și se condamnă pe pământ (Promy și Iisus s-au confruntat și ei cu asta). Gesturile de solidaritate și operele subversive se pedepesc, în timp ce faptele rele se premiază. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.   

Până la urmă aranjez ceva pentru Aleppo și mă apuc de exerciții de târâre printr-o sârmă ghimpată imaginară: hm, pot avansa circa 1 metru (când sunt cât de cât odihnită și nu mi-e rău/nu sunt leșinată de drum). Să vedem cum o fi în momentul în care mi-oi sfâșia frumusețe de niqab (văl integral arab) și abaya, rochița lungă, neagră, comandate recent în scopuri de camuflaj, în sârma ghimpată. Ia să-i dau și lui Alex, fii-miu, test (pe lângă Evaluarea Națională), oare se poate deplasa cu niqabul, așa, câțiva pași prin cameră măcar? S-a lăudat că poate merge pe tocuri (eu nu, mă dor picioarele groaznic, mă împiedic și cad), ce-ar fi să probeze și niqabul? Interesant, surioarele mele de la magazinul islamic online m-au felicitat pentru alegerea deopotrivă elegantă și modestă. Bun și niqabul la ceva! O să mă piș pe mine de râs când îl pun și poate așa voi avea și o ultimă sursă de hidratare de urgență (în Siria lipsește apa, iar eu sunt obișnuită să consum 4-5 litri de lichide pe zi). Am mai încercat cândva doar chadorul, vălul integral din Iran: atunci, mă împleticeam și mă prăbușeam aproape la fiecare pas. Plus că mi se păreau toate femeile cu hijab (vălul care acoperă capul, nu și corpul) despuiate ca niște curve și toți bărbații porci de violatori. Să mai zică cineva că nu haina face pe om!

Bineînțeles că trebuie să încerc să trec granița undercover, fie și cu niqabul și abaya ferfeniță. Oricum, nu primesc viza. Nu, și nici nu o să aplic pentru ea: mă scutesc de chinurile de a mă duce la ambasadă și a vedea tablourile cu chipul teroristului-șef din Siria, am oroare mai mare să le contemplu portretele și statuile decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor și glorioaselor lor realizări. Și-apoi mă gândesc că atrag atenția și mai mult. Apropo, toate astea sunt secrete (mie trebuie să mi se spună textual ”secret” ca să înțeleg, sunt obișnuită să fiu dezbrăcată în public, tranșată și consumată complet, ba chiar să-mi hăpăi singură coaiele de Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ce sunt, deși mi-am pierdut speranța că voi topi Zidurile în lacrimi și râsete și cineva va veni vreodată în ajutor). Secret pe Facebook și pe Skype? Nu ne citește Obama toate mesajele, chit că degeaba se uită, că nu vede nimic? Așadar, șterg toate conversațiile pe Skype/Facebook, inclusiv mailurile cu biletele de avion/hotel primite pe Gmail (după ce le descarc). Prevăzătoare ca Promy (cum reflectă chiar numele său). Bună și previziunea la ceva, cu toate că mă tem că ghicim din nou potopul și nu ploaia!

Aș vrea eu să vină o ploaie lungă, consolatoare și purificatoare în loc de potop (de bombe-butoi) la Aleppo, orașul spre care ne îndreptăm. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc la trecutul său fascinant. Aleppo a fost un important centru comercial de-a lungul istoriei, o așezare veche de cinci mii de ani, menționată în textele egiptene cu circa două mii de ani Î.H. În cadrul citadelei medievale, există ruinele unui templu din mileniul trei Î.H. Orașul a mai fost cunoscut sub numele de ”Halab”, ceea ce înseamnă ”alb”, denumire inspirată de culoarea solului și a marmurei. Acum însă și-a schimbat culoarea: e cenușiu de praf și roșu de sânge. La fel de alb ca sângele și cenușa. Cu o mie opt sute de ani Î.H., Aleppo s-a dezvoltat pe post de capitală a regatului Yamkhad, apoi a fost cucerit de hitiți și de asirieni, iar în perioada elenistică și romană a constituit un punct comercial și politic de conexiune între Mediterana și est. În 636 D.H., Aleppo a fost ocupat de musulmanii arabi care au construit și Marea Moscheie, 80 de ani mai târziu (în 715), sub conducerea califului Suleiman Umayyad. În secolul X D.H, Aleppo a devenit capitala prosperă a dinastiei Hamdanid (și totodată a poetului al-Mutanabbi și a filosofului al-Farabi), apoi au urmat lupte pentru controlul orașului (bizantini, cruciați, fatamizi, dinastia Seljuk etc.).  

Orașul a avut din nou o perioadă de glorie în secolul XIII D.H., în timpul lui domniei lui Ayyubid. În 1260, a fost cucerit de mongoli, în 1348 a izbucnit ciuma și apoi atacurile devastatoare ale lui Timur. În 1516, a devenit parte a Imperiului Otoman, definindu-se ca un punct major de confluență între Europa și Orient, al treilea oraș ca importanță din Imperiul Otoman. Acest rol a intrat în declin în secolul XVIII, încă și mai mult prin separarea de Turcia și Irak, efectuată în secolul XX de Anglia și Franța (printr-o delimitare artificială a granițelor statului sirian și tentativa Franței de a fragmenta Siria, creând un stat independent Aleppo). După declararea independenței Siriei față de Franța în 1946, Aleppo s-a transformat într-un centru industrial puternic cu o populație care a crescut de la 300.000 la peste 2,1 milioane în 2004 (potrivit recensământului efectuat în acel an). Populația era constituită în majoritate din arabi suniți, dar și kurzi, turkmeni, creștini (armeni și alții), șiiți și alawiți (în prezent, numărul locuitorilor a ajuns de unde a plecat, ba chiar mai puțin, atât oamenii, cât și orașul cunoscând o degradare parcă fără precedent).   

Dacă războiul civil sirian a debutat în 2011, bătălia pentru Aleppo a început în iulie 2012, afectând chiar de atunci Orașul Vechi, monument Unesco, apoi, în 2013, a fost distrus minaretul Marii Moschei, iar muzeul ei a fost incendiat. De asemenea, a fost avariată citadela medievală și al-Madina Souq, vechi centru comercial acoperit, renumit pentru comerțul cu mătase din Iran... ”drumul mătăsii”. În prezent, Aleppo este divizat între rebeli, situați predominant în est și regimul sirian, aflat în vestul orașului, sprijinit de trupe Hezbollah, miliții șiite, iraniene și de ruși din toamna lui 2015. Rebelii includ al-Nusra (al-Qaida), dar și grupări moderate ca Armata Siriană Liberă (FSA), susținută de Occident (majoritară inițial în Aleppo și care declară și acum că deține controlul în zona rebelilor). Fără arme grele, rebelii nu au reușit să învingă trupele regimului mai bine echipate (chiar dacă acestea s-au confruntat cu distrugerea unor puncte de aprovizionare, dezertări, precum și cu refocusarea pe luptele de la Damasc).

De la sfârșitul lui 2013, Aleppo a fost invadat de bombe-butoi (cam cum a fost Europa asaltată de refugiați, numai că în continuu). Pe ansamblu, regimul rămâne principalul autor al crimelor împotriva umanității (peste 90% din victime, de cel puțin 7 ori mai multe decât Statul Islamic), dar au comis asemenea atrocități și rebelii (nu doar gruparea Statul Islamic, ci și coaliția Armata Cuceririi (Army of Conquest) (printre care al-Nusra, Ahrar al-Sham) și coaliția Cucerirea Aleppo (Aleppo Conquest) (Fatah Halab), în special Frontul al-Shamia, mișcarea Nour al-Dine Zinki (recent, au decapitat un băiețel) și Divizia 16, potrivit unui raport Amnesty International din iulie 2016. Pe parcursul confruntărilor militare, rușii au atacat sistematic rebelii (și poporul – peste 2.500 de victime-civili în mai puțin de un an (din octombrie 2015), comparativ cu victimele Coaliției anti-Statul Islamic, circa 600 în ultimii doi ani, din septembrie 2014 până azi, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului), deși au declarat că luptă cu Statul Islamic (bun și Statul Islamic (ca scuză) la ceva!).

În februarie anul acesta regimul a recapturat unele orașe din nordul Aleppo, amenințând cu încercuirea completă. Acum, ultima rută de aprovizionare pentru rebeli și de acces în oraș, Castello, ”strada morții”, a fost bombardată intensiv și închisă de regim pe 7 iulie (cu ajutorul rușilor și al milițiilor șiite). Acest lucru a fost posibil prin bombardarea isterică, neîntreruptă a locurilor, ocuparea zonei agricole al-Mallah și folosirea unor arme interzise ca muniția cluster și armele cu fosfor (de ce s-ar jena, dacă nu au făcut-o până azi și nimeni nu i-a sancționat?). Rebelii au răspuns prin contraofensivă în zonele regimului, deocamdată fără succes. Să vedem cum mai trecem noi pe-acolo (vom dansa, de această dată, în potopul de bombe-butoi, dacă vom reuși să ajungem până în acest punct, după închiderea rutei doar doi doctori americani, Dr. Samer Attar (SAMS, Chicago) și Dr. Hohn Kahler (tot în colaborare cu SAMS) au izbutit să străbată această stradă și să meargă în Aleppo, într-un gest de solidaritate cu medicii sirieni). Martor ”activ” la evenimente, ca de obicei, ONU se îngrijorează apatic, neconvingător, permițând regimului să continue hrănirea populației cu bombe, praf, mizerie, răpiri și torturi până la moarte, în timp ce oamenii disperați, bolnavi și hămesiți se tratează doar cu aspirină... aspirina săracului.

Mai mult, blocada asupra Aleppo afectează și mai puternic acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace, oricum în impas. După nenumărate ezitări, Statele Unite par tot mai hotărâte... să cedeze în fața Țarului și a Rusiei, acceptând o colaborare suspectă: astfel, pe 15 iulie a fost convenită o nouă înțelegere între SUA și Rusia (privită cu scepticism de Pentagon și chiar de Secretarul Apărării, Ash Carter) pentru a-și coordona împreună operațiunile anti al-Nusra (componentă al-Qaida). Kerry crede (vrea să creadă ori vrea să ne facă să credem) că aceasta va da o șansă acordului de încheiere a ostilităților (parțial și nefuncțional de la inițiere de vreme ce regimul sirian l-a încălcat constant și masiv) și ne promite că se vor opri atacurile indiscriminate asupra populației civile și asupra rebelilor moderați (forțele aeriene ale regimului vor fi blocate). Cine mai crede ceva? Sunt la fel de credibili ca fostul nostru premier Mickey Mouse Copy-Paste.  

Pe teren, trimiterea ajutoarelor este din ce în ce mai dificilă și viața tot mai grea: spitale (după distrugerea spitalului al-Quds în aprilie, au urmat al-Daqqaq, al-Bayan, al-Zahra și al-Hakim), școli și piețe bombardate, lipsa medicamentelor, mâncării, apei, a combustibilului și a electricității, cozi la brutării, prețuri mari la bunuri (în cazul în care se mai găsește ceva). De exemplu, prețul unui kilogram de roșii a crescut de 6 ori (de la 100 la 600 lire), clar, eu nu-mi permit o banană de 2 Euro, nici vândută feliată ca la Douma. Iar masacrele rusești și ale regimului continuă nestingherite: peste 6.000 răniți și 955 civili uciși, inclusiv 219 copii conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (în ultimele trei luni, de pe 22 aprilie – 22 iulie, când ar fi trebuit să se aplice acordul de încetare a ostilităților), în ciuda promisiunilor Țarului și ale teroristului-șef sirian de a deschide coridoare umanitare pentru evacuarea civililor și expedierea ajutoarelor.

Dar, dacă alții nu varsă lacrimi pentru Siria și nu fac nimic, măcar Pikachu plânge în hohote pentru copiii din Siria, îi îmbrățișează cu drag și roagă întreaga planetă să-l caute și să-i salveze (după cum arată jucăriile, sloganurile și pancartele noi cu Pokemon postate de activiști în campanie). De-a lungul timpului, și Batman sau supereroi din Anime-uri precum Grendizer ori Silver au fost alături de copiii și frații noștri din Siria și au intervenit în forță pentru ei (spre deosebire de ONU). Imnul lui Grendizer a devenit un cântec al revoluției, o chemare la libertate și unitate (asta în 2011). Mai târziu, în alte videoclipuri, Grendizer, după atâtea lovituri, cedează fizic și psihic și cere azil în Suedia, iar Silver în Germania. Silver împărtășește și el durerea sirienilor: este biciuit pentru fumat sau ascultarea unei melodii și crucificat de Statul Islamic sau de regim. Chiar dacă nu poate compensa chinurile și moartea niciunui copil, puterea imaginației e un mijloc de evaziune, rezistență și reacție de neînvins. Unul din ultimele rămase. Să ne aducem aminte de povestea cu șoarecii și pictorul: șoarecii desenați pe nisip de pictorul pe cale să fie spânzurat i-au ros, în cele din urmă, funia și l-au eliberat.

Ar vrea Ismail Abdalrahman, unul dintre activiștii media rămași în Aleppo, fotograf (deja nu doar cu talent, ci și cu experiență... după atâția ani de război în care a înfruntat cu curaj, demnitate, voință și răbdare bombardamentele, foametea, mizeria, răpirile și arestările, în căutarea adevărului) să apară odată șoarecii ăștia și să roadă complet funia blocadei din Aleppo. Recent,  Ismail a făcut un gest surprinzător: și-a azvârlit camera și a început să scotocească prin dărâmături. Nu a putut să mai stea deoparte, să fie exclusiv martor și să pozeze. După căutări febrile, a reușit să scoată din ruine un bebeluș, mânjit de sânge și acoperit de praf. Un înger... alb ca sângele și cenușa. Apoi, Ismail a fugit cu îngerul său în brațe spre ambulanță. După aceea, când a putut să se reconecteze la Facebook, a postat poza cu el și bebelușul (făcută de altcineva). Eu l-am felicitat imediat pentru gestul eroic și de solidaritate, cu atât mai mult că a trebuit să abandoneze (pentru moment) camera și misiunea deopotrivă atroce și sublimă de a spune adevărul.  

Mi-a răspuns sincer: ”Mulțumesc, dar fetița a murit la spital Avea 8 luni și era inocentă ca un înger. Și lumii nu-i pasă de sângele sirian. Sunt trist și fără speranță. Cred că nu pot continua așa”. Până atunci, eu una mă bucurasem de fapta lui bună, dar, când i-am văzut mesajul, mi-am dat seama că el nu era capabil să perceapă frumusețea gestului său, ci numai ororile (devenite o rutină cotidiană), așa că am izbucnit în plâns și am ținut-o astfel câteva zile, zdrobită de un potop de bombe-butoi fără sfârșit. I-am scris totuși lui Ismail că la fel simt și eu, însă trebuie să ne regăsim speranța în noi înșine (cu excepția politicienilor și a ONU) și în Dumnezeu. Interesant, Ismail e nu e doar un tată și un fotograf bun, talentat, curajos și cu voință titanică, dar și o persoană care (încă) iubește viața (chit că și-o sacrifică pe a lui): știe să aprecieze o roșie, o bucată de pâine, muzica, precum și o baie la piscină. Aș da orice să-l zăresc plonjând iar în piscină! Și apoi să sar și eu. ”Răzbunarea e dulce”.  

Poate Ismail o să mai sară în piscina din Aleppo (când și-o reveni un pic din depresie), dar eu nu. După câteva săptămâni de pregătire foarte serioasă, adică exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg, atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, apoi dansul extatic, în abis cu potopul de bombe-butoi de pe strada Castello (nimic exaltant de fapt, mai curând încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința), cu două seri înainte de plecare, primesc o veste care mă pălește mai mult ca bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă conducă în Aleppo și înapoi în Turcia) îmi transmit că, din păcate, strada Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să ne împuște, logic, nu?), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Aleppo.

Ah, tocmai când, după câteva săptămâni de groază, neliniște, frământare, tensiune (la propriu și la figurat), insomnie și incertitudine, începusem și eu să mă împac cumva cu toate, să mă las în voia Domnului și să accept orice ar fi! Hm, nu și un răspuns negativ din partea activiștilor sirieni în ce privește plecarea în Aleppo (alminteri previzibil, din nefericire). Dulce frustrare! Îmi vine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Siriei (ori a Rusiei), numai că nu mai am energie. Totuși, să recunoaștem, renunț doar la biletele de avion și hotel luate cu patru luni în urmă, nu și la luptă. Cel puțin, am încercat-o și pe-asta (fără nicio șansă și conștientă de acest lucru). Eram, în sfârșit, dacă nu pregătită complet pentru potopul de bombe-butoi (pentru asta nu poți fi niciodată), măcar în stare să îmi asum riscurile și orice s-ar întâmpla. Și cred că e momentul să-mi spun ultimele cuvinte (pe care le repetasem nu știu cât): duceți-vă în pizda mamii voastre de securiști talibani și jihadiști ticăloși! Cao ni ma! Kess emak! Kuze dia te! Bune și înjurăturile de mamă la ceva! Și... je suis syrienne encore. Stay human and alive!

Plasă cu Cioran și cuvinte frumoase cu ”v” (viziune și verticalitate) pentru motanii hipsteri și zombie de la ONU/ambasada Rusiei și pentru românii care au inventat apa

Ce mă făceam dacă, atunci când lucram în cercetare de piață, aș fi pierdut vreun deadline? Cred că era mai important decât sufletul. Acum nu, dar un deadline e încă sfânt și nenegociabil. Din păcate, nu și pentru ONU. Acesta din urmă, laolaltă cu marile puteri, se încadrează în deadline-uri la fel de mult ca politicienii noștri (avem parte poate numai de dead, nu și de line). Astfel, în timp ce oamenii continuă să sufere și să moară în Siria, grupul de 17 țări care susțin procesul de pace din Siria s-au întâlnit pe 17 mai la Viena pentru revitalizarea acordului de încetare a ostilităților și relansarea negocierilor de pace. Însă, deși s-a cerut la unison revigorarea acordului de încheiere a ostilităților și facilitarea livrării ajutoarelor (containere cu apă, mâncare și medicamente, distribuite în zonele sub blocadă de Programul Alimentar Mondial (ONU) de la 1 iunie, în cazul în care mai este restricționată intrarea), marile puteri nu au putut cădea de acord pentru a stabili o dată a unor noi negocieri de pace, iar opoziția a plusat că nu va participa la discuțiile de pace de la Geneva fără îmbunătățiri concrete pe teren (implementarea acordului, ridicarea blocadelor, accesul convoaielor umanitare).  Deadline-ul pentru realizarea unui guvern de tranziție de uniune națională este pe 1 august. Facem pariu că îl vor respecta desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur), logic, nu? Bune și deadline-urile la ceva!

De asemenea, la Viena s-a convenit asupra sancționării celor care încalcă acordul de încetare a ostilităților, precum și a celor care blochează ajutoarele, mergând până la excluderea de la negocierile de pace de la Geneva și armistițiu, aceștia fiind, în același timp, raportați la Consiliul de Securitate ONU. În plus, s-a discutat despre găsirea unor mijloace de separare între al-Nusra (al-Qaida) și ceilalți rebeli, pentru a nu mai fi cu toții bombardați ca la Aleppo. Însă teroriștii-șefi continuă să își privească adversarii ca ”teroriști” și încearcă să impună lumii viziunea lor îngustă. Înainte de meetingul celor 17 țări de la Viena, Rusia a solicitat la ONU ca două grupări rebele islamiste importante (Jaish al-Islam / Armata Islamului, finanțată de Arabia Saudită și Ahrar al-Sham, susținută de Turcia și țările din Golf), parte a acordului de încheiere a ostilităților, să fie trecute pe lista neagră a teroriștilor la ONU, dar Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Ucraina au stopat acest demers (era necesar consensul a 15 țări). Aceasta ar fi agravat situația, într-o perioadă în care ar fi trebuit să se manifeste eforturi de detensionare.

În cazul concret al orașului Aleppo menționat mai sus, armistițiul de 48 ore decis de regim (început marți pe 4 mai), excluzând al-Nusra (al-Qaida) și Statul Islamic, a fost extins în zilele de marți-miercuri 10-11 mai. Au fost uciși peste 300 de civili până acum în Aleppo. Cu toate acestea, echipele de salvare își continuă misiunea, iar puținii rămași încearcă să reziste: unii savurează până și în aceste condiții viața, de pildă, merg la evenimente culturale ori fac baie în piscină (ca activistul media Ismail Abdalrahman)! Și, apropo de Aleppo, în Rusia ministrul apărării anunță că au ajuns camioane cu arme chimice la Aleppo, iar ambasada Rusiei tweetuiește că ”Extremists near Aleppo received several truckloads of chemical ammo.” (”Extremiștii de lângă Aleppo au primit câteva camioane cu arme chimice”). Toate false, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, logic, nu? O nouă campanie de dezinformare. Imaginea atașată de ambasadă face parte din jocul video ”Command and conquer” (unde americanii și chinezii se unesc pentru a lupta împotriva teroriștilor). Internauții au reacționat prompt, publicând fotografiile reale ale teroriștilor (păpușele, pisicuțe sau imagini din jocuri video). Vă ajutăm în lupta anti-terorism, tocmai l-am identificat pe jihadistul-șef cel mai periculos, motănelul ăsta lățos cu căciuliță, papion, vestă și ochelari falși de hipster eventual. Curând, ambasada Rusiei a recidivat, cu un tweet ”Russia will continue to fight nazism” (”Rusia va continua lupta cu nazismul”), însoțit de o imagine foarte inspirată din filmul cu zombie ”Dead Snow”. Bravo, așteptăm noi mărețe și glorioase dez...informări de la ambasada Rusiei!

În timp ce politicienii dezbăteau, iar amabasada Rusiei informa lumea... din jocuri video și filme cu Zombie, ajutoarele erau încă restricționate de regim în zonele sub blocadă (pentru sute de mii de oameni). Până în prezent, ONU nu a livrat ajutoare decât pentru aproximativ 160.000 de persoane (din circa un milion sub blocadă). Până și Stephen O’Brien, reprezentant ONU, secretar general adjunct pentru Afaceri Umanitare, recunoaște existența a peste 500.000 de oameni sub blocadă, precum și împiedicarea accesului la ajutoare pentru 40% din populația din Aleppo, Al Wa’er și Talbiseh în luna mai, anul curent. Astfel, convoaiele umanitare nu au intrat deocamdată în Daraya, Muadhamiya sau Al Wa’er. În Daraya, localitate aflată sub blocadă de aproape 4 ani, un convoi ONU a adus numai lapte pentru bebeluși, truse de igienă, medicamente și vaccinuri. Dar convoaiele au fost oricum oprite de armata regimului, pe motiv că acestea conțin lapte pentru bebeluși și nu sunt permise decât medicamentele. Soldații regimului au scotocit prin camioane și au sustras medicamente. Și acum, la urma urmei, să-i hrănim pe toți cu o aspirină (eventual a săracului)? Copiii sunt amețiți și leșină de foame (adulții, și ei). Apoi, probabil ca să uite de foame și de boli și să le dea altă preocupare, au fost bombardați (chiar dacă Daraya face parte din acordul de încetare a ostilităților).

Să-i bombardeze și pe sărmanii refugiați palestinieni din tabăra Khan Eshieh ca să uite de foame și de boli! Aceștia, 12.000 de persoane (dintre care un sfert copii) au rămas fără mâncare și apă, conform unui raport ”Salvați copiii!” , din cauza închiderii rutelor de aprovizionare și a bombardamentelor. Din fericire, măcar la Harasta (localitate de 11.000 persoane), aflată sub blocadă guvernamentală, Crucea Roșie a adus mâncare, medicamente și truse de igienă, iar la Der-Ezzor (peste 100.000 locuitori, oraș sub asediul Statului Islamic), s-a reușit descărcarea din avion a 26 comtainere umanitare cu mâncare și medicamente. Și, pentru că tot vorbeam de Der-Ezzor și blocadele Statului Islamic, acesta din urmă se așteaptă și el la asediu la ”capitala” Raqqa, așa că a decretat stare de urgență, încercând să-și protejeze obiectivele strategice și relocând personal. E atât de disperat (a pierdut peste 22% din teritorii) încât s-a răzbunat cu atentate în teritoriul alawit, în zonele-cheie ale regimului sirian (Tartous și Jableh), a distrus o bază aeriană rusească (Tiyas, lângă Palmyra) și elicoptere la altă bază rusească (T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), a ajuns până la spitalul din Marea (gata să ia ostateci), vinde sclave sexuale pe Facebook cu 8.000 de dolari, își continuă execuțiile macabre (2.162 civili uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului) și, iată, culmea performanței jihadiste, a aruncat în acid azotic 25 de ”spioni” până li s-au dizolvat toate organele (la Mosul, în Irak).

Din nefericire, atitudinea față de refugiați se demonstrează uneori la fel de umană ca cea a Statului Islamic și a regimului sirian în raport cu prizonierii, chiar în țări care și-au asumat povara a milioane de refugiați (de exemplu, Turcia – 2,7 milioane). Astfel, grănicerii turcii continuă să împuște, să aresteze și să bată refugiații, iar poliția slovacă a tras asupra unei mașini cu refugiați, rănind o femeie din Siria. După închiderea rutei balcanice, Mediterana a înghițit circa 700 refugiați, pe drum spre Italia, numai în ultimele săptămâni (nu e marea, săraca, de vină, dimpotrivă, ea se arată mult mai blândă, prietenoasă și primitoare decât oamenii, să ne aducem aminte cum îl legăna și-l mângâia cu valurile sale pe băiețelul kurd înecat, Aylan, a cărui poză a ajuns viral). Autoritățile și ONU sunt, ca de obicei, în impas: Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie de circa jumătate de miliard de dolari pentru a asigura condiții minimale pentru refugiați (deține doar 158 milioane dolari din 728 milioane necesare), altminteri milioane dintre aceștia riscă să devină fără adăpost. Iar Angelina Jolie, trimis special ONU pentru refugiați, solicită implicarea întregii planete și condamnă la rândul ei politica fricii și a diviziunii în legătură cu refugiații.

Potrivit lui Felippo Grandi, Înaltul Comisar ONU pentru refugiați, mai puțin de 1% din 20 de milioane de refugiați au fost relocați anul trecut. Problema nu poate fi rezolvată prin ignorarea ei ori prin expulzarea refugiaților. Numărul refugiaților a atins 60 de milioane la nivel global! De asemenea, ”Salvați copiii” a semnalat că doar unul din patru copii refugiați frecventează școala. Mai mult, refugiații proveniți din țări aflate în război cum e Siria, se luptă nu numai cu traumele fizice și psihice, cu condițiile precare de trai, cu accesul redus la educație și lipsa perspectivelor, ci și cu probleme grave de sănătate. De pildă, în Iordania (care adăpostește 1,4 milioane de refugiați), o treime dintre aceștia se confruntă cu o dizabilitate sau cu o problemă de sănătate gravă. Protezele, fizioterapia și medicamentele sunt scumpe, pentru mulți inaccesibile. Dar, fie și în asemenea condiții, refugiații cu dizabilități din taberele Zaatari și Azraq au voință, nu renunță la luptă, nu cerșesc mila nimănui, își păstrează simțul umorului, fac exerciții fizice, joacă jocuri și chiar participă la o cursă nebună cu cărucioarele, împreună cu Nikki Fox, corespondent BBC (tot o persoană cu dizabilități).

Interesant, a existat cineva care a semnalat problema crizei sistemului internațional pentru refugiați cu douăzeci de ani în urmă. Acest vizionar a fost James Hathaway, coordonator al Programului Juridic pentru Refugiați (Refugee Law Programme) de la Universitatea Michigan. El a arătat încă de atunci că responsabilitatea primirii refugiații ar trebui împărțită mai echilibrat între state și a propus un sistem ONU de cote pentru refugiați în acest sens. Convenția pentru Refugiați datează din 1951, de când s-a încercat protejarea refugiaților europeni din al doilea război mondial. Aceasta are însă nevoie de reformă: experții în drepturile refugiaților susțin că definiția refugiatului este mult prea îngustă (persoane care fug de persecuții) și, simultan, nu sunt clar delimitate obligațiile statelor unde ajung refugiați (se precizează doar că refugiații nu pot fi deportați într-o țară unde riscă viața sau libertatea). De asemenea, lipsesc mecanismele de aplicare a legii, acestea rămânând la bunul plac al statelor. Mai mult, repatrierea rapidă a refugiaților (prevăzută inițial) nu mai este de actualitate. De teama unui rău mai mare, ONU s-a opus reformei până acum. Totuși, agenția pentru refugiați ONU trebuie să facă eforturi de modernizare și implementare a drepturilor refugiaților, iar povara să fie distribuită mai echitabil între state. Oricum, chiar dacă va exista un sistem pentru refugiați reformat, acesta nu poate fi pus în practică fără o altfel de abordare a refugiaților, atenționează Roni Amit, cercetător senior la African Centre for Migration and Society din cadrul universității Witwatersrand Johannesburg. Aceasta apreciază că niciun sistem pro-refugiați, oricât ar fi de bun, nu poate fi aplicat câtă vreme refugiații sunt considerați ”imigranți economici” sau ”riscuri pentru securitate/teroriști”. De aceea, e necesară schimbarea discursului despre refugiați și discutarea despre beneficiile economice aduse de aceștia.

Situația refugiaților de astăzi seamănă cu cea a evreilor din al doilea război mondial. Și atunci, singura țară care și-a crescut cotele de evrei refugiați a fost... Republica Dominicană! O descriere nuanțată și subtilă a condiției evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial apare în ”Bulevardul de centură”, romanul lui Patrick Modiano. Scriitorul abordează ingenios o temă altminteri cunoscută, căutarea tatălui și a identității și conturează o lume de fantome (cetățeni-fantomă evrei), fără perspective, fără speranță, cu drumuri înfundate, Ziduri, Auschwitzuri mai mult sau mai puțin evidente și Antigone de la Auschwitz (similar, Saul din filmul ”Fiul lui Saul (Son of Saul)”, Antigonele siriene, eu care îi caut pe cei dispăruți din toate epocile și de pretutindeni, inclusiv Antigonele astea). Impresionant sacrificiul băiatului, Serge Alexandre, de a ierta tatălui, Chalva, faptele rele și chiar absența, de a-l căuta neîncetat și de a se lăsa arestat împreună cu el (asta pe motiv că sunt diavoli și lepădături de evrei, tot așa cum sunt refugiații teroriști).

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), și refugiații, și voi, noi toți știm despre ce e vorba: o lume în care ești negat și abandonat, una în care te afli în lanțuri, pe Elbrus, devorat de bestii antropofage și, cu ultimele puteri, te rogi ca zeii să vină să te scuipe ca să te bage în seamă și, astfel, să-ți confirme existența. Cerșești să fii răsplătit măcar cu niște flegme divine (suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita) ca o dovadă a existenței tale, dar nu se mai întâmplă nici asta, ești pur și simplu ignorat. Apoi, nimic nu mai contează, nu-ți mai dai seamna de nimic, nu mai înțelegi nimic, doar că se continuă coșmarul și ești redus la agonie și descompunere până nu mai rămâne din tine nici stânca/Zidul de care ești înlănțuit. Însă mai bine să lăsăm lucrurile astea deprimante și să ne gândim la viitor. Care viitor? Ăsta e cuvântul cu ”v” de care am și eu cea mai mare fobie (mai e și un cuvânt cu ”p” care mă înspăimântă și pe care nu-l voi găsi niciodată... ”pace”). Ce să (mai) facem? Jocurile sunt concepute ca să pierzi și, totuși, trebuie să pariem, asta am învățat când lucram la cazinou pe vremea studenției. ”Place your bets, please!” Un singur lucru să nu-l pierdem: sufletul.

Hm, hai acum să găsim alte cuvinte cu ”p” și cu ”v” mai simpatice. Cu ”p”: Promy / Prometeu, Piersicuță / Pesi (motanul, titanul și nepotul nostru, îngeraș păzitor acum), pisică, prietenie, părinte, previziune, putere (să fim la putere, dacă nu în putere, să ne luptăm să fim stăpâni pe noi înșine), pasiune, perseverență, probă, precizie, piruetă, partitură, penis, palincă. Și acum cu ”v”: vacanță, veselie, vitejie, virtute, valoare (îmi sună cam artificial, manelist), vis, vers, vertij, vernisaj, virtual, vindecare. Vindecare? Oare vrăjitorii ăștia ca Mama Omida, guru care le știu pe toate precum Cristian Tudor Popescu / Monica Tatoiu sau românii care au inventat apa (conform ”Vax populi”: ”Cine a inventat apa?” ”Păi, românii!”) or putea vindeca și boala puterii, cea mai grea boală? Mai bine iei plasă cu Cioran (la propriu, plasă inscripționară cu citate... o inițiativă  inspirată, ”Tricocultura”, a unor tineri din Cluj) decât cu candidații la primărie care promit metrou în Ardeal, tunel sub Dunăre, parcări mecanizate smart, auobuze electrice, canalizare în pustiu (exclusiv pe terenul primarului) ori case gratis. Stați puțin, am descoperit alte trei cuvinte cu ”v” foarte frumoase: victorie, verticalitate, viziune. Să le repetăm împreună: victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune...

Concert la Palmyra în memoria victimelor DNA, cuvioși închinători... la propriul portret, curățați cu succesuri cu ajutorul dezinfectanților diluați din spitale

Unii politicieni precum dictatorul african Mugabe se închină evlavioși în fața propriului portret. Asemenea politicieni se găsesc cu duiumul și în România (și nu numai aici, din păcate, peste tot). Unii au exclusiv meritul de a fura, a fi impostori, a trăda, a te corupe și, eventual, a ucide sau a face genocid. În Siria, măreții și glorioșii conducători se pot premia și pentru crime împotriva umanității, plasând angelic culpabilitatea asupra Statului Islamic sau a intelectualilor, activiștilor, medicilor, bebelușilor ori a femeilor însărcinate. Iar Obama și ONU (încă) se uită și nu văd nimic. În ciuda ”implicării” competente și dezinteresate a ONU (”united nothings”) și a lui Obama, decretat pe merit ca cel mai neinfluent președinte de presa americană (”o anumită parte a presei” măcar), negocierile de pace de la Geneva pentru soluționarea conflictului sirian întâmpină probleme și mai departe, fiind mereu pe punctul de a se dezagrega. Reprezentanții regimului sirian continuă să taxeze opoziția ca ”teroriști” și evită sistematic discuțiile serioase despre un guvern de tranziție fără teroristul-șef la cârmă. Astfel, este nevoie de presiune din partea Țarului pentru a determina regimul sirian să respecte acordul de încetare a ostilităților, a declarat al-Muslat, reprezentant al opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri): dacă Țarul are influență, nu o utilizează, iar dacă nu are, nu te poți baza oricum pe el.

Uau, se poate cineva baza pe Țarul, chiar dacă ar avea o anumită influență? Doar că va produce, în continuare, surprize, surprize... Una mai plăcută decât alta. Pretutindeni pe pământ. Și-și va acorda apoi singur premiul Nobel pentru pace. În contextul escaladării violențelor din Siria (încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului), al deteriorării situației umanitare și al refuzului autorităților de a elibera prizonierii, în același timp, nemulțumiți de soluțiile parțiale de tranziție (propunerea unui guvern de uniune națională sub conducerea teroristului-șef pentru o perioadă determinată), pentru a face presiune asupra regimului sirian și a Rusiei, consiliul opoziției a încercat să boicoteze a treia rundă de negocieri de pace. După ce a rămas o vreme pentru ”discuții tehnice” la Geneva, ulterior, pe parcursul intensificării luptelor, membri ai consiliului opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri) au părăsit orașul negocierilor de pace. Revoltat de violările repetate și grave ale acordului de încheiere a ostilităților, Riad Hijab, șeful consiliului opoziției, a cerut marilor puteri să intervină prin presiuni sporite asupra regimului pentru a obține reevaluarea acestei înțelegeri. Până la urmă, negocierile s-au reluat, dar într-un climat dificil și tensionat.

Se pare că mai e ceva de lucru până la pace, ameliorarea situației umanitare, democratizarea și stabilizarea Siriei. Până atunci, într-un gest oficial de solidaritate față de refugiați, doamna Merkel a vizitat tabăra Nizip din Gaziantep, Turcia (5.000 persoane), împreună cu preşedintele Consiliului European, Donald Tusk şi vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, și a inaugurat un centru de asistență pentru refugiați (unde copiii se pot juca, pot derula activități artistice și au la dispoziție consiliere psihologică). Însă, conform organizațiilor pentru drepturile omului, situația se prezintă complet diferit în alte tabere, iar turcii continuă să aresteze, să bată și să împuște refugiați la graniță (circa 30 uciși de la începutul anului potrivit datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului). Dacă refugiații din Turcia au beneficiat de vizita formală, mai mult sau mai puțin productivă a doamnei Merkel, în Siria s-a reușit în cele din urmă o operațiune de amploare în sprijinul victimelor din zonele sub blocadă: 500 răniți evacuați din patru asemenea teritorii (cea mai mare astfel de operațiune de până astăzi), jumătate dintre aceștia provenind din localități asediate de rebeli (Foua și Kefraya), ceilalți din zone aflate sub blocada regimului (Zabadani și Madaya). Similar, la Rastan (circa 120.000 de oameni) a ajuns cel mai mare convoi umanitar de până acum într-o zonă sub blocadă guvernamentală (65 de camioane cu mâncare și medicamente).  

Sunt realizări, dar reprezintă echivalentul unui bob de orez și al unei aspirine, iar situația pe teren este și în prezent foarte gravă. Mai exact, nu a fost eliberat niciun prizonier și foarte probabil nu voi mai găsi nici un fir de păr încleiat de sânge sau o unghiuță smulsă din cineva pentru a o îngropa, se știe doar că în Siria sunt violați și torturați până la moarte chiar și copiii, deși eu mă încăpățânez să rămân o Antigonă ridicolă și neînțeleasă și îmi continui deznădăjduită căutările, izbindu-mă bezmetic de Ziduri, la început isteric, apoi din ce în ce mai anemic, din inerție, până mă prăbușesc. Și o iau de la capăt. Mai mult, nici blocadele regimului nu au fost ridicate: la Daraya, de pildă, de peste 1285 zile regimul a blocat orice ajutor, în timp ce țări occidentale ca SUA, Franța, Marea Britanie, Germania și Olanda, implicate în intervenții militare în Siria, livrează aerian bombe, nu pâine. Și, din păcate, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, continuă masacrele regimului asupra civililor, cu suport rusesc, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului: în Aleppo (în oraș 253 victime dintre care peste 80 femei și copii, în perioada 22-30 aprilie și 60 în împrejurimile orașului în intervalul 22-24 aprilie), Idlib (37 civili uciși la Maarrat al-Nu’man, în atacuri inclusiv asupra piețelor de legume, apoi din nou în ultimele zile 25 victime în orașe din Idlib și Maarrat al-Nu’man), Douma (13), Kafr Nabl (7), Kafranbel (10) și în alte părți, ba chiar, culmea performanței militare în lupta anti-terorism, peste 30 civili exterminați și peste 80 răniți într-o tabără de refugiați, Kamounia.

Au masacrat inclusiv 5 membri ai trupelor de salvare ”Căștile Albe” (White Helmets – Syria Civil Defence), targetând împreună cu avioanele rusești centrul lor de instruire din Atareb. Faptele bune continuă să fie condamnate pe pământ, iar cele rele premiate, eventual cu premiul Nobel pentru pace. De asemenea, ultimul doctor pediatru (Muhammad Maaz) din cel mai mare oraș al țării, Aleppo, a fost ucis în bombardamentele asupra spitalului Al-Quds (27 morți din personalul medical!) și linia utilizată pentru livrarea ajutoarelor umanitare a fost distrusă. În ultima vreme, guvernul sirian (cu sprijin rusesc) s-a pregătit să asedieze Aleppo, controlat dominant de al-Nusra (al-Qaida). Mă întreb: oare ultimul concert rusesc de la Palmyra, eliberată de sub ocupația Statului Islamic, o fi fost oare pentru susținerea civilizației și în memoria acestor victime, așa cum s-a spus, de altfel? În ciuda retragerii oficiale, Rusia participă la masacrele regimului din Aleppo (și din alte părți) și își păstrează o prezență militară puternică în Latakia (avioane SU-34, SU-24, SU-35, elicoptere Mi-28, Mi-24) pentru a arăta lumii cine face jocurile în Orientul Mijlociu. Iar acordul de încetare a ostilităților a fost greu încercat, pe punctul de a colapsa, din cauza nenumăratelor încălcări ale sale din partea regimului (cu suport rusesc). Recent,  pe 4 mai a fost încheiată o nouă înțelegere între Rusia și Statele Unite pentru a extinde acordul de încetare a ostilităților asupra Aleppo. Regimul sirian a anunțat și el un armistițiu de 48 ore în Aleppo începând cu ziua de 5 mai, după ce au produs peste 300 victime-civili în ultimele două săptămâni. Mai crede cineva ceva? ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Numai în luna aprilie au fost masacrate 3.116 persoane, dintre care 859 civili, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului. Câte un civil este ucis la fiecare 25 de minute. Interesant, și în România, țară democratică, pe timp de pace, o dată la trei zile un copil moare într-un accident sau într-o agresiune. O dată pe lună un copil este ucis din cauza unei bătăi în România. Nu cu multă vreme în urmă, un copil a fost omorât cu pietre la o școală din Slobozia. Era în România, nu la Statul Islamic ori în închisorile regimului sirian. Și eu nu aud, în continuare, decât urlete și tăcere... a pumnului în gură. Bine ar fi dacă am întâlni pretutindeni oameni obișnuiți și politicieni cu bun simț și polițiști prietenoși ca cel care s-a prezentat la grădiniță la un băiețel emigrant din România în Occident, dovadă mărturia acestuia: ”Mami, a venit policeman la grădiniță și a fost nice, nu a mușcat pe nimeni și nici nu a plâns. Și a adus fireman stickers!” Ori ca cei care au oferit pături pentru refugiați și s-au jucat cu copiii lor. Ce e bizar e că lumea încă rezistă și poate rămâne umană în asemenea condiții. La nevoie, să apelăm cu toții fie la polițiștii ăștia drăguți, fie la operațiunile de salvare ale maică-mii precum alertarea poliției și a pompierilor (la începutul anului) pentru a stinge focul... de pe aragazul meu, de la broccoli, în urma unei suspiciuni de sinucidere, într-un moment în care eu, de fapt, îmi ceream scuze (pe blog) pentru prea multă fericire. Să le recomand și activiștilor din Siria, poate dă rezultate.

Prea multă fericire și în cazul refugiaților. Dar nu sunt nici ei singuri. Asta nu pentru că, în mod ingenios, responsabil și unitar (logic, nu?), Comisia Europeană se străduiește din nou să impună un sistem de relocare prin cote a refugiaților, prevăzând sancțiuni de 250.000 de Euro pentru fiecare refugiat refuzat și, în același timp, doamna Merkel s-a dus la o tabără de refugiați din Turcia, ci mai curând prin gesturile de solidaritate ale celorlalți. De pildă, o bătrânică de 82 de ani din Grecia ajută cu mâncare, baie și adăpost temporar refugiații. Iar actrița Kate Blanchett a vizitat tabăra de refugiați Azraq din Iordania și a văzut o piesă pusă în scenă de copiii refugiați, vorbind despre traumele lor, pierderile lor, incertitudinile viitorului, inclusiv căsătoria precoce (fetele trebuie să renunțe la școală și să se mărite la o vârstă fragedă pentru a obține un ipotetic suport). De asemenea, regizorul Marcel Mettelsiefen va lansa curând filmul despre copiii războiului din Siria, ”Children on the Frontline”. Una dintre fetițele siriene filmate recunoaște că murea la fiecare atac al regimului și îi arată regizorului (se preface căzută). Tatăl ei, luptător la rebelii moderați de la FSA, a fost și el răpit de Statul Islamic. Dezamăgită de revoluția confiscată de Statul Islamic și disperată din cauza dispariției soțului ei, mama cu cei patru copii a decis să se refugieze, deși toți erau foarte atașați de țară și de orașul lor, Aleppo. Le e dor până și de dărâmături și de penele de curent. Războiul îi urmărește atât în Turcia, cât și în Germania. La trecerea unui elicopter în Turcia, fetița țipă și se ascunde, crezând că va arunca bombe-butoi. Însă, în ciuda dificultăților, încearcă să meargă mai departe.

Nu toți susțin refugiații precum bătrânica, regizorul și actrița amintite. Astfel, Khairuldeen Makhzoomi, refugiat irakian, student la Berkeley, a fost dat jos din avion pentru că vorbea la telefon în arabă. O pasageră a crezut că proferează amenințări, s-a speriat și a alertat personalul de bord. Când și-a dat seama că toată lumea se uita fix la el, a vrut să încheie conversația la mobil, dar era prea târziu. A fost scos din avion, apoi preluat de agenții federali și interogat. Ce să mai zicem de Raed al-Saleh, șeful trupelor de intervenție civilă ”Căștile Albe” (”Syria Civil Defence – White Helmets”), salvatoare a peste 40.000 de vieți în Siria, căruia i s-a comunicat că viza i-a fost anulată și că trebuie să se întoarcă în Turcia fix la intrarea în Washignton D.C. pentru decernarea unui premiu în domeniul umanitar! USAID, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională care a furnizat peste 20 milioane de dolari către organizația de voluntari a lui Raed, și-a cerut scuze pentru incident. Viza era valabilă până în septembrie 2016 și Raed nu a fost informat în prealabil despre vreo problemă în legătură cu aceasta. Să zic vorbele alea care se rostesc când nu mai ai nimic de spus? ”Supercalifraglisticexpialidocious”. ”Barzăcopilviezure” (moștenirea noastră dacă). ”Pneumonultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Kuaseukuakuaukuakuakuaua”. Ouagadougou (capitala Burkinei Faso). Pe ultimele două, tot le repeta tata săracul.

Și în România continuă sfidările bunului simț. Cât fac 2+2? Dragnea rămâne președinte PSD în ciuda condamnării la doi ani cu suspendare în dosarul ”Referendumul”. Singurul exclus din PSD e Zgonea (pentru că a protestat și i-a cerut demisia lui Dragnea), iar fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste se află din nou în ascensiune... spre funcția de președinte al Senatului. De asemenea, deputaţii vor să modifice legea avocaturii, conferind avocaţilor o adevărată superimunitate în faţa legii, la competiție cu parlamentarii și care ar putea afecta actul de justiție. În plus, încă mai apar candidați penali la alegerile locale: hm, mai pe nicăieri... adică în Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Botoșani, Călărași, Constanța, Galați, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Maramureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Teleorman, Vaslui. Mai mult, în pofida deciziei Sinodului BOR de a interzice implicarea politică a preoților (cu excepția celor care concurează la alegerile locale pentru un mandat de consilier, sunt independenți și beneficiază de aprobarea superiorilor), unii candidează pentru posturi de primari independenți/din partea unor partide (înscriși sau nu în acestea): Suceava – 2 (PNL), Buzău – 1 (independent), Argeș – 1, preot implicat în sex cu minore (Partidul pentru Argeș și Muscel), Cluj – 1 (independent), Sibiu – 1 (PNL), Mehedinți – 1 (ALDE),  Vrancea – 2 (nu s-au comunicat detalii cu privire la formațiunea din care provin). Candidaturi la fel de inspirate ca și cea a regelui Mihai la președinție ori a lui Marian Munteanu la primărie. Ce să mai facem? Să-i curățăm cu dezinfectanții diluați din spitale? ”Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice” (G. Orwell).

Să nu ajungă cumva popii ăștia ca dictatorul african Mugabe să se închine mai curând în fața propriului portret decât în fața lui Dumnezeu. Ori ca acei cocalari de la noi din Arad care au folosit țuică în loc de apă pentru fundația vilei lor. Și nici mie să nu mi se urce la cap după ce am obținut un punctaj ridicat la un test de rezistență la stres (226%) și, totodată, diplomă de ”geniu” la alt test pe Facebook (la care majoritatea înregistrează scoruri mari, cred). Vai, erau singurele diplome care-mi lipseau, după cea de fotomodel de acum douăzeci de ani, eu considerându-mă de obicei complet neputincioasă, urâtă cu spume și proastă de dau în gropi (pardon, din abis în abis). Da, din abis în abis. Nu mai cunosc decât agonia și extazul. Culmea agoniei și angoasei în cazul meu: mi-e frică să nu-mi pierd coșmarurile sau să le uit și, odată cu ele, propria identitate. Și, vorba unuia de pe Facebook, oricum o dai, ajungi ”exaustipated” (exausted & constipated).

Dar, în cele din urmă, dacă mai scoate frustrarea un sărman scuipat intelectual și o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, ”sinceritatea este forma cea mai îndrăzneață a curajului” (W. S. Maugham), cât de incomod și cutremurător ar fi adevărul. La rândul meu, ”din bube, mucigaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și lucruri noi.” Sincer, eu am avut întotdeauna oroare de urâtul din jurul nostru și am căutat frumosul din rațiuni de salvare. Din motive ”est-etice”, cum zicea Monica Lovinescu. Frumusețea din sufletul nostru. ”Frumusețea va salva lumea” (Dostoievski). Și dacă nu va salva nimic, ce dacă? Poate că binele nu învinge răul, dar nici răul nu învinge binele. Binele nu poate fi învins. Și cred că secretul fericirii este recunoștința (la mine, paradoxal, e și nemulțumirea un asemenea secret), iar ”mulțumesc” reprezintă cea mai bună rugăciune. ”Dacă singura rugăciune pe care ai spus-o în viață ta a fost „mulțumesc”, aceasta este suficient.” (Meister Eckhart)

Mami, upstairs e un mess de mama focului!

Înțelegi până la un punct alienarea, dezrădăcinarea, rătăcirea ori pierderea sensului vieții (mai ales la adolescenți), crizele de identitate și frustrările talibanilor, înțelegi până la un punct revolta antisistem a tinerilor jihadiști, dar acestea ar trebui exprimate altfel. Și mie îmi vine adesea să arunc tot în aer ca să nu mai sufere nimeni (automat, nici eu). Însă trebuie o altfel de revoltă! Masacrul de Paște din Lahore, Pakistan, revendicat de talibani, din păcate mai puțin mediatizat în media europene, a reprezentat un nou exemplu de frustrare și revoltă exprimate constructiv, într-adevăr: 72 persoane ucise, peste 340 rănite. „Nu este Paris, nici Germania şi nici Bruxelles. E afurisitul de Pakistan. Nu cred că-i pasă cuiva de cine trăieşte sau moare acolo“; „există vreo «faţă tristă» cu care să simbolizăm corect că plângem pentru Lahore sau nu facem aşa ceva pentru victime mai închise la culoare decât hârtia de împachetat?“, comentau oamenii amar pe net.

Dar Mariei Marcuș, voluntară la o școală creștină pentru copii dezavantajați din Pakistan, îi pasă: „Ce ticălos laş poate ataca un parc plin de copii?” Încercând să ajute victimele (deopotrivă creștini și musulmani!), Maria a donat sânge, s-a dus să viziteze copiii răniți și le-a trimis acestora desenele elevilor de la școala ei, cu mesajele: ”Să vă faceți bine”, ”Nu ne temem”, ”Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ”Suntem unul”. Maria crede cu tărie în cuvintele Malalei Yousafzai, fata împușcată în cap de talibani pentru că vroia să meargă la școală, luptătoare pentru accesul copiilor la educație: ”Cu arme poţi ucide terorişti. Cu educaţie poţi ucide terorismul“. Uluitor, Maria vrea să se întoarcă în România și a transmis cândva un mesaj care a devenit viral: ”Rezumând totul într-o metaforă, Dumnezeu a fost ucis în Occident. (..) VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar să nu uităm de conştiinţa noastră de români. Şi să ne întoarcem, ne vom întoarce cu toţii, valuri-valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţă de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!“

Și mai surprinzător, la rândul lor, sirienii vor să se întoarcă în Siria. Unde anume că deocamdată sunt numai dărâmături, iar războiul continuă, în ciuda acordului de încetare a ostilităților și a negocierilor de pace? Parcă ghicind gândurile lor, para...normalul guvern turc a ajutat să revină în Siria mii de sirieni, expulzându-i cu sutele pe zi (din ianuarie 2016), inclusiv copii și femei însărcinate, potrivit unui raport Amnesty International. În continuare, situația refugiaților din Turcia e, bineînțeles, de invidiat (poate vor și germanii ori doamna Merkel în persoană să se refugieze în Turcia). Refugiații se confruntă și mai departe cu lipsa locurilor de muncă, un grad redus de școlarizare (peste 80% dintre copiii sirieni din Turcia nu frecventează școala) și acces limitat (deseori la 0) la servicii medicale.

Sirienii din Turcia (și nu numai ei) nici măcar nu beneficiază de un statut oficial de ”refugiat” în Turcia, așa cum ar trebui. Autoritățile turce au refuzat chiar înregistrarea la Gaziantep a unei femei în stare gravă, care avea nevoie urgentă de operație. Restricțiile la graniță (culminând prin împușcarea refugiaților) s-au accentuat, ca urmare au apărut traficanți care cer sirienilor 1.000 de Euro pentru a-i trece granița. Dar Turcia desigur, adică probabil că e o țară ”sigură” pentru refugiații sirieni, logic, nu? Conform statisticii, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Cum mai sfidează și Turcia asta legile statisticii! Cât fac 2+2?

Dacă puțini dintre reprezentanții autorităților mai au bun simț și calculează corect ”2+2 = 4”, măcar Papa Francisc a făcut un gest de normalitate prin vizita la tabăra de refugiați de la Lesbos. Cu această ocazie, Papa a precizat că refugiații nu sunt numere/statistici/obiecte de troc, nu sunt singuri și respinși, suntem alături de ei, ”noi toți suntem imigranți”. Într-un gest impresionant de smerenie, de venerare a suferințelor/sacrificiilor refugiaților și, în același timp, de a restaura demnitatea lor, Papa a spălat și a sărutat picioarele refugiaților: "azi am dorit să stau cu voi. Vreau să vă spun că nu sunteţi singuri. În aceste luni şi săptămâni aţi îndurat multe suferinţe în căutarea unei vieţi mai bune. Mulţi dintre voi v-aţi simţit constrânşi să fugiţi de situaţii de conflict şi de persecuţii, mai ales pentru a vă salva fiii, pe micuţii voştri. Aţi făcut mari sacrificii pentru familiile voastre. Ştiţi ce înseamnă durerea de a fi lăsat în urmă tot ceea ce vă era drag şi — ceea ce este, poate, şi mai dificil — fără a şti ce vă rezervă viitorul". Mulți au plâns și i-au mulțumit Domnului că Papa a venit la ei ca un mesager divin pentru a împărtăși durerea lor și a le aduce speranța.

Încercând să transmită un mesaj de solidaritate și unitate globală, Papa a spus: "Dumnezeu a creat umanitatea pentru ca aceasta să formeze o singură familie; când vreo soră sau vreun frate suferă, cu toţii suntem afectaţi. Cu toţii ştim, din experienţă, cât este de uşor pentru unele persoane să ignore suferinţele altora şi chiar să exploateze vulnerabilitatea lor. Însă ştim că aceste crize pot face să iasă la iveală ceea ce este mai bun în noi". La sfârșitul vizitei, pentru a transpune teoria în practică, Papa a adus trei familii de refugiați (12 persoane) la Vatican (după ce anterior invitase o altă familie de refugiați la Vatican și îndemnase parohiile să preia exemplul său). Din păcate, în România, pe fondul crizei refugiaților și al ultimelor atentate de la Paris și Bruxelles, românii nu mai vor să primească refugiați: potrivit unui sondaj INSCOOP din perioada 21-28 martie 2016, 80,2% nu sunt de acord ca refugiații să vină în Romania (procentaj în creștere față de luna septembrie anul trecut, 65,3%). Procentajul se majorează când ne referim la localitatea unde trăiesc respondenții, înregistrând o creștere cu 8%: 88,3% nu acceptă refugiați în localitatea lor. Dar românii sunt cel mai primitor popor, logic, nu?  

Indiferent de ospitalitatea străinilor, având în vedere că situația din Siria nu s-a ameliorat semnificativ, în pofida acordului de încheiere a ostilităților și a negocierilor de pace, oamenii continuă să se refugieze. Conform unor surse din cadrul organizației Human Rights Watch, circa 60-70% dintre zonele sub blocadă nu au fost acoperite până acum, cu toate că ONU a adoptat rezoluția 2268 din februarie 2016 care prevede accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub asediu. Regimul sirian a obstrucționat sistematic oferirea ajutoarelor, sustrăgându-le direct din convoaiele umanitare (se pare că sunt și mai bolnavi, și mai înfometați, săracii!) și împiedicându-le chiar complet să fie expediate în 6 dintre 18 localitățile sub blocadă din Ghouta de Est (Douma, Harasta, Arbin, Zamalka, Zabadin și Daraya), incluse în acord, potrivit unui raport ONU. Pe 27 martie, anul curent, Organizația Mondială a Sănătății avea aprobate 2 cereri de a livra ajutoare din 17. În aprilie, până la mijlocul lunii, nu au fost lăsate decât două convoaie umanitare să aducă ajutoare, a punctat și Samantha Power, reprezentant SUA la ONU.

În Daraya, localitate aflată sub blocadă guvernamentală de 4 ani, oraș martir al revoluției, implicat în proteste pașnice de mai bine de 10 ani, cel puțin 8.500 de oameni au fost afectați (lăsați fără mâncare, apă curentă, electricitate, medicamente, medici și spitale și forțați să consume frunze și iarbă). Consiliul local înființat democratic după revoluție se străduiește să răspundă cererilor, dar e depășit de situație. Unul dintre puținii doctori rămași în localitate, șeful unui spital improvizat, se zbate să reziste în continuare (a reușit chiar să fabrice local pungi de ser fiziologic). Activiștii media care comunică lumii ce se întâmplă sunt și ei niște eroi. Faptul că alte localități au primit ajutoare și ei nu, îi determină pe oamenii din Daraya să fie și mai sceptici și să se simtă mai abandonați. Singuri pe cruce. Unii cred că ONU este sub controlul regimului și asta nu e de mirare, având în vedere modul în care a acționat ONU până în prezent.

Delegații guvernului i-au privit în ochi pe cei din Daraya și au spus că ”utilizează bombe-butoi împotriva lor pentru că acestea sunt cea mai ieftină opțiune”. Alături de blocadele foamei, răpiri/arestări urmate de torturi până la moarte. De aceea, au produs aproximativ 4.000 de atacuri cu bombe-butoi. În timpul unui singur masacru, la Daraya au fost ucise peste 700 de persoane. Ca urmare, supraviețuitorii s-au mutat din loc în loc, din casă în casă, adică dintr-o ruină într-alta. Însă, iată, în Daraya, deși reduși la ruine (ființe și locuri deopotrivă) pentru a fi îngenunchiați, oamenii (printre care organizațiile de femei din oraș) refuză să cedeze. Chiar dacă li s-a luat aparent totul, nu au putut să le ia și capacitatea de a împărtăși suferințele ca o familie și voința de a lupta. Împreună. Femeile admit că au nevoie urgentă de lapte pentru bebeluși (nu mai pot alăpta din cauza malnutriției), produse de igienă și de curățat, inclusiv detergent de vase. Dar acum nu mai găsești un bob de orez, nu ai cu ce să murdărești vasele, cu excepția unor supe chioare pe bază de mirodenii cu ajutorul cărora au supraviețuit. Unele.

În Ghouta de Est, zonă aflată sub blocadă guvernaamentală de 4 ani, numeroși copii renunță la școală și caută de lucru pentru numai 1-2 dolari pe zi (asta e, de asemenea, situația multor copii refugiați). Peste 7,5 de milioane de copii din Siria sunt afectați de război, iar 2 milioane nu frecventează școala, potrivit unui raport ”Salvați copiii”. Unii copii vând dulciuri, alții – țigări. Unii colectează și reciclează de dimineața până seara materiale plastice (utilizate pentru producerea energiei sau pentru a se încălzi în multe zone sub blocadă!). Omar, un băiat de 10 ani din Ghouta, vânzător de dulciuri făcute de mama lui (cu îndulcitori artificiali, căci zahăr nu se găsește), spune: ”am părăsit școala când tata a fost arestat de guvern în 2012. Uneori sunt trist când văd copiii care cumpără dulciuri de la mine după școală”. Pe drumuri mereu, copiii dârdâie de frig ori sunt toropiți de arșiță, merg ore în șir până li se crapă încălțările (dacă le au și pe acestea) și li se julesc picioarele. Doar gândul că își pot ajuta astfel familia le dă putere.   

Încheierea războiului și stabilzarea Siriei ar putea facilita reîntoarcerea copiilor la școală, însă negocierile de pace de la Geneva avansează greu. Regimul sirian declară că acceptă membri ai opoziției în guvernul de tranziție, dar nu pune în discuție debarcarea teroristului-șef, în timp ce opoziția continuă să ceară îndepărtarea acestuia din funcție. Opoziția acuză regimul de 2.000 de încălcări ale acordului de încetare a ostilităților și de aruncarea a 420 de bombe-butoi numai în martie. Iar teroristul-șef al regimului continuă să se erijeze în salvator al Palmyrei și al țării. În zona aflată sub control (o treime din teritoriu unde se concentrează însă 60% din populație), regimul a organizat alegeri parlamentare (câștigate deja, logic, nu?), încercând să se relegitimeze și prin vot popular pe 13 aprilie (alegeri recunoscute doar de ei înșiși, Rusia și Iran).

Pe 11 aprilie ar fi trebuit să înceapă a treia rundă de negocieri de pace, aceasta a demarat pe 13 (doar cu opoziția, regimul avea interes să întârzie cât mai mult... până pe 15 aprilie), apoi consiliul opoziției, nemulțumit de soluțiile parțiale propuse (un guvern de tranziție sub conducerea teroristului-șef actual pentru o perioadă determinată), a amenințat cu boicotul și a declarat că va lua o pauză. Rămânerea teroristului-șef în funcție, cu regimul său relativ neschimbat (controlând capitala și o mică parte din teritoriu, nu și restul țării aruncat în haos, ca în Somalia) ar însemna continuarea violențelor în Siria și a destabilizării Orientului Mijlociu. De asemenea, confruntările din nordul provinciei Aleppo, tentativa de a asedia și a prelua Aleppo, cum intenționează guvernul sirian, cu sprijin rusesc, sub pretextul că luptă cu Statul Islamic și al-Nusra (al-Qaida), ar putea degenera în atacarea celorlalți rebeli moderați, incluși în acord și, totodată, ar putea periclita acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace.

În ce privește situația militară, Iordania, în colaborare cu Emiratele Arabe Unite (în calitate de sponsor al proiectului), a propus construirea a 50.000 de locuințe pentru luptătorii rebeli din sudul Siriei și crearea unei zone de excluziune aeriană. Între timp, Statele Unite anunță uciderea  a peste 26.000 de luptători ai Statului Islamic, suplimentarea foțelor speciale americane din Siria (250) și utilizarea cyber-bombelor în confruntarea cu Statul Islamic. Totodată, avem de sărbătorit noi mărețe și glorioase realizări ale CIA-ului și Pentagonului: miliții înarmate de Pentagon se luptă cu miliții înarmate de CIA. La mijlocul lunii februarie, o miliţie înarmată de CIA, denumită Fursan al Haq (Cavalerii Dreptăţii), a fost evacuată din oraşul Marea, situat la aproximativ 35 de kilometri nord de Aleppo, de către Forţele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzii de la YPG plus câteva mii de rebeli suniți), susţinute de Pentagon. Lupte similare au avut loc și la Azaz. Tare! Felicitări! Pentagonul și CIA or ști ce se întâmplă că Obama, desigur, se uită și nu vede, nu are nicio strategie? Însă nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea mult, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. E normal. Pardon, e doar obișnuit, nu și normal.

Să vedem, e normal să mediatizăm excesiv atentatele jihadiste din Europa și Statele Unite, ignorându-le, în schimb, mai mult sau mai puțin, pe cele din Pakistan sau din alte țări mai mici și, în același timp, neglijând atrocitățile teroriștilor de stat? Astfel, ajungem uneori să identificăm musulmanii/Islamul cu jihadiștii, cu toate că jihadiștii reprezintă o minoritate printre musulmani și nu sunt apreciați de marea majoritate a musulmanilor. Iar Statul Islamic abia așteaptă. Acesta e un excelent instrument de polarizare a societății, radicalizare și recrutare de noi adepți. Și în România au apărut, din păcate, unii care precep musulamanii drept teroriști (începând cu fostul președinte care vede teroriști și la budă, mai puțin pe el însuși). Și numai dictatorul Băsescu e de vină, vorba lui Gâdea, Badea, Ciutacu & co. de la Antenuțe. Jos Băsescu, jos dictatorul! Recent, a avut loc agresarea unor fete musulmane în București, în centrul capitalei, de către un grup de tineri indignați că domnișoarele purtau văl. Aceștia și-au exprimat revolta minerește, cu mânie proletară, demonstrând un comportament similar talibanilor. Să sperăm că a fost un caz izolat, o reacție emoțională la atentatele din Belgia. După acest incident din București, la Timișoara s-a declanșat o isterie în masă prin publicarea pe site-ul www.impactpress.ro și distribuirea pe Facebook a unui presupus atentat comis asupra unui român de către cinci musulmani imigranți. Doar că totul era fictiv! Rușinică, rușinică, rușinică!

Mai e cineva căruia aș vrea să-i zic ”rușinică”, numai că nu am cuvinte pentru a exprima asta. E vorba de rățoiul Donald Trump, candidat la președinția SUA. Ascensiunea sa a intrigat multă lume, inclusiv din mediul academic. Spre exemplu, David Livingstone, profesor de filosofie la Universitatea New England, Maine abordează fenomenul ”rățoiul Donald” pornind de la Socrate. După acesta din urmă, politicienii sunt un fel de scamatori infantili care vând iluzii. Iluzii... adică, potrivit lui Freud, credințe pe care le adoptăm și în care credem pentru că vrem să fie adevărate. Nu contează cât se acordă cu realitatea, ci exclusiv cauzele lor psihologice. Vrem să credem că sunt adevărate. Uneori iluziile devin adevărate (de pildă, ”profeții creatoare” – W. I. Thomas – dacă ne retragem banii de la o bancă presupusă falimentară, aceasta chiar poate da faliment). După Freud, fricile și neputințele  noastre converg uneori în căutarea unui părinte omnipotent care să ne ofere suportul său (fie în religie, fie în politică). Dar teoria lui Freud nu evaluează modurile în care politicienii folosesc retorica pentru a câștiga voturi/influență și de ce retorica insecurității și eșecului este cele puțin la fel de puternică precum cea a securității și succesului.  

Psihanalistul Roger Money-Kyrle ne oferă însă un răspuns în acest caz: pentru ca propaganda să funcționeze, publicul trebuie convins că trebuie salvat de o soartă cumplită, altminteri de neevitat. Procesul presupune câțiva pași: 1. crearea unei stări de mizerie/durere/disperare/lipsă de perspective; 2. generarea unor reacții patogene de frică și ură, convingându-i pe oameni de amenințarea dușmanilor externi și interni; 3. erijarea în lider/partid providențial, mesianic. Este valabil și pentru rățoiul Donald și campania ”make America great again”. Rățoiul Donald gândește (dacă se poate spune ”gândește”) în paradigma și din perspectiva tatălui de familie strict (model frecvent întâlnit la conervatori), considerat superior non-albilor, non-creștinilor, imigranților, femeilor, homosexualilor, asistaților social, arată și George Lakoff,  profesor de lingvistică și științe cognitive la Universitatea California, Berkeley. Rățoiul Donald mizează frecvent, în mod simplificat, pe explicațiile și reacțiile bazate pe cauzalitate directă, nu sistemică: dacă vin imigranți, ridicați Ziduri. Dacă sunt 11 milioane imigranți ilegali, deportați-i pe toți. Dacă se strecoară vreun jihadist cu refugiații, expulzați toți musulmanii etc. Iar retorica asta vine ca o mănușă Statului Islamic.

Să ne reamintim totuși cine masacrează civilii. În Siria cel puțin. O fi Statul Islamic ori poate bebelușii musulmani cu sabia în mână și bombe la centură? Să aruncăm acum o privire pe date uitate, din păcate, de media occidentale (nu, nu sunt statistici, sunt copiii și frații noștri), din raportul Syrian Network for Human Rights (pentru perioada 2011 – martie 2016), ca să vedem cine e responsabil pentru victimele-civili în Siria, poate se luminează și rățoiul Donald (deși nu-mi fac iluzii, pare irecuperabil). Cine ucide civili în Siria? Regimul 183.827 (95%), Statul Islamic 2.196 (1,1%). Copii? Regimul 19.594 (91%), Statul Islamic 307 (1,4%). Femei? Regimul 19.427 (91%), Statul Islamic 337 (1,6%). Torturați până la moarte? Regimul 12.486 (99,5%), Statul Islamic 22 (0,2%). Activiști media? Regimul 479 (89,4%), Statul Islamic 26 (4,9%). Medici? Regimul 553 (91%), Statul Islamic 19 (3,1%). Chiar și în timpul acordului de încetare a focului, numai în martie au fost exterminați 588 de civili, dintre care 214 femei și copii.

Dacă în Siria crimele se comit (deocamdată) cu impunitate, mă bucur că măcar în România încep să fie trași la răspundere cei care au săvârșit crime împotriva umanității. Astfel, s-a redeschis dosarul Revoluției, iar torționarul de treabă de la Periprava, din vremea comunismului, Ion Ficior, a fost condamnat la 20 ani de închisoare. La fel ca alți torționari de treabă, nici el nu consideră că a făcut vreun rău, se comporta onorabil, nici nu înjura, doar a crescut într-o familie de pocăiți. Se purta așa de frumos încât deținuții de la Periprava erau puși să rupă stuf cu dinții (cum, după atâtea bătăi, mai aveau dinți în gură?). Beau apă din Dunăre și, de foame, având în vedere că primeau de regulă doar puțin arpacaș, mâncau șerpi de apă, dacă reușeau să-i prindă. Nu au avut niciodată baie la dispoziție (se curățau cu chiu cu vai într-un cazan), iar în loc de WC, era o groapă. Condiții de lux. Deținuților le-a plăcut atât încât niciunul nu a mai vrut să plece de acolo (și li s-a îndeplinit dorința – (mult prea) mulți nu s-au mai întors niciodată).

O veste bună la final, pe lângă redeschiderea dosarului Revoluției și condamnarea torționarilor de treabă din România: cotidianul german Suddeutsche Zeitung a dezvăluit informații (11,5 milioane de documente scurse) despre averile ascunse în paradisuri fiscale (Panama) ale 143 de lideri politici, printre care teroriștii-șefi ai regimului sirian (împreună cu apropiații de-ai Țarului). Ei, au strâns și ei, săracii, economii pentru pensie, un ban muncit din greu... din sudoarea poporului. Bune și micile economii pentru pensii ale maimuțoilor ăstora implementați de politicieni la ceva! Să-i trimitem la o cură într-o închisoare siriană, nord-coreeană sau poate la Periprava? Vorba băieților de la Taxi, apropo de Catedrala Mântuirii Neamului și smerenie, se aplică și aici: ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Și a unui copil emigrant din România în Occident, mare adevăr grăiește el: ”Mami, upstairs e un mess de mama focului!”

Bine că mai sunt unii care au cuvinte ca să se exprime. Îi felicit. Sunt invidioasă. Mie mi se pare că au ajuns toate cuvintele tunse, egalizate și unformizate până s-au transformat într-un ”ura” simplu și universal, repetat la infinit, ca-ntr-o povestire a lui Matei Vișniec din ”Cabaretul cuvintelor”. Asta mi-a dat frisoane, m-a cuprins o transpirație rece, am paralizat de groază, dar nu puteam să-mi arăt frica și repulsia decât prin cuvântul ”ura”. ”Ura, ura, ura!” Eu fiind altminteri un înghițitor de săbii profesionist (am înghițit milioane) care însă, la o glumă mai proastă și mai tăioasă a realității, râde uneori isteric până se îneacă cu săbiile și e sfârtecat de ele. Aș vrea eu să mai scriu o ultimă poezie precum Mija din filmul ”Poezie” al regizorului sud-coreean Lee Chang-dong, femeia bolnavă de Alzheimer care îngrijea un bătrân muribund și, pe lângă acesta, un nepot adolescent cu probleme, implicat într-un viol colectiv la școală, asupra unei colege (urmat de sinuciderea acesteia). Bătrâna asta își căuta refugiu, se elibera și zbura prin poezie. Începuse să frecventeze cursuri și cenacluri literare și încerca să scrie la rândul ei o poezie. Prima (și ultima), ”Cântecul lui Agnes”, i-a dedicat-o fetei sinucigașe, violate de nepotul său, a cărei moarte o obseda, o îndurera și o făcea să se simtă vinovată. Dar mie acum mi-au înghețat inspirația și râsul nevrotic și nu pot să răspund decât”ura!” Bună și ”ura” la ceva! ”Ura, ura, ura...”