Fie ca mormântul în care te bagă sistemul sanitar și cel de hârtii al autorităților să îngroape și legile INjustiției!

      Unii dispăruți în / din Siria, la închisori, blocadele foamei, atacuri chimice ori prin dărâmături (și din alte părți, nu doar Siria... inclusiv refugiații pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei) sunt desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, invidioși pe norocoșii posesori de morminte din România: și-ar dori și ei pe cineva să-i găsească și să-i îngroape și să aibă un mormânt măcar pe post de casă sau de adăpost. Bune și mormintele la ceva! În România ai parte cel puțin de un mormânt, slavă Domnului, iar sistemul de sănătate (chiar dacă nu e război, nici dictatură) te îngroapă repede.

      Iată, de pildă, (încă) nu se respectă drepturi elementare ca dreptul la îngrijire paliativă a bolnavilor incurabili, așa că mulți dispar rapid și chinuitor. În prezent, România nu are un program național de îngrijire paliativă, deși are proiectul definitivat pentru 100 de centre de îngrijire și banii necesari pentru asta (împrumut de 250 milioane de euro de la Banca Mondială pentru reforma sistemului sanitar). Regulamentul care avizează dezvoltarea paliației a trecut de toate etapele. A mai rămas ca toate astea să fie publicate în Monitorul Oficial sub forma unui Ordin de Ministru (în timp util pentru a nu se pierde banii).

      În fiecare zi, 3 noi persoane necesită îngrijire paliativă. Cel puțin una dintre ele este bolnavă de cancer. 150.000 de bolnavi au nevoie de îngrijire paliativă anual. Aproximativ 60.000 dintre aceștia sunt bolnavi de cancer. Aproape 40.000 dintre ei sunt copii. În prezent, doar 7% din pacienții cu boli incurabile beneficiază de îngrijire paliativă în România la clinici private. Această situație m-a determinat să semnez petiții pro-centre de îngrijire paliativă și totodată am scris miniștrilor sănătății pentru publicarea Ordinului de Ministru care reglementează îngrijirea paliativă în Monitorul Oficial în timp util. Dar poate este iar o problemă nesemnificativă pentru care deranjăm degeaba guvernanții cu eterna nesimțire a băgăcioșilor. Ce mai contează? Să ne lăsăm bolnavii (și pe noi) îngropați de vii (ca Antigona), iar miniștrii îngropați în hârtii.

     

      Când mă simțeam mai debusolată și mai îngrijorată, am primit deodată un exemplu de implicare civică, educație și cultură capabil să o scoale și pe Antigona din mormânt și să dezgroape miniștri din hârțogăraia lor. Astfel, în numele Domnului și al spiritului românesc, niște protestatari au întrerupt proiecţia filmului cu tematică gay de la MŢR, iar unul dintre ei, Adrian Grigoriu cere anularea proiecţiei „Soldaţii. Poveste din Ferentari“. Felicitări pentru spiritul înalt patriotic, mânia revoluționară și elanul muncitoresc (de tip miner mai curând decât de creștin)! Este clar câtă toleranță și iubire creștină cuprinde. Regizorul Cristian Mungiu a reacționat și el ferm: „Asociază din nou România cu termeni ca «primitivism», «fanatism», «intoleranţă»”. MȚR a rezistat presiunilor și a decis să reprogrameze filmul.

      Un alt exemplu de toleranță și iubire creștină vine din domeniul educației și este, de asemenea, o sursă de inspirație pentru toți: în școlile speciale copiii sunt torturați, legați și sedați chiar de cei care ar trebui să-i ajute. Și aceștia sunt unii dintre cei mai vulnerabili copii. Dar poate așa le trebuie handicapaților ălora! În 30,76% dintre județele din România, parchetele și inspectoratele de poliție au înregistrat plângeri penale legate de abuzurile împotriva copiilor cu dizabilități în școlile speciale doar în 2016. Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD) a depus numeroase plângeri penale și petiții la Guvern și Ministerul Educației. Nu a fost luată nicio măsură. Eu am fost atât de încântată încât am semnat și distribuit petiții. Ce să mai spunem de autorități dacă există polițiști pedofili, violatori recidiviști ca Eugen Stan care a agresat doi copii într-un lift în ianuarie, a recunoscut deja un viol în 2012 asupra unei fetițe de 7 ani și e suspect în 15 cazuri de agresiune sexuală? Să le urăm agresorilor să-și continue mărețele realizări ca zeii din Siria, China ori Coreea de Nord ori ca foștii zei comuniști?

      Și iată altă veste bună legată de educație: deloc surprinzător (ne miră numai lucrurile normale), România se poate lăuda cu cea mai mare rată de nașteri la adolescente între 10-19 ani din Europa. Pentru a contracara acest lucru, pe lângă petiții, se duce direct, în licee, campania pentru educație pentru sănătate sexuală și totodată se luptă pentru introducerea educației pentru sănătate sexuală ca materie opțională în școli. Altă știre bună din domeniul educației cu care ne mândrim: numărul de copii aflaţi în afara învăţământului a crescut cu 23% faţă de 2013, ajungând la 391.000. Nu ne miră prea mult situația căci nașterile la adolescente au contribuit la frecventarea și nu abandonul școlii (logic, nu?), iar bugetul ministerului în 2018, chiar dacă a fost mărit cu 2,6 miliarde de lei faţă de 2017 (cu 0,12%) procentual rămâne mai mic faţă de cel din 2008 când a fost 4,24% din PIB (acum e 2,98% din PIB), iar Legea educației prevede 6% din PIB pentru învățământ. Oricum, banii în plus de la buget merg la salariile profesorilor, nu și la elevi și la școli (cu toalete în curte (30%), majoritatea neconsolidate și peste 90% fără avize ISO). Ca la Colectiv...

     

      Că tot vorbim de Colectiv, poate flăcările de la Colectiv ard legile justiției în locul victimelor incendiului, asta n-ar fi așa de rău. Acestea, legile 303 (privind statutul judecătorilor și procurorilor), 304 (privind organizarea judiciară) și 317 (privind CSM și Inspecția Judiciară), denumite la pachet legile justiției, reglementează câteva probleme sensibile pentru cei cercetați sau condamnați de fapte de corupție. Aceste legi au fost modificate în așa fel încât să politizeze justiția astfel încât ca aceasta să își piardă independența. Spre exemplu, potrivit acestor legi, instituția denumită Inspecția Judiciară trebuie să treacă în subordinea ministerului Justiției. Iar Inspecția Judiciară este singura care poate cerceta procurori sau judecători. Dacă o astfel de instituție raportează și primește ordine pe linie de partid, prin intermediul ministerului, e clar ce independentă e... pupat toți Piața Independenței.  

      Până acum peste 4.000 de magistrați s-au poziționat împotriva legilor justiției. S-au alăturat lor CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), ICCJ (Înalta Curte de Casație și Justiție), DNA, DIICOT, Președintele României și chiar Comisia Europeană și Departamentul de Stat din Statele Unite (of, băgăcioșii ăștia care nu lasă penalii să-și vadă de ciorditul lor liniștiți). Dar poate că mormântul în care te bagă sistemul sanitar și cel de hârtii al autorităților o să îngroape și legile INjustiției, dacă nu le ard flăcările de la Colectiv.

  Pentru început am semnat și eu o petiție Declic împotriva legilor justiției din România (https://facem.declic.ro/campaigns/toti-pentru-justitie), ”Toți pentru justiție”. Au fost și proteste la care am participat și eu de mai multe ori, deși eram absolut convinsă că iar încurc Piața Victoriei cu Piața Universității și cad pe scări la metrou. Am rezistat chiar aproape o oră în ciuda durerilor de circulație înnebunitoare și a anchilozei, încălzindu-mă cu focul sacru din suflet și datorită atmosferei. Am ținut sus și propriile pancarte (”Justiție, fă-te că lucrezi!”, ”miner”, ”Intoxicați-vă cu știrile false de pe Facebook... când nu aveți conturile blocate!”, ”Facebook, fă-te că lucrezi!”) ori mânuța galbenă oferită de cei de la Declic cu textul ”Toți pentru justiție”. 

      Interesant, România nu e singurul stat european cu atacuri asupra statului de drept. În Polonia există, de asemenea, o tendință de politizare a justiției și un atac la statul de drept, ceea ce a condus la proteste și la proceduri de suspendare a votului Poloniei în UE. Totuși, imperturbabil, președintele Andrzej Duda a promulgat legile. Astfel, Curtea Supremă va putea derula „revizuiri extraordinare“ ale deciziilor finale luate de instanţele inferioare, inclusiv ale celor emise în ultimii 20 de ani, scrie thenews.pl. Totodată, actul normativ prevede scăderea vârstei de pensionare a membrilor Curţii de la 70 de ani la 65 de ani. Totuşi, preşedintele ţării va putea alege judecători autorizaţi să-şi continue activitatea până la vârsta de 70 de ani. În același timp, legea privind Consiliul Superior al Magistraturii permite parlamentarilor să aleagă 15 dintre cei 25 de membri ai acestui for, notează Deutsche Welle. Iar acest fapt se numără printre cele care au alarmat serios Bruxelles-ul. Din fericire, Curtea Supremă din Polonia a declarat ca neconstituționale noile modificări din sistemul judiciar.

      În România, odată ce au demarat protestele, senatorul UDMR Marton Arpad a pus paie peste foc (care nu e cel sacru cu puterea iluminării, ci cel care face scrum), considerând protestatarii de la Parlament comparabili cu minerii care au spart capete, au bătut și au ucis în anii ’90: ”Mi-am amintit de 1990, când, deşi nu i-a chemat, Iliescu le-a mulţumit minerilor pentru că au venit.” (era vorba de mulțumirile unor senatori de la USR pentru protestatarii de acum). O nouă etichetă de ”miner” de adăugat cu mândrie revoluționară pe listă, pe care mi-o asum cu mândrie revoluționară: ”șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist, mutantă, miner”.

      Pentru a nu agresa (iar) letal lumea civilizată, minerii au fost opriți să protesteze pe rețelele de socializare. După mărturia a zeci de persoane ca de exemplu Florin Bădiţă, unul dintre administratorii paginii de Facebook ”Corupţia Ucide”, nu s-a putut posta pro-proteste vreme de 48 de ore, deoarece sistemul platformei denunţa mesajele ca fiind spam. Florin Bădiță a oferit o listă cu alte 90 persoane care nu au putut posta, inclusiv filosoful centenar Mihai Șora. Facebook a fost, se pare, atât de atent și vigilent la stabilitatea sistemului și a guvernului încât a blocat conturi care invitau la proteste. Bineînțeles, Facebook neagă, susține că a fost doar o eroare, logic, nu? Rămâne să se facă o anchetă serioasă de tip ”merge și așa” și ”feisbuc, fă-te că lucrezi”, cum mai sunt multe în România.

      Iată și mărturia filosofului Mihai Șora, alt miner protestatar: ”Dragi prieteni, am fost „raportat“ (se pare că acesta este verbul corespunzător). În alte vremuri, sub alte stăpâniri, exista turnătoria: foarte lucrativă pentru unii și, în orice caz, menită să țină sub control orice fir de păr care ar fi avut apucături rebele, turnătoria devenise, la un moment dat, în anii ceaușismului târziu, un reflex condiționat pentru mulți oameni, – de la vecinul din bloc, șeful de birou ori colegul de serviciu, la amicul ocazional, prietenul „de nădejde“ sau – în chip dramatic (căci spulbera toate resorturile familiale) – la fiul care își turna tatăl, tatăl care își nenorocea copilul. (....) Așa am aflat, de pildă, că niciodată Anei Pauker și acoliților săi nu le-ar fi trecut prin minte să mă sechestreze în România, în anul 1948, când am revenit din Franța într-o excursie, după zece ani de absență, să-mi văd părinții, dacă nu ar fi existat o scrisoare-turnătoare semnată „un grup de români patrioți“, expediată chiar de la Paris. Așa am aflat (negru pe alb) despre „Angajamentul“ fiului meu, recrutat de Securitate pe când era minor: avea 14 ani. Și tot așa am aflat (și retrăit) răul pe care Securitatea poate să-l facă unui copil, iar copilul poate să-l facă părinților săi. Prin urmare, dragii mei, am trecut prin multe, am văzut multe. Trebuia, de bună seamă, să trăiesc, să văd, să înțeleg și noile tehnologii, începând cu feisbucul. Ieri am trimis o copie după buletinul meu undeva, în eter, și iată că s-au redeschis porțile, iar contul meu a fost deblocat. Este marți, 28 noiembrie 2017: cer negru deasupra României.”

      Ce ne facem cu Facebookul ăsta? Dar poate că are dreptate să saboteze protestele. Nu ar fi mai bine să renunțăm complet la proteste, așa ca în epoca de aur ceaușistă... fără, fără, fără (ca-n Siria, în blocade sau la închisori), fără nimic în afară de teroare, torturi și mizerie? Ca pe vremea mărețelor și glorioaselor realizări când vânzătoarele urlau sau mârâiau în magazinele goale ”N-avem!” N-avem nici proteste. Poate așa o fi, dar, în prezent, dreptul de a protesta pașnic este garantat prin Constituție. Probleme survin nu doar când Facebook blochează conturile protestatarilor, ci și când Jandarmeria decide că nu faci ce trebuie și îți dă amenzi sau te lovește cu pumnul în față. Din luna februarie 2017 până în februarie 2018, de pildă, Jandarmeria Română a aplicat amenzi de aproape 100.000 lei celor care protestează pașnic împotriva corupției generalizate din România. Asta s-a întâmplat fiindcă legea e vagă și lasă loc de interpretare. Așa că am semnat și distribuit petiția ce solicită interpretarea unitară a articolului 3 din legea 60/1991, care prevede că în exteriorul instituțiilor publice se poate protesta fără o declarare prealabilă.  

      Indiferent de aprobări, reacții, etichete și epitete, noi, minerii, ne continuăm protestele legate de legile INjustiției. Și avem de ce căci în varianta parlamentară a legilor Inspecția Judiciară nu mai se subordonează ministerului Justiției, dar tot nu rămâne independentă, ci subordonată CSM. Pe ultima sută de metri a mai apărut un amendament trimis la ora 00.30 (se știe, la PSD, au mai fost nopți ale minții la propriu și la figurat și cu legile grațierii ori cu alte amendamente de la noul Cod Penal): Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR) vrea o Secţie specială de investigare a magistraţilor care elimină DNA din anchetarea procurorilor și judecătorilor, poate lăsa loc ingerințelor în activitatea procurorilor (după declarațiile Parchetului General, DIICOT și CSM) și încalcă principiile egalității în fața legii. În același timp, condițiile de admitere la DNA devin mai dificile (de exemplu, vechimea crește de la 6 la 8 ani), iar activitatea DNA se restrânge: nu va mai putea înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri şi alte compartimente de activitate fără avizul CSM.

      Mai mult, deși, inițial, ministrul justiției Tudorel Toader a anunțat că va solicita chiar el un aviz din partea Comisiei de la Veneția, mai apoi s-a răzgândit. Probabil declarația lui Liviu Dragnea a cântărit greu: “Legile Justiției vor fi adoptate în această sesiune parlamentară cu sau fără avizul Comisiei de la Veneția”. Prin urmare, Toader a abandonat pachetul privind legile justiției în brațele unei alte comisii, cea a lui Iordache, fost ministru al Justiției și inițiatorul OUG 13 (legea grațierii). Parlamentarii patronați de Iordache au respins imediat propunerea sesizării Comisiei de la Veneția.

      Altă întrebare cumva... întrebări absurde, fără răspuns sau ori cu răspunsuri derutante ca-n romanul lui Haruki Murakami, ”1Q84” (în loc de ”1984” al lui Orwell, ”1Q84”, unde Q provine de la ”question mark”, semnul întrebării), într-o lume falsă, înțesată de măști care ascund nimicul, alte măști / dubluri ori portretul lui Dorian Gray, o lume supravegheată de Big Brotheri fundamentaliști, unde nimic nu e ce pare a fi, iar comunicarea e, bineînțeles, imposibilă? Ce e real și ce e ficțional? Cât din povestea asta e adevărat? E ceva adevărat? Ce înseamnă ”adevărat”? Nu știu (ăsta da, un răspuns sincer). Și totuși trebuie să încercăm să facem imposibilul - să comunicăm, să demascăm minciuna, să căutăm adevărul și drumul către sine.

      Dar toate acestea nu se pot face fără justiție. Putem accepta să mergem iar pe calea INjustiției cu ochii scoși și gura cusută de trupele Berkut cu sula de cizmărie? Atunci, salvați legile INjustiției, penalii și apreciați rolul stabilizator al Facebookului! Facebook, fă-te că lucrezi! Bun și Facebookul la ceva! Nu uitați să pierdeți vremea pe el și să vă intoxicați cu știri false... când nu aveți conturile blocate.

      Și, apropo de știri false, urmând probabil indicațiile trolilor din propaganda rusă, PSD dezinformează pe Facebook, folosindu-se de un clip video filmat în China. Ţinta e mişcarea #Rezist. Astfel, a circulat pe Facebook un clip video care ne arată cum se fabrică like-urile fictive de pe reţelele sociale. În imaginile surprinse putem vedea o fermă de smartphone-uri care lucrează la foc automat pe aplicaţia chinezească WeChat. Paginile de Facebook ale organizaţiilor teritoriale ale Partidului Social Democrat au distribuit „în bloc” un clip video ajuns viral pe reţelele sociale zilele trecute. Acesta a fost filmat în China şi postat pe Facebook de către un antreprenor rus, Artem Zhdanov pe numele său. El se afla într-o vizită de lucru în ţara asiatică, acolo unde a văzut cum se promovează conturile oficiale de utilizator de pe reţeaua WeChat cu ajutorul a 100 de smartphone-uri. Russia Today a cumpărat și ea drepturile de folosință, iar agenția afiliată, Ruptly, a redistribuit imaginile. PSD a preluat clipul și a susținut pe paginile de Facebook că mișcarea #Rezist se folosește de aceste imagini pentru a obține like-uri și pentru a scoate oamenii în stradă. În spatele acestei afaceri necurate, stă, așa cum era de așteptat, nelipsitul Soros (în România, nu e Statul Islamic de vină, ci eternul și fascinantul Soros). Trăiască trolii de la PSD! Le dorim spor la propagandă! 

     

      Pe lângă faptul că a adus și plătit minerii de la proteste, probabil tot Soros a selectat oamenii (mă rog, eminențele cenușii) din comisia parlamentară care a generat legile justiției ca să saboteze justiția și să submineze statul de drept. Trădătorul! Da, comisia parlamentară care a produs legile INjustiţiei este dominată de diletanţi, probabil infiltrați de Soros. Din cei 24 de membri ai comisei numai patru au făcut o şcoală serioasă de drept: Cătălin Predoiu (PNL), Robert Cazanciuc (PSD), Adrian Ţuţuianu (PSD) şi Stelian Ion (USR). Restul ori au absolvit facultăţi private, ori au cu totul şi cu totul alte profesii de bază. Fostul ministru ”altă întrebare”, Florin Iordache, a fost inginer la bază (a lucrat la fabrica de mobilă din Caracal), Eugen Nicolicea – la fel (angajat la şantierul naval din Turnu Severin), în timp ce Marton Arpad a fost actor.

      Strategic așezați cu toții acolo în comisie! Și nu doar competenți, ci și foarte prietenoși. Astfel, într-un moment de deschidere și iluminare, Nicolicea a ameninţat un reporter cu ridicarea acreditării dacă mai întreabă unde a făcut Dreptul: ”Mă, băiatule, tu chiar nu înţelegi? Vrei să avem altfel de discuţii?“ Nu, nu amenințări doar, să ia exemplu de la mineri (protestatari) și să acționeze în consecință! Vreau să zic... să renunțe la legile justiției. Hm, se pare că Nicolicea a studiat dreptul la o fuckultate particulară (Spiru Haret), la IDD, iar la prima facultate (de inginerie) a rămas repetent. Asta demonstrează din nou capacitățile acestuia. Sperăm că va rămâne în Comisia de la parlament și se va arăta la fel de util.

      Cu asemenea reprezentanți de elită, să vedem acum cum a decurs votul în parlament. Legile justiției trebuia votate marți, 12 decembrie 2017, dar votul s-a mutat strategic luni, pe 11 decembrie, de teama protestelor. Vai de mine, s-au speriat de mineri! Pe 6 decembrie, după o şedinţă-maraton, PSD nu a mai dat votul final pe proiectele de lege din lipsă de cvorum, după ce respinsese  amendamentele depuse de PNL şi USR (cu un circ întreg în parlament, deloc suprinzător, cine se aștepta ca un parlamentar să lucreze... și încă civilizat?).

      Dezbaterea, mă rog, circul discuției amendamentelor în plen a întârziat totuși votul și PSD a rămas fără cvorum (reușita opoziției). Însă luni pe 11 decembrie, a fost adoptată legea 303 (privind statutul judecătorilor și procurorilor), secția specială pentru investigarea magistraţilor fiind și ea aprobată. De asemenea, luni, pe 11 decembrie, comisia Iordache a dat raport pozitiv pe a doua lege a Justiţiei (legea 304), legea privind organizarea judiciară, apoi legea a fost votată și în Camera Deputaților în ziua de miercuri pe 13 decembrie, împreună cu legea 317 (privind CSM și Inspecția Judiciară). Ulterior legile au fost adoptate în Senat - pe 19 decembrie legea 303, respectiv pe 20 decembrie legea 304, iar pe 21 decembrie legea 317. Felicitări! Ne bucurăm de succesurile comisiei Iordache și ale parlamentarilor și le dorim și alte mărețe și glorioase realizări.              

     

      Am sperat apoi că CCR va opri seria succesurilor când legile INjustiției au ajuns la CCR pentru a le verifica constituționalitatea. Santa Klaus a spus că au fost adoptate fără transparenţă, printr-o procedură neclară, cu „pumnul în gura opoziţiei“ şi sub presiunea timpului: ”a fost o încercare de îngrăşare a porcului în ajun”. „Au ieşit trei legi foarte contestate. Nu numai de opoziţie la CCR, ci şi de ÎCCJ, care a analizat aceste legi şi a considerat că nu se încadrează în cadrul constituţional din România. Eu, preşedintele României, regret că se întâmplă asemenea lucruri”, a declarat Santa Klaus. Societatea civilă l-a rugat pe președinte să ceară un punct de vedere despre legile justiției de la Comisia de la Veneția, să retrimită la Parlament și să sesizeze Curtea Constituțională. Din păcate, după ce Tudose a demisionat, Viorica Dăncilă, noul premier, și-a anunțat sprijinul pentru legile justiției.  

      Prima lege a justiției (303, privind statutul judecătorilor și procurorilor) a trecut în mare de CCR, secția specială  de anchetă pentru magistrați fiind acceptată, dar mai sunt mici obiecții pentru care se reîntoarce în Parlament. În schimb, cea de-a doua lege a justiției (304, privind organizarea judiciară) nu a fost avizată. Iată punctele în care a fost respinsă:

·         Declarația pe propria răspundere ale magistraților cum că nu sunt ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete, verificate de CSAT și de comisiile parlamentare, nu se aprobă pentru că nu e treaba parlamentarilor să se amestece în controlul magistraților (deci a rămas doar controlul CSAT).

·         Procedurile judiciare considerate informații de interes public, puse la dispoziția parlamentului, nu sunt acceptate pentru că în procedurile judiciare intră și informații secrete ca parte a anchetei penale.

·         Procedura de numire a președintelui și vicepreședintelui Curții Supreme este neclară: aceștia sunt numiți de președinte la propunerea CSM într-un articol, iar în altul se spune că președintele nu poate refuza o propunere a CSM. Aceeași confuzie apare și la procedurile de revocare a șefilor Înaltei Curți.

·         CCR nu este de acord ca magistrații să dețină funcții politice (inclusiv Ministru al Justiției).

·         Autosuspendarea din funcție a magistraților pentru doi ani (perioadă în care nu li se mai aplică regimul de incompatibilități) nu e acceptată de CCR.

·         Răspunderea magistraților a fost criticată, de asemenea, de CCR căci aceștia pot fi trași la răspundere pentru sentințe pe baza unor criterii laxe, subiective. PSD a redefinit conceptele de „eroare judiciară“, „rea-credinţă“ şi „gravă neglijenţă“, astfel încât graniţa dintre o sentinţă corectă şi una incorectă era foarte subţire. CCR solicită, la rândul său, regândirea acestor concepte.

·         Obligația ca statul să se întoarcă împotriva magistratului care a comis o eroare judiciară este combătută de CCR.

      Legea 317 (privind CSM și Inspecția Judiciară) este considerată și ea de CCR parțial neconstituțională și retrimisă în parlament. Printre aspectele neadmise de CCR:

·         un text care se repeta

·     alegerea președintelui și vicepreședintelui CSM (aleși de Secția de judecători – președintele CSM, respectiv de Secția de procurori – vicepreședintele CSM în loc să fie aleși de către plenul CSM)

·         declarațiile membrilor CSM cu privire la faptul dacă aparțin, au aparținut, au făcut poliție politică sunt cenzurate, sunt controlate de Comisia parlamentară de control al SRI (CCR nu acceptă control parlamentar).

     

      De parcă nu ajungeau legile INjustiției, ivite dintr-o explozie a inspirației divine (poate di... vină) a marilor scriitori și savanți - martiri-penali din pușcării, au mai apărut și alte mărețe și glorioase propuneri, incredibile (sunt, de fapt, lucruri banale, obișnuite, dar ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”): PSD vrea să dezincrimineze şpaga pentru altul. Doar şpaga pentru sine mai rămâne incriminată. Legea e iniţiată de Andreea Cosma, fiica lui Mircea Cosma, condamnat pentru şpagă. La rândul său, Vlad Cosma (fratele Andreei, condamnat penal) a furnizat televiziunii Antena 3 niște înregistrări audio care redau presupuse discuții între el și un procuror DNA din Ploiești. Miezul discuției ar fi fost "plantarea" de dovezi pentru incriminarea lui Sebastian Ghiță. Adevărata petardă a înregistrărilor este însă menționarea doamnei Kovesi și subminarea activității DNA. Sigur (nu probabil) că se face poliție politică, iar penalii din închisori sunt victime și martiri ai opresiunii. Ei, dar măcar au o șansă să producă o carte pe secundă pentru scurtarea pedepsei și să devină mari scriitori și savanți în închisori.

      Pe lângă foarte inspiratele inițiative ale lui Vlad Cosma și ale Andreei Cosma (cred că mediul penitenciar i-a iluminat), mai sunt și alte propuneri interesante. De pildă, noul cod penal aduce alte modificări inimaginabile: se anunță de la început că există un suspect, apoi se adună probe (altfel probele sunt nule!), se renunță la înregistrări / imagini video ca probe (atât de utile pentru identificarea făptașilor) și se limitează numărul probelor (da, de ce să mai reducem acest număr, mai bine renunțăm complet la probe, verdictele sunt, oricum, evidente, noi suntem obișnuiți să fim condamnați, ne-am născut (natural born) condamnați, în lanțuri, din spuma balelor, nu a valurilor). 

     Singurele lucruri bune sunt că ministrul sănătății a ordonat deblocarea fondurilor pentru îngrijirea paliativă (odată cu publicarea Ordinului de Ministru care reglementează îngrijirea paliativă în Monitorul Oficial în timp util) și că deputatul PSD Cătălin Rădulescu a declarat că și-a retras propunerea legislativă care stabileşte un prag de 200.000 de euro la abuzul în serviciu. Când CCR solicitase prag valoric, societatea civilă ceruse atunci unul simbolic, de 1 leu. Apoi, după ce ziarul Adevărul a obținut din partea Comisiei de la Veneția că aceasta nu a solicitat niciun prag, iar societatea civilă a cerut un aviz oficial de la Comisia de la Veneția, în dulcele stil clasic al sistemului, responsabilitatea consultării Comisiei de la Veneția a fost pasată de la unii la alții. Lucru care iar nu ne miră: ne-am mira să se poarte cineva responsabil. Așadar, toate să ne motiveze și mai mult, să ne continuăm lupta și mișcarea de rezistență: ”La început te vor ignora, apoi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta și apoi vei câștiga” (Mahatma Gandhi).

     

     Apropo de luptă și de mișcarea de rezistență, o mare parte din ele au fost prin scris. Din motive ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu, pentru că restul, mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplome, șobolani la costum și șerpi cu mașini scumpe, fantome și zombie cu pantofi și genți de firmă îmi repugnă. Frumusețea va salva lumea, zicea și prințul Mâșkin. Și vreau să dau dreptul la poveste celor care au avut dreptul la dezastru (începând cu mine, Madame Dezastru). Așa a făcut și Monica Lovinescu, amintită mai înainte. Ea a activat anti-comunism (și în sprijinul victimelor comunismului) la radio Europa Liberă din Paris (emisiunile ”Actualitatea culturală românească” şi ”Teze şi antiteze la Paris”) în ciuda tuturor dificultăților, chiar dacă a fost bătută de agenți trimiși de securiști în grădina casei sale și adusă în stadiul de comă (după ce militase pentru eliberarea lui Paul Goma). Cinci zile după trezirea din comă, a participat la conferința lui Paul Goma (ajuns la Paris).

    Monica Lovinescu, frumoasă şi emoţionată, plecase din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămăsese – după cum i-o va spune în emoționantele scrisori de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Mai mult, mama ei, rămasă în România, a fost ea însăși un exemplu de demnitate și rezistență: deși a fost arestată, a refuzat șantajul securiștilor de a o îndemna pe Monica Lovinescu să revină în țară și să colaboreze cu securitatea, ceea ce a dus la sistarea medicamentelor și la moartea ei.  

     Deși ne săgetează inima ca spinii de trandafir, frumosul poate avea rol cathartic, numai că trebuie să ne deschidem mintea și să facem eforturi să dărâmăm Zidul pușcăriei pentru a evada (fie și într-o altă închisoare mai largă și tot așa): ”Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, reală (cât de reală!) e și ficțiunea, și cu toate acestea le simțim străine patriei cenușii, tari, țepene, încăpățânate, fără imaginație, sens sau izbăvire, celula în care am fost aruncați după ce am sorbit apele întunecate ale râului Lethe. Realul, patria noastră legitimă, ar trebui să fie cel mai fabulos tărâm, dar este cea mai apăsătoare pușcărie. Destinul nostru ar trebui să fie evadarea chiar dacă spre o pușcărie mai vastă ce dă spre una și mai vastă într-un șir nesfârșit de celule, dar pentru asta ușile ar trebui să se deschidă în peretele gălbui al osului nostru frontal. Voi scrijeli aici, cu un cui ruginit, în luni sau ani de sforțare mizerabilă, animalică ușa asta pe zidul ce până la urmă (am semnele mele) va trebui să cedeze” (”Solenoid”, Mircea Cărtărescu)

           

Comori din ruine

                 

      Să sperăm că Marile Ziduri (ca-n Pink Floyd, ”The Wall”) se vor prăbuși și în Siria, căci, deocamdată se prăbușesc case, orașe, corpuri și suflete. De mai bine de șapte ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi (butoaie umplute cu fragmente metalice și explozibili) aruncate din elicoptere, de mine, de împușcături ale lunetiștilor, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.

      În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est (cu 400.000 de locuitori), după mai bine de cinci ani de blocadă, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar înfuleca pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean.

      Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze, căci în ruine sunt comori.”Omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”, spunea marele poet și învățat sufist Rumi Mowlana.  

      În continuare, ONU e atât orb la comorile din ruine, cât și surd la urletul de durere al acestora. Nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net).

      Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).  

    Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate), Abou Yasser, Dr. pediatru Amani (femeia director al unui spital de campanie) și Dr. Wisam Muhammed (medic la spitalul Rahmah pentru bolnavii de cancer, singurul de acest gen în Ghouta de Est) încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar cele din urmă din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de 5 ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.

      Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul (regimul sirian a comis un masacru cu 80 de victime civili pe 6 februarie 2018 (conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO)), apoi masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, iar atacurile sunt inclusiv chimice, cu clor – cel puțin 3 doar în ianuarie-februarie 2018). Să ne iluminăm cu focul sacru al iubirii, cunoașterii, sacrificiului și dăruirii, iar focul apocalipsei (al potopului de bombe-butoi ca-n Siria) să-l stingem cu lacrimile noastre: ”Pompierii cavalerilor de foc / Încă nu s-au inventat, / dă-mi, doamne, tulumba aia minunată, / să sting apocalipsa cu lacrimile tale, ale mele / Dacă tot plângi, dacă tot plâng” (”Cavalerii de foc”, Marin Sorescu)
    Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est, 9 în ianuarie-februarie 2018 etc.), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi sau în minutul următor (inclusiv cei de la ”White Helmets”).
      Raed Al Saleh, coordonatorul ”White Helmets”, este îngrozit de ”masacre, nu război”. Cităm pasaje din mărturia lui: ”Ca sirieni am experimentat moartea în multe feluri înainte de neimaginat: am fost uciși de bombe-butoi, arme chimice, foamete, înecare, tortură, napalm și muniții cluster. Luna aceasta, în Ghouta de Est, s-a adăugat altă experiență a morții: cadavrul unei mame scoase din dărâmături de către fiul ei, voluntar ”White Helmets”. (...) În munca noastră, am salvat peste 100.000 de vieți în ultimii 4 ani, adesea cărând civilii în brațele noastre către cel mai sigur loc posibil. În Ghouta de Est nu este nicăieri sigur și nu este nicio scăpare. Tot ce putem face este să salvăm oameni de pericolul imediat și apoi  să sperăm sau să ne rugăm că spitalul sau casa unde-i ducem nu vor fi lovite imediat. Puteți să vă imaginați asemenea decizii, cu avioanele deasupra? Toate se întâmplă la numai 20 de minute (cu mașina) distanță de Damasc, de sediul ONU și palatul lui al-Assad, câteva ore distanță față de Geneva unde se poartă ”discuții de pace”. Dar dacă te uiți la pozele oamenilor acoperiți de praf sau ale copiilor urlând de durere, pare altă planetă – una unde cea mai rea dintre umanități este la putere. Pentru că nu am mai văzut vreodată așa ceva până acum pe pământ”. Raed solicită comunității internaționale (în care nu mai are încredere) oprirea bombardamentelor, ridicarea blocadei și evacuarea celor care au nevoie de îngrijire medicală. 

     În plus, la fel ca în Idlib și în alte regiuni, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017, un alt spital la sfârșitul lui decembrie 2017 la Harasta, 8 spitale distruse între 19-21 februarie 2018 etc.).  

      În aceste condiții, fotografia unui bebeluș a cărui mamă a fost ucisă în Ghouta de Est și care și-a pierdut un ochi a devenit un simbol pe net și a fost preluată de activiștii de pretutindeni (ei înșiși sau copiii lor își acoperă un ochi într-un gest de solidaritate). Ambasadorul Marii Britanii în Consiliul de INsecuritate, Matthew Rycroft, a postat pe Twitter o poză cu el în care stă aşezat la locul său la masa rotundă și îşi acoperă ochiul drept cu mâna. Foarte convingătoare pentru cei din Consliul de INsecuritate O,NU, logic, nu? Bună și lipsa ochilor la ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, dar se aplică)! Poate se vor trezi și ilumina când vor fi orbi ca profetul Tiresias, li se va deschide ochiul interior, vor vedea comorile din ruine și ruinele și vor reacționa în sfârșit. 

      La rândul lor, medicii, echipele de salvare ”White Helmets” și activiștii societății civile din Ghouta de Est au trimis la începutul lui ianuarie 2018 o scrisoare către reprezentantul ONU, Mark Lowcock: ”Bine ați venit la Damasc, vă scriem din Ghouta de Est – o distanță scurtă de la hotelul dvs., captivi aici, de parcă am fi pe altă planetă.” Da, curat altă planetă! Că e izolată și sfârtecată de cratere selenare ca satelitul natural al Pământului. Semnatarii scrisorii spun că laptele pentru copii și scutecele s-au consumat, iar boala se răspândește. De asemenea, Harasta este bombardată intensiv, iar oamenii se ascund în adăposturi, fără a mai putea să caute mâncare, apă sau să meargă la doctor. Bazându-se pe faptul că ONU nu poate oferi ajutoare fără permisiunea sa, regimul sirian își exprimă dreptul său de veto și folosește în continuare blocadele ca arme de război. Și atunci, în abesența ONU, femei curajoase gătesc linte și o distribuie noaptea. După copiii morți de foame din Madaya și Alep, urmează cei din Ghouta de Est. Ar fi timpul să schimbăm istoria. Mai târziu e prea târziu.

      Confirmând aceste lucruri la nivel general și particular, potrivit unui raport ”Salvați copiii” din februarie 2018, un copil din șase trăiește în zone de conflict (Siria este unul dintre cele mai periculoase locuri). Copiii din Orientul Mijlociu au cele mai mari șanse să se afle într-o zonă de conflict. „Tacticile de asediu şi de foamete au început să fie folosite tot mai mult împotriva civililor, pentru a forţa un grup armat sau o comunitate întreagă să se predea. Atacurile asupra spitalelor şi şcolilor au devenit ceva normal”, se arată în raport. Cred că aici trebuia reformulat: atacurile asupra spitalelor reprezintă ceva obișnuit, cotidian, dar nu normal (”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). Copiii din Siria au suferit de „stres toxic” din cauza expunerii prelungite la război, se specifică în raport. Aceștia au parte mereu de ucideri şi mutilare, recrutarea şi folosirea lor ca soldați, violenţă sexuală, răpiri, atacuri asupra şcolilor şi spitalelor, lipsa accesului la ajutoare umanitare. A fost găsită o creştere cu 300% a numărului copiilor omorâţi şi desfiguraţi începând din 2010, conform unor date furnizate de ONU.

      Și, din păcate, reacționează tot sirienii (ne)obișnuiți, deveniți eroi peste noapte și cei solidari cu ei, nu O,NU. Și remarc ceva, puterea vieții (focului meu sacru) în această orgie a agoniei, descompunerii și morții: în ciuda condițiilor și a abandonului O,NU, incredibil, cei din Ghouta de Est încă se căsătoresc și fac copii. Da, chiar în aceste condiții, în timpul bomardamentelor atroce, o femeie l-a născut într-un adăpost pe micuțul Talal, ajutată doar de celelalte femei din adăpost și de Dumnezeu. Țipetele ei s-au amestecat cu bubuiturile bombardamentelor și cu strigătele, plânsetele și rugăciunile celorlați din adăpost. Epuizat, tatăl a spus la sfârșit: ”Nu știu cum mă simt exact, sunt fericit că am un copil, liniștit că soția mea și copilul meu sunt într-o stare de sănătate bună. Dar și îngrozit și îngrijorat că fiul meu s-a născut într-un adăpost, în timpul bombardamentelor”.
       Părinții se bucură și se sperie totodată pentru copii. Nivin, mamă a unei fetițe din Ghouta de Est, simte că nu-i ajung brațele pentru a o proteja pe micuță (două parcă nu sunt suficiente), nici nu mai știe cum să răspundă întrebărilor ei (De ce ne bombardează? Când o să se termine? Dumnezeu ne iubește pe noi, nu? Dumnezeu nu-i iubește pe ei, nu?) sau cum să mai astupe zgomotul bombardamentelor (încearcă cu propriile mâini în urechile celei mici). Singurul sprijin și ultima speranță a rămas Dumnezeu atât pentru mamă, cât și pentru fetiță.
      Iar artista Diala Brisly, impresionată de lumina telefoanelor mobile dintr-o poză din Ghouta de Est, a desenat oameni cu telefoanele mobile aprinse, având în centru o fetiță salvată din dărâmături. Ne aduce și nouă aminte de Piața Victoriei iluminată de telefoanele mobile la protestul anti-legea grațierii din 2017. Aceasta e lumina focului sacru, nu a celui care face scrum. 
     Nu doar dragostea și grija pentru copii sunt impresionante în Ghouta de Est, ci și cea pentru cei mai în vârstă și / sau bolnavi. Astfel, Hassan, după ce ne invită în mijlocul unei realități care depășește filmele horror (da, realitatea depășește orice imaginație atât în rău cât și în bine), ne povestește despre ororile bombardamentelor și despre cât de greu e să o protejeze pe mama sa. Cu toate că are numai 57 de ani, aceasta abia mai merge, cu ajutorul lui Hassan, căci oasele sale sunt slăbite de foametea din blocadă și au nevoie de înlocuire (imposibil într-o zonă sub blocadă). Ține permanent legătura cu băiatul său pe WhatsApp și încearcă totodată să se informeze prin acest mijloc de comunicare. E vorba de legătura cu băiatul și alții din zona sub asediu, altminteri se află parcă într-un loc complet izolat, pe altă planetă. Frica de bombardamente o ajută să-și depășească durerea și să se deplaseze câțiva pași până la adăpost (aflat prin apropiere). În adăpost, mama tremură de frig, dar încearcă să reziste cât e necesar. Ascultă zgomotele armelor, a învățat să le diferențieze (sunt singurele pe care parcă le mai aude, nu muzica). În ce-l privește, cea mai mare teamă a băiatului e că nu va mai găsi medicamente pentru mama sa. Și nu e un caz izolat: sunt circa 1.000 care au nevoie de intervenție medicală.

      Dacă puterea vieții și a rugăciunilor nu poate fi învinsă, la fel, puterea iubirii nu poate fi pusă sub blocadă așa cum arată artistul Dima Nachawi care desenează în albumul său 5 povești de dragoste din Ghouta de Est. În prima poveste, ea, sub blocadă în Ghouta de Est, vorbește ore în șir pe WhatsApp cu el (aflat în Idlib), se roagă unul pentru celălalt, beau cafeaua și dau share melodiilor și poeților preferați. În a doua, cei doi au sărbătorit Crăciunul alături de prieteni cu un brad improvizat, cu lumânări făcute manual care au funcționat cu ajutorul unui generator. În a treia, când a auzit racheta, el a acoperit corpul soției însărcinate cu al lui, au fost răniți și, în momentul în care au venit medicii, i-a rugat s-o salveze pe ea mai întâi. În a patra, ea adoră să joace Smurfs și Plante vs. Zombie, dar îi e greu să încarce telefonul (nu e curent), iar el îi caută semnal de internet cocoțat pe acoperiș, astfel încât să poată juca. În a cincea, când a auzit loviturile aeriene, el încerca să-și asigure soacra la telefon că sunt bine, iar ea spăla rufele. Când loviturile aeriene au reînceput, atunci ei doi s-au îmbrățișat, el a fost rănit încercând să o protejeze, iar ea a murit în cele din urmă din cauza sticlei care i-a intrat în corp.    

      Cea de cincea poveste de dragoste sub blocadă, în Ghouta de Este este chiar cea dintre Mohammad Abo Saleh și soția sa, Malak (”înger” în arabă), activistă pentru drepturile femeilor care a lucrat cu Women Now For Development. Să vă dau mai multe detalii. Când a venit el la 6.40 seara, ea nu l-a observat, ocupată cu spălatul rufelor la mașina de spălat și asurzită de hârâitul ei (bine că nu erau avioanele sau elicopterele care aruncă bombe-buotoi). Apoi, după ce el a așezat undeva legumele cumpărate, a apărut ea și l-a îmbrățișat. Vorbeau, ca de obicei, lungi și intime conversații (întrerupte eventual de rugăciuni), când o lovitură aeriană din apropiere le-a oprit discuția. Dumnezeu să-i ajute pe cei loviți și pe noi! Ce bine că ai venit, altfel nu mai puteam de grijă, a zis ea. Și eu la fel mă îngrijoram, i-a răspuns el. El s-a dus apoi să verifice pe Whatsapp unde a fost lovitura aeriană, ea s-a întors la spălat. Și avionul a revenit, iar ea s-a speriat. L-a luat de mână pe el și s-au dus amândoi în cameră. Soacra trimisese deja mesaj să vină la Douma chiar atunci, nu dimineața. El a spus că totul e bine și că vor ajunge dimineață la ea.

      Pentru prima oară, Malak era înspăimântată (ea, care, altădată, ieșea pe balcon să se uite la avioane și le înregistra zgomotul infernal). El a încurajat-o că avionul nu îi va lovi. Ea l-a tras de mână și au mers în cameră. Sunetul avionului se auzea și mai tare. A ținut-o în brațe, îngrijorat și surprins de frica ei. Cum sunetul avionului bubuia și mai mult, cei doi s-au strâns în brațe și mai tare. El a văzut apoi o luminiță roșie și a simțit explozia. A observat sânge, dar s-a gândit că el a fost rănit, iar ea este bine. Ușor, a așezat-o jos, în timp ce molozul cădea și praful îi acoperea. Mișcându-se greu, s-a dus apoi afară să cheme vecinii în ajutor. A strigat până a rămas fără glas. S-a gândit abia după aceea că rana ei ar putea fi serioasă. A strigat-o, dar ea nu i-a răspuns. I-a așteptat pe cei din echipele de salvare ”White Helmets” și le-a zis că soția e înăuntru. Era și el acoperit de propriul sânge, epuizat, amețit și îngrețoșat.

      Doi oameni au venit să-l ia, iar el s-a gândit că poate echipele de salvare nu o observă pe ea, din cauza prafului. După ce a ajuns în ambulanță, a văzut o femeie în apropiere și cineva i-a spus că e soția lui. Dar el, îngrozit, s-a gândit că ea a rămas înăuntru și a țipat că nu e femeia aceea soția lui. Cei din echipele de salvare i-au spus că va veni altă ambulanță pentru ea. Apoi, a trecut din brațe în brațe și din pat în pat, întrebând tot timpul de ea și fiind asigurat că ea e bine. S-a rugat să-l lase să o vadă, să se asigure că e bine. I-a zis chiar unuia din echipa de salvare ”White Helmets” (care o cunoștea) să-i transmită că o iubește. În camera de operație, i s-a spus tot că ea e bine, să nu se îngrijoreze și să aibă grijă de el. Apoi i s-a spus că ea e în Douma, luată de tata-socru, pentru că avea nevoie de îngrijire specială și că vor suna la spital pentru a se interesa de starea ei. El s-a hotărât să meargă și el în Douma la ea.

      Tocmai atunci, a sosit unul dintre vecini pentru a-i transmite condoleanțe. Condoleanțe pentru ce? Nu putea înțelege. Pentru soția ta. Nu înțelegea nici atât. A murit în Douma? Nu, ieri, la bombardament. Când v-am spus că am vrut să merg la ea, a insistat el. Am fost noi, au răspuns vecinii, dar murise. Ce rană avea? Ca a ta, numai că pe partea stângă. Sticla le-a perforat corpurile. El dorise să o protejeze de șrapnel, dar ea îl protejase de sticla din interior (ultimul geam ce separa casa de vecini, bizar supraviețuitor al atacurilor de până atunci). Erau amândoi ca niște cactuși, atâția spini de sticlă aveau în ei, după cum au mărturisit chiar doctorii. El a supraviețuit printr-un miracol, i-a spus doctorul. Ea vroia să fie martir. Spunea că e prea slabă ca să suporte pierderea cuiva drag în familie în război și s-a rugat să fie luată ea prima de Dumnezeu. Pentru el, să o piardă, e la fel de dureros, după ce au trecut prin atâtea împreună în război și în blocadă, inclusiv au mâncat iarbă și frunze amândoi (savurând din când în când ca pe o delicatesă pâinea de orz). Totuși, el speră să o reîntâlnească într-o zi (și, poate, să ospăteze împreună la masa îmbelșugată (bogată nu doar în bucate, ci și în spirit) din rai).
         Într-o altă poveste de dragoste, chiar după bombardamentele cumplite din săptămâna 19-25 februarie 2018, Hassan profită de orice ocazie (orice minut fără bombardamente – dar mai e vreunul?) pentru a ieși pe stradă cu telefonul. Atunci îi scrie logodnicei sale Ruba din afara Siriei cu ocazia aniversării lor (6 luni de la logodnă), îi trimite inimioare (inclusiv una pe o casă în ruină), iar ea îi dă zece. ”Dragostea rămâne deasupra sunetului gloanțelor și al avioanelor”, spune Hassan, în timp ce așteaptă și el să vadă dacă îi va mai scrie sau nu Rubei în dimineața următoare. Îi mulțumește pentru că îi dă speranță, mângâiere și încurajare. ”Dumnezeu mi-a oferit dragostea ta astfel încât să-mi fie suport, putere și inspirație”. 

      Și un alt semn de viață, dragoste și o dovadă în plus că în ruine se ascund comori: Umm Mohammed și soțul ei rămân să bea o cafea în casa bombardată, ajunsă o dărâmătură.

     

      E bine când rămân din case și din oameni măcar dărâmături. Mulți nu au avut norocul ăsta. Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727.

      Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului (de la începutul războiului până la sfârșitul lui decembrie 2017), iar Coaliția Internațională a Statelor Unite a ucis 2.815 civili (de la începutul intervenției din 23 septembrie 2014 până în 23 ianuarie 2018) în timp ce sunt peste 6.600 victime civili produse de ruși de la debutul intervenției Rusiei în Siria până la finalul lui ianuarie 2018, conform OSDO.

      Iar în atacurile Turciei și ale rebelilor afiliați (Armata Siriană Liberă - ASL)(Free Syrian Army - FSA) asupra kurzilor din nordul Siriei (cei de la Forțele Democrate Siriene/YPG, considerați de Turcia ca aparținând grupării teroriste PKK) în operațiunea Afrin au fost omorâți peste 60 de civili din primele zile, de la lansare, din ianuarie 2018 (potrivit OSDO) și, la începutul lui februarie 2018, o curajoasă combatantă kurdă, Barîn Kobane, de 23 de ani, participantă la toate luptele cu Statul Islamic, a fost torturată și ucisă de servicii aparținând rebelilor, apoi cadavrul ei a fost mutilat. Și peste 600 de cetățeni turci au fost arestați pentru criticarea pe rețelele de socializare a atacurilor asupra kurzilor, iar fosta copreşedintă a partidului turc HDP, Serpil Kemalbay, a fost deținută deoarece a avut o atitudine asemănătoare (trădători și teroriști, logic, nu?).          

      În noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești: în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului (61 civili uciși după OSDO), apoi, tot în noiembrie, peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO, ulterior, în 2018, cel puțin 11 uciși într-o piață de cartofi în Saraqeb (Idlib), odată cu spitalul bombardat la începutul lui ianuarie 2018 și (cu ajutorul regimului sirian) masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, împreună cu 8 spitale distruse (inclusiv o maternitate) în Ghouta de Est. Mai mult, Moscova a blocat în Consiliul de Securitate al ONU reînnoirea mandatului anchetatorilor internaţionali privind utilizarea armelor chimice în Siria. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților, pe baza datelor colectate de la echipele de salvare ”White Helmets”, apoi de la alte surse, deși site-ul OSDO a fost blocat de regimul sirian și de turci (în Turcia și în nordul Siriei). Din motive de securitate, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur: glorioșii conducători trebuie să-și apere mărețele realizări și să continue le facă. Le urăm succesuri și mai departe și premiul Nobel pentru pace.
      În acest context, după bombardamentele atroce din Ghouta, peste 200 de scriitori și activiști sirieni și din toată lumea au trimis o scrisoare pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria și pentru tragerea la răspundere a celor responsabili. Se adresează ONU și autorităților din alte țări de pe glob, deși până acum acestea nu au reușit să ducă măcar o gură de apă, un bob de orez (de negătit, căci nu sunt gaze, căldură ori curent) ori o îmbrățișare titanică de-a noastră (să se facă praf de stele, dacă tot sunt praf): ”lumea este un spectator al carnajului care a distrus viețile sirienilor. Totul s-a întâmplat sub ochii unei audiențe globale care vede totul, dar refuză să reacționeze”. Nu s-au putut da nici rezoluții (din cauza veto-ului Rusiei), iar puținele adoptate nu au fost respectate. ”United Apathies...”   ONU a întrerupt până și numărătoarea morților (prea mulți sau nu mai conta oricum?).
     Așa cum toată lumea știe (căci mulți proști și nebuni s-au sacrificat pentru a informa și a sensibiliza): ”Sirienii au fost împușcați și uciși în plină zi pentru proteste împotriva injustiției. Au fost arestați, torturați și executați. Au fost bombardați și atacați cu rachete. Au fost puși sub blocadă, violați și umiliți. Au fost gazați. Au fost dislocați și deposedați”. Lumea a reacționat cel mult cu simpatie, dar nu și cu măsuri. În Ghouta se înfometează, se lasă lumea fără medicamente și se bombardează, inclusiv spitalele, până când Ghouta va ceda, iar puținii supraviețuitori vor fi expulzați pentru purificare etnică. Deși până acum a eșuat, ONU ar trebui să urmeze principiul responsabilității de a proteja (R2P – Responsibility to protect) civilii. Semnatarii scrisorii cer, așadar, oprirea genocidului: armistițiu imediat, ridicarea blocadelor, acces la ajutoare umanitare, eliberarea deținuților politici și o protecție imediată pentru toți civilii.

                 

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Ne-ar mira să fie altfel, un strop de normalitate. Așadar, până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). M-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) - pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).  

      În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cer oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), doresc accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vor abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.

      Iată și povestea impresionantă a lui Fadwa Mahmoud, una dintre liderele de la Familii pentru Libertate. Aceasta a fost arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat). Acum Fadwa își caută familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani, răpiți de la aeroport la întoarcerea din China. De atunci tot încearcă să-i găsească și, odată cu intrarea în Familii pentru Libertate, depășindu-și propria suferință, solidară cu ceilalți, a început să-i caute pe toți cei dispăruți.

      Similar, fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, ridicat din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A piedut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fata a amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (a fost bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția).  
       La fel, Taymaa, activistă și supraviețuitoare a închisorii siriane, își caută logodnicul dispărut cu trei ani în urmă. A crezut că lumea s-a sfârșit când a fost el arestat (în miez de noapte). Nu știa nimic despre locul unde a fost dus. Într-o zi, când se întorcea acasă, a fost arestată și ea, obligată să se întindă la pământ, legată la mâini și la ochi. Ofițerul de securitate a întrebat-o de activitățile și credințele politice și de laptele de bebeluși pe care a reușit să-l strecoare într-o zonă sub asediu. Apoi s-a interesat de poza făcută cu logodnicul ei. Ea a răspuns că e logodnicul ei. Când i s-a luat legătura de pe ochi, într-unul dintre centrele de detenție, l-a văzut pe logodnic, în sfârșit, pentru o clipă. Ea a fost eliberată după un an jumate, dar el e încă acolo. Însă încă e mistuită de dor și nu a renunțat niciodată să se gândească la el și să lupte să-l aducă acasă. 

      În ciuda riscului de a dispărea și ele odată cu cei dragi (poate așa i-or regăsi... la închisoarea siriană, loc minunat de vacanță de cinci stele, unde au fost duși sute de mii (inclusiv zeci de mii de copii care se joacă exclusiv cu instrumentele de tortură), condițiile sunt mai mult ca perfecte (foamete, mizerie, înghesuială, violuri, torturi, ajungi o legumă putredă, un oscior strâmb din care scot tot (până și ochii și organele sexuale), din care nu se mai înțelege nimic și nu poate fi recunoscut nici de mame), iar zeci de mii au fost torturați până la moarte), femeile din Idlib, al-Quneitra, Daraa și din Ghouta de Est au participat și ele la proteste în vederea eliberării celor arestați arbitrar. Protestele au ajuns și în Europa, la Geneva, la discuții de pace, la Londra, Manchester și la Paris. Din păcate, nu doar în Siria, China sau Coreea de Nord au dispărut copii arestați / răpiți de regim (marea majoritate), ci și în Israel sunt deținuți 12.000 de copii palestinieni, printre care și o fetiță de 16 ani, Ahed, pentru că a îndrăznit să pălmuiască un soldat după ce acesta i-a împușcat mortal micuțul verișor în fața ei. Desigur, adică probabil, o nouă dovadă a echității: fetița aceea trebuia pedepsită, nu soldatul sau cine i-a dat ordin.

      Nu, mai bine dăm o palmă și noi, ca fetița, celor ce (ne) ucid. O astfel de palmă pentru sistem alături de o îmbrățișare pentru victimele sale dă și Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului sirian. Acesta încearcă să ajute la conștientizare și totodată să sensibilizeze lumea cu privire la cei dispăruți la Statul Islamic (împreună cu Mazen) ori cei din închisorile regimului sirian (alături de Familii pentru Libertate), fără să uite blocadele foamei (Ghouta de Est, de pildă).

      De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă acceptabil și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 3.116 în 2017, circa 10% sirieni în 2017 de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat). În tabere precum Chios condițiile și perspectivele sunt atât de bune încât unul din trei refugiați a avut o tentativă de sinucidere.

      Experiența de refugiat este una foarte dificilă: și marea pianistă evreică din România, Clara Haskil, a trebuit să fugă din Paris la Marsilia (în zona liberă) ca să nu ajungă într-un lagăr nazist, apoi, după ce Marsilia a fost ocupată, să se refugieze în Elveția, în timp ce sora ei, Jana, membră a Orchestrei Naționale franceze, pe punctul de a fi arestată în Marsilia și trimisă într-un lagăr de concentrare nazist, s-a ascuns în cele din urmă într-un sat (uneori fiind nevoită să stea în pădure, la trecerea trupelor germane). 

      Ce să zic, e bine că s-a deschis la Londra un magazin dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete special pregătite pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar refugiații continuă să pipăie fundul... Mediteranei și să trăiască în condiții mizere în taberele din Grecia.  

    Puțini refugiați au ajuns în România până acum, dar cererile lor de azil sunt în creștere. Aproape 5.000 de cereri de azil au fost depuse în România în 2017, cu 161% mai multe decât în 2016, majoritatea din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan și Iran (din păcate, au fost emise și 1.568 de decizii de returnare, iar pentru 1,076 de persoane a fost aplicată măsura de nepermitere a intrării în ţară pentru diferite perioade de timp). În ce privește condițiile de cazare pentru fericiții admiși la un centru de refugiați din București, acestea sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor - împărțite după bunul plac al unor irakieni), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ciuda condițiilor de cazare îmbietoare, unii refugiați nu vor să facă mulți purici în România, ci să plece de aici în Occident. Alții însă au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România). Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă... muncile iadului. Felicitări celor care au descoperit comorile din ruine, au angajat și susțin refugiații! Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și ruinele (comori)!

Poezii

 

         Oglinda

Vroiam să-mi văd în oglindă

fața umană,

dar nu vedeam decât

animale, legume, zombie, fantome, vampiri, mutanți, gunoaie, teroriști, trădători, dușmanii poporului, coșmaruri, catastrofe și dezastre,

astfel că eram bulversată și rănită

și nu mai înțelegeam nimic.

Madame Dezastru, logic, nu?

Apoi mi-am dat seama

că mai puțin contează

ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, gunoi, terorist, trădător, dușman al poporului, coșmar, catastrofă și dezastru

vezi în oglindă,

cât să calculezi

”2+2=4”

și nu 5 ori cât vor Big Brotherii.

Iar atunci când calculezi ”2+2=4”

și nu cât vor Big Brotherii,

se întâmplă să-ți vezi în oglindă

și fața umană.

  

         Figurine de gheață

Sculptez în gheață, pe marginea ferestrei,

siluetele noastre îmbrățișate.

Aș vrea să suflu asupra lor,

să prindă viață.

Dar cum poate sufla un zombie?

Nu mai respiră de mult.

Încerc totuși și reușesc să suflu.

Atunci, cele două figurine se colorează

(se rumenesc chiar în obraji)

și încep să danseze

pe melodia noastră preferată de dragoste

(Neutron Star Collision – Love Is Forever de Muse).

Se împiedică o dată de degetul meu

așezat în calea lor,

apoi își continuă dansul  

pe marginea ferestrei,

într-un echilibru impecabil de somnambul.

     Stop alb-negru și zebră curcubeu

Am greșit când am traversat,

căci vedeam stopul alb-negru

(roșul – negru, galbenul – alb, verdele – gri).

Era să mă calce mașina.

Nu știu, poate m-am molipsit

de la fețele oamenilor,

de la zebra trecerii de pietoni,

de la zeghea pușcăriașilor

sau de la codurile de bare ale produselor,

căci televizor alb-negru nu mai e de mult,

iar eu nu mă uit oricum la televizor.

Ce să fac?

Să mă închid în casă,

să dorm

și să visez

un vis color?

Chiar dacă o să mă storcească vreo mașină la vreun stop alb-negru,

ies pe stradă

și mă îndrept spre stop:

poate, de această dată, zebra va deveni

un curcubeu.

Poezii

      

      Pagube colaterale

Cei uciși de bombe nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei scufundați cu bărcile pe Mediterana nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei sufocați în camioane pe drum spre Europa nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Cei morți de foame și de frig în tabere de refugiați nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Pe ei poți să-i bombardezi,

să-i sufoci sub dărâmături,

să-i intoxici cu arme chimice,

să-i înfometezi,

să le distrugi școlile și spitalele,

să-i lași fără apă, căldură și electricitate

(legat de electricitate, mai bine, scapă de porția necomestibilă,

în ciuda foamei,

de propagandă stupidă și enervantă de la TV),

să-i violezi (rape me, my friend),

să-i răpești / să-i faci să dispară forțat,

să-i torturezi până la moarte

și să-i abandonezi după toate astea,

fără a le lăsa măcar o groapă comună,

căci nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Ei nu urlă și nu plâng,

nu au chip,

nu au copii, mamă, tată, frați sau surori,

nu au casă,

nu au job,

nu au viață,

nu au nimic de pierdut

căci nu sunt oameni,

sunt pagube colaterale.

Însă unii dintre ei, vor veni la voi,

aranjându-și bandajul de pe cap

și scuturându-și aripile de praf și explozibil.

Vă vor întinde mâna

și vă vor privi în ochi.

Privirea lor va fi sfredelitoare ca un laser.

Nu vă veți putea ascunde.

 Ultimul animal de pe arca lui Noe, Madame Dezastru

Sunt ultimul animal de pe arca lui Noe,

urcat fără bilet.

Madame Dezastru.

De fapt, nu știu ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, mutant, terorist, trădător, dușmanul poporului, gunoi, coșmar, catastrofă și dezastru sunt.

Deși am înnebunit de groază,

cânt și dansez disperată

ca să acopăr mugetul valurilor,

vuietul vânturilor,

și trepidațiile bărcii în potop.

Noe îmi zâmbește cald, aproape părintește.

Zâmbesc și eu prostește, cu un zâmbet de smiling face sau de cățeluș,

și încerc să mă cuibăresc într-un colț

și să trec neobservată:

nu am bani de bilet,

nici măcar de șpagă.

         Cântec

Timp de câțiva ani,

am auzit numai urlete și tăcere...

tăcere a pumnului în gură,

o tăcere ca un urlet mut,

ca-n tabloul lui Munch, ”Strigătul”.

Până și ibricul de ceai urla la mine: ”ia-mă de pe foc”,

cana de ceai: ”spală-mă”,

iar ceșcuța de cafea cu rozete multicolore: ”ai grijă să nu mă scapi pe jos, să mă spargi”.

Însă, când ai apărut tu, iubirea mea,

ibricul de ceai a început să cânte

melodia noastră de dragoste preferată

(Neutron Star Collision – Love is Forever de Muse),

ceaiul s-a stârnit la dans în cana de ceai

și s-a apucat să sufle

abur în formă de inimioare,

iar din ceșcuța de cafea cu rozete multicolore s-a deschis spre cer

 un curcubeu.