Comori din ruine

                 

      Să sperăm că Marile Ziduri (ca-n Pink Floyd, ”The Wall”) se vor prăbuși și în Siria, căci, deocamdată se prăbușesc case, orașe, corpuri și suflete. De mai bine de șapte ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi (butoaie umplute cu fragmente metalice și explozibili) aruncate din elicoptere, de mine, de împușcături ale lunetiștilor, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.

      În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est (cu 400.000 de locuitori), după mai bine de cinci ani de blocadă, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar înfuleca pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean.

      Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze, căci în ruine sunt comori.”Omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”, spunea marele poet și învățat sufist Rumi Mowlana.  

      În continuare, ONU e atât orb la comorile din ruine, cât și surd la urletul de durere al acestora. Nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net).

      Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).  

    Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate), Abou Yasser, Dr. pediatru Amani (femeia director al unui spital de campanie) și Dr. Wisam Muhammed (medic la spitalul Rahmah pentru bolnavii de cancer, singurul de acest gen în Ghouta de Est) încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar cele din urmă din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de 5 ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.

      Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul (regimul sirian a comis un masacru cu 80 de victime civili pe 6 februarie 2018 (conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO)), apoi masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, iar atacurile sunt inclusiv chimice, cu clor – cel puțin 3 doar în ianuarie-februarie 2018). Să ne iluminăm cu focul sacru al iubirii, cunoașterii, sacrificiului și dăruirii, iar focul apocalipsei (al potopului de bombe-butoi ca-n Siria) să-l stingem cu lacrimile noastre: ”Pompierii cavalerilor de foc / Încă nu s-au inventat, / dă-mi, doamne, tulumba aia minunată, / să sting apocalipsa cu lacrimile tale, ale mele / Dacă tot plângi, dacă tot plâng” (”Cavalerii de foc”, Marin Sorescu)
    Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est, 9 în ianuarie-februarie 2018 etc.), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi sau în minutul următor (inclusiv cei de la ”White Helmets”).
      Raed Al Saleh, coordonatorul ”White Helmets”, este îngrozit de ”masacre, nu război”. Cităm pasaje din mărturia lui: ”Ca sirieni am experimentat moartea în multe feluri înainte de neimaginat: am fost uciși de bombe-butoi, arme chimice, foamete, înecare, tortură, napalm și muniții cluster. Luna aceasta, în Ghouta de Est, s-a adăugat altă experiență a morții: cadavrul unei mame scoase din dărâmături de către fiul ei, voluntar ”White Helmets”. (...) În munca noastră, am salvat peste 100.000 de vieți în ultimii 4 ani, adesea cărând civilii în brațele noastre către cel mai sigur loc posibil. În Ghouta de Est nu este nicăieri sigur și nu este nicio scăpare. Tot ce putem face este să salvăm oameni de pericolul imediat și apoi  să sperăm sau să ne rugăm că spitalul sau casa unde-i ducem nu vor fi lovite imediat. Puteți să vă imaginați asemenea decizii, cu avioanele deasupra? Toate se întâmplă la numai 20 de minute (cu mașina) distanță de Damasc, de sediul ONU și palatul lui al-Assad, câteva ore distanță față de Geneva unde se poartă ”discuții de pace”. Dar dacă te uiți la pozele oamenilor acoperiți de praf sau ale copiilor urlând de durere, pare altă planetă – una unde cea mai rea dintre umanități este la putere. Pentru că nu am mai văzut vreodată așa ceva până acum pe pământ”. Raed solicită comunității internaționale (în care nu mai are încredere) oprirea bombardamentelor, ridicarea blocadei și evacuarea celor care au nevoie de îngrijire medicală. 

     În plus, la fel ca în Idlib și în alte regiuni, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017, un alt spital la sfârșitul lui decembrie 2017 la Harasta, 8 spitale distruse între 19-21 februarie 2018 etc.).  

      În aceste condiții, fotografia unui bebeluș a cărui mamă a fost ucisă în Ghouta de Est și care și-a pierdut un ochi a devenit un simbol pe net și a fost preluată de activiștii de pretutindeni (ei înșiși sau copiii lor își acoperă un ochi într-un gest de solidaritate). Ambasadorul Marii Britanii în Consiliul de INsecuritate, Matthew Rycroft, a postat pe Twitter o poză cu el în care stă aşezat la locul său la masa rotundă și îşi acoperă ochiul drept cu mâna. Foarte convingătoare pentru cei din Consliul de INsecuritate O,NU, logic, nu? Bună și lipsa ochilor la ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, dar se aplică)! Poate se vor trezi și ilumina când vor fi orbi ca profetul Tiresias, li se va deschide ochiul interior, vor vedea comorile din ruine și ruinele și vor reacționa în sfârșit. 

      La rândul lor, medicii, echipele de salvare ”White Helmets” și activiștii societății civile din Ghouta de Est au trimis la începutul lui ianuarie 2018 o scrisoare către reprezentantul ONU, Mark Lowcock: ”Bine ați venit la Damasc, vă scriem din Ghouta de Est – o distanță scurtă de la hotelul dvs., captivi aici, de parcă am fi pe altă planetă.” Da, curat altă planetă! Că e izolată și sfârtecată de cratere selenare ca satelitul natural al Pământului. Semnatarii scrisorii spun că laptele pentru copii și scutecele s-au consumat, iar boala se răspândește. De asemenea, Harasta este bombardată intensiv, iar oamenii se ascund în adăposturi, fără a mai putea să caute mâncare, apă sau să meargă la doctor. Bazându-se pe faptul că ONU nu poate oferi ajutoare fără permisiunea sa, regimul sirian își exprimă dreptul său de veto și folosește în continuare blocadele ca arme de război. Și atunci, în abesența ONU, femei curajoase gătesc linte și o distribuie noaptea. După copiii morți de foame din Madaya și Alep, urmează cei din Ghouta de Est. Ar fi timpul să schimbăm istoria. Mai târziu e prea târziu.

      Confirmând aceste lucruri la nivel general și particular, potrivit unui raport ”Salvați copiii” din februarie 2018, un copil din șase trăiește în zone de conflict (Siria este unul dintre cele mai periculoase locuri). Copiii din Orientul Mijlociu au cele mai mari șanse să se afle într-o zonă de conflict. „Tacticile de asediu şi de foamete au început să fie folosite tot mai mult împotriva civililor, pentru a forţa un grup armat sau o comunitate întreagă să se predea. Atacurile asupra spitalelor şi şcolilor au devenit ceva normal”, se arată în raport. Cred că aici trebuia reformulat: atacurile asupra spitalelor reprezintă ceva obișnuit, cotidian, dar nu normal (”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). Copiii din Siria au suferit de „stres toxic” din cauza expunerii prelungite la război, se specifică în raport. Aceștia au parte mereu de ucideri şi mutilare, recrutarea şi folosirea lor ca soldați, violenţă sexuală, răpiri, atacuri asupra şcolilor şi spitalelor, lipsa accesului la ajutoare umanitare. A fost găsită o creştere cu 300% a numărului copiilor omorâţi şi desfiguraţi începând din 2010, conform unor date furnizate de ONU.

      Și, din păcate, reacționează tot sirienii (ne)obișnuiți, deveniți eroi peste noapte și cei solidari cu ei, nu O,NU. Și remarc ceva, puterea vieții (focului meu sacru) în această orgie a agoniei, descompunerii și morții: în ciuda condițiilor și a abandonului O,NU, incredibil, cei din Ghouta de Est încă se căsătoresc și fac copii. Da, chiar în aceste condiții, în timpul bomardamentelor atroce, o femeie l-a născut într-un adăpost pe micuțul Talal, ajutată doar de celelalte femei din adăpost și de Dumnezeu. Țipetele ei s-au amestecat cu bubuiturile bombardamentelor și cu strigătele, plânsetele și rugăciunile celorlați din adăpost. Epuizat, tatăl a spus la sfârșit: ”Nu știu cum mă simt exact, sunt fericit că am un copil, liniștit că soția mea și copilul meu sunt într-o stare de sănătate bună. Dar și îngrozit și îngrijorat că fiul meu s-a născut într-un adăpost, în timpul bombardamentelor”.
       Părinții se bucură și se sperie totodată pentru copii. Nivin, mamă a unei fetițe din Ghouta de Est, simte că nu-i ajung brațele pentru a o proteja pe micuță (două parcă nu sunt suficiente), nici nu mai știe cum să răspundă întrebărilor ei (De ce ne bombardează? Când o să se termine? Dumnezeu ne iubește pe noi, nu? Dumnezeu nu-i iubește pe ei, nu?) sau cum să mai astupe zgomotul bombardamentelor (încearcă cu propriile mâini în urechile celei mici). Singurul sprijin și ultima speranță a rămas Dumnezeu atât pentru mamă, cât și pentru fetiță.
      Iar artista Diala Brisly, impresionată de lumina telefoanelor mobile dintr-o poză din Ghouta de Est, a desenat oameni cu telefoanele mobile aprinse, având în centru o fetiță salvată din dărâmături. Ne aduce și nouă aminte de Piața Victoriei iluminată de telefoanele mobile la protestul anti-legea grațierii din 2017. Aceasta e lumina focului sacru, nu a celui care face scrum. 
     Nu doar dragostea și grija pentru copii sunt impresionante în Ghouta de Est, ci și cea pentru cei mai în vârstă și / sau bolnavi. Astfel, Hassan, după ce ne invită în mijlocul unei realități care depășește filmele horror (da, realitatea depășește orice imaginație atât în rău cât și în bine), ne povestește despre ororile bombardamentelor și despre cât de greu e să o protejeze pe mama sa. Cu toate că are numai 57 de ani, aceasta abia mai merge, cu ajutorul lui Hassan, căci oasele sale sunt slăbite de foametea din blocadă și au nevoie de înlocuire (imposibil într-o zonă sub blocadă). Ține permanent legătura cu băiatul său pe WhatsApp și încearcă totodată să se informeze prin acest mijloc de comunicare. E vorba de legătura cu băiatul și alții din zona sub asediu, altminteri se află parcă într-un loc complet izolat, pe altă planetă. Frica de bombardamente o ajută să-și depășească durerea și să se deplaseze câțiva pași până la adăpost (aflat prin apropiere). În adăpost, mama tremură de frig, dar încearcă să reziste cât e necesar. Ascultă zgomotele armelor, a învățat să le diferențieze (sunt singurele pe care parcă le mai aude, nu muzica). În ce-l privește, cea mai mare teamă a băiatului e că nu va mai găsi medicamente pentru mama sa. Și nu e un caz izolat: sunt circa 1.000 care au nevoie de intervenție medicală.

      Dacă puterea vieții și a rugăciunilor nu poate fi învinsă, la fel, puterea iubirii nu poate fi pusă sub blocadă așa cum arată artistul Dima Nachawi care desenează în albumul său 5 povești de dragoste din Ghouta de Est. În prima poveste, ea, sub blocadă în Ghouta de Est, vorbește ore în șir pe WhatsApp cu el (aflat în Idlib), se roagă unul pentru celălalt, beau cafeaua și dau share melodiilor și poeților preferați. În a doua, cei doi au sărbătorit Crăciunul alături de prieteni cu un brad improvizat, cu lumânări făcute manual care au funcționat cu ajutorul unui generator. În a treia, când a auzit racheta, el a acoperit corpul soției însărcinate cu al lui, au fost răniți și, în momentul în care au venit medicii, i-a rugat s-o salveze pe ea mai întâi. În a patra, ea adoră să joace Smurfs și Plante vs. Zombie, dar îi e greu să încarce telefonul (nu e curent), iar el îi caută semnal de internet cocoțat pe acoperiș, astfel încât să poată juca. În a cincea, când a auzit loviturile aeriene, el încerca să-și asigure soacra la telefon că sunt bine, iar ea spăla rufele. Când loviturile aeriene au reînceput, atunci ei doi s-au îmbrățișat, el a fost rănit încercând să o protejeze, iar ea a murit în cele din urmă din cauza sticlei care i-a intrat în corp.    

      Cea de cincea poveste de dragoste sub blocadă, în Ghouta de Este este chiar cea dintre Mohammad Abo Saleh și soția sa, Malak (”înger” în arabă), activistă pentru drepturile femeilor care a lucrat cu Women Now For Development. Să vă dau mai multe detalii. Când a venit el la 6.40 seara, ea nu l-a observat, ocupată cu spălatul rufelor la mașina de spălat și asurzită de hârâitul ei (bine că nu erau avioanele sau elicopterele care aruncă bombe-buotoi). Apoi, după ce el a așezat undeva legumele cumpărate, a apărut ea și l-a îmbrățișat. Vorbeau, ca de obicei, lungi și intime conversații (întrerupte eventual de rugăciuni), când o lovitură aeriană din apropiere le-a oprit discuția. Dumnezeu să-i ajute pe cei loviți și pe noi! Ce bine că ai venit, altfel nu mai puteam de grijă, a zis ea. Și eu la fel mă îngrijoram, i-a răspuns el. El s-a dus apoi să verifice pe Whatsapp unde a fost lovitura aeriană, ea s-a întors la spălat. Și avionul a revenit, iar ea s-a speriat. L-a luat de mână pe el și s-au dus amândoi în cameră. Soacra trimisese deja mesaj să vină la Douma chiar atunci, nu dimineața. El a spus că totul e bine și că vor ajunge dimineață la ea.

      Pentru prima oară, Malak era înspăimântată (ea, care, altădată, ieșea pe balcon să se uite la avioane și le înregistra zgomotul infernal). El a încurajat-o că avionul nu îi va lovi. Ea l-a tras de mână și au mers în cameră. Sunetul avionului se auzea și mai tare. A ținut-o în brațe, îngrijorat și surprins de frica ei. Cum sunetul avionului bubuia și mai mult, cei doi s-au strâns în brațe și mai tare. El a văzut apoi o luminiță roșie și a simțit explozia. A observat sânge, dar s-a gândit că el a fost rănit, iar ea este bine. Ușor, a așezat-o jos, în timp ce molozul cădea și praful îi acoperea. Mișcându-se greu, s-a dus apoi afară să cheme vecinii în ajutor. A strigat până a rămas fără glas. S-a gândit abia după aceea că rana ei ar putea fi serioasă. A strigat-o, dar ea nu i-a răspuns. I-a așteptat pe cei din echipele de salvare ”White Helmets” și le-a zis că soția e înăuntru. Era și el acoperit de propriul sânge, epuizat, amețit și îngrețoșat.

      Doi oameni au venit să-l ia, iar el s-a gândit că poate echipele de salvare nu o observă pe ea, din cauza prafului. După ce a ajuns în ambulanță, a văzut o femeie în apropiere și cineva i-a spus că e soția lui. Dar el, îngrozit, s-a gândit că ea a rămas înăuntru și a țipat că nu e femeia aceea soția lui. Cei din echipele de salvare i-au spus că va veni altă ambulanță pentru ea. Apoi, a trecut din brațe în brațe și din pat în pat, întrebând tot timpul de ea și fiind asigurat că ea e bine. S-a rugat să-l lase să o vadă, să se asigure că e bine. I-a zis chiar unuia din echipa de salvare ”White Helmets” (care o cunoștea) să-i transmită că o iubește. În camera de operație, i s-a spus tot că ea e bine, să nu se îngrijoreze și să aibă grijă de el. Apoi i s-a spus că ea e în Douma, luată de tata-socru, pentru că avea nevoie de îngrijire specială și că vor suna la spital pentru a se interesa de starea ei. El s-a hotărât să meargă și el în Douma la ea.

      Tocmai atunci, a sosit unul dintre vecini pentru a-i transmite condoleanțe. Condoleanțe pentru ce? Nu putea înțelege. Pentru soția ta. Nu înțelegea nici atât. A murit în Douma? Nu, ieri, la bombardament. Când v-am spus că am vrut să merg la ea, a insistat el. Am fost noi, au răspuns vecinii, dar murise. Ce rană avea? Ca a ta, numai că pe partea stângă. Sticla le-a perforat corpurile. El dorise să o protejeze de șrapnel, dar ea îl protejase de sticla din interior (ultimul geam ce separa casa de vecini, bizar supraviețuitor al atacurilor de până atunci). Erau amândoi ca niște cactuși, atâția spini de sticlă aveau în ei, după cum au mărturisit chiar doctorii. El a supraviețuit printr-un miracol, i-a spus doctorul. Ea vroia să fie martir. Spunea că e prea slabă ca să suporte pierderea cuiva drag în familie în război și s-a rugat să fie luată ea prima de Dumnezeu. Pentru el, să o piardă, e la fel de dureros, după ce au trecut prin atâtea împreună în război și în blocadă, inclusiv au mâncat iarbă și frunze amândoi (savurând din când în când ca pe o delicatesă pâinea de orz). Totuși, el speră să o reîntâlnească într-o zi (și, poate, să ospăteze împreună la masa îmbelșugată (bogată nu doar în bucate, ci și în spirit) din rai).
         Într-o altă poveste de dragoste, chiar după bombardamentele cumplite din săptămâna 19-25 februarie 2018, Hassan profită de orice ocazie (orice minut fără bombardamente – dar mai e vreunul?) pentru a ieși pe stradă cu telefonul. Atunci îi scrie logodnicei sale Ruba din afara Siriei cu ocazia aniversării lor (6 luni de la logodnă), îi trimite inimioare (inclusiv una pe o casă în ruină), iar ea îi dă zece. ”Dragostea rămâne deasupra sunetului gloanțelor și al avioanelor”, spune Hassan, în timp ce așteaptă și el să vadă dacă îi va mai scrie sau nu Rubei în dimineața următoare. Îi mulțumește pentru că îi dă speranță, mângâiere și încurajare. ”Dumnezeu mi-a oferit dragostea ta astfel încât să-mi fie suport, putere și inspirație”. 

      Și un alt semn de viață, dragoste și o dovadă în plus că în ruine se ascund comori: Umm Mohammed și soțul ei rămân să bea o cafea în casa bombardată, ajunsă o dărâmătură.

     

      E bine când rămân din case și din oameni măcar dărâmături. Mulți nu au avut norocul ăsta. Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727.

      Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului (de la începutul războiului până la sfârșitul lui decembrie 2017), iar Coaliția Internațională a Statelor Unite a ucis 2.815 civili (de la începutul intervenției din 23 septembrie 2014 până în 23 ianuarie 2018) în timp ce sunt peste 6.600 victime civili produse de ruși de la debutul intervenției Rusiei în Siria până la finalul lui ianuarie 2018, conform OSDO.

      Iar în atacurile Turciei și ale rebelilor afiliați (Armata Siriană Liberă - ASL)(Free Syrian Army - FSA) asupra kurzilor din nordul Siriei (cei de la Forțele Democrate Siriene/YPG, considerați de Turcia ca aparținând grupării teroriste PKK) în operațiunea Afrin au fost omorâți peste 60 de civili din primele zile, de la lansare, din ianuarie 2018 (potrivit OSDO) și, la începutul lui februarie 2018, o curajoasă combatantă kurdă, Barîn Kobane, de 23 de ani, participantă la toate luptele cu Statul Islamic, a fost torturată și ucisă de servicii aparținând rebelilor, apoi cadavrul ei a fost mutilat. Și peste 600 de cetățeni turci au fost arestați pentru criticarea pe rețelele de socializare a atacurilor asupra kurzilor, iar fosta copreşedintă a partidului turc HDP, Serpil Kemalbay, a fost deținută deoarece a avut o atitudine asemănătoare (trădători și teroriști, logic, nu?).          

      În noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești: în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului (61 civili uciși după OSDO), apoi, tot în noiembrie, peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO, ulterior, în 2018, cel puțin 11 uciși într-o piață de cartofi în Saraqeb (Idlib), odată cu spitalul bombardat la începutul lui ianuarie 2018 și (cu ajutorul regimului sirian) masacre de peste 100 victime civili pe zi, în zilele de 19-21 februarie 2018, împreună cu 8 spitale distruse (inclusiv o maternitate) în Ghouta de Est. Mai mult, Moscova a blocat în Consiliul de Securitate al ONU reînnoirea mandatului anchetatorilor internaţionali privind utilizarea armelor chimice în Siria. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților, pe baza datelor colectate de la echipele de salvare ”White Helmets”, apoi de la alte surse, deși site-ul OSDO a fost blocat de regimul sirian și de turci (în Turcia și în nordul Siriei). Din motive de securitate, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur: glorioșii conducători trebuie să-și apere mărețele realizări și să continue le facă. Le urăm succesuri și mai departe și premiul Nobel pentru pace.
      În acest context, după bombardamentele atroce din Ghouta, peste 200 de scriitori și activiști sirieni și din toată lumea au trimis o scrisoare pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria și pentru tragerea la răspundere a celor responsabili. Se adresează ONU și autorităților din alte țări de pe glob, deși până acum acestea nu au reușit să ducă măcar o gură de apă, un bob de orez (de negătit, căci nu sunt gaze, căldură ori curent) ori o îmbrățișare titanică de-a noastră (să se facă praf de stele, dacă tot sunt praf): ”lumea este un spectator al carnajului care a distrus viețile sirienilor. Totul s-a întâmplat sub ochii unei audiențe globale care vede totul, dar refuză să reacționeze”. Nu s-au putut da nici rezoluții (din cauza veto-ului Rusiei), iar puținele adoptate nu au fost respectate. ”United Apathies...”   ONU a întrerupt până și numărătoarea morților (prea mulți sau nu mai conta oricum?).
     Așa cum toată lumea știe (căci mulți proști și nebuni s-au sacrificat pentru a informa și a sensibiliza): ”Sirienii au fost împușcați și uciși în plină zi pentru proteste împotriva injustiției. Au fost arestați, torturați și executați. Au fost bombardați și atacați cu rachete. Au fost puși sub blocadă, violați și umiliți. Au fost gazați. Au fost dislocați și deposedați”. Lumea a reacționat cel mult cu simpatie, dar nu și cu măsuri. În Ghouta se înfometează, se lasă lumea fără medicamente și se bombardează, inclusiv spitalele, până când Ghouta va ceda, iar puținii supraviețuitori vor fi expulzați pentru purificare etnică. Deși până acum a eșuat, ONU ar trebui să urmeze principiul responsabilității de a proteja (R2P – Responsibility to protect) civilii. Semnatarii scrisorii cer, așadar, oprirea genocidului: armistițiu imediat, ridicarea blocadelor, acces la ajutoare umanitare, eliberarea deținuților politici și o protecție imediată pentru toți civilii.

                 

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Ne-ar mira să fie altfel, un strop de normalitate. Așadar, până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). M-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) - pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).  

      În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cer oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), doresc accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vor abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.

      Iată și povestea impresionantă a lui Fadwa Mahmoud, una dintre liderele de la Familii pentru Libertate. Aceasta a fost arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat). Acum Fadwa își caută familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani, răpiți de la aeroport la întoarcerea din China. De atunci tot încearcă să-i găsească și, odată cu intrarea în Familii pentru Libertate, depășindu-și propria suferință, solidară cu ceilalți, a început să-i caute pe toți cei dispăruți.

      Similar, fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, ridicat din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A piedut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fata a amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (a fost bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția).  
       La fel, Taymaa, activistă și supraviețuitoare a închisorii siriane, își caută logodnicul dispărut cu trei ani în urmă. A crezut că lumea s-a sfârșit când a fost el arestat (în miez de noapte). Nu știa nimic despre locul unde a fost dus. Într-o zi, când se întorcea acasă, a fost arestată și ea, obligată să se întindă la pământ, legată la mâini și la ochi. Ofițerul de securitate a întrebat-o de activitățile și credințele politice și de laptele de bebeluși pe care a reușit să-l strecoare într-o zonă sub asediu. Apoi s-a interesat de poza făcută cu logodnicul ei. Ea a răspuns că e logodnicul ei. Când i s-a luat legătura de pe ochi, într-unul dintre centrele de detenție, l-a văzut pe logodnic, în sfârșit, pentru o clipă. Ea a fost eliberată după un an jumate, dar el e încă acolo. Însă încă e mistuită de dor și nu a renunțat niciodată să se gândească la el și să lupte să-l aducă acasă. 

      În ciuda riscului de a dispărea și ele odată cu cei dragi (poate așa i-or regăsi... la închisoarea siriană, loc minunat de vacanță de cinci stele, unde au fost duși sute de mii (inclusiv zeci de mii de copii care se joacă exclusiv cu instrumentele de tortură), condițiile sunt mai mult ca perfecte (foamete, mizerie, înghesuială, violuri, torturi, ajungi o legumă putredă, un oscior strâmb din care scot tot (până și ochii și organele sexuale), din care nu se mai înțelege nimic și nu poate fi recunoscut nici de mame), iar zeci de mii au fost torturați până la moarte), femeile din Idlib, al-Quneitra, Daraa și din Ghouta de Est au participat și ele la proteste în vederea eliberării celor arestați arbitrar. Protestele au ajuns și în Europa, la Geneva, la discuții de pace, la Londra, Manchester și la Paris. Din păcate, nu doar în Siria, China sau Coreea de Nord au dispărut copii arestați / răpiți de regim (marea majoritate), ci și în Israel sunt deținuți 12.000 de copii palestinieni, printre care și o fetiță de 16 ani, Ahed, pentru că a îndrăznit să pălmuiască un soldat după ce acesta i-a împușcat mortal micuțul verișor în fața ei. Desigur, adică probabil, o nouă dovadă a echității: fetița aceea trebuia pedepsită, nu soldatul sau cine i-a dat ordin.

      Nu, mai bine dăm o palmă și noi, ca fetița, celor ce (ne) ucid. O astfel de palmă pentru sistem alături de o îmbrățișare pentru victimele sale dă și Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului sirian. Acesta încearcă să ajute la conștientizare și totodată să sensibilizeze lumea cu privire la cei dispăruți la Statul Islamic (împreună cu Mazen) ori cei din închisorile regimului sirian (alături de Familii pentru Libertate), fără să uite blocadele foamei (Ghouta de Est, de pildă).

      De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă acceptabil și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 3.116 în 2017, circa 10% sirieni în 2017 de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat). În tabere precum Chios condițiile și perspectivele sunt atât de bune încât unul din trei refugiați a avut o tentativă de sinucidere.

      Experiența de refugiat este una foarte dificilă: și marea pianistă evreică din România, Clara Haskil, a trebuit să fugă din Paris la Marsilia (în zona liberă) ca să nu ajungă într-un lagăr nazist, apoi, după ce Marsilia a fost ocupată, să se refugieze în Elveția, în timp ce sora ei, Jana, membră a Orchestrei Naționale franceze, pe punctul de a fi arestată în Marsilia și trimisă într-un lagăr de concentrare nazist, s-a ascuns în cele din urmă într-un sat (uneori fiind nevoită să stea în pădure, la trecerea trupelor germane). 

      Ce să zic, e bine că s-a deschis la Londra un magazin dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete special pregătite pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar refugiații continuă să pipăie fundul... Mediteranei și să trăiască în condiții mizere în taberele din Grecia.  

    Puțini refugiați au ajuns în România până acum, dar cererile lor de azil sunt în creștere. Aproape 5.000 de cereri de azil au fost depuse în România în 2017, cu 161% mai multe decât în 2016, majoritatea din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan și Iran (din păcate, au fost emise și 1.568 de decizii de returnare, iar pentru 1,076 de persoane a fost aplicată măsura de nepermitere a intrării în ţară pentru diferite perioade de timp). În ce privește condițiile de cazare pentru fericiții admiși la un centru de refugiați din București, acestea sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor - împărțite după bunul plac al unor irakieni), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ciuda condițiilor de cazare îmbietoare, unii refugiați nu vor să facă mulți purici în România, ci să plece de aici în Occident. Alții însă au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România). Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă... muncile iadului. Felicitări celor care au descoperit comorile din ruine, au angajat și susțin refugiații! Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și ruinele (comori)!

Aruncă pianul în flăcări și stinge-ți focul în valuri!

                  

”Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un ”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un ”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi, cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.

Practic, ce s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor Med (constituit după ”Mare Nostrum” - italian (de succes) și ”Triton”, derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3 ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera la graniţele externe „sensibile“.

În același timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient): acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și, simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță, apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat, pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim, subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.

Provincialism, frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox? (...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...) Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic, speriat de probleme ample.”

Bizar, refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede) şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.

După sondajul IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP – defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24% da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca refugiații să se stabilească (definitiv) în România.

Drumul refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor, poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră, iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale), a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee, alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se joace cu copiii refugiaților.

În urma închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke, un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara, niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații de la Roszke.

Din cauza tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000 de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich. Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și, legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”

Uau, este prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste, dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o, da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul votului din diaspora).

Dincolo de războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu?  Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.

 În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2 milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri, bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare) s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același drept la viață.

Totuși, cel mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii... inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și, în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi ale regimului).

În acest sens, o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor (eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său (principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili, cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul, împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).   

Cum, lupți cu Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare. Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate (sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).

Statele Unite sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate. De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu), continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic, nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.

Oare vor să fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci, cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea, se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc, ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei suferințe).  

Din eroul (care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul, logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă. ”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”, ”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare, vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...) ”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai important, capacitatea de a ierta”.

Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (3)

Miercuri dimineața, Promy vrea să contemple răsăritul de soare, apoi ne teleportăm pe Gliese împreună cu Bebe pentru intervenția chirurgicală. Promy schimbă repede câteva cuvinte cu doctorii și intră imediat în sala de operație, odată cu Bebe. Eu nu pot discuta cu gliesienii în atarsi pentru simplul motiv că Promy, exasperat de comoditatea noastră, a yahoo-ilor din ziua de astăzi, nu m-a dotat cu un microcip cu limba atarsi preinstalată. Nu mi-a oferit nici microcip cu limba arabă sau kurdă preinstalate, solicitate pentru voluntariat în Siria. Și la el ”nu” e ”nu”, ce trebuie să fie torturat jde mii de ani ca să spună de milioane de ori același lucru, până chiar nu mai știe nimic, nu mai înțelege nimic din tot ce se întâmplă, cine ce are cu el, nu mai recunoaște păsărica antropofagă și pe Știi Tu Cine-Zeus (și nimeni pe el)? ”Nu” e ”nu”, ”da” e ”da” și ”nu știu” e ”nu știu”. Așa că îmi pot utiliza exclusiv comportamentul nonverbal pentru a comunica la spital cu atarsienii. Oricum, aici nu merge cu șpăgi (în afară de cadoul iPhone 11, oferit chirurgilor... nimeni nu refuză un asemenea gadget), curățenia e exemplară, dotările – la zi, iar profesionalismul – ceva de la sine înțeles. La 11:10 se încheie operația lui Bebe și ceva mai târziu cea a lui Promy, în jurul orei 18:00. La final, echipa medicilor îmi face semn că operațiile au decurs fără probleme. Să vedem cum evoluează pacienții ulterior. După aceea, Promy și Bebe, cu perfuzii, aparate de respirație, sonde pentru urinat și dispozitive pentru defecat cu saci colectori pentru materiile fecale/urină, sunt mutați la Terapie Intensivă, în rezerve individuale.

Seara, pe la unșpe, sosește la spital și Deu, băiatul lui Promy, alb ca varul, gata să leșine de emoție și epuizare. Îl îmbrățișez pe Deu (slab, cu ultimele puteri) și-ncerc să-i șoptesc câteva cuvinte încurajatoare, deși mă înec și mă scurg din picioare. A venit încărcat de sacoșe. Mâncare (eventual Maretti cu pizza) și băutură pentru Promy? Nu, creme reparatoare anti-leziuni pe bază de ambrozie și nectar și siropuri speciale regeneratoare create chiar de Promy și de Bebe. Îl ungem pe Bebe (care încă doarme), apoi pe Promy, insistând în zona abdominală și a pieptului unde are acum un nou semn de bună purtare, pe lângă cicatricele de la piept (urma pironului) și de la ficat, (urma ciocului vulturului hulpav care i-a sfârtecat ficatul), cicatricele milenare, binecuvântate pe care le-am primit și eu, căci am împărtășit durerea lui. Mai sunt și semnele (mai puțin vizibile) de la mâini și de la picioare (de la lanțuri). În acest moment, a fost recompensat și cu un dreptunghi mare, de la piept la burtă, trasat cu precizie, de o simetrie frapantă, în contrast cu restul cicatricelor. Foarte sexy și la modă, desigur, adică probabil.

Nu, și eu, și Deu considerăm că-i ajung semnele de bună purtare existente, așa că-l dăm abundent cu cremă reparatoare (pentru tratarea rapidă a rănilor și eliminarea urmelor de la operație). Când simte mâinile noastre masându-i ușor corpul gol, martirizat, Promy deschide ochii și se luminează la față. Ne recunoaște pe amândoi și e fericit că suntem cu el. Bucuria crește când, la unșpe jumate, își face apariția restul echipei, în frunte cu liderul neoficial, Mene. Her (vechi prieten și salvator al său), Pegas (vechi prieten și revoluționar), Atena (prima lui prietenă și colaboratoare (inclusiv la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru) cu care, după o relație tensionată, marcată de multe crize și oscilații (cărora era să nu le supraviețuiesc chiar eu, bine că acum sunt fantomă, n-am de ce să-mi mai fie frică), a reușit să se împace și să lucreze împreună din nou), Io (o altă ”vacă” revenită în Olimp după revoluție, victima lui Știi Tu Cine-Zeus și a lui Madame Hera, pe care Promy a crezut, la un moment dat, pe Elbrus, smintit de chinuri și sleit de puteri, că a violat-o el, nu viola el și Leviathani?), Thalia (singura muză aliată, cu multe talent...e, organizatoarea festivalului A.E.R (”Aceasta E Revoluția”), dedicat martirilor holocausturilor și în mod special intelectualilor), Alex (intelectualul rafinat și sceptic din ”Cutia Neagră” a lui Oz, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine-Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), Don Quijote (în sfârșit, fără spadă și armură, căci avea interdicție pe Gliese din cauza lor și a accidentelor provocate), Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam (”conștiința” mea blondă care mă calcă imediat cu tirul dacă am greșit ceva și fata care a îndrăznit să facă o reclamație, în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, într-un regim totalitar, deși știa că va fi executată ca teroristă). Toți îl salută pe Promy și-i spun ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.   

La douășpe fără un sfert, lumea pleacă ca să lase bolnavii să se odihnească. Mă așez și eu lent, cu mișcări nesigure, destul de imprecise, pe un alt pat, adus special pentru mine și lipit de al lui Promy. Trebuie să am grijă, căci și eu sunt foarte obosită, stoarsă de atâtea emoții, se învârtește totul cu mine și mi-e și teamă să nu dau din picioare în stilul unic și inegalabil, autentic și original ”Madame Dezastru” și să-l lovesc tocmai acum pe Promy, după operație. Dar sper că nu mai am suficientă energie. Joi, a doua zi, dimineața Promy și Bebe sunt mutați în saloane obișnuite, fiecare într-unul separat, și li se scot aparatele de respirație. Mă uit în jur încântată. Camerele sunt spațioase, luminoase, primitoare, cu pereții vopsiți într-o nuanță relaxantă de crem și decorați cu scene marine și scoici. Pe masă și la fereastră ne întâmpină multe flori, mai exact ghivece de cactuși de un albastru neverosimil.

Mă duc să verific bolnavii și să mă asigur că s-au hidratat corespunzător... pentru început, cu siropuri regeneratoare și limonadă cu sirop de arțar (meniul meu din greva foamei, dietetic și relativ consistent). Amândoi bolnavii, Promy și Bebe beau încet, înecându-se și tușind, dar fără să renunțe, înțelegând că trebuie să facă (și) acest efort. Cum are ceva dureri de la operație care nu-i permit să doarmă cum trebuie, chiar dacă Promy suportă orice (mai puțin abandonul și indiferența), asistenta îi injectează un calmant și un sedativ. Bine că nu era somniferul meu, Stilnox (cu care eu uneori reușesc performanța de a dormi 1-2 ore), nici Sedatif PC (vechi personaj, recunoscut și foarte recomandat în România). I-am zis, de altfel, și lui Promy că, atunci când o să mă răpească iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp și oi agoniza în parametri optimi, să-mi aducă un Sedatif PC. Să nu uite să ia și pentru el. La prânz, controlez sacul colector pentru urină și descopăr ceva lichid în el. Semn bun că organele au început să funcționeze. Ochii mi se umplu de lacrimi de fericire. Îl sun și pe Deu, băiatul lui Promy:

– Deu, știi ce-a făcut tati? O, Doamne, știi ce a făcut?

–  Aoleu, ce-a mai făcut tati? Nu că-l reneg și fac grevă nud sub chador o mie de ani, dar îmi dau acum demisia de la tot și toate.

– Nu, Deu, e o veste bună. Tati a făcut pișu.

– Ura!  

După-amiaza, în timp ce Promy doarme, mă masturbez lângă el, în patul de alături. Când termin, aude gâfâiala și gemetele și se trezește. Îmi face semn să apropii mâna cu care m-am masturbat de nasul lui, inspiră adânc, ochii îi strălucesc, apoi rostește primele cuvinte de după operație: ”Am vrut să simt mirosul de pizdă”. Și îi revine debitul verbal de nu mai poate fi oprit. Mă duc și la Bebe și-i povestesc. Acesta chicotește și comentează: ”Ile, te-ai spălat cumva pe mâini?”. Din păcate, da, dar povestea în sine a avut efect terapeutic și l-a resuscitat. Apoi, continui terapia lângă patul lui Promy cu jocul ”Vrei să-ți arăt păsărica mea? La o altfel de politică, o altfel de păsărică”. Promy e din ce în ce mai entuziast și plin de viață, chiar dacă păsărica antropofagă încă îi dă fiori și-l bântuie în coșmaruri (cu ochii deschiși și închiși, la fel ca în cazul meu).

Imediat după jocul ăsta, îmi continui terapia: ca să-l încurajez pe Promy, îi comunic veștile bune de pe Gliese, ă, ba nu, chiar de pe Pământ, legate de campania Planet Syria. După multe presiuni și proteste, UE a acceptat expunerea fotografiilor lui Caesar (ale celor uciși prin tortură în spitalele militare din Siria), relocarea a 40.000 de refugiați din Italia și Grecia (și a altor 20.000 din afara UE), precum și creșterea bugetului/zonei de acoperire pentru operațiunile de salvare din Mediterana (programul ”Triton”), la un nivel apropiat de ”Mare Nostrum” care salvase 166.000 de vieți anul trecut. Bugetul alocat a fost mărit de trei ori, s-a extins zona de supraveghere, s-au intensificat operațiunile de căutare (mai multe vapoare, elicoptere, avioane pentru patrule), ca urmare rata de deces în Mediterana s-a redus de la 1/16 la 1/427, așa că între 27 aprilie și 29 iunie s-au înecat numai 99 persoane.

Ah, nu ar trebui să existe un singur caz, dar, din păcate, traficul și afluxul refugiaților nu poate și nici nu trebuie să fie oprit, căci nu e vorba de ”teroriști”, ”dușmanii poporului”, ”extratereștri”, ”pomanagii”, ci de frații și copiii noștri disperați care preferă să-și bea propria urină (decât pe a securiștilor regimului) sau să inhaleze praf și miros de transpirație (decât gaze sarin sau clor din bombele-butoi), să se crape puntea sub ei și să se răstoarne cu barca (decât 50 de cutremure pe zi) și să se scufunde pe drum spre Europa, către un ”acasă” idealizat, intangibil (decât să mai rămână la ”casa de copii”). Cărând cu ei doar cicatricele de pe corp și rănile niciodată închise din suflet, merg mii și mii de kilometri cu barca-sicriu, trenul, bicicleta, microbuze și autocamioane-coșciug (unde se sufocă lent cu sutele, după ce au căutat cu disperare o ultimă gură de aer în Europa) și pe jos, se târâie prin ploaie cu tălpile sângerând, înfruntă foamea, frigul și mizeria, ascultă cuvinte de bun venit gen ”ce căutați aici, băi, maimuțelor/țiganilor/teroriștilor/hoților/putorilor/pomanagiilor?”, sunt arestați (li se iau amprentele, sunt bătuți... ca să nu se dezobișnuiască poate) de mai multe ori pe drum și primiți cu grenade și gaze lacrimogene, li se dă foc la centrele de adăpost/taberele de refugiați, iar copiii/nepoții împing părinți/frați cu handicap ori bunicuțe în cărucioare.

Chiar, și la noi, în România, un rrromân de bine a protestat împotriva construcției Marii Moschei cu mânie proletară și avânt revoluționar, în stilul lui Funar sau al lui Vadim, îngropând porci tricolori pe terenul pe care urmează să se construiască moscheea (porcăită deja de Băsescu care a declarat că reprezintă o fabrică de teroriști și un pericol pentru securitatea națională). Mai lipsesc gospodinele exaltate care să scuipe pe dușmanii poporului, să chicotească și să aplaude frenetic minerii. Noroc că imamul singurului sat de musulmani din Dobrogea, Selcin Ali,  a reacționat creștinește: ”Mă voi ruga pentru tine, fratele meu”. Dacă sunt străini în propria țară, să-i lăsăm să se simtă străini și respinși și în Europa?  Când au nevoie disperată de un pahar cu apă, un sandviș, un loc unde să-și trosnească oasele obosite și să-și întindă picioarele și, încă și mai mult, după atâtea chinuri și traume, să le spună cineva o vorbă bună, cum ar fi să-i facă cineva hobbiti, boxtrolli sau dragoni (din ”How to train your dragon”). Hei, dragoni, credeți că putem convinge ființele raționale ostile că suntem cel puțin la fel de umani ca ele?

Totuși, Germania a început (în mod discret) să nu mai aplice reglementările controversate ale UE, Dublin Regulation (care presupuneau ca refugiații să ceară azil exlcusiv în țara europeană în care au ajuns, nu în alta) și să proceseze cererile refugiaților, indiferent de țara europeană în care se află în momentul respectiv. Germania și Franța nu mai vor ca alte țări să se prevaleze abuziv de Dublin Regulation, cer să se facă diferența între ”refugiat” și ”imigrant” (economic), așteaptă ca toate țările să implementeze integral dreptul la azil, să se realizeze un sistem unificat de azil la nivel european, să se împartă povara între țări și să se creeze noi centre de înregistrare în Italia și Grecia pentru refugiații care traversează Mediterana. Mai mult, un european (de care sunt mândră), Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură, coordonator al fundației Icar în România, oferă sprijin refugiaților, victime ale torturii și definește foarte simplu și convingător ce înseamnă integrarea, referindu-se la refugiații sirieni din România: ”Pentru mine, integrarea funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în România şi sunt mândru că sunt sirian“. Integrare înseamnă să te simți acasă, oriunde ai fi.

În Siria, unii sunt atât de disperați încât preferă să ”imigreze”/ să se refugieze în focul luptei, în primele linii, pentru a evita (măcar într-o anumită măsură) bombardamentele cu bombe-butoi, teroarea și moartea aleatoare din cer... ă, pardon, de la elicopterele regimului. Au făcut deja peste 20.000 de victime. Regimul omoară de 7 ori mai mulți civili decât Statul Islamic prin bombe-butoi și atacuri aeriene, a masacrat recent peste 80 de persoane la Douma și a rănit/ucis peste 1.300 în Ghouta de Est. Și, oricum, bombele-butoi nu cad o singură dată, ci de (minim) două ori (a doua oară la 10-20 minute după primul atac) pentru ca regimul să se asigure că totul și toți sunt distruși complet, inclusiv echipele de salvare (ca ”White Helmets” – ”Căștile albe”) care vin să sape printre dărâmături în căutarea morților și răniților. Cum e program de urlete la închisori (cu ore pentru fete și băieți), așa e și program de bombardamente (cu 50 de cutremure pe zi și a doua intervenție după cea dintâi). Și toată lumea de pe stradă devine instantaneu membră a echipei de salvare: lasă orice altceva și începe să scobească prin dărâmături cu abnegația prizonierilor nobili din ”Tom Sawyer” care scurmau cu unghiile un tunel vreme de 50 de ani (și-l lăsau moștenire generațiilor următoare). 

Însă poate că frații și copiii noștri din Siria nu sunt ca noi, e altă cultură, au alte nevoi. O fostă colegă chiar mi-a spus la un moment dat când am îndrăznit să vorbesc de Siria: ”dar poate că ei sunt altă cultură și au alte nevoi decât noi”. Da, desigur, adică probabil, ei sunt ”extratereștri”, ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”pagube colaterale” care nu au nevoie de apă, mâncare, adăpost, familie, libertate și democrație ca noi. Ei au nevoie de 50 de cutremure pe zi și să le fie răpiți copiii, să fie violați și torturați până la moarte și să nu mai găsească nicio unghiuță (smulsă) din ei ca să îngroape. De altfel, așa au zis și niște polițiști cărora părinții le-au cerut copiii arestați înapoi sau cel puțin vești despre ei: ”Băi, nesimțiților, ce tupeu aveți! Cum așa? Să vă dăm copiii? Gata, luați-vă gândul de la ei! Faceți alții. Ce, nu știți cum? Vreți să vă arătăm noi?” Iar poliția, armata și securitatea au tras, au ucis și au arestat (de fapt, arestat înseamnă, de regulă, tot mort sau pe moarte) și la înmormântarea puștilor împușcați la proteste. Oricum, norocoși puștii ăștia să aibă parte de înmormantare, mie mi-a pierit cheful, cred că, dacă mai rămâne ceva din el, o să-mi donez corpul de cavaler-fantomă castrat și fără vise pentru cercetare.

Indiferent de asta, să continuăm veștile bune legate, de această dată, de terapia prin artă: copiii sirieni refugiați în Irak au adus lumina focului sacru și culorile curcubeului prin desenele lor pe Zidurile cenușii ale unei vechi închisori politice de-a lui Saddam, din tabăra de refugiați Akre din Irak. Copiii (peste două treimi dintre ei) au pictat mai întâi scene de război/violență/moarte (case distruse, oameni împușcați, păsări în colivii etc.), dar ulterior, la sugestia psihologului lor, au desenat pasări zburând afară din colivie. Iar copiii creștini din Homs (Maaloula) au făcut să țâșnească mii de curcubee prin picturile lor pe zidurile în ruine ale orașului lor. Mă gândesc și la pianistul din Yarmouk care, deși a pierdut tot, mai puțin pianul (și sufletul!), continuă să cânte pe stradă, printre dărâmături, la Antigonele siriene care au pus în scenă tragedia lui Sofocle într-o tabără de refugiați din Liban (și pe care sunt invidioasă, căci eu nu-mi caut numai frații, ci pe toți cei dispăruți absurd, pe nedrept (miliarde de-a lungul timpului), începând cu Promy (titanul Prometeu) și nu mai găsesc o unghiuță smulsă să îngrop măcar și sunt înghițită mereu și eu de ”teroarea istoriei”), la medicul pictor care avea și un memorial al martirilor în peștera sa-cabinet din Allepo, la rockerii sirieni din Liban de la Khebez Dawle (”Pâinea Statului”... subvenționată de stat) care cântă despre revoluție, represiune, război și viața de refugiat, la fetele (Kinda și Lubna) care au protestat în numele păcii pe străzile Damascului, îmbrăcate în rochii albe de mireasă, cu vălurile fâlfâind în vânt, cu toate că știau că vor fi arestate. Ei au aprins lumina focului sacru în infern pentru toți care își pot deschide mintea și sufletul. Lumina trebuie să ardă la vedere, pentru toți, în sfeșnic, nu să o ascundem ”sub obroc”, cum spunea Iisus. Astfel, ea ajunge în sufletele tuturor, Zidurile se prăbușesc, ne rupem lanțurile și putem zbura ca pasărea din colivie. Sper că nu era un vultur, ci o vrăbiuță, un papagal sau un canar. Și eu, și Promy avem fobie de vulturi.

Îmi aduc aminte și că disidentul Mazen Darwish, activist pentru drepturile omului, a fost eliberat și că Malala, fetița împușcată în cap de talibani pentru că a vrut să meargă la școală, laureata Premiului Nobel pentru Pace, recent, și-a serbat ziua într-o tabără de refugiați sirieni din Liban, deschizând o școală pentru fete (în Valea Bekaa) și cerând liderilor lumii să investească în ”cărți, nu gloanțe”, iar un profesor din Golan Heights (deși traumatizat de război și îngrozit că proprii colegi și elevii au fost răpiți, torturați și executați de armată),  Shaher al-Jaohar, oferă servicii educaționale (grădinițe improvizate, cărți, manuale, cursuri, centre culturale) și psihologice (centre de terapie) copiilor din zonă. În acest spirit, la presiunea ONU, în prezent, au loc numeroase întâlniri și tratative între actorii implicați în conflict (din Siria, Rusia, Iran, Statele Unite, Arabia Saudită, Turcia). ONU a reluat planul de pace din 2012, Geneva Communique, care propunea un ”guvern de tranziție cu puteri executive depline, format pe baza consensului mutual, asigurând continuitatea instituțiilor guvernamentale”, precum și crearea unor grupuri de lucru: securitate și protecție, contraterorism, probleme politice și juridice și reconstrucție. Numai că nu e specificat exact ce rol va juca tovarășul-zeu al-Assad, talibanul-șef, aflat în mare măsură, împreună cu regimul său, la originea acestui dezastru, în acest proces.

 Iranul a încheiat, în sfârșit, tratatul nuclear, salutat de administrația Obama ca unul ”istoric” și a scăpat de sancțiuni, însă rămâne (și trebuie să rămână) monitorizat și ridică, în continuare, întrebări: banii rezultați din vânzarea fără embargo/sancțiuni a petrolului vor fi utilizați pentru servicii publice (medicale, educaționale, de protecție socială), infrastructură sau vor alimenta și mai mult regimul sirian (încă susținut masiv militar, economic și politic)? Iranul a fost luat în discuție (de SUA) abia acum în planurile de pace și mai curând în mică măsură, căci acesta are o nevoie disperată de Siria din rațiuni geopolitice (nu de solidaritate intraconfesională a șiiților), ca loc de tranzit pentru echipamentele militare livrate grupării Hezbollah din Liban (Iranul trebuie să dețină controlul asupra aeroportului din Damasc și asupra graniței Siria-Liban). În acest context, focusul se mută de pe Iran pe Rusia: aceasta a devenit mai deschisă eliminării lui al-Assad și aducerii la putere a unui guvern format din membrii opoziției nonjihadiste, care să lupte și cu extremiștii. Tot Rusia a devenit mai favorabilă semnării unui acord cu SUA pentru investigarea atacurilor chimice (în acest sens, a fost lansată o nouă rezoluție ONU care propune un mecanism de investigare și tragere la răspundere a vinovaților, deși pedepsirea nu decurge automat – un minus).

Pe teren, în noua sa inițiativă în Siria, Turcia va crea o zonă de excluziune aeriană. O astfel de zonă presupune trupe terestre și aeriene care pot intra în conflict direct cu aeronavele regimului. Rămân întrebări: cine va coordona zona, căci Turcia exclude kurzii de la YPG ca potențiali colaboratori/guvernanți ai zonei, cu toate că ei controlează mare parte din granița Turcia-Siria și au fost principalii adversari ai Statului Islamic? Cu ce trupe terestre, dacă Turcia pune la dispoziție trupe aeriene, împreună cu SUA? Sunt și diferențe de viziune: SUA pun accent pe eliminarea Statului Islamic din teritoriu, nu pe zona de excluziune aeriană în sine (pe care au respins-o anterior în repetate rânduri, de teama unui război direct cu regimul, fără mandat internațional, a fragmentării opoziției și a extremismului unor rebeli) și refuză să recunoască deocamdată înțelegerea cu turcii, anunțată public de cei din urmă. Turcia a promis că nu va ataca YPG, ci doar Statul Islamic și PKK, dar kurzii de la YPG s-au plâns deja de atacuri  (au fost, de fapt, în ultima lună, peste 500 atacuri asupra PKK și YPG și numai 3 asupra Statului Islamic și, în plus, 6 dintre luptătorii lor (răniți) au fost predați de armata turcă către al-Nusra (al-Qaida)). Turcia se teme de controlul kurzilor asupra graniței (și de întemeierea unui stat independent kurd) și acuză YPG că a dislocat 5000 de turkmeni. Conform declarației reprezentantului turc, Feridun Sinirlioglu, subsecretar la Ministerul de Externe, Turcia și SUA vor înființa o zonă de excluziune aeriană în scop umanitar și în lupta cu Statul Islamic și vor colabora cu rebelii moderați de la FSA pentru coordonarea zonei. Obama, bineînțeles, nu știe nimic. Încă un exemplu de bună coordonare între aliați! La rândul ei, Iordania care a lansat ideea unei zone de excluziune aeriană în sud (Daraa), împotriva regimului și Statului Islamic, urmărește mișcările Turciei, privește circumspect și nu va acționa fără susținere internațională și mandat ONU.

Să completez acum terapia știrilor bune, pe cea pariziană cu Chanel no. 5 și pe cea cu iaurtul cu straciatella din cada mea (decretată ”țară”, chit că nimeni nu mi-o recunoaște, e o țară-fantomă, dar toată lumea își face țară și trebuie să fiu pe trend) cu un element hard: Francis Fukuyama. În contrast cu Huntington (promotorul ”ciocnirii civilizațiilor”), el a prezis cu un sfert de secol în urmă ”sfârșitul istoriei” – democrații liberale și capitalism peste tot. Nu ne dorim și noi să nu mai ghicim viitorul (mereu peste orice imaginație) și să ne trezim odată din coșmarul ăsta fără sfârșit al istoriei? Fukuyama a susținut și anul trecut că ”democrația liberală va triumfa chiar și în Rusia și în Orientul Mijlociu”. Contrar aparențelor, democrația se extinde, trendul este ascendent: a evoluat de la 35 țări (30%) în 1974 la 120 țări (60%) în 2013. Dezvoltarea democrației și a economiei de piață depinde de clasa de mijloc. Primăvara Arabă, în ciuda represiunilor și a confiscării revoluțiilor de extremiști, este un semn că lumea își dorește o altfel de politică și e capabilă să se sacrifice pentru asta. Dar procesul de schimbare socială este unul de durată (cum zicea profetul Brucan, într-o viziune optimistă pentru România, că tranziția postcomunistă va necesita vreo 20 de ani), trebuie să avem răbdare... în mod activ. Sunt indicii că acest concept de democrație este valorizat chiar în Rusia și Siria, altfel de ce s-ar strădui să păstreze aparențele? De ce mai organizează alegeri (fie și trucate)? De ce nu recunosc că au aruncat vreo bombă (butoi sau alta), că au recurs la atacuri cu arme chimice, că au soldați-fantomă (de la ”omuleții verzi” din Ucraina la milițiile Shabiha, Hezbollah și trupele iraniene), că fac blocade sau că au vreun prizonier politic (aici sunt mai aproape de adevăr, îi extermină aproape pe toți)? De ce-și toarnă gheață-n cap la campanii de tip ”Ice Bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză amiotrofică? Până și Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive (cu premii sclave sexuale de 5-6 ani). Și numai Statul Islamic e de vină... sau rebelii (”o anumită parte” a rebelilor).

Și să nu uit, la sfârșit, o nouă veste bună: 60 de soldați au fost trainuiți de SUA pentru a lupta cu Statul Islamic în loc de minim 5000 cât ar fi trebuit anul acesta! S-a ajuns la acest număr impresionant din cauza unor probleme de screening și pentru că soldații voluntari nu vor să lupte doar cu Statul Islamic (cum vrea Obama), ci în primul rând cu regimul. Super, ăștia 60 sunt supermen. Unul singur poate elibera mai mult de jumătate din Siria (aflată sub controlul Statului Islamic) și învinge Statul Islamic. Yeah! Oops; între noi fie vorba, acești Supermen, Divizia 30, lăsați baltă de Statele Unite în teren (că doar sunt bine trainuiți și unul singur poate zdrobi atât Statul Islamic, cât și regimul într-o fracțiune de secundă, cât ne-am sufla bretonul), au fost deja răpiți de al-Nusra (al-Qaida), în frunte cu liderul lor. Succesuri fără apocalipsuri!

Nu știu cât am reușit să-l entuziasmez pe Promy cu veștile bune de pe Pământ, însă seara, vizita lui Mene și a lui Deu îl fac să se lumineze iar la față, iar ochii să-i strălucească precum stelele ce se sting. Mai are un pic și zboară de fericire (da, într-adevăr, el mai ușor zboară decât merge). Cum aleargă de la o planetă la alta, fii-su, Deu, arată tras la față și buimac. Poartă un tricou verde, curat, dar șifonat, adidași de firmă (Puma), un pic prăfuiți și blugi tociți, rupți la genunchi. Părul șaten, ondulat, cu reflexii aurii e ciufulit, iar ochii căprui-verzui cu gene lungi, negre, arcuite ca ale lui ta-su, odinioară vii și scânteietori, par stinși. Tremură de emoție și de oboseală, aproape că scapă paharul de bere din mână (bere la pet la 2 litri jumate, la ofertă, cu care l-am cinstit în lipsă de altceva). Caldă, că eu nu consum nimic rece și n-am luat mai multe sticle ca să pun o parte la frigider.

Mene, fratele lui Promy, sleit de puteri și foarte stresat de noile responsabilități preluate de la Promy, nedormit și nemâncat de săptăluni, e întunecat la chip, slăbit și, totodată, parcă mult contractat (când înainte părea mai înalt și mai solid (fizic și psihic) decât Promy, hm, dar poate pentru că stă ghemuit pe scaun, cu brațele măslinii încrucișate peste genunchi, strânse ca lanțurile în Tartar). Are barba țepoasă crescută dezordonat și zbârlită, părul șaten-roșcat murdar, plin de mătreață și poartă un tricou albastru neschimbat de câteva zile, pătat de transpirație. Nu vrea să mănânce nimic și nici să bea. Nu și-a luat scannerul de substanțe nocive, oricum, la el. Nici nu ne-au îmbrățișat ca altădată (titanii știu că se vor face praf (sau că tu o să te faci în următorul minut), așa că preferă, de regulă, o îmbrățișare disperată care îți frânge oasele și le preschimbă în praf.. de stele). Sunt prea osteniți și pentru asta. După câteva minute, Mene ne aruncă o privire tulbure, alunecoasă, mișcată ca o imagine prost focalizată dintr-un film, privirea profesorului Malik Solanka sau a poetului Milo din romanul ”Furie” al lui Rushdie, privirea lui Moise care se întoarce de pe munte la oameni cu cele 10 porunci, privirea celor epuizați de contactele cu ființele raționale și comunicarea imposibilă (pe care cred că o am și eu), apoi se trântește de pe scaun pe patul de spital al lui Promy (cu grijă să nu cadă, totuși, peste jumătatea de sus a corpului lui fra-su, proaspăt operată) și e pe punctul să adoarmă. Povestea mea despre terapii are darul să-l resusciteze și pe Mene care izbucnește furios:

– Aha, frățioare, cred că ți-a intrat în cap că ai nu doar dreptate, ci și drepturi! Concediu două luni, fie și medical, mâncare, băutură (fie și limonade și siropuri), baie, terapie, zăcut pe plajă sau în pat în curul gol, vă jucați ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” sau ”de-a păsărica”. Crezi că te-adoptă Marea Britanie, îți plătește o înmormântare de fițe și-ți face statuie? Eu unul am uitat cum miroase o pizdă. Și am descoperit asta, oricum, abia acum doi ani, după ce am ieșit din închisoare. Am învățat chineza, limba nevesti-mii, înainte de greacă, dacă mai știți. Nu, sincer, nici eu nu mai știam nimic de mine. Și parcă nu mai știu nici acum.

– Haide, Mene, du-te acasă la nevastă și copil, ai și bebe de un an, intervine Deu împăciuitor. Vrei să-ți țin o ”predică de Nana” ca a mătușii lui Ile la care nu o să supraviețuiești? Sau vrei să mă duc eu în locul tău la nevastă-ta? I-o fi și ei urât.

–        Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, rostește Promy, zâmbind rătăcit.

–        Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, completez eu cu voce scăzută.

–        Asta înainte să mă răpească din nou. Măcar atât, punctează Deu. Ei și? Să mă răpească.

O să evadez. Mai exact, o să mă evadezi tu, Bebe, sper că mă auzi din camera alăturată, că doar n-am nicio speranță la tati, ăsta e primul care are nevoie de ajutor!

– Pe Pământ, cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, murmură Promy. Și, totuși, ”je ne regrette rien”. Și vom continua să ducem focul sacru mai departe. Împreună.

– Să știi, tati, apropo de pedepsele primite pentru faptele bune, eu îi pot ierta lui Hefaistos lanțurile, piroanele și jde miile de ani de torturi fizice și psihice pentru noi, titanii, dar nu și că a creat-o pe soacră-mea, Pandoruța, spune Deu pe un ton voit glumeț, însă aprinzându-se la față. Și asta în zilele lui bune, când colabora cu tine, tati. Nu o condamn că e figurantă, nifomană, l-a neglijat și înșelat pe unchiul Epi (Epimeteu) nonstop, sub ochii lui, și e dependentă de shopping (de lux), ce astea-s păcate? Mă deranjează numai că e nostalgică după adevărații bărbați din Olimp precum titanul Cronos sau zeul Știi Tu Cine, vechiul stăpân, tirani-model care s-au luptat cu titani în lanțuri, femei violate și copilași în cărucior, că ne consideră nu doar animale, legume și gunoaie, ci și zdrențe, cârpe și pămpălăi și că a fost autoarea unei tentative de lovituri de stat, împreună cu Atena, în momente foarte delicate, când ne chinuiam să impunem o minimă stabilitate, după o serie nesfârșită de răpiri, atentate și lovituri de stat, survenite la a doua zi de la revoluție.

– Promy, de ce l-ai învățat pe Hefaistos să creeze tot felul de instrumente de tortură, inclusiv soacre? întreb eu, bâlbâindu-mă și înroșindu-mă, conștientă că mai bine îmi țineam gura.

– Eu l-am învățat să creeze ființe raționale, zice Promy, albindu-se la față, dar în același timp fără ezitări, cât poate de tare și răspicat, deși i se pare că vocea i se stinge și e înghițită de zgomotul din jur și de propria epuizare.

–  Morala e, atunci, una singură: să nu vă mai însurați (și să nu mai însurați pe nimeni, oricât de milă v-ar fi sau orice idee genială v-ar veni), vorbesc eu ceva mai entuziastă. Măcar atât să învățați din experiență. Și, ca să vă cred, jurați-mi pe democrație, Constituție, stăpânul Chiron, iPhone și Maretti cu pizza!