Examen cu Big Brother (43): Într-un SAS bun, Zeus-ninja iese dintr-un joc video și-l răpește în plină stradă pe Prometeu cel frumos coafat

Într-un SAS bun, după ce respinsese o serie întreagă de titani descoperiți de mine (George Soros, identificat într-o sursă credibilă, ziarul ”Adevărul”, drept ”titanul Soros”, apoi trei Adrieni (Adrian Năstase-Bombo – mare martir, deținut politic și sinucigaș, victima dictatorului Băsescu, Adi Minune – un suflet mare și chinuit de manelist,un câine vagabond... prin palate cu turnulețe, Adrian Păunescu – un mare nemuritor blestemat, poet ce se izbește mereu de Zid și nu poate nici trăi, nici muri), mai puțin pe gândacul Gelu cel Singur, prietenul lui tata, mare supraviețuitor și luptător solitar, care nu și-a pierdut măreția sa tragică, titanică nici când a fost strivit sub papucul mamei (până la o probă ADN edificatoare), iată că Promy e pe cale să accepte o nouă propunere a mea. Este vorba de Pesi (Pepsi sau Piersicuță), motanul auriu al maică-mii, de culoarea lui Garfield sau, mai bine zis, a focului sacru.

De-abia acum am conștientizat. Ce mică e lumea! Pesi îndeplinește toate cele trei criterii de bază: 1. e tare (a supraviețuit și el potopului ca Deu, mai exact unei furtuni cumplite când abia se născuse; o prietenă l-a salvat, adunându-l de prin șanțuri, mai mult mort decât viu, ducându-l la doctor de urgență și predându-l apoi mamei; în plus, Pesi are și el probleme hepatice precum Promy (și niște ochișori de un galben luminos... hepatic), a fost adeseori slab de parcă ar fi ieșit de la Auschwitz, de pe Elbrus ori din Tartar, a zăcut paralizat ca Promy înlănțuit de stâncă, a trecut prin trei transfuzii foarte grele, cu șanse infime de supraviețuire și, deși se sufoca, urina cu sânge și vomita, a depășit treptat toate dificultățile); 2. are un suflet mare (când nu se simte prea rău și e capabil să se manifeste, e foarte drăgălaș, prietenos și iubește oamenii, cu toate că nu merită); 3. inspiră multă milă (dacă iubește oamenii și suferă atât, e logic, nu?).

După ce a luat-o pe guru Guru de la o terasă din Vamă (unde rămăsese, sărmana, abandonată, la sfârșit de sezon), fii-miu, Alex, mare salvator de mâțe, l-a adoptat și pe titanul Pesi de la mama, pentru că acesta avea nevoie de atenție permanentă, îngrijiri speciale și vizite regulate la medicul veterinar. Eu am acceptat, cu mândrie revoluționară. La urma urmei, sunt mamaie de titan (Pesi), mamaie de guru (Guru) și mama unui patriot (Alex însuși se consideră astfel de când l-am plătit cu o găleată întreagă de aripioare de la KFC ca să participe la miting, la ”Uniți salvăm Roșia Montana”). În scurt timp, l-am adus și pe Pesi alături de Guru în Olimp, iar micul titan a început o nouă viață. Exact ca Promy, Pesi de-abia se-atinge de mâncare și oftează intens când i se administrează medicamentația zilnică. În schimb, e disperat după afecțiune, așteaptă (cu răbdare titanică) să i se spună vorbe dulci (cum ar fi să-l facă cineva hobbit), să fie luat în brațe, scărpinat și mângâiat. De asemenea, sărută și linge ca un cățel. Nu, nu doar oamenii, ci, mai nou, și fundul lui Guru. Titanii nu pupă pe nimeni în cur: de fapt, Pesi adoră curățenia ca un titan adevărat ce e și o face cu stil și... pasiune titanică. Promy nu l-a respins: dimpotrivă, s-a bucurat de prezența lui (chit că nu i-a acordat... deocamdată nicio diplomă oficială, fie și de titan onorific) și și-a schimbat unele obicieuri. Nu numai că a cerut să fie și el ținut în brațe, sărutat și mângâiat (asta se întâmpla și înainte), ci s-a răsfățat și toarce de plăcere.

Dacă guru Guru a fost la început suspicioasă, atentă (să nu o violeze cumva, doar a auzit ce se spune în Olimp despre titani) și l-a monitorizat nonstop, cu mare interes și curiozitate (paranoia e o datorie civică), l-a mârâit, l-a scuipat și a păstrat o ”distanță igienică” de câțiva metri, acum s-au împrietenit relativ. Adică Pesi o ajută la curățenia ei exemplară, inclusiv lingând-o la fund și se antrenează reciproc în toate trăsnăile: de la vânatul porumbeilor Afroditei (la care se uită în extaz, de parcă ar urmări ”Suleyman Magnificul”) la fotbalul cu răhățeii, cheile, crenvurștii și măslinele. Se copiază unul pe altul și tot ce vrea unul vrea și celălalt. Guru poftește nu numai la pernuța, apa, mâncarea (hrană uscată de regim, Royale Hepatic), ci și la medicamentele lui Pesi. Dacă Pesi îmi sare în brațe, vine și ea. Și invers. Într-o seară, după ce Pesi s-a mai întremat, i-am testat și rezistența la sirtaki, la ”Zorba grecul”: Promy a putut să danseze doar un minut, în schimb Pesi a reușit să stea în picioare până la sfârșit. Se obișnuiește să danseze cu dezastrele. Pentru început, cu Madame Dezastru. Să fie într-un SAS bun.

***

Obosiți de atâta dans cu dezastrele (fie și cu Madame Dezastru), la masă, la bucătărie, Pesi îmi doarme-n în poală, scărpinat ușor pe gât și pe spate, iar Promy oftează și își lasă încet capul pe umărul meu. Nu îndrăznesc să mă mișc, de grijă să nu-i deteriorez coafura. La un moment dat, Promy tresare, clipește din ochi de mai multe ori, amețit, și se ridică cu greu, ținându-se de masă și călcând apăsat, desculț, pe gresia ca zăpada. Înălțându-se un pic pe vârfuri, ia o sticlă de vin roșu, sec de la Dio de sus, din dulapul de un alb imaculat, montat direct în perete. Mă doare stomacul, dar nu pot să refuz un pahar. Ciocnim, beau câteva înghițituri, vărs câțiva stropi pe mine și pe Pesi (care continuă să doarmă netulburat, la competiție cu Atlas și Europa), apoi îi strâng lui Promy mâna marmoreană, cu degete lungi, fine și nervoase. Mă pregătesc să-l întreb ceva. A rămas o problemă nerezolvată și nu mai vreau să amân. Mai târziu e prea târziu:

– Spune-mi, Promy, am o dilemă și, deși n-am mâncat Piersicuță sau pateu de ficat, știi că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiector, iar pe Tonciu n-o găsesc s-o întreb: ciuperca e animal?

– Nu ai mâncat Piersicuță, pateu de ficat sau salam de Sibiu, dar mi-ai halit papagalii din bungaloul verde african, Fata lui Dracula! Să nu crezi că am uitat. Știi vorba mea. Cine a greșit să-și ceară iertare.

– Chiar așa, cine a greșit să-și ceară iertare, nu eu, ripostez furioasă.

– O să fac o serie nouă de papagali și o să-i învăț să spună ”Stracciatella nu-i o țară, e o cadă!” Ce idee bună! Nu-i așa, Obama?

– Iar eu o să-i învăț să-ți zică ”Odă pentru Kim Jong Promy”, nu ”Prometeu, ești un hobbit!” Jur din nou pe Constituție și democrație, nu pe Al-Cool sau Al-Cola, că n-am mâncat nici lebedele din parc de la Viena, nici porumbeii Afroditei, nici papagalii tăi din bungaloul african. Jur și pe crenvurști în covrig. Aceștia sunt un fel de Maretti cu pizza pentru mine. Recunosc, mănânc frecvent crenvurști în covrig care au multe E-uri, în special glutamat monosodic. Cu ăsta te intoxici mai rău decât cu Pangasius și, gata, ai murit. Pe net se vorbește de ”genocid alimentar”. Promy, te rog să fii atent! Și Maretti conține glutamat monosodic.

– Vai de mine, o să mor? izbucnește Promy într-un râs tumultuos, isteric.

– Da. Mă rog, în cel mai fericit caz, devii obez și o să mai faci un infarct. Iar Obama nu o să-ți sară în ajutor. E tot un șef fantomă. Ca de obicei, se va uita și nu va vedea nimic.

– Eu, obez?! I-auzi, Obama! se zgâlțâie Promy de râs din tot corpul. Ești la PMS? Ai febră? Ia un Nurofen. Și, fii atentă, dacă-mi mai pui întrebări din astea... gen ”ciuperca e animal?”, încep să mă gândesc nu la trecut, ci la viitor și mi-am jurat că n-o mai fac. Nu mai vreau să ghicesc viitorul și să trăiesc de azi până ieri ca-n cercetarea ta de piață. Indiferent ce se întâmplă, mă încăpățânez să-mi fac planuri, iar unul dintre ele este să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” în fiecare zi.

– Păi, atunci de ce te uiți la mine cu privirea aia kafkiană de câine bătut, căruia tocmai i-a ghicit de hapocalipsuri baba Promida? Măcar știi de ce ești bătut?

– Dacă sărmanul câine kafkian nu știe de ce e bătut, eu înțeleg de ce: Al Gore e rău, Al Gore e de vină. De fapt, e vorba de putere și control. Logic, nu? A fi sau a nu fi câine rău și turbat care a mușcat mâna ”stăpânului”... Aceasta e întrebarea. Unde e locul câinilor turbați? În casă sau afată? Mă tem că nicăieri. Uite, mă gândeam chiar acum, că nu mai știu cu ce legumă sau animal să mă identific, dacă aș avea ocazia să aleg, parcă aș prefera să fiu pisică siameză din ”Doamna și vagabondul”, aia rea și băgăcioasă... care-și bagă coada în cocktailul stăpânului. Vreau să spun cocktailul Molotov. Și nici boșorogii din Muppets nu sunt de lepădat. Nu vrei să fim mai bine boșorogii ăia senili și urâcioși din Muppets care comentează și bârfesc tot timpul de la balcon?

– Am numai doi ani și nouă luni vârsta mentală. Mai am de așteptat.

– Exact la fel au și ei. Ce zici, ne jucăm ”de-a boșorogii din Muppets” într-o zi?

– Nu știu, Promy, până la urmă cred că rămân cavaler... Don Quijote castrat și fără vise din Titan cu Dulcineea lui cu Menstruație Albastră. Apropo, ți-a venit menstruația solară? Eu n-am observat nimic de echinocțiu, toamna asta, iubire!

 – Da, Ile.

– Jură-te măcar pe Mecca sau Al-Cola, chiar dacă nu te cred.

Vrea să fie boșorog cârcotaș din Muppets, pisică siameză din ”Doamna și vagabondul” sau bunicul lui Malraux (care a trăit și a murit cum a vrut)? De fapt, mai puțin contează cine ești, cât să iasă nenorocita asta de socoteală, ”2+2=4”. Și, interesant, tocmai când aplicăm logica normalității într-o lume a absurdului suntem noi înșine mai mult ca oricând. În filmul ”The Croods”, deși anticipase apocalipsa (nu doar sfârșitul ”casei”-peșteră, ci al lumii întregi), un băiat Guy, înzestrat cu spiritul lui Promy, aduce oamenilor cavernei din familia Crood (obișnuită să se ascundă în frigul și întunericul peșterii) focul sacru, împreună cu invențiile sale bizare: costum de camuflaj, centură multifuncțională, corn, teatru de păpuși, sănii, bărci, picioroange, capcane pentru vânat, cizme, umbrele, ba chiar și animale de companie (”animalele din casă pe care nu le mănânci” despre care mamaie Crood credea că sunt... copiii) etc. Dacă până atunci familia Crood se străduise numai să supraviețuiască, Guy le arată ceva cu totul nou: viața. Mai bine cinci minute de viață decât o sută de ani de supraviețuire. Părinții lui Guy, înainte de a muri, îi spuseseră să nu se mai ascundă, să trăiască și să urmeze lumina, căci acolo e ziua de mâine. Luminându-i cu focul sacru al cunoașterii și al viselor, Guy i-a ajutat, la rândul lui, pe cei din familia Crood să-și învingă frica și să iasă din întunericul peșterii.

Apropo de focul sacru și de iluminare, recent, am ascultat piesa scrisă de poetul român Victor Eftimiu, ”Prometeu”, înregistrată în 1978 și difuzată acum pe trilulilu, cu Ștefan Iordache în rolul principal (sincer, l-aș fi preferat pe Florian Pittis (Apollo aici), în rolul lui Promy, Ștefan Iordache a fost un pic cam aspru în rol, Pittis cred că i-ar fi pus mai mult în valoare, pe lângă forță, și delicatețea și sensibilitatea). În piesa lui Eftimiu, Hermes, Atena și Deucalion (personaje importante din viața și opera lui Promy) nu apar (nici nu avea cum să aibă un fiu, pentru că nu apucase să se căsătorească cu iubita lui, în această lucrare, nimfa Eromeni), taică-su, Iapet, și fratele, Atlas, sunt condamnați pentru rebeliune contra zeilor olimpieni (tatăl în Tartar, Atlas – obligat să țină ”bolta cerească”, fără a se pomeni ceva de Mene... Meneceu, aflat și el în Tartar), Apollo îl tratează cu compasiune și înțelegere (deși nu contestă pe față pedeapsa stăpânului), iar Hefaistos e un geniu malefic, cel care pune în practică execuția sa, cu mare plăcere, găsind-o foarte distractivă (așa cum era, de fapt, pentru Hermes).

După zile și nopți de frământare, Promy se decide să aducă focul sacru oamenilor abandonați de zei în mizerie și frig (”vreau să trezesc pământul din somnul fără vise”) și e hotărât să-i învețe pe muritori ”să stea drept”. Spre deosebire de titanul nostru, stăpânul Olimpului folosește focul sacru pentru a-și manifesta iubirea lui de muritori... prin fulgerașe: ”nu fulgerând pe oameni le-arăți iubirea ta”, rostește Promy răspicat, în fața lui Știi Tu Cine... Zeus la palat. Nu numai că gândește, mai și spune! ”Stăpânul” intenționează să nimicească împuțiții și ignoranții de muritori pentru a crea apoi o rasă nouă, superioară, un fel de supraoameni, ”o rasă de eroi”, ”o oștire curată”. Pe Promy, săracul, îl sperie și oamenii, darămite supraoamenii. Și cine i-ar fi creat? Promy, Atena, Hefaistos? Doar nu ”stăpânul” lor, capabil să-și scoată exclusiv scula și fulgerașele!  

Bineînțeles, lucrarea lui Eftimiu trebuie privită în contextul epocii comuniste care promova eroi-haiduci, eroi-luptători ilegaliști și eroi ai muncii socialiste, mai puțin intelectuali. Deși abordarea e un pic comunistoidă, materialistă și haiducistă (accent pe foc și ajutarea practică a celor slabi, fără a vorbi prea mult de creație, științe, arte, forța intelectuală), există și o apropiere a lui Promy cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, prevestirea supliciului, dar și a învierii, precum și suferințele comune, îndurate pentru muritori (strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, marcați de stigmate eterne). Acest lucru devine vizibil și în momentul în care Promy e țintuit de stâncă, iar mama, Temis, și iubita, Eromeni (pe care el și-o dorește ”tovarășă de luptă, de gânduri și de vise”), vin să plângă la ”crucificarea” lui, ca într-o scenă de tip ”Pieta”. Amândouă vor să-i împărtășească durerea: ”o, Prometeu, dă-mi mie din suferința ta!”. El le răspunde, încercând să le liniștească și, totodată, tânjind după atingerile lor catifelate, mângâietoare, care-i alină rănile din trup și din suflet: ”Mi-e bine (...) Atingeți-mi obrazul cu degetele fine”. Și apoi le explică din nou faptele și atitudinea lui, păstrându-și demnitatea și fermitatea: ”Nu eu, ci Zeus greșit-a (...) Dând oamenilor focul / Am dres greșeala lui”.

După mii de ani, când este eliberat de Heracle, încearcă amândoi să se adăpostească de vijelie în jurul unui foc, dar sunt izgoniți tocmai de oamenii care primiseră focul de la Promy. Heracle îi zice dezamăgit: ”ți-ai aruncat iubirea să capeți ură?” și, mai dureros, ”credeam că universul de monștri-i curățat”. Crezuse săracul Heracle că scăpase pământul de monștri. Din păcate, rămăseseră oamenii. Promy îi confirmă amar: omul ”azi e mai sălbatic, mai rău decât oricând”. Slăbit, obosit, șocat și răvășit de reacția oamenilor pe care i-a salvat, Promy rămâne din nou paralizat pentru milenii, de data asta din proprie inițiativă, și nu mai știe ce se întâmplă cu el ori pe pământ. E o ”ruină”, o ”frunză strivită în noroi”.

Așa îl găsește Hefaistos care îl trezește să-i spună că profețiile lui s-au împlinit, a sosit amurgul zeilor, ”stăpânul” a ajuns în Tartar, Zeus a fost înlocuit de Iehova, iar zeii olimpieni au primit alte funcții. De exemplu, ”Afrodita nu mă mai înșeală cu zei bătrâni și tineri / A-mbătrânit, săraca, și-o cheamă Sfânta Vineri”, râde Hefaistos. Acesta din urmă, devenit Satan, îi propune lui Promy să cucerească amândoi lumea și să împartă puterea, ”lumina” pentru Promy, respectiv ”umbra, întunericul” pentru Hefaistos, dar Promy îl refuză scârbit. Își aduce aminte, deodată, de muritori și de menirea sa, înțelege că ”mi-e drag și-acuma omul”, ”i-am dat ceva odată / îi sunt dator mereu”, ”simt aripi”, ”învinsul poartă iarăși un suflet de erou”. În sfârșit, a renăscut.

Sper că a renăscut, într-adevăr, și vreau să cred că s-a neglijat iar în ultima vreme, ignorându-și chiar propria menstruație albastră, solară, de echinocțiu, din cauza festivalului din această toamnă. Nici acum nu se liniștește. După ce a intrat în posesia coifului Antenuței (confiscat în primăvară, la ultima tentativă de lovitură de stat, bine dejucată și diplomatic camuflată), Promy a găsit, în sfârșit, un pic de timp ca să-l studieze, după încheierea festivalului AER. Probabil că-l analizează intens ca să descopere în ce constă funcția de metamorfozare și cum o poate genera la rândul lui:

– Bine, Promy, nu vrei să juri nici măcar pe Mecca sau Al-Cola, treaba ta! Dacă ai uitat de menstruație pentru că ai fost atât de ocupat cu festivalul sau cu coiful Antenuței, să-i studiezi funcția de metamorfozare...

– Nu am uitat de nicio menstruație albastră. A fost la echinocțiu, pe 23 septembrie, înainte de festival. Ai luat țeapă mai rău ca mine. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Ești obosită și la PMS? Ești posedată iar de Bush Jr.? Sau ai rămas intoxicată cu praful de pe videoproiector? Ia un Nurofen și bagă-te în pat! Ți-am zis și mai devreme.

– Nu, Promy! Cred că am auzit de la Atena 3 că nu ți-a venit menstruația albastră, solară și am intrat în panică. Știi că eu fac minim 15 atacuri de panică pe zi.

– Care Atena 3? Ne ajunge și Atena 1. Vezi că ai confundat Atenele cu Antenele. Ce ai? Te-ai informat de la Antena 3, Vocea Rusiei sau dintr-un film hollywoodian comercial? Așa-ți trebuie.

– Nu știu, dar ai grijă, Promy, să nu ajungi ”în gura presei”, în gura lui Mircea Badea, că, dacă intri în gura unei asemenea bestii antropofage, nu mai rămâne din tine nici stânca, așa cum a profețit și Kafka. O să te hăpăie Badea cu piroane, vultur, lanțuri și stâncă cu tot.

– Bine, mulțumesc pentru atenționări! Și să știi că nu am nevoie să studiez funcția de metamorfozare, am testat-o jde mii de ani pe pielea mea, în toate formele. Metamorfoza de la titan la legumă. Tehnologie, nu magie. Originală, de la Heifaistos. Ovidiu n-a sesizat-o când a scris ”Metamorfoze”. Foaie verde măghiran, măi! / M-o făcut muica titan, măi! / Blestemat sunt, blestemat, / Viața mea e de căcat / și de tot m-am săturat, măi Leano! Ah, așa cum l-am blestemat inițial pe Știi Tu Cine ca muritorii să-i vadă adevăratul chip, de pitic spălat pe creier, să-și învingă teama față de el, iar el să-și piardă puterea pe care o exercita asupra lor, acum voi spune un blestem la adresa Big Brotherilor de pretutindeni. Big Brotheri, vă blestem să nu mai chinuiți pe nimeni (nici pe mine, nici pe alții, și în mod special pe copii) ca să ne faceți asemenea voastră, ci să vă schimbați voi și să semănați voi cu mine.

Apropo de tehnologie și nu magie, ci... politică, uite-l și pe Hefaistos, am fi putut fi buni prieteni și colaboratori, aveam multe în comun, el a învățat de la mine să creeze femeia, pe Pandora, dar politica asta blestemată l-a făcut să-mi pună cu mâna lui lanțurile la mâini și picioare și pironul în piept. De frică, nu de plăcere precum nepoțelul meu scump și drag, torționar de treabă, Hermes. Acești torționari de treabă, altminteri foarte simpatici, confruntați cu propriile victime, nu-și cer niciodată scuze și nu recunosc că au dat mai mult de ”4 palme”, ca în filmul lui Alexandru Tatos, ”Secvențe”. Lui Hefaistos avea de ce să îi fie frică: pe vremea când era numai un bebeluș, în timp ce gângurea și întindea pofticios mânuțele spre sânul mămicuței sale și a Olimpului, Madame Hera l-a azvârlit în prăpastie, îngrozită de hidoșenia lui. Apoi, Madame Hera a fost (liber) aleasă zeița familiei pentru performanțele ei materne indiscutabile. Cum încă mai respira, tăticuțu’ s-a înfuriat și l-a aruncat și el în prăpastie a doua oară, să fie sigur că scapă de el odată pentru totdeauna. Era prea urât ca să-l mănânce direct. Surprinzător, Hefaistos a supraviețuit, chiar dacă șchiopătează și acum. Nu l-au scos niciodată din ”slutu’”, ”șchipu’”, ”arătarea”, ”handicapatu’” și-l sileau să presteze cele mai murdare munci.

Poate că lui Hefaistos îi pare rău pentru ce a făcut. Poate că mă admiră în secret nu doar pentru știința și arta mea, ci și pentru atitudine, pentru curajul și dârzenia mea care lui îi lipseau. Poate că are și el coșmaruri ca mine. Cu mine! Poate că adoarme greu, suspinând, și se trezește în plină noapte lac de transpirație, urlând, în fața stâncii și, cu chipul desfigurat de oroare, scapă din mâini pironul cu care ar fi trebuit să-mi străpungă pieptul gol, deja sfâșiat de gheare, ars de fulgerașe și înecat în flegme corozive ca acidul sulfuric. Tocmai peste ciotul lui de picior, strivit de părinții lui dragi și iubitori. Poate că își aduce aminte că, după ce mi-a vârât pironul în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine și ale lui Hermes, a șters-o și nu a mai apărut niciodată să mă viziteze. M-a lăsat singur pe cruce. Nu a văzut în ce stadiu de degradare ajunsesem, de era să nu mai rămână nici stânca din mine: o legumă mutantă, puterzită și storcită de 40 de kile, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa.

Am mai avut onoarea să mă întâlnesc cu Hefaistos și... accesoriile lui de firmă recent, cu câțiva ani în urmă, în Tartar, când am fost condamnat pentru o lovitură de stat dată de Hermes. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nici atunci Hefaistos n-a mai trecut pe la mine, m-a abandonat, pur și simplu, acolo. Cu câteva zile înainte să ies din închisoare, am avut o viziune, când m-am trezit din leșin: nu, nu era Hefaistos, ci Ile care îmi mângâia ușor fața și părul și-mi spăla în lacrimile ei trupul martirizat. Credeți c-am fost eliberat de milă sau pentru că s-a făcut dreptate, în sfârșit? Nu, era nevoie de mine pentru a construi o nouă aripă la palat. Profită de mine, apoi mă aruncă la gunoi, logic, nu?

Imediat după revoluția noastră din Olimp, la prima lovitură de stat ai cărei autori au fost, previzibil (când o să încetez să ghicesc viitorul?), Hermes și Atena, am primit o nouă șansă de a intra în contact cu Hefaistos. De această dată, am scăpat relativ repede (deși știți că în Tartar fiecare secundă durează (minim) un milion de ani), într-o formă ingenioasă: Bebe ne-a scos din infern pe Her, Pegas și pe mine, preschimbându-ne în bacterii probiotice din iaurtul cu Bifidus Essensis. În același an, am revenit pe Elbrus, recompensat cu o vacanță eternă la superofertă de tăticuțu’ (care dorea telecomanda de la portalul infernului de la Ile) și apoi de Atena (din gelozie). Evident, nu puteam rata întâlnirile providențiale cu nenea Cronos, de asemenea, în Tartar (vroia să se răzbune pe întreg universul, începând cu mine, drept răsplată că l-am eliberat din închisoare) ori cele la fel de lucrative cu Apollo (care ardea de nerăbdare să-și fabrice o diplomă din pielea mea... și a întregii mele echipe postmoderne). Ce an prolific, plin de inspirație! ”O tempora, o mores!”

Nu l-am condamnat pe Hefaistos, l-am înțeles și l-am iertat, ”e doar un job”, dar cum l-aș putea lăsa să mă strângă într-o îmbrățișare titanică, la petrecerea de Revelion, de pildă? Mă trec frisoane îndată ce-l văd, mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele. E suficient să apară lângă mine, șchiopătând, incapabil să-și ascundă roșeața sub stratul gros de funingine de pe față, cu gura strâmbă, întredeschisă și ochii tulburi și alunecoși care îi fug într-o parte dacă îmi întâlnește cumva privirea. Aerul vibrează suspect, se încarcă electric și mă curentează. Îmi trag părul pe față și mă zbat să înaintez prin valuri de electricitate, în timp ce mâinile lui îmi apucă zdravăn brațele și picioarele, le strâng în lanțuri, apoi îmi sfâșie tricoul alb și ridică amenințător pironul în dreptul pieptului meu dezgolit. Mă simt ca mireasa din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să avanseze, însă crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi prind lent, dar implacabil, picioarele, îi sfârtecă rochia albă, lungă, fâlfâind în vânt și o sugumă cu trena.

La urma urmei, aș putea să-l rog pe Hefaistos să se ocupe personal de ”Memorialul Holocaustului Olimpian”, de ce nu? El a fost călăul oficial al regimului, el știe cel mai bine ce e acolo, în Tartar, doar el a creat aparatele de tortură și a pus în practică execuțiile. Eu unul tot amân, am o senzație puternică de respingere, chiar dacă știu că trebuie să-l construim neapărat, mai devreme sau mai târziu. Iar mai târziu poate fi prea târziu. Muzeul trebuie plasat într-o zonă aflată la o distanță decentă de Startar. Vom reconstitui inclusiv gaura dată de Bebe în Zidul infernului despre care Ile zice că semăna cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie 1989. E timpul să se cunoască toate mărețele realizări ale lui tăticuțu’ și ale băiețelului său scump, Hermes, torționar de treabă. Și pentru Hefaistos o ocazie să arate că-i pare rău. Și că a făcut ce a făcut de frică. Sper că o să-și poată învinge rușinea. Hm, dar eu pot? Mi-e teamă că eu nu pot să vorbesc cu el. Însă Ile poate. O să-i spun cât de curând să discute cu el și să pregătească terenul. Ce am? Îmi fac planuri?

– Doamne ajută, Promy! Sper să se împlinească blestemul tău cât de curând, poate chiar înainte să primesc eu numărul de dosar de la Parchet. Cum a fost și cu celălalt blestem, când i-ai zis lui Știi Tu Cine că o să-și piardă puterea înaintea oamenilor îndată ce își vor învinge frica față de el, la fel ca tine. Așa s-a și întâmplat. Ba a rămas și fără tronul din Olimp. Nimeni nu e etern... în funcții. Eternitatea nu durează prea mult. Într-o zi, april va veni și totul va fi ca la Paris, de vis. Atunci, și Big Brotherii vor semăna cu tine. Din proprie voință, fără să-i oblige nimeni nimic. Cum spunea săracu’ taică-miu, cei răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Cu voia lui Dumnezeu, nu a zeilor. Îmi doresc și eu asta, deși înțeleg că eu singură nu-i pot convinge. Nici tu. Dar Dumnezeu poate. Și nici nu știi ce fericită sunt că te iubesc pe tine, idiotule!

– Sper că mi-ai zis ”idiot” în sens dostoievskian... Vezi că îți fac reclamație. Am și eu drepturi!

– Sigur că da. De fapt, probabil că da. Nu-mi cer iertare. Cine a greșit să-și ceară iertare. Și, dacă nu, să-i fie rușine. Și, dacă nu, să se ducă să se reculeagă cât mai departe, la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, până i se face. Sau să meargă la terapie pe VJ45. La câte păcate au, nu cred că mai ies vreodată din ocean. Știu că răul e ireparabil și că nu există nicio compensație, dar să nu uităm lucrurile bune. Ca cele pe care le faci tu. Sau... îi stimulezi pe alții să le facă.

– Măi, Ile, nu știi vorba lui Santa Klaus? ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd.” Decât să fiu un taliban, mai bine pierd. Și nu mai comentez nimic, nu mă cobor la nivelul ăsta. Dar recunosc: cea mai bună terapie pentru mine e ajutorul dat celorlalți. Și cel mai important ajutor e acela prin care îi ajut să se ajute și să ajute... să mă ajute chiar pe mine.   

– Da, Promy. Asta e și cea bună răzbunare, una elegantă, subtilă, în stilul tău. Big Brotherii turbează de furie dacă te văd trăind, iubind, creînd, făcând fapte bune, ar da orice să te oprească și să te transforme într-unul dintre ei. Mă rog lui Dumnezeu să-ți dea curaj și putere și mai departe ca să continui să-i enervezi cu faptele tale bune și operele tale subversive, iar focul sacru să nu se stingă. Aș vrea să ai curajul și puterea lui Narin, fata de credință yazidi, răpită de talibani de pe muntele Sinjar. Ea a fost încarcerată, înfometată, bătută, insultată, amenințată cu moartea și violul dacă nu se convertește la Islam, apoi vândută unui taliban de vază și căsătorită forțat la numai 14 ani. Când au împresurat-o talibanii, s-a simțit mai neajutorată ca niciodată. Singură cu ei toți. Singură pe cruce. Mai târziu, a reușit să spargă ușa și să evadeze. Când a simțit îmbrățișarea tatălui ei, a rostit: ”am renăscut”. Cred că era o îmbrățișare titanică, disperată, care i-a frânt oasele și i le-a transformat în praf de stele. Nu ți-ar strica nici curajul și puterea bărbatului acela arestat și el de talibanii de la Statul Islamic, care a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600 de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, făcuse pe mortul și se chinuise să stea nemișcat, în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria urină ca să nu moară de deshidratare. Și, the last but not the least, să ai curajul și puterea Malalei Yousafzai, fetița din Pakistan, împușcată în cap de talibani, care luptă pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume ori a indianului Kailash Satyarthi care a eliberat 80.000 de copii din sclavie. Ultimii au câștigat chiar un binemeritat Premiu Nobel pentru Pace, în sfârșit unul acordat corect, și asta ar trebui să sărbătorim. Ah, scuze că-ți țin predică de Nana!

Vreau să-i arăt ceva lui Promy, așa că insist să se ridice de la masă și să vină în domitor. Îl iau de mână, și, foșnind prin frunzele aurii și rubinii de pe hol și din cameră, ne apropiem agale de oglinda uriașă, cu cadrul sculpatat din lemn de pin negru. Îl rog pe Promy să-și sufle bretonul viguros și să arunce o privire:

– Lasă coiful Antenuței, știu că nu te-ai atins de el pentru că ai rețineri, tu îți reproșai că o dezonorezi și dacă i-l dezactivai, darămite să-l i-l iei de pe cap și să-l studiezi... Vreau să faci următorul experiment: măcar o dată pe lună încearcă să te privești în oglindă și să te vezi cu ochii mei. O să te îndrăgostești de tine. Asta o să fie mai tare ca norma de 5 minute de liniște pe săptămână, la care se adaugă 5 minute de plâns (eliberator și purificator). Promy, o să descoperi ce frumos ești. Dacă nu aș zări cicatricele de pe tine, de pe corp și rănile adânci, neînchise din suflet (pe care le am și eu), aș crede că ai apărut din Parisul de vis al copilăriei mele, de pe Gliese sau dintr-o lume în care april a venit. Hai, uită-te în oglindă, să te vezi cu ochii mei, te vei îndrăgosti de tine, ca Narcis privindu-se în lac.

– Taci, Ile! Dacă se va îndrăgosti de mine și șeful tău fantomă și, eventual, alții ca el, ce se va întâmpla? Nu doar că vei fi geloasă, s-ar putea să vină toți buluc la mine, așa cum ne-am dorit, ca să nu mai mă simt abandonat, să sară pe mine, să mă sfâșie și să mă devoreze, nu din răzbunare și din ură, ci din dragoste și disperare. Și nu mai vreau să pună toți mâna pe mine. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi.

– Da, e adevărat. Și eu ți-am dat unul dintre ele: dreptul la poveste, Promy! Iar pe VJ45 ai renăscut, așa cum vroiai. Ai primit o nouă viață? Trăiește! Creează! Cum era în filmul ”Andrei Rubliov”, când, ultim supraviețuitor al invaziei tătare, cu toate icoanele făcute scrum, sărmanul pictor depusese jurământ de tăcere și refuza să mai picteze. În acea vreme, îl vizita fantoma maestrului său, Teofan, mort la invazia tătară. Sunt fantoma maestrului tău, Teofan... Pictează, Andrei, pictează! Ascultă-mă, Prometeu. Sunt fantoma maestrului tău, Chiron, din care nu au mai rămas nici calul, nici omul, fie-ți milă de mine! Creează, Promy, creează! Creează măcar un vaccin anti-violență, prostie și indiferență.

– Sunt oboshit, Ile, nu știu dacă mai pot. Festivalul și alegerile din România, deși evenimente fericite, m-au epuizat complet. Iar mie, la ce restanțe am, oricum, nici somnul de veci nu mi-ar ajunge. O să cer și eu paharul mic de votcă, să mi se porționeze cu el fericirea și durerea, șoptește Promy, ascunzându-și sub breton chipul palid, cu ochii încercănați.

– Haide, mai fă un efort. Vrei să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni asupra ta? Eu, când eram în comă, la fostul scârbici, m-am prefăcut că-mi pasă și m-am implicat în protestul colegilor, deși atunci eram frântă atât în exterior, cât și în interior,  nu vroiam decât să se termine totul, să fie întuneric și liniște pentru totdeauna. M-a întrebat șeful de ce mă bag eu, persoană serioasă, de bază, din firmă, de ce mă amestec cu puștii ăștia obraznici și puturoși, iar eu am făcut eforturi supraumane să vorbesc (nici nu puteam clipi bine, inima mă strângea și mă sufocam). L-am mințit că-mi pasă. Și nu-mi pare rău. Să-l minți pe Satana nu e păcat. Să te prefaci că-ți pasă nu e păcat. De fapt, nu vreau să demonizez ori să generalizez, l-am iertat și vreau să-și găsească și el sufletul rătăcit. Promy, chiar dacă ești epuizat, nu mai simți nimic și nu mai crezi în nimic, lasă-mă să inspir mirosul tău răvășitor de ceară de păr, Maretti cu pizza și havane, ia-mă în brațe, prefă-te că ți-e milă de mine și minte-mă că mă iubești!

***

În ciuda presiunilor fetelor lui Obama, coșmarurile noastre continuă și ne storc de ultimul strop de vlagă, deși se poate spune că acum nenea Cronos, Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera sunt istorie, iar Promy a renăscut. Așadar, mergem la terapie pe VJ45 într-un weekend. Disperată, o rog pe VJ să ne scape odată de aceste fantome care ne urmăresc pretutindeni, uneori și când facem dragoste, de-mi vine să mă arunc în Styx, cu tot cu Promy, să ne dezintegrăm și să se termine telenovela asta nenorocită. Doar că nu mai avem putere nici pentru asta. Plonjăm amândoi în ocean și ne trezim instantaneu în locul preferat de vacanță al lui Promy, sus, pe Elbrus, asaltați de aceste fantome insațiabile care se înfruptă din întreg universul, nu numai din Promy și din mine. Sărmanul meu titan a ajuns din nou o crustă de puroi și de jeg, zăvorâtă în stânca de care e înlănțuit. E captiv într-un sicriu de gheață, nu mai trebuie să se criogeneze, au făcut-o deja fantomele pentru el. Topesc gheața și Zidul în lacrimi, apoi mă duc la Promy și îi trag lanțurile și pironul. Acestea se desprind incredibil de repede. Îl iau încetișor în brațe, ca pe un copil. E foarte ușor, a rămas din el numai o legumă mutantă, putrezită și storcită de maxim 40 de kile pe care o pot ține singură în brațe.

Înainte să apuc să fug cu el în brațe, fantomele se reped din nou la noi, așa că le arunc telecomanda de la portalul infernului pe care și-o doreau cu disperare. Să se bată și să se mănânce între ele până la sfârșitul veacurilor pentru o nenorocită de telecomandă, dacă nu sunt capabile de altceva. Distrug planete ca să sufere Promy, dar de el se satură și-l abandonează când nu mai au ce să devoreze de pe el. În schimb, de telecomandă ori de inelul puterii nu se vor plicitisi niciodată. Mângâindu-l ușor și spunându-i că-l iubesc, îl iau pe Promy și îl duc acasă, să-i fac o baie, să-l îngrijesc, să-l țin în brațe și să-l culc într-un pat moale și cald. Îndată ce ne întoarcem pe plajă, lângă ocean, rămânem mână-n mână la mal, întinși pe nisipul sticlos (ca cel din clepsidrele de bâlci), cu picioarele în apă, iar valurile ne alină durerea din trup și din suflet. Din tălpile noastre se scurg râuri de păcură cu miros de pucioasă. Cât de curând, Promy trebuie să răspundă, tare și răspicat (de 10 ori la rând), la întrebările alea enervante care ne scot din minți pe amândoi (”Cine ești? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit? Unde ești? Ce faci?”):

– Cine ești?

– Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu.

– Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit?

– Sunt la putere.

– Unde ești?

– Sunt acasă.

– Ce faci?

– Trăiesc. Ei sunt fantome, eu sunt viu.

Pe moment, ne relaxăm, ne purificăm și ne întărim, dar, odată întorși în Olimp, coșmarurile revin în forță. Într-o noapte, după o săptămână în care am fost bântuiți și chinuiți în continuu de fantomele foștilor stăpâni, îl las pe Promy singur în cameră și stau să fumez la bucătărie până în zori. E timpul să înțeleagă că sunt doar fantome (iar acestea, la rândul lor, au rămas să se bată pe telecomandă și nu o să ne mai deranjeze). În schimb, Promy și cu mine suntem vii și trebuie să trăim. Nu mai vreau să-l țin în brațe și să-l apăr de monștri inexistenți, nici să se sperie de mine și să mă perceapă drept o bestie antropofagă. Să se convingă singur că nu e niciun pericol. Spre dimineață, pe la 10, adoarme, iar la 11.30 îl găsesc deja la cafea, la bucătărie. A avut, desigur, adică probabil, un nou coșmar.

– Da, Ile, exact. Mergeam pe stradă și-mi repetam conștiincios, cu voce tare și răbdare titanică, exercițiul dat de VJ: ”Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu. Sunt la putere. Sunt acasă. Știi Tu Cine e fantomă, dar eu sunt viu.”, când m-am simțit strâns ca-ntr-un clește și tras în zbor, într-o viteză amețitoare, undeva departe. Am văzut negru în fața ochilor și m-am trezit sus, pe Elbrus, într-un decor un pic schimbat, amenajat ca o sală de lupte cu laser. Personajul care mă răpise (îmbrăcat în costum ninja) a râs satisfăcut, iar hohotul mi s-a părut cunoscut. ”Am pus eu gheara pe tine, vierme de titan! Crezi că dacă ți-ai schimbat coafura și-ți ascunzi fața, porți tricou alb și blugi, nu te mai recunosc? Eu sunt Zeus ninja din jocul video ”Plante vs. Zombie”, adică ”Titani vs. Zei”. Sunt maestru ninja, nici n-am zburat până aici, am sărit. Ha-ha-ha! Hai, dezbracă-te, câine de trădător ce ești, să-ți pun accesoriile de firmă și să chem păsărica. Mișcă, animalule!” Nici nu trebuia să mă dezbrace și să-mi analizeze cicatricile ca să-și dea seama că eram titanul Prometeu, nu o legumă sau un zeu, eu însumi spusesem asta pe stradă, adăugând alte lucruri foarte interesante pentru el cum că aș fi acasă, la putere sau că Știi Tu Cine nu mai e. Înainte să apuc să mă dezmeticesc, eram din nou gol, în lanțuri, înecat în bale și ars de fulgerașe, cu piron în piept și sfârtecat de bestia de vultur. Tu, Ile, mă căutai disperată și așa ți-ai dat seama că Știi Tu Cine, în varianta ninja, ieșise dintr-un joc video și mă răpise din nou. Ai plonjat în jocul video și ți-ai continuat căutarea. L-ai întâlnit acolo pe Prometeu ninja din joc, îmbrăcat într-un costum de luptă, cu părul rărit și grizonat, destul de zbârlit, cu ochii încercănați și cu o față asprită de chinuri și bătălii, însă într-o formă fizică și psihică mai bună ca a mea: era eliberat deja din lanțuri și conducea dârz și neclintit mișcarea de rezistență (armată) împotriva lui Zeus ninja. I-ai spus că Zeus a evadat din joc și m-a luat prizonier. L-ai implorat să mă ajute, căci eu eram foarte obosit și bulversat de evenimentele din ultima vreme. Eu credeam că Zeus nu mai există (noi reușisem să-l anihilăm în lumea noastră), eu precis mă aflam acum în stare de șoc și riscam un nou infarct ori s-o iau razna complet. Prometeu ninja s-a întunecat de mânie și a spus sec că asta e picătura care a umplut paharul, Zeus ninja trebuie zdrobit odată pentru totdeauna și ți-a promis că Prometeu cel frumos și modern coafat va fi salvat curând. Prometeu ninja a venit în fruntea armatei sale de luptători, a sugrumat păsărica și mi-a rupt lanțurile. Erai și tu și m-ai uns cu cremă la piept și la ficat, apoi eu, deși cădeam din picioare, m-am dus să lupt alături de celălalt Prometeu până l-am învins pe Zeus ninja aici și în joc. 

– Promy, ești dus cu capul! Îți dau o găleată de gheață în cap! Să te trezești și apoi să te culci. Cum să iasă Știi Tu Cine ninja dintr-un joc video și să te răpească în plină stradă? Dezbracă-te și uită-te la tine, dacă nu mă lași pe mine să mă apropii, să nu te mănânc cumva, și vezi dacă ai pe corp măcar arsuri de fulgerașe. O să te convingi că nu ai nimic. Cum să țâșnească așa, dintr-un joc video? Nu se poate. Ascultă Vocea Rațiunii, dottore! Ascultă-te pe tine.  

În aceeași seară, hotărâtă să pun piciorul în prag și să terminăm odată cu fantomele, îl las pe Promy la bucătărie și mă duc eu în dormitor. Să vină Promy când se convinge singur că fantomele nu-l mai răpesc și nici eu nu sunt bestie antropofagă. După 4-5 ore de zvârcoliri, reușesc să adorm (fără Promy) și mă trezesc în numai două ore, tremurând, acoperită de o sudoare rece: m-au vizitat fantomele, în frunte cu Știi Tu Cine și Madame Hera, aici, în pat, în timp ce făceam dragoste cu Promy. Ascult Vocea Rațiunii și mă exilez singură la bucătărie.

Examen cu BB (XII). ”Mișcă, mișcă din buric”, Olimpule! Promy aruncă fulgerașe, iar Antenuța-Omiduța are ”temperatură mare între (multele) picioare”.

Vezi, Promy, noi, oamenii, suntem niște bestii. Nu există nicio civilizație, toți suntem sălbatici, niște yahoos, chiar și în mileniul trei, indiferent ce gadgeturi sofisticate am avea. Degeaba, Promy. Ai făcut sacrificii degeaba. Atunci închide chiar acum Pink Floyd, ”Dark side of the moon”, nu ai nevoie de muzică, Ile. Închide și laptopul și netul, nu ai nevoie de ele. Nu, lasă ”Muntele Sfatului Rău” (Oz), nu pune mâna pe nicio carte, nu ai nevoie. Și uită-te un pic pe biroul tău: modem, laptop, TV, mouse, căști, DVD player, imprimantă cu scanner și copiator, hard disk de stocare informații, veioză, aspirator USB, foi de hârtie, toner color și negru, boxe, pixuri, marker galben, creioane, toc de ochelari, cărți, reviste, CD-uri, DVD-uri, calendar, agende, telefon mobil, dispozitiv token, desenul lui fi-tu, iconiță, rucsac, medicamente, cană, ceai, linguriță, țigară electronică, încărcător etc. Aruncă-le pe toate, nu ai nevoie de nimic. Nici nu cred că sunt reale, Promy, poate e doar ”Matrix”.

Promy izbucnește în râs. Eu mă înfurii. Să știi că le-aș arunca pe toate, Promy. Hm, poate aș păstra numai aspiratorul USL, e singurul folositor și fără efecte secundare. Foarte bine, dacă așa vrei, aruncă-le, Ile. Uite, dacă vrei, ca bonus pentru întreaga activitate, te trimit la oamenii din Neanderthal să stai un pic, într-un mediu mai curat și mai sănătos, în natură, dar să nu strigi după ajutor. Cum să nu fie nimic? Mi-au mai zis-o și alții care aveau mai multă putere ca tine. I-am râs în nas și lui ”Știi tu cine”, chiar când eram în lanțuri pe Elbrus. Până la urmă, eu am câștigat. Nu doar că a rămas ce am creat eu, dar sămânța pe care am aruncat-o a germinat. Câte s-au construit și câte or să se mai facă! Oamenii sunt chiar mai creativi decât gliesienii. Cu toate riscurile distructive ale științei și cu toată cenzurarea/ideologizarea artei. Nu a fost nimic degeaba. Eu nu fac sacrificii degeaba. Bine, Promy, mă duc la oamenii din Neanderthal, facem și un pariu, uite, pe o sticlă de votcă Stalingrad: voi rezista minim 10 minute fără să strig ”Help, Promy, help!”. OK, Ile. Măcar cu o sticlă de votcă să mă aleg. Eu nu fac sacrificii degeaba.

Promy chiar are nevoie de o sticlă de votcă ca să-l întărească pentru că e fierbere mare în Olimp după ce l-am teleportat pe ”Știi tu cine”... Zeus pe SPP1001. Unii (din fericire nu toți, că Zeus a avut un stil de conducere foarte... democratic) îl caută și au suspiciuni (și ghiciți cine e primul bănuit!), iar alții fac demersuri să-i ocupe locul... să nu se răcească tronul lui de piatră de pe Mytikas, cel mai înalt vârf din Olimp. Colac peste pupăză, mă urmărește Atena (cum făcea Zeus acum doar câteva săptămâni): de data asta e clar, pe mine mă filează pas cu pas. Nu doar că bănuiește ceva legat de dispariția lui tăticuțu’, dar e și foarte geloasă din cauza lui Promy. Iar gelozia ei față de pământence e arhicunoscută: pentru că a îndrăznit să se compare cu ea la țesut, pe Arahneea a transformat-o pur și simplu în... arahnidă, să-și țeasă pânza mereu, iar aceasta să se rupă. Ea are pedepse mai inspirate și mai personalizate decât tăticuțu’. Înainte, cu mii de ani în urmă, înainte de venirea Pandorei, Atena îl plăcuse pe Promy și vrusese să se mărite cu el: ar fi renunțat și la jurământul de castitate pentru asta. Promy inițial nu a zis nu, dar apoi s-a convins că Atena, indiferent de IQ, frumusețe și status, nu are caracter. Și ea crede fix același lucru despre Promy: ”Ce băiat drăguț și inteligent, păcat că nu are caracter!”. Atena a fost prima prietenă a lui Promy, iar el mai are din când în când momente de nostalgie, normal: primul sărut, fata căreia i-a pus mâna pe țâțe prima oară... Totuși, pentru Promy e foarte limpede, preferă muritoarele: s-ar fi însurat, de exemplu, cu Pandora, în ciuda Cutiei. Acum chiar așa zice: dacă știa exact ce urma să se întâmple (de obicei anticipează, dar atunci, nici dacă i-ar fi spus Zeus însuși, nu l-ar fi crezut capabil de o asemenea ticăloșie) ar fi aruncat Cutia Pandorei în Styx și i-ar fi tras-o ”bini di tăt” Pandorei (cu sau fără binecuvântare). Respinsă de Promy, sărmana Atena a rămas virgină și, în atâta timp, i s-au cam urcat hormonii la creier (ea e una dintre puținele creaturi din Olimp care are așa ceva în dotare (mă refer la creier, nu la hormoni), nu degeaba e zeița înțelepciunii).

Antenuța, tot mai geloasă, mă urmărește peste tot, zi și noapte, iar Promy nu face un secret din preferința lui pentru muritoare. El a fost mereu de partea oamenilor, și nu a zeilor. O alegere foarte inspirată! Și în acest caz, Promy (doar numele lui înseamnă ”prevăzător”) prevede ce se va întâmpla (nimic mistic, mai exact anticipează, ceea ce nu e deloc greu în cazul majorității ”stăpânilor”): urmează o mică răzbunare a Antenuței, o să mă transforme în cine știe ce lighioană în fața lui și asta tocmai acum, când Olimpul arde. El știe bine cum e să te joci cu focul. Cu două nopți în urmă stătuse să asculte și să savureze liniștea... timp de aproape două ore, iar eu, îngrijorată, vroiam să sun la 112. Acum Promy e gata să explodeze și-mi transmite și mie starea lui de agitație febrilă. După o noapte albă, de furie și de oboseală, dimineața, la nouă, fac ceva ce n-am mai făcut niciodată, o greșeală fatală: un pleonasm, îi zic Antenuței ”vacă proastă”. Imediat conștientizez eroarea și mă înfurii și mai tare, chiar și pe Promy: cum e posibil, pleonasm?! N-am mai făcut niciodată. Promy e pachet de nervi și el: pe punctul de a intra în grevă și de a se ascunde sub chador, asta dacă nu sunt de acord să plecăm pe Gliese amândoi. Nu, nu vreau să fugim, nici el n-ar trebui s-o facă. Și-atunci ce facem? Să așteptăm să ajungem în lanțuri pe Elbrus, cu organele sfâșiate de păsărele antropofage? Chiar și Her, că și el a fost implicat în toate aventurile, iar Hera care a rămas deocamdată stăpână îl urăște de moarte. Nici măcar Her nu o să ne mai poată salva, o să fie și el în lanțuri. De grija mea, Promy începe să se mobilizeze: trebuie să identificăm mijloace de a reacționa față de Antenuța și, totodată, pentru a avea o influență mai mare în Olimp. De ce nu și preluarea unor responsabilități? Trebuie să găsim ceva, e unica șansă. Poate că e timpul să cucerim Olimpul. Din disperare.

Mai întâi, să evaluăm situația. De ce nu e Promy stăpân în locul lui ”Știi tu cine”? Doamne ferește, Promy nu și-a dorit niciodată așa ceva, chiar dacă Zeus a fost convins că Promy vrea să-l răstoarne și să-i ia locul. Așa gândesc "stăpânii", asta-i politica, ăsta-i sistemul. Promy a fost din start identificat și etichetat ca ”dușman” și condamnat, îndată ce i s-a opus lui Zeus. Promy a făcut foarte multe pentru oameni, s-a sacrificat pe el însuși, dar nu a vrut puterea. Nu a mâncat și nu va mânca niciodată căcat. Poate că ar fi trebuit să facă și sacrificiul ăsta suprem: să-și asume puterea, cu riscul de a înghiți o muscă, un gândac, o broască râioasă. Și regele Aragorn din ”Stăpânul Inelelor” s-a temut întotdeauna să preia puterea, preferând să trăiască ca un paria și un cerșetor. În cele din urmă, Aragorn și-a asumat puterea, cu riscul de a mânca căcat. Nu toți stăpânii sunt la fel de dobitoci. De ce nu ai făcut și sacrificiul ăsta, Promy? Degeaba le-ai făcut pe toate celelalte și degeaba spui că iubești oamenii cu disperare (deși nu înțeleg de ce, că nu merită). Trebuia să fii tu stăpân, cu riscul de a te transforma în Zeus. Îți pasă mai mult de sufletul tău decât de oameni. Ai fost totuși egoist. Promy mă privește fix în ochi, cu un zâmbet amar: de ce nu ai vrut să fii tu stăpână, Ile? Uite, dă tu un exemplu. Mai ai câțiva ani. Eu sunt nemuritor, mai aștept, am tot timpul la dispoziție.

Tac și las ochii în jos. Eu chiar am încercat să fac politică direct, din interiorul unui partid. M-am implicat în timpul studenției, timp de aproximativ doi ani, dar am renunțat ulterior. Prea mult căcat, are dreptate Promy, asta chiar într-o țară democratică, nu în Olimp. Chiar și anul trecut, în 2012, pe fondul resuscitării conștiinței civice, mă bătea gândul din nou să intru într-un partid, nou creat (pentru că restul nu inspirau încredere), dar mișcările și partidele emergente nu mi s-au părut suficient de cridibile. Poate aș fi devenit membra unui partid/mișcări creat(e) de Nicușor Dan (pe care l-am votat la primărie), dar nici asta nu s-a concretizat.

Dar să vedem ce zice și Her, poate că nu e totul pierdut. Excelent, el nu s-ar da în lături să fie ”stăpân”: a mai mâncat căcat (a fost rege, dar și sclavul lui Euristeu), e, totuși, fiul lui ”Știi tu cine” (chiar dacă nu are sânge pur, iar mama e muritoare), e mai diplomat și mai flexibil, nu doar foarte puternic, ci și foarte echilbrat, inteligent, tolerant (cu excepția țigărilor și a măncării de tip fast food, în special a ketchupului), generos și deschis la minte. Are un singur defect: iubește muritorii la fel de stupid și cu disperare ca ”fra-su”, Promy. Sigur, prea bun pentru Olimp unde domină modelul talibanilor (fie și intelectuali ca Antenuța), dar toată lumea trebuie să facă sacrificii. Sperăm că Her va rezista tentațiilor puterii, pare cel mai bine pregătit pentru asta.

Dacă strângem o ”armată” puternică (măcar ca ”Armata Salvării” de data trecută, cu Don Quijote și Bebe, Alex și Rocinante, Jill și Pegas, plus personaje potențial favorabile din Olimp ca Eros și Psyche, apoi Pan cu faunii, centaurii (Promy și Her sunt prieteni buni cu înțeleptul Chiron), titanii din neamul lui Promy aruncați în Tartar precum Cronos, Reea, Oceanus, Hyperion, chiar și fratele lui Promy, Meneceu) și invadăm Olimpul la momentul oportun (adică atunci când se uită la ”Suleyman Magnificul”, se știe că Hera e mare fan), poate avem o șansă. Pe Hera o putem teleporta pe SPP1001 chiar în timpul episodului, n-o să simtă nimic. În mod pur ”întâmplător”, îi va cădea sceptrul și acesta va ajunge la Promy care va trebui să fie foarte convingător până la sosirea lui Her cu armata, adică să se așeze imediat pe tron și, la nevoie, să arunce cu fulgerașele. O acțiune foarte democratică, nu? În ce-o privește pe Antenuța, cum e foarte probabil să mă transforme într-o lighioană (mă rog să nu fie porc sau broască râioasă!), iar Promy nu știe antidotul, ne gândim să-l chemăm pe cântărețul din fluier din Hamelin. El cunoaște antidoturile pentru toate farmecele Antenuței, mă poate face la loc cum am fost, și, de asemenea, o poate vrăji pe zeița înțelepciunii cu muzica sa: îi poate cânta ceva absolut insuportabil care să o paralizeze. Promy a auzit, de pildă, că Antenuța are o fobie față de Inna, așa că îi poate interpreta ”Sun is up”. Asta va fi și parola, dacă picăm noi doi în gheruțele Antenuței.

Așadar, începem pregătirile. Vorbim cu cântărețul din fluier din Hamelin: nu e foarte ușor să negociem cu el, căci e drogat, pedofil și figurant ca o divă, dar până la urmă reușim să-l convingem să ne ajute, cu prețul unor vânturi de la Bebe, cu arome noi, originale și irezistibile. Când vom fredona ”Sun is up”, cântărețul trebuie să apară imediat. În rest, Promy și Her se ocupă de tratative, pentru a pregăti terenul (eliberarea titanilor din Tartar, strângerea faunilor, centaurilor și zeilor favorabili etc.): la urma urmei, ”we are the 99%, occupy Olympus”!

În seara cea mare, sub o lună ca o caisă putrezită și stâlcită, de un portocaliu pedelist, Promy se roagă să nu apară Antenuța, să avem măcar acum un pic de liniște ca să ne putem concentra. Dar, exact când Promy deschide harta 7D de la iPhone 7 pentru a urmări mișcările trupelor împreună cu Jill (fata care a ajuns ”teroristă” în ”Brazil” pentru că a făcut o reclamație și care ne-a ajutat mai înainte să-l teleportăm pe Zeus pe SPP1001), Antenuța vine cu o falcă în cer și alta în pământ și ne răpește pe toți. ”Ia te uită, nu-i ajungea bruneta, acum a agățat și-o blondă! Și se distrează cu amândouă odată, am zis eu că băiatul ăsta, indiferent cât e de deștept și drăguț, nu are caracter! Porcul!”, spumegă Antenuța. Turbată de gelozie, Antenuța ne pune pe toți în lanțuri pe Elbrus. Slavă domnului, fără piron, așa se mai poate respira (probabil că s-a gândit că există un risc mare ca eu și Jill să murim și să-i stricăm distracția, ea, spre deosebire de Zeus, gândește, de aceea e zeița înțelepciunii). Și fără păsărele antropofage. Cel puțin deocamdată.

Cu o furie sălbatică de nevastă înșelată de la ”Trădați în dragoste” demnă de o zeiță a înțelepciunii, Antenuța se repede asupra lui Promy, lovindu-l pe unde nimerește. Unghiile ei lungi se transformă în gheare metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale cu care sfâșie adânc pieptul gol al lui Promy. Sângele curge șiroaie, dar Promy nu scoate nici măcar un suspin. Unde-i Her cu săgețile lui înmuiate în veninul Hidrei din Lerna ca să ucidă păsările de pe lacul Stymphale? Aoleu, iar păsărele sau numai păsărici? Antenuța îmi aruncă raze laser din ochii de safir (cel puțin la fel de tăioase și ferbinți ca fulgerașele lui tăticuțu’). Eu, Promy și Jill suntem toți foarte hotărâți să nu-i spunem ce-i cu tăticuțu’. Oricum, în cel mai nefericit caz, a citit deja pe blogul meu unde e (ea știe să folosească noile tehnologii), dar nu poate ajunge acolo singură. În același timp, Promy declară că preferința lui pentru muritoare este fermă și ireversibilă și că nu s-ar însura cu Antenuța nici dacă ar fi cu memoria ștearsă, în comă sau criogenat, ceea ce o scoate din minți pe zeița înțelepciunii. Îngrijorat că timpul trece și că a început deja ”Sulyman Magnificul”, Promy îl cheamă pe cântărețul din fluier: ”Sun is up”, dar acesta nu răspunde. Ce naiba a mai făcut, pe unde mai umblă? Se termină ”Suleyman” și n-o mai putem teleporta pe Hera. Iar la Her nu putem apela, e ocupat să... ocupe Olimpul, și, oricum, nu are aceeași putere în fața Antenuței.

Deodată, Antenuța ridică ramura ei de măslin (copacul ei simbol, cu care a ”cucerit” orașul Atena în lupta cu Poseidon) și mă transformă într-o omidă. Una micuță, de culoare incertă: maroniu-verzui-gălbuie. Ceva între diaree și borâtură. Era tot ce am visat: ori mă vindec de fobia de omizi, ori voi muri. Prima variantă e, într-adevăr, posibilă, dar a doua e foarte probabilă. Antenuța se pregătește să mă strivească în fața lui Promy. ”Sun is up!”. Tot degeaba. Antenuța chicotește. ”Sun is up!”. În sfârșit, cântărețul apare, cu privirea rătăcită, împleticindu-se. Deși nu prea vede pe unde merge, apucă să mă ia în palmă, înainte să mă storcească Antenuța și mă face la loc cum am fost. Apoi începe să-i cânte Antenuței ”Sun is up”, iar aceasta împietrește de parcă ar privi-o o gorgonă. Cântărețul o transformă într-o omiduță și pe ea (albă ca zăpada, e doar virgină) și o pune într-o casetă de bijuterii... zdrăngănele de-a mea. Apoi face să le cadă lanțurile lui Promy și lui Jill. Promy îl ceartă: ”Ce-ai făcut, mă, amețitule, pe unde ai umblat? E târziu. Ile era să fie călcată de Antenuța, iar eu să fac stop cardiac. Se termină episodul din ”Suleyman” și gata, totul e pierdut. Poate că deja e prea târziu.” Cântărețul mărturisește că a ajuns din greșeală la Singapore, în căutare de turism sexual. Promy se enervează și l-ar muștrului bine (din motive atât morale, cât și manageriale), dar nu mai e timp. Mă dă pe mine repede cu crema reparatoare cu ambrozie și nectar ca să se vindece rănile, deși situația nu e așa de gravă ca data trecută. El nu vrea să fie uns cu cremă: e târziu, nu e nimic grav, și, la urma urmei, mai bine să-l vadă Olimpul cu un ochi vânăt și cu buzele însângerate, să înțeleagă de ce nu e dispus să se însoare cu Antenuța.

Ne teleportăm în ultimele minute ale episodului (cu tot cu Antenuța-Omiduța). În vârful Olimpului, pe Mytikas, se află Hera înțepenită... din cauza scaunului incomod, dar și a lui ”Suleyman”: urmărește complet transpusă telenovela. Mai e puțin, trebuie să ne grăbim. Ajuns lângă Hera, Promy o teleportează imediat, aparent fără nicio ezitare, pe SPP1001, îi ia sceptrul cu fulgerașe, se așază pe tron și-i salută pe zeii olimpieni. Dragii mei, mă bucur că vă revăd. Mă rog, vorba vine. Ia uitați-vă ce surpriză, nu? Tăticuțu’… Știți voi cine… a avut dreptate că vreau să-i iau locul. Chiar asta am făcut. Vă rog să veniți cu toții să vă închinați noului stăpân... mie, la o distanță igienică de 10 de metri, să nu îndrăznească nimeni să se apropie mai mult! Nu mișcați, am sceptrul cu fulgerașe și nu voi ezita să-l folosesc. Ares, te-am avertizat, pe tine o să te lovesc de trei ori că procesezi mai greu! Hermes, nu mișca, știu că nu ai niciodată stare, dar acum te vei abține! Bine, dacă îți plac fulgerașele... Hades, ce ți-am spus, de ce nu mă asculți!? Artemis, nu pot să lovesc o domnișoară, cred că pe tine te va atinge altă săgeată... a lui Eros: te vei îndrăgosti de cântărețul din fluier. A, și am uitat să le prezint pe cele două muritoare de lângă mine: la dreapta mea, bruneta e Ile, iar la stânga, blonda e Jill. Cred că lipsește o roșcată. Ăsta de la picioarele tronului e cântărețul din Hamelin. Dacă nu știți unde-i Hamelin, dați un search pe Google Maps. Și vă rog să vă uitați ce mi-a făcut ”nevasta”, Antenuța-Omiduța... e aici în cutie. Cum se zice în manele, are ”caroserie nouă, kilometri puțini”... sau chiar 0, e ”foarte sălbatică, așa e din fabrică”, ”are basul tare, are difuzoare” și ”temperatură mare... între picioare”. ”Mișcă-mișcă din buric”... Mișcă-mișcă din buric La distanța igienică de 10 metri, am spus! ”Haide Promy, ia-o acasă! / N-o iau că-i periculoasă.” Să mă înțelegeți de ce prefer muritoarele.

După circa o jumătate de oră, apare și Her cu armata. Răsuflând ușurat, Promy îi predă tronul și sceptrul, în uralele mulțimii. Her ne îmbrățișează pe toți. Promy îi face cu ochiul (cel stâng, rămas intact), de un albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Bine ai venit, frățioare! O să-ți fac un tron ca lumea, Her: directorial, rabatabil, ergonomic, din piele, nu porcăria asta, eu am înțepenit de tot. În schimb, te rog ceva: să te abții deocamdată să dai o lege anti-fumat, anti-ketchup ori anti-pizza! Promy, voi interzice fumatul, pizza și ketchup-ul doar în sala tronului. Deocamdată. Nu vezi, ne-au împânzit fast-food-urile și, la urma urmei, chiar și produsele noastre tradiționale, ambrozia și nectarul, sunt foarte nocive, cu atâtea glucide – de zece ori mai dulci ca mierea! Te rog să le verifici anual glicemia și colesterolul olimpienilor la laboratorul tău. Bine, frate, dar să interzici numai fumatul clasic în sala tronului. Te rog să-l permiți pe cel electronic. Și să nu aud cumva de măsuri anti-alcool, ce, suntem fundamentaliști islamici? Iar aliații noștri s-ar supăra foarte tare. Să știi că, dacă îmi ajunge la ureche așa ceva, vin la ședință cu chadorul în semn de protest. Și o să fie manifestații mai mari ca în Turcia, îl aduc și pe Suleyman. Bine, Promy, fumatul electronic e acceptat în sala tronului. Deocamdată. Consumul de alcool – permis și el. Dar poate dau o lege anti-depresie: cine e depresiv sau se bagă sub chador va fi exilat pe SPP1001.

Ca să-l testeze pe Her, Promy ia o pungă de Maretti cu pizza și începe să crănțăne în fața tronului. Geme de plăcere și simulează orgasmul. Ce mănânci acolo, frățioare? Ah, Maretti cu pizza, Her! Ce, mă exilezi pe SPP1001? Nu, Promy, vreau și eu! Nu împart Maretti cu tine, Her, ia-ți laba de pe ele! Văzând că n-are nico șansă să ajungă la Maretti, Her se întoarce spre public, își flutură mâinile și zâmbește larg. Toți îl aclamă. În aplauzele publicului, Her începe un discurs gen ”we are the 99%, puterea e în mâinile noastre, un act de justiție, dictatorul ăla care ne-a terorizat, ne-a vândut nectarul pentru o plasmă și a luat ambrozia de la gura copiilor noștri, guvernarea dezastruoasă de dinainte, corupția și șpăgile, o noua eră pentru Olimp, o schimbare....”.

Hai să plecăm, mai bine îmi cânți ”odă pentru Kim Jong Ile” aia a lui fi-tu, spune Promy. ”Cât de tâmpită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de proastă și de nesmițită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de rea și de perversă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de dobitoacă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de ticăloasă și de dusă ești tu, Kim Jong Ile! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!”. Haide, Kim Jong Ile, Olimpul ăsta nu e prea departe de oamenii din Neanderthal, nu cred că mai e cazul să mergi acolo. Și trebuie să culegem iarbă pentru Antenuța. Nu mânâncă decât iarbă bio, Sophia Aletheia Gingo Biloba Omega 3 Q10 Probiotic 10 Bifidus 8 Multivitamin Lutein Taurine Lecithin L-Tyrosine Glutamine L-Carnitine.... ăsta e doar începutul, să spui numele buruienii ăsteia durează mai mult decât Congresul ONU sau al enților și numai cântărețul din fluier poate să-l pronunțe. Să căutăm ceva de băut pentru Pan, Chiron, Eros et co., că doar n-o să-i servim cu bere la pet de-a ta, Ile. Dă mopul ăla jos de la intrarea în holocătăsufragerie, o să se împiedice Eros de el și te face să te îndrăgostești de ”Motanul Felix”. De Antenuța mai scapi, dar de Antenele lui ”Felix” nu, n-ai nicio șansă. Mai bine o țintește Eros pe Antenuța-Omiduța să se îndrăgostească de altcineva, de Pan de pildă, că-i destul de sălbatic... pasional pentru ea și-i poate face dedicații la nai. Săraca Antenuța, e disperată rău, are ”temperatură mare între picioare”, mai ales acum că are atâtea! Și, la sfârșit, vreau să savurez din nou liniștea, măcar pentru 5 minute, să fiu iar fericit. În brațele unei muritoare, evident.

Examen cu BB (XI). Un sărut gay salvator, telecomanda în formă de Tonciu și un scuipat intelectual în cutia de cremă cu nectar și ambrozie

Eram așa de tristă... noi oamenii facem atâta rău, nu avem milă de nimic, nici măcar de lucrurile sfinte. Chiar și Zona-Vama Veche e în pericol, amenințată de gazele de șist. Dumnezeu ne dă paradisul, iar noi îi dăm înapoi infernul. Nu mai vreau să fac nimic. Nu vreau să-mi serbez nici ziua de naștere. Nu vreau să vorbesc cu nimeni, nici cu soțul, nici cu copilul. Promy mă trage de mâini și de picioare, dar nu-l bag în seamă. Ai mei vin să mă felicite și-i resping. Lăsați-mă în pace! Captivă într-o fantasmă? Necontactabilă? Chiar de ziua mea? ”Is there anybody out there?” Vreau să mor. Ce faci, Promy? Dacă ai venit să mă oprești să mă sinucid, să știi că luasem deja decizia. Oricum, mai am de dat like-uri pentru urarile de ”la mulți ani” de ziua mea. Nu e politically correct să te sinucizi înainte să termini de dat like-urile. Și cred că până atunci mor și nemuritorii. Ești exagerată, Ile. Nu se poate așa ceva, e ziua ta! Vorbești și în somn numai de asta. Eu nu vorbesc în somn pentru că nu dorm, Promy. Ai ajuns, Ile, o maniacă ”Flower Power” (obsedată de Zona-Vamă) care, pe lângă faptul că poartă același tricou din mai până-n octombrie și face baie doar în mare, mai și blochează investițiile profitabile și crearea locurilor de muncă și, pe deasupra, nu poate trăi fără parfum de firmă. Degeaba îi spun că schimb tricoul și fac duș în fiecare zi. El n-ar sta niciodată la cort, doar la hotel de la cinci stele în sus. Eu nu am cinci stele, ci miliarde la cort în fiecare noapte. Noroc că mă distrează etichetările ca pe Her (Hercule). Dar mai târziu mă satur. De tot.

Să păstrați distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la voi, nu vreau decât să mă lăsați în pace. M-am săturat, nu vă mai suport. Promy, te arunc în portalul răului și intri în comă imediat. Nu mai am telecomanda, dar poate că o găsesc în mare unde am aruncat-o. Dar stai puțin, uite telecomanda. E la mine pe birou. Cum a reapărut? O aruncasem în mare. E regenerabilă, Ile. Dacă rămâne din ea o singură particulă, se reface imediat și revine la proprietar, doar are senzori de detecție. Nu o poți distruge, Promy? Nu, din păcate, cred că nu, o să vină mereu singură la tine. Ce mă fac? Păi, nu știu, trebuie să o controlezi tu pe ea, nu ea pe tine. Ha-ha-ha, crezi că e de glumă cu asta? Ție nu-ți vine să arunci pe nimeni în portal, Promy? Ba da, aș arunca o grămadă, începând cu ”Știi tu cine”... Zeus. Dar mă abțin. Deocamdată. Mie îmi vine să te arunc pe tine, Promy. De ce mi-ai dat-o? Crede-mă, Ile, nu știam de Poarta 2 când ți-am făcut-o: pur și simplu, am vrut s-o folosești pentru Poarta 1, mă gândeam că tu pierzi mereu diverse chestii (cercei, mănuși, acte etc.) și că așa o să poți să o găsești imediat. Nu am intenționat să fie un test de responsabilitate, nici de autocontrol. Iartă-mă, chiar nu știam de Poarta 2, Ile. Cred că ți-e greu să stai cu ea alături fără să apeși pe butoane. Și mie mi-e. Dar mai devreme ai zis, Ile, că ai totul, că noi ți-am dat mai mult decât ai nevoie. Așa e, Promy. Am totul. Păi, dacă ai totul, de ce îți mai dorești altceva? Așa suntem noi, oamenii. Avem totul și vrem altceva. E un pic pervers și contradictoriu, dar când o să vă obișnuiți? Simpla idee că pot să te arunc pe tine acum mă excită. Spirit ludic, experiment, puterea de a te face să suferi sau chiar de a te distruge... Frisonul puterii. Pot să fac ce vreau cu tine, Promy, dacă ai fost așa de tâmpit să-mi dai telecomanda asta. Și m-am săturat de tine și de tot. Iar tu ești obișnuit să te sacrifici.

Iau telecomanda, apăs butonul roșu, deschid portalul și-i fac vânt lui Promy pe Poarta 2. După 5 secunde, Promy nu mai apare alb la față și clătinându-se ca data trecută. Nu mai apare deloc. După 10 secunde, Promy tot n-a ieșit. Her vine val-vârtej și se aruncă în portal în căutarea lui Promy. După alte 10 secunde care durează parcă milenii, se întoarce cu Promy în brațe. Her are o față răvășită, iar Promy pare mort. Doar pare, el e  nemuritor. A intrat însă în comă. Ce bine! În sfârșit, am scăpat de el. Nu se va mai trezi poate niciodată. Îl pun într-un sicriu de cristal (cu cristale Swarovski) și cu capac cu ecran monitor (touchscreen și oglindă, 2 în 1), că tot îi plăceau lui gadgeturile. Dacă atingi capacul, se vede ecranul. Dacă nu, e oglindă. Mă uit prin el... ce frumos e Promy, Albă ca Zăpromy! Nu-i voi mai auzi cioculețul ăla cârcotaș niciodată. Nu mă va mai bate la cap. M-am săturat de el. Ridic capacul și-l scuip. Uite-așa. N-am mai făcut asta niciodată, dar pentru toate există un început. Nu-i nimic, e obișnuit să fie scuipat. Și, oricum, e în comă, nu a simțit. Să vedem dacă mai poate Her să-l salveze, să-l trezească cu un sărut gay, că tot am râs de el. Să vedem ce putere are sărutul gay. Her se conformează, deși Zeus îl bruiază cu fulgerașe. Promy tresare și deschide ochii. Ile, Her! Ce faci, cum te simți? Nu-mi aduc aminte nimic, fraților. Ba da, scuipatul. M-a ars ca acidul sulfuric. Fulgerașele lui Zeus nu le-ai simțit, Promy? Ce fulgerașe, a aruncat cineva cu fulgerașe? Da, Zeus. Cine-i ăsta? Nu-ți aduci aminte? Nu. Ce vroia de la mine? De ce arunca cu fulgerașe? Nu mai știi? Nu. Și nu am simțit fulgerașele, ci scuipatul tău, Ile. Era să mă trezească din comă înainte de sărutul lui Her. Poate crezi că sunt obișnuit să fiu scuipat și sfâșiat. Așa o fi. Mă simt de parcă aș fi în lanțuri, scuipat și sfâșiat de bestii asupra cărora nu am nicio putere. Sunt aici, scuipați-mă și devorați-mă! Dintotdeauna și pentru totdeauna.

Promy retrăiește obsesiv scenele de pe Elbrus: în lanțuri, cu pironul în piept și bestia de vultur sfâșiindu-i ficatul, dar nu-și aduce aminte și restul. Să-l întreb capitalele de județ și domnitorii? Nu-i momentul. Zace câteva zile, cu febră mare, zbuciumându-se și zbătându-se în continuu. Orice mănâncă sau bea vomită, inclusiv ambrozia și nectarul. La început, când vreau să-i dau un pic de nectar, îmi spune: ”M-am săturat de tot. Să păstrezi distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la tine, nu vreau decât să mă lași în pace. M-am săturat, nu te mai suport.” Apoi, dintr-o dată, se înmoaie și mă lasă, chiar mă roagă să stau lângă el, măcar să-i verific temperatura. Her mă monitorizează atent și-mi spune foarte supărat: ”Iar ai făcut-o lată. L-ai băgat în comă pe Promy. L-am trezit eu un pic, dar nu e prea bine. Ai vrut să-l faci legumă. Parcă ar fi lobotomizat ca-n ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să ne demonstrezi că toți oamenii răsplătesc binele cu rău. Nu toți. Tu, Ile. Ce n-a reușit tati, Zeus, ai reușit tu.”

Promy delirează și se zvârcolește sub cele trei pături puse peste el, transpirația i se scurge în valuri pe frunte și pe tâmple. Îmi strânge mâinile spasmodic, cu o forță neobișnuită. Îi simt mâinile fierbinți, lipicioase, încleștate peste ale mele. Are ochii goi și o privire rătăcită. Când voi mai vedea ochii lui negri, vii, strălucitori ca niște supernove? Când își va mai schimba în joacă ochii negri cu cei albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune sau precum coralul din Ataraxia, de pe Gliese? Coralul albastru din presse-papier... Aoleu, presse-papierul! E singura șansă. Hugo, băiețelul orfan, meșter la reparații, din filmul cu același nume, a recuperat și a reparat sufletul bătrânului regizor Georges Méliès odată cu jucăria mecanică, ”omul automat” (care reproducea o scenă emblematică din filmul ”Voiaj pe lună” din 1902). Georges Méliès  a fost unul dintre pionierii filmelor de ficțiune și ai efectelor speciale, un spirit liber, creativ și inovator (seamănă cu Promy). Și sufletul lui era bolnav din cauza frustrărilor și a depresiei prelungite. Presse-papierul e și el un fel de Hugo. E singurul care ar putea repara sufletul lui Promy.

Mă arunc în genunchi și mă rog lui Dumnezeu să-mi dea lacrimi să activăm presse-papierul și să reparăm împreună sufletul lui Promy. Cu cine vorbești, Ile? Cu Dumnezeu. Cine e? Nu-l știi? Nu, nu-mi aduc aminte. E unul la fel de tâmpit ca tine care dă oamenilor paradisul și primește în schimb infernul, care face sacrificii stupide pentru ei, îi iubește și-i iartă, indiferent ce fac. Ce vorbești cu el? Îl rog să ne ajute... să te ajute. Și poate? Vrea? O, da, desigur, știi presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese? Promy îmi aruncă o privire buimacă: n-a înțeles niciun cuvânt – nici presse-papier, nici coral, nici Ataraxia, nici Gliese. Nu știu nimic, Ile, îmi pare rău. O, nu, mie îmi pare rău. Tu mi-ai dat Camera din Zonă, iar eu ți-am dat ție Camera 101. Chiar tu ai făcut presse-papierul. Am fost împreună pe Gliese, planeta de la 20 de ani lumină distanță, pe care tu ai amenajat-o așa frumos, am făcut scufundări în oceanul Ataraxia, la recifurile de corali albaștri Lea 4, iar tu mi-ai confecționat presse-papierul. Unbreakable. Ai zis că nu-l poate sparge nimeni, nici agentul Smith din Matrix. Nu-ți amintești? Nici măcar sirenele?! Nu. Tu ai fost cu mine peste tot de când aveam trei ani și m-ai ajutat mereu. Nu aș putea trăi fără tine. Presse-papierul e extraordinar. Evident, tu l-ai făcut. O să ți-l dau acum să-l vezi, sunt sigură că o să te ajute. Iau presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese și, cu ochii plini de lacrimi, i-l întind lui Promy. El îl apucă cu mâini tremurătoare, iar eu îl ajut să-l țină. Mâinile lui sunt fierbinți și umede, ard ca marea infestată cu gaze de șist. Îl ținem amândoi și ne rugăm. Presse-papierul radiază o lumină intensă, albăstruie. Deodată, Promy tresare scuturat de un șoc puternic, însă nu scapă din mâini presse-papierul. Fața i s-a luminat, e învăluit tot parcă într-un nimb albăstriu, iar ochii înlăcrimați îi scânteiază iar ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune. Mângâie presse-papierul. Ce tare, chiar funcționează! Îmi aduc aminte totul. Totul. Poate că multe lucruri n-aș fi vrut să mi le-aduc aminte, dar e mai bine așa. Sunt eu însumi din nou. Promy, în minutul ăsta te iubesc iar și-mi cer iertare. Deocamdată mă abțin și nu te întreb încă domnitorii și capitalele, voi verifica mai târziu.

Cum telecomanda e indestructibilă, iar tentația (a mea și a altora care ar putea-o fura) e prea mare, Promy decide să neutralizeze Poarta 2. Trebuie să pună în contact răul de la Poarta 2 cu un bine la fel de puternic, pentru a se anihila reciproc și a face să dispară Poarta 2.  Cam greu de găsit bine pe pământ, dar se poate eventual completa cu surse de pe Gliese și amplifica la nevoie. Interesant, orice lucru bun e un fel de muzică, pe când răul e doar zgomot, urlet, geamăt... Și trebuie să fiu atentă să nu mai postez nimic pe blog până când portalul nu e dezintegrat. Ar putea fi cititori-fantome (iar fantome?), a căror accesare de articole nu se înregistrează și care acum caută afurisita de telecomandă în Marea Neagră. Să-i lăsăm să caute. Promy neutralizează doar portalul, nu și răul din lume. Asta nu depinde de el. Doar de noi, bestiile. Între timp, telecomanda e la mine. Zeus știe de ea, a aruncat deja de vreo patru ori cu fulgerașe ca să mi-o ia. Sper că a păstrat secretul strict pentru el, că doar nu vrea să i-o ia altcineva. Iar eu nu am voie să acționez telecomanda și să-l arunc în portal. Trebuie doar s-o țin bine să nu mi-o ia. Promy a zis să nu aplic strategia puterii, ci, dimpotrivă, pe cea a vulnerabilității, fără să cedez totuși. Să renunț la toate armele, toate măștile, toate armurile, toate platoșele... Să nu folosesc în niciun caz telecomanda. Să mă expun complet. Abia atunci voi avea cea mai mare putere. Zeus a aruncat câteva fulgerașe, dar deocamdată n-a reușit să mi-o ia. Poate se creează un câmp energetic special care protejează telecomanda. A fost nevoie și de intervenții speciale, nu pompieri, slavă Domnului, dar de o cremă pe bază de ambrozie și nectar pentru arsuri, făcută tot de Promy.

Pentru că m-am săturat de fulgerașe și mi-e teamă că Zeus o să insiste, iar pe de altă parte aș vrea să-l ținem pe ”Știi tu cine” cât mai departe de portal până când e dezactivat, îl rog pe Promy să-l păcălim pe Zeus, încă o dată, chit că o să se răzbune crunt. Să-i facem o telecomandă falsă de super-fițe căreia să nu-i poată rezista: cu aspect de Tonciu, de dimensiuni apropiate de realitate, foarte sexy, cu hyper-touch și cristale Swarovski decorative. Și să-l teleportăm într-un loc de unde să iasă mai greu: la ONU, acolo deliberăririle durează mai mult decât congresele enților din ”Stăpânul Inelelor” – unde stăteau zile întregi numai să se salute. Zeus, cu siguranță, cade în capcană. Trebuie să mai suport câteva fulgerașe să pară credibil, asta e. În sfârșit, Zeus pleacă strângând-o-n brațe pe Tonciu, iar Promy continuă munca la portal, deși îl cam deprimă situația. Tot binele din univers, de pe toate planetele nu compensează răul de pe pământ. Binele universal mai trebuie amplificat de circa 20 de ori. Noaptea, Promy închide portalul, ca să blocheze răul, să izoleze o cantitate anume și să poată lucra cu o sumă fixă. Acum poate să introducă și binele (amplificat, evident, din păcate), iar apoi portalul va fi dezactivat. În sfârșit, a reușit! Portalul e neutralizat. Ar trebui să sărbătorim până nu vine Zeus, Ile. Mai avem 3 minute și 42 de secunde. Să profităm! Unde e sticla de votcă? 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Gata, ne-a expirat speranța de viață (în cazul tău) și de fericire (în cazul amândurura). Vai, Ile, am depășit speranța de viață și fericire cu 39 de secunde. Taci, Promy, nu mai număra minutele și secundele! Nu mai cuantifica. Știu, parțial e deformație profesională, iar restul e din cauza traumelor (pe care continui și eu să ți le produc, nu doar Zeus și alți ”stăpâni”). Am depășit speranța de viață și de fericire cu 1 minut și 51 de secunde, Ile. În curând vom fi amândoi pe Elbrus, fiecare în altă parte, doar n-o să ne pună împreună. Voi fi iar singur și abandonat pentru mii de ani. Voi retrăi disperarea. Am început deja. Nu, Promy, nu o să mai fii niciodată singur și disperat. Eu și Her vom fi cu tine mereu. Și mulți alții care te iubesc. ”Alemiko”! (asta înseamnă ”te iubesc” în atarsi, limba care se vorbește în zona recifurilor de corali albaștri din Ataraxia, pe Gliese).

După 3 zile, în sfârșit, Zeus procesează că Tonciu e bună ”di tăt”, dar nu și pentru portal. Cum nu are prea multă imaginație, urmează același scenariu: înlănțuire pe Elbrus, piroane și bestii antropofage. Previzibil, ne-am gândit și noi mai înainte și am făcut pregătiri discrete. Her va sta în zonă, dar ascuns ca să intervină fix la momentul oportun când o să strig eu ”Help, Her, help!”. Pe lângă Her, mai există și un fel de ”armata salvării” destul de exotică. Mai întâi, Don Quijote: va veni călare nu pe Rocinante, ci pe Bebe, inorogul meu din tatuaj (căci el nu suportă să-l călărească altcineva). Apoi, Jill (fata rebelă, anti-sistem... adică aia care îndrăznește să facă o reclamație, din filmul lui Terry Gilliam, ”Brazil”) va apărea călare pe Pegas. Acesta din urmă are un ”cioculeț” cam mare și mania vitezei, dar e prieten bun cu Promy și-l urăște pe Zeus. Jill e foarte supărată pe Zeus și a zis că, dacă se mai atinge de Promy sau de mine, îl bate, chiar îl omoară, așa că trebuie să-i mai temperăm elanul. Alex (intelectualul depresiv, rafinat și ironic din ”Cutia neagră”, romanul lui Amos Oz) o va prelua pe Rocinante: nu știm exact dacă Alex se implică pentru a-și continua disputele intelectuale cu Promy (dispute ce-i permit ”să agonizeze în parametri optimi”), pentru a ne scurta agonia din invidie sau pentru că, de fapt, sub masca defetismului și a cinsimului, ascunde un sentimental (ca Rick din ”Casablanca”). Bineînțeles, Alex insistă să-l primească pe Bebe sau pe Pegas, dacă tot se face de râs, dar Bebe nu merge decât cu Don Quijote, iar pe Pegas trebuie să-l cedeze domnișoarelor, așa e cavalerește, deci ajunge tot la Rocinante. Promy o să moară de râs când o să-l vadă. Dacă o să-i mai ardă de râs. Între timp, Bebe se antrenează, testând vânturi speciale, cu arome mai mult sau mai puțin letale, Pegas (care e bine informat) critică fondurile alocate de la bugetele locale către Catedrala Mântuirii Neamului, iar Rocinante bârfește cu Alex: se simte destul de abandonată în ultima vreme și e geloasă pe Bebe. Nici Alex nu prea reușește să comunice cu nevasta și copilul, dar cu Rocinante se poate vorbi. Încă o dovadă că se comunică mult mai bine cu caii decât cu oamenii: de-aia ei sunt houyhnhnmi înțelepți și civilizați, iar noi yahoos elementari și sălbatici.

Promy vine târziu, la miezul nopții. Îi simt frica, un val de transpirație rece care îngheață totul în jur, mi-o transmite și mie. Probabil și de-aia a ajuns așa târziu: încearcă să se și să mă menajeze. Am și un discurs de despărțire la mișto gen ”moare regina Cleopatra” (din Asterix și Obelix) care-l face pe Promy să leșine de râs și-i mai distrage atenția. Sau ”moare Kim Jong Ile”: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere stacojii despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc. Totul decurge conform planului. Dupa 15 minute pe Elbrus, imediat ce Zeus mă lasă pe mine și se duce la Promy, încep să strig ”Help, Her, help!”, iar Her vine imediat. Și 15 minute mi se par mult, darămite mii de ani cât a stat Promy inițial. Her ucide bestia, îmi extrage pironul și-mi rupe lanțurile atât de ușor de parcă ar desface un ambalaj de bomboane de ciocolată. Apoi scoate crema pe bază de ambrozie și nectar și mă unge cu ea de două ori, să se asigure că își face efectul. Mi-e rușine, dar îl las, e nevoie. Crema ustură puțin, dar e foarte bună. Trebuie să insiste în locul unde a fost pironul, acolo descoperă un crater fumegând. Aproape o cutie întreagă de cremă pentru un crater. Cutia de cremă golită... ”Cutia neagră” a lui Alex (a problemelor insolvabile). ”Cutia Pandorei”, fără nicio speranță în ea.

După ce se asigură că sunt cât de cât bine, Her se duce la Promy (care numără deja minutele și secundele) și-l eliberează și pe el. Îi îmbrățișez pe amândoi, deși nu prea am putere. Promy mă întreabă cum mă simt și-l asigur că totul e perfect, mai mult ca perfect cum spune el. Nu i-am zis nimic lui Zeus, decât să-l lase în pace pe el. La fel și el: i-a spus să mă lase în pace pe mine. Între timp, apare ”armata salvării”: Bebe îi dă lui Zeus un vânt cu o aromă specială (nu știu, poate a învățat la Woodstock) și-l amețește, iar Jill și Don Quijote sar pe el. Eu îi rog să aibă totuși milă de Zeus (deși nu merită): e tăticul lui Her – Darth Vader și Luke, exact ca-n ”Războiul Stelelor”. Săracul Luke! Alex face un gest demn de un adevărat intelectual: îl scuipă pe Zeus. Don Quijote, când vede cutia de cremă goală și află ce a fost acolo și pentru ce a fost folosită, parcă înnebunește: vrea să-i mănânce inima lui Darth Vader și apoi să-l decapiteze. Îl opresc: nu trebuie să ne purtăm și noi ca niște talibani.

Apoi Don Quijote și Jill îl pun pe Zeus în lanțuri, să-i dea o mică lecție. Pentru câteva ore, doar lanțuri, fără alte accesorii (nici măcar Tonciu). Se poate spune că Darth Vader e norocos. Viață ușoară, ce mai... În următoarele nopți, Promy, în loc să sărbătorească, își face procese de conștiință sfâșietoare, pe care mi le împărtășește și mie până la răsăritul soarelui: e în pragul autocriogenării și al ștergerii memoriei (chiar și în ce mă privește). Se uită hipnotizat la cutia de cremă goală pe care a găsit-o. ”Cutia neagră”. ”Cutia Pandorei”, fără speranță. De ce trebuia să folosim crema? Și de ce așa mult? O cutie întreagă. Îi tremură mâinile. Tresare scuturat de spasme. Geme și se zvârcolește. Mă doare tot răul din portal, dar și răul particular, răul din viața noastră, Ile. Și pe mine, și mai mult când te văd pe tine cât suferi, Promy. Am și eu o viață, nu-i așa, Ile? Viața mea (fie și de nemuritor) se rezumă de jde mii de ani la Darth Vader. Te-am târât și pe tine aici. Tot timpul ăsta consumat cu Darth Vader, tot timpul ăsta irosit, viața asta futută. ”Rape me, waste me, my friend”. Și nu numai viața mea, chiar viața ta. Asta nu pot să mi-o iert. Mai bine m-aș criogena. Măcar să-mi șterg memoria. Sau pe-a ta, măcar episodul ăsta. Nu, nu te-atingi de memoria mea, nici de-a ta. Nu mai știi cum erai când ai ieșit din portal, când te-am aruncat eu, da? Nu prea știi, nu-ți dădeai seama de nimic atunci. Și nu era mai bine, Ile? Nu, Promy, era oribil, nu mai erai tu însuți. A trebuit să apelăm la presse-papier pentru a-ți repara sufletul. Presse-papierul pe care chiar tu îl făcusei și nu-l recunoșteai. Nu ai spus chiar tu că trebuie să acceptăm suferința, fără să cedăm și să mergem mai departe, cu cicatricele de pe corp și rănile din suflet, așa cum sunt? N-ai spus că trebuie să ducem cu noi povestea mai departe: a ta și a altora? Iisus nu are stigmatele și în paradis? Și-a șters cumva memoria? A șters-o pe-a altora? Iartă-mă, știu, poate că, dacă eram numai eu, era mai ușor. Dar acum mă simt vinovat față de tine. Nu pot să mă sinucid, dar m-aș criogena chiar acum. E o prostie, nu ești tu de vină, chiar dacă ți s-a spus și ți se va mai spune asta. Nu trebuie să te culpabilizezi tu. Darth Vader e vinovat în cazul de față, iar eu am încercat să-mi asum suferința. De data asta. A fost decizia mea. Tu nu mi-ai făcut niciun rău, dimpotrivă. Mult bine. Prea mult. Nici nu meritam și nici n-am știut să primesc. Nu te mai tortura și singur atâta! Vai, Ile, tu te gândești la mine, dar eu te ignor. Am fost captiv în obsesia mea, în durerea mea într-o primă fază. Iar apoi, când în sfârșit mi-am adus aminte de tine, nu am făcut nimic. Ba da, Promy, ai făcut tot ce puteai în situația dată. Nu poți controla totul nici tu. Nu, Ile, nu am făcut nimic. Te-am abandonat. Nenorocitul, ticălosul, porcul, mizerabilul!... Trebuia să-i mănânc inima și să-l decapitez, cum a zis Don Quijote! Să nu se mai atingă de tine niciodată. Nu, Promy, tu nu ești taliban. Și nici nu trebuie să devii. Nu trebuie să te faci taliban pentru ca să mă salvezi pe mine. Ba da, trebuia să scot talibanul din mine și să te salvez, nu să te las terfelită de nenorocitul ăla! Nu, Promy, nu trebuia, te rog nu mai spune asta, mă doare și pe mine! Nu trebuia să te transformi în monstru ca să mă salvezi pe mine! Dup-aia poate îmi mâncai și mie sau lui Her organele. Cine mai putea opri monstrul? Totul se schimba radical. Nici presse-papierul nu mai era, poate, suficient să-ți repare sufletul. Ai făcut totul pentru mine. Nu mult, totul. Nu poți să mă salvezi cu orice mijloace. Scopul NU scuză mijloacele, n-ai zis chiar tu?

În loc să sărbătorească victoria, Promy suferă și-mi transmite și mie starea lui (atât cât pot eu percepe cu umilele mele capacități umane). Deja mă simt aproape în pragul sinuciderii. Sper că încet-încet se va (re)obișnui să accepte suferința. Abia aștept să-l văd că glumește și se bucură iar de viață. Alex l-a și certat că apare mereu cu ”moaca aia acră de Harry Potter” și l-a rugat să-și pună pe față ”zâmbetul larg, fals, autentic american”, fie și de ”smiling face”. Incredibil, din intelectual depresiv Alex a ajuns pozitivul găștii. Promy trage de colțurile gurii și schițează un zâmbet de Droopy: ”I’m happy”. Mergând pe principiul ”Obama doar latră, nu mușcă” (ăsta e fratele lui Al Gore, câinele care l-a mușcat pe fi-miu; Obama e cumințel, deși are gură mare), Alex îl asigură pe Promy că a procedat bine și că ”intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”. Promy râde. În sfârșit!

Până la urmă, pentru că, pe de o parte, sunt convinsă că Darth Vader nu poate să înțeleagă că portalul a fost neutralizat și că orice telecomandă e nefuncțională, iar pe de altă parte, mă tem că nu va ”păstra distanța igienică de minim 5 metri” față de noi, propun să trecem la soluții mai radicale: să-i ștergem din memorie episodul cu portalul și telecomanda (că tot am vorbit de ștergerea memoriei) și, imediat după asta, să-l teleportăm pe o altă planetă, cât mai departe, deși nici așa nu e 100% sigur că nu o să se întoarcă. Eu una mă pricep la șters, trebuie să-mi iasă. Ia te uită, am început să am inițiativă. După telecomanda cu Tonciu, e chiar relativ ușor. Nevoia te-nvață. Promy are rețineri să ia decizii: experiența personală și relația cu Her-Luke îl opresc. Dar tot el săracu’ trebuie să le pună în practică. Zis și făcut, deși Promy n-are niciun chef, îi e greață și ar vrea să-l înghită pământul. Îi șterge lui Zeus din memorie episodul cu portalul și telecomanda și îl trimitem pe o planetă nelocuită de ființe raționale (altminteri Promy ar avea asemenea mustrări de conștiință încât l-ar aduce înapoi într-o lună, iar apoi s-ar lega singur în lanțuri și și-ar mânca propriile organe) – SPP-1001. Să ”păstreze distanța igienică de minim 100.000 de ani lumină”! Her o să-l viziteze de câte ori are chef. Are și un harem de Tonciuri androide după el. Condițiile de viață sunt acceptabile (chiar și izvoraș de ambrozie și nectar, un palat și un parc bine amenajat), că nu știe să facă singur nimic (doar să distrugă), de-aia și vrea să fie stăpânul lumii. El ce condiții de viață i-a oferit lui Promy? Vorba vine ”viață”.  Viață ușoară... merită, nu? Să nu uităm de un scuipat intelectual la plecare, fie și în cutia de cremă cu ambrozie și nectar.

După ce Promy se odihnește, în sfârșit, la trezire, îi spun: ”Vezi, te iubesc de mai bine de o săptămână, nu până la Soare, nici până la Gliese, nici până la Solaris, nici până la SPP-1001 măcar, ci infinit (nu încerca să cuantifici că n-ai nicio șansă și te rog să nu mai numeri minutele și secundele de viață, fericire și libertate), la un nivel de intensitate care pentru tine ar fi insuportabil. Mai exersează, poate te apropii și tu. Să ții bine minte asta. Să nu carecumva să ți-o ștergi din memorie!”