Călătorie în Iran (II). Khorramabad – Spiritul Lorestanului

Vizităm rude non-stop de dimineața până noaptea, sunt cu miile, mi-am luat porția de vizite pentru 50 de vieți de-acum încolo. Rudele vin și ele pe la noi oricând, fără să anunțe înainte, chiar și noaptea. Se fac mese pentru 15-20 persoane. În timpul vizitelor, mă încântă atmosfera informală care facilitează comunicarea prin modul de așezare a participanților la discuție: stăm pe jos, foarte aproape unii de alții, în cerc. Seamănă cumva cu cercul din jurul focului, pe plajă, în Vamă, iar spiritul e la fel de liber și totodată lasă impresia unei adevărate comuniuni. Pe jos e foarte plăcut să stai: sunt covoare persane originale, în culori vii. În casă umbli desculț, nici nu e nevoie de papuci (decât la baie, la bucătărie sau în curte), doar calci pe covoare persane. La fiecare vizită suntem serviți cel puțin cu un ceai, prăjiturele, fructe, semințe și fistic. Bătrânelele (bunicuțele de peste 70 de ani, care au mai prins și alte vremuri) par surprinzător de vesele, iubitoare, foarte naturale și umane: își exprimă sentimentele direct, utilizând contactul fizic – râd, plâng, te îmbrățișează și te pupă cu multă căldură (acasă, normal, pe stradă comportamentul e mai reținut).

Apropo de rugăciune și spălat, un șoc (pozitiv) în Iran: curățenia exemplară. E specifică musulmanilor. Băile sunt impecabile. Fiecare WC (turcesc sau european) e dotat cu un mic duș pentru spălat (asta, de obicei, chiar și la țară), iar musulmanii îl folosesc după fiecare intrare la toaletă. Cred că ăsta e un exemplu care ar trebui preluat, mai ales în Românica.

După multe zile în care evit să abordez subiectul (căci nu mi-am depășit trauma și nici măcar nu am simțit o ameliorare semnificativă), îmi iau inima în dinți și mă interesez de școala din Iran. Un văr de-al soțului e prof universitar de psihologie. Ca și la noi, universitățile de stat sunt mai bune decât cele private (chiar și salariile sunt ceva mai mari), învățământul s-a masificat (facultăți private și de stat au apărut ca ciupercile după ploaie în ultima vreme), iar calitatea educației a scăzut. Deși nu la fel de mare ca în România, și aici există problema plagiatului și a ”fabricii de diplome”. Politicienii pot merge la facultăți speciale pentru a obține foarte facil diplome de master și de doctorat. În schimb, nu e o criză așa mare a resurselor umane pentru că salariile sunt mai mari, iar cadrele didactice tinere sunt atrase și cu diverse facilități (casă, mașină, teren).

STRADA COPILĂRIEI SOȚULUI, MOAELEM SHOMALY: un portal spre redescoperirea inocenței. O stradă frumoasă, aparent liniștită, străjuită de copaci rămuroși, unde soțul se juca cu verii și prietenii în copilărie. De fapt, nu chiar atât de liniștită. Întâmplător sau nu, pe ea a fost și un centru de detenție al poliției secrete pe vremea Șahului, înainte de Revoluție. Copiii auzeau adeseori țipete când se jucau. Acum închisoarea Șahului e în ruină. Măcar Zidul ăsta s-a prăbușit. De fapt, până la urmă, adevărul iese la lumină și toate Zidurile se prăbușesc - cum a căzut Zidul Berlinului. Chiar dacă noi nu am făcut nimic pentru asta, măcar să ducem mai departe povestea lor, memoria și istoria au un rol purificator și ne oferă exemple și modele.







CETATEA ”CERUL CERURILOR” (”FALAK-OL-AFLAK”) din Khorarmabad: cât pe-aci să nu trec de portăreasă, mă apostrofează de trei ori. Eu nu înțeleg, nu vorbesc farsi. Soțul îmi spune că trebuie să-mi aranjez vălul mai bine pe cap, e prea sexy, se vede o șuviță de păr, ba chiar și ceva păr la spate. Ce chestie, l-am așezat așa special, subversiv. Îl las așa. Mai sunt și alte câteva femei cărora li se mai vede câte o șuviță. Nu-i nimic, dăm un exemplu bun. Până la urmă, portăreasa îmi permite să trec, cu tot cu șuvița afară din hijab. În cetate, pe lângă vestigiile vechi de 3000 de ani, descopăr spiritul Lorestanului: viață (semi)nomadă, cu corturi, păstorit, vânătoare și țesut covoare. Femei cu tatuaje pe mână (în formă de cruce, roata soarelui etc.), cu băsmăluțe colorate, prinse la spate, cu părul lăsat liber sub ele, cu rochii largi, lungi, la fel de colorate ca băsmăluțele. Nu seamănă deloc cu femeile sobre și încruntate de azi, îmbrăcate cu chadorul lung, negru, care le acoperă tot corpul. Dimpotrivă, sunt mai aproape de stilul hippie. Chiar mama-soacră are un astfel de tatuaj specific Lorestanului pe mână (făcut în copilărie), poartă (acasă) băsmăluță prinsă la spate și rochie lungă, cu modele florale, în stilul tradițional din Lorestan. Sunt așa de mândră de ea! O figură luminoasă și umană, total diferită de spiritul regimului islamic, deși e și ea credincioasă. Atât de vie, dezinvoltă, plină de căldură și amuzantă!






LA ȚARĂ, LÂNGĂ KHORRAMABAD, SARAB-TIL: O livadă de piersici la poalele munților înzăpeziți: zici că ești în Japonia, lângă Fuji. Un roz orbitor în care mă topesc de plăcere. Nu știu ce am cu rozul, cred că îmi caut o compensație după experiența universitară recentă: zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, piersici roz etc. Un pic de răsfăț după atâta zbucium. Înainte, primăvara pictam obsesiv livezi de piersici. ”La vie en rose”. Scot hijabul, despletesc părul și-l las să fluture în vânt. Cu părul lăsat pe spate, mă întind pe iarbă, lângă piersici și inhalez aerul tare de munte. Mă simt iar liberă. După masa delicioasă și copioasă de nu mai putem respira, urmează desertul: clătite tradiționale făcute pe o plită uriașă, în curte, sub ochii noștri. Am mâncat prea mult, nu mai pot... după clătite. Sunt mai groase, mai crocante și cu un gust ușor mai sărat ca la noi – le devorez simple, sunt irezistibile. După ce am hăpăit clătite până mi-a venit rău, merg la cules de shang cu fetele. E o verdeață care se consumă simplă, crudă, foarte bună pentru tensiune și ca anti-oxidant. La mine la țară n-am cules nimic niciodată, nici măcar un fir de pătrunjel din grădină. Ce mă fac? Culmea, reușesc să găsesc și eu câteva frunzulițe de shang și, de aceea, le mănânc cu și mai multă plăcere.





PELERINAJ LA LOCUL NAȘTERII SOȚULUI, LA CIRCA 50 DE KM DE KHORRAMABAD, SARAB-MOULKY: munți înalți, pietroși, cu lanuri nesfârșite de grâu la marginea lor. Grâul e de un verde aprins, fosforescent ca rapița. ”Verde crud, verde crud”... Surpinzător de verde pentru Iran. Facem picnic cu grătar de vită, pui, miel, orez, salate și specialități iraniene. Fetele din grup joacă volei, fără hijab sau cu vălul pus doar simbolic. Voleiul e un sport popular atât pentru fete, cât și pentru băieți. Că doar n-o fi înotul! Soare puternic, năucitor, simți că te topești și te scurgi până devii un cazan cu smoală clocotită. Probabil că de-aia nu sunt permise atingerile: cine ar vrea să intre într-un cazan cu smoală clocotită? Noroc că se servește doogh, lapte bătut cu efect răcoritor. Arșiță ca-n Bucureștiul caragialesc. Ori ca-n ”La țigănci” când Gavrilescu fusese pălit de arșiță precum colonelul Lawrence al Arabiei. Îmi dă o stare de amețeală și confuzie. Sau mai bine zis, îmi accentuează starea de amețeală și confuzie. Dacă acum e așa la munte, cum o fi în august? Și toată lumea îmbrăcată până-n gât. La un moment dat, cei mai tineri se retrag într-o cameră să se răcorească. Mă cheamă și pe mine. Înăuntru, o fată își scoate vălul, își scutură părul și zice, uitându-se fix la mine: ”Free!”

După masă, mergem într-o plimbare până la un izvor de la poalele muntelui, unde locuia în copilărie mama-soacră. Cu cortul. Viață semi-nomadă de crescători de animale și păstori. Ultima generație. Apoi s-au sedentarizat, chiar și mama-soacră a plecat la oraș. Generațiile de vârsta a doua (care au crescut la oraș, dar și-au petrecut vacanțele la țară) au nostalgia vieții la țară și speră să se întoarcă acolo la pensie. De la țară la oraș și înapoi la țară. În drum spre izvor, trecem pe lângă un râu de culoarea cafelei cu lapte, cu tufe plutitoare, străjuit de arbuști abia înmuguriți. La izvor, sus, apa e limpede ca-n golfulețul meu din Vamă, cu o tentă de albastru-cenușiu: se văd pietrele de toate formele și mărimile, mușchii și mătasea broaștei. Unii puști se descalță și lipăie prin baltă. Câțiva își suflecă pantalonii (băieți, ce-i drept). Invariabil, ne umplem de noroi și ne udăm la picioare. Bineînțeles, eu cel mai rău. Fiind și răcită, mă descalț și încerc să merg așa o porțiune de drum. Unul din băieți îmi dă papucii lui: ”Iranienii sunt obișnuiți să facă sacrificii”. Cred că și noi, românii. Pe drumul de întoarcere, rozul curge în valuri (livezi de piersici înfloriți, una după alta), apoi trecem pe lângă pâlcuri de copaci argintii încă neînmuguriți, cu trunchiul și crengile foarte subțiri. Diafani ca un abur. Fuse învârtindu-se, sfârâind adormitor...





PEȘTERA KOWGAN: urcăm scări abrupte la nesfârșit, prin ploaie și vânt (da, în Iran, mai și plouă primăvara), spre o peșteră preistorică, dar pe care inscripțiile și desenele făcute de oamenii peșterii de acum mii de ani nu se mai văd – le-au acoperit inscripțiile și desenele ”oamenilor peșterii” de azi (cu tehnologii noi, mai ușor de folosit, dar mai perisabile: spray-uri colorate). La întoarcere, o ceață bizară, compactă, cenușie, melancolică înghite mai întâi munții, apoi orașul Khorramabad, încetul cu încetul (la noi ceața e alb-lăptoasă sau alb-străvezie, tandră și mângâietoare, îmblânzește peisajul citadin, topește contururile agresive ale blocurilor gri comuniste, iar, când e albă și densă ca zăpada proaspătă, la munte mai ales, îți vine să plonjezi în ea și să te tăvălești).



SĂRBĂTOAREA SISDAH BEDAR. Toată lumea iese la picnic, la pădure (la Sar Margh), chiar și cei mai săraci (care n-au mașină) merg cu autoturismul rudelor, cu motorul sau cu bicicleta. Seamănă izbitor cu picnicurile de la noi de la pădure: aglomerație în trafic, bară la bară și blocaje, mașina parcată printre copăcei și grămezi de gunoaie, muzică dată la maxim în mașinile deschise (”tradițional” house, pop, hip-hip, dar și muzică populară etc.), grătărele (cu carne de vită și pui, nu cu mici și bere cu alcool), puști care joacă mingea (volei mai mult), cântă și dansează. Sunt surprinsă să văd că o mașină foarte populară aici e Loganul (Renault Londar) care se fabrică local. Chiar noi mergem cu un Logan și mai sunt și altele în familie. Mai sunt frecvente și alte mașini franțuzești ca Peugeot (modele mai vechi sau mai noi), Peugeot, de asemenea, are fabrică în Iran. În timpul picnicului, observ și o fată fără hijab și alte câteva cu vălul pus doar simbolic. Puștii cântă și dansează (inclusiv hore, la care fetele ating, inevitabil, băieții) pe melodii populare, pop, house sau mixte. Sunt disperați să se distreze, pentru ei e o ocazie rară. În Iran e o bunăstare relativă: deși salariul mediu e pe undeva pe la 300 de Euro ca la noi, prețurile sunt foarte accesibile. ”O singură persoană cu jobul ei hrănește 10 guri”, spune un văr de-al soțului, iar eu replic că în Românica ”o singură persoană muncește zi și noapte, de luni până duminică și nu se poate întreține nici pe ea însăși”. Restricțiile religioase (nu șomajul sau sărăcia) îi deranjează în special pe cei tineri (îmbrăcăminte, contacte, consum alcool etc.), așa că profită de orice ocazie ca să se distreze. Apropo de consum de alcool, foarte interesant, se produce o bere locală fără alcool, normal, cu extract de fructe. Un fel de Frutti Fresh cu aromă de bere. Sau bere cu aromă de Frutti Fresh. Iau o înghițitură și simt că-mi vine să vomit: gustul de hamei, cel de fructe, aromele artificiale și dioxidul de carbon se amestecă scârbos. Poate că asta e și intenția: să te saturi de bere. Așa că îmi iau un lapte bătut.



”ȘI-ALTĂ DATĂ, ȘI-ALTĂ DATĂ/ O S-O FACEM ȘI MAI, ȘI MAI LATĂ”

Apropo de alcool, am nevoie de puțin spirt pentru a curăța ”pufăitoarea” (țigara electronică pe care o folosesc alternativ cu cea obișnuită), așa că îl trimit pe bărbată-miu la farmacie să cumpere. La prima farmacie, se uită lung la el și-l întreabă: ”Nu cumva vreți să-l beți?”. Degeaba spune că e medic și arată și parafa, nimeni nu-l crede. La a doua farmacie la fel. Bărbată-miu renunță. În ultimă instanță, iau un pic de after-shave de la cumnat și curăț cu el ”pufăitoarea”. Când scot ”pufăitoarea” din after-shave, nici nu mai trebuie să trag din ea: miroase de la o poștă. Aromatherapy. O nouă super-aromă de propus fabricanților și comercianților de țigări electronice: (Fa) after-shave. Persistă timp de o săptămână.

Într-o seară aduce cumnatul o sticlă de vin. Vin cu alcool, roșu, demi-sec, franțuzesc, original, cumpărat la negru, cu 20 de Euro. ”Bun îi vinul ghiurghiuliu”... Aveți grijă de el, să nu vadă mama! Auăleu, da ei câți ani au? Nu știu, aici mamele supraveghează și ”băieții” de 50 de ani și peste să nu facă vreo prostie. Vreun păcat. Când mama sforăie de se cutremură pereții, hai să scoatem sticla. Trebuie s-o deschidem repede și să bem până se trezește mama: dacă se scoală să se ducă la toaletă? Încercăm cu briceagul, dar, se rupe. Apoi cu cuțitul. Se rupe și el. Apoi al doilea cuțit. Aceeași soartă blestemată. Vai de mine, mama o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva cu cuțitele. Cuțitele se rup rând pe rând, dar afurisita de sticlă opune rezistență. Deodată, o umbră amenințătoare planează asupra sticlei și a grămezii de cuțite rupte. Mama! Eram sigură că o să se trezească, legile lui Murphy, nu-i așa, iar sticla nu e nici măcar desfăcută. Mama se uită uluită la sticlă și la cimitirul de cuțite. Nu-i vine să creadă. Nici nouă. Ne ceartă și confiscă sticla. Nu se duce la poliție să ne pârască, dar e foarte supărată, am păcătuit. Pentru ea e un mare păcat. A doua zi, proceduri complicate de recuperare: zici că-i anchetă polițistă, Sherlock Holmes e mic copil. În cele din urmă, noaptea, apare cumnatul cu sticla de vin și pahare pentru fiecare. Evrika! Nu stăm să ciocnim, dacă se trezește mama? Așa că fiecare își ia paharul și caută un loc ascuns să-și consume băutura. Separat, fiecare pe riscul lui. ”Și-altă dată, și-altă dată/O s-o facem și mai, și mai lată!”.

Într-o altă seară ne trezim cu o sticlă mare de votcă Absolut, cu dop de vin pus deasupra și cu o chestie roșiatică, dar destul de tulbure în ea. Încerc să gust și-mi vine să scuip. Nu mă resemnez. Îmi spun rugăciunea și mai încerc să iau o gură. Am testat eu pe mine și lucruri mai tari. De exemplu, berea Frutti Fresh. Până la urmă, îmi dau seama: e un fel de vin foarte oțetit, acru de îți face gura pungă. De unde o mai fi apărut și ăsta și cum îl bem? Brusc, îmi vine o idee genială. Mi-am adus aminte de nașa: ea amestecă mereu vinul cu Cola, iar eu o cert că strică băutura. Poate că acum Cola va face minuni! Incredibil, cu Cola chiar poate fi băut. O treime vin și două treimi Cola. Mai târziu, aflu și sursa elixirului miraculos: chiar nepotul meu (un băiat de 20 de ani) a făcut vinul, acasă, după o rețetă de pe net. La cum merge netul aici, cât de disperat trebuie să fi fost sărmanul nepot ca să obțină rețeta! Și foarte probabil să fi fost primul pahar de alcool pentru el. Că doar n-o să-i dea cineva spirt la farmacie.

Apropo, nepotul care a preparat vinul acasă după rețeta de pe net, își ia inima-n dinți și ne cere și alte rețete de băuturi. E convins că noi știm foarte multe și că pregătim tot felul de băuturi acasă, la bloc, la București. Când aude că noi cumpărăm băutură de la magazin, nu-i vine să creadă. Ne pune să repetăm. Cum e posibil să se vândă așa ceva la magazin? După 4-5 zile, deja am uitat gustul berii, eu care beam bere aproape zilnic. Oare cum o fi o bere adevărată? Îmi vin în minte numai clișee din reclame, de tip ”gustul aspru și amărui”. Abia aștept să ajung acasă să-l redescopăr. Ce minunată și autentică o să mi se pară berea la pet!

Călătorie în Iran (I). Naufragiată în oceanul fundamentalismului islamic

În ”căutarea timpului pierdut”, am călătorit pentru trei săptămâni în Iran, la rudele soțului: Lorestan, Khorramabad (orașul copilăriei lui bărbată-miu, unde locuiește încă majoritatea familei sale), Teheran și Isfahan. Drum fără sfârșit, epuizant, cu avionul de la București la Teheran: o escală lungă la Istanbul și apoi încă 8 ore cu mașina până la Khorramabad. La Istanbul ne întâmpină un aeroport cosmopolit, cu o atmosferă cvasi-paradisiacă: oameni din toate colțurile lumii, trăind parcă fericiți împreună dintotdeauna, deși un pic grăbiți sau dezorientați. La Teheran însă în aeroport ne așteaptă pozele ayatolahilor (liderii deopotrivă spirituali și politici) și sala de rugăciuni, toate femeile poartă hijab (șal pe cap), unele au și chador (văl care acoperă complet corpul), fustele sunt interzise chiar dacă sunt lungi, nu trebuie să se vadă nicio formă sub haine, așa că se pun mantouri peste pantaloni, nu trebuie să rămână descoperită decât fața, iar călătorii sunt... ghiciți de unde? De unde să fie, marea majoritate din Iran.

O lume reglementată strict, în special controlul strict al sexualității, sub toate aspectele: de la interzicerea pornografiei la acoperirea completă a corpului și interzicerea contactelor fizice, cu excepția rudelor apropiate, dar și acestea de evitat în public. Președintele Ahmadinejad a fost recent admonestat de cler că a atins o femeie din familia lui Chavez: a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraz pe mama îndurerată a lui Hugo Chavez, la înmormântarea fiului ei. Un gest uman, un semn de empatie, însă sever condamnat de preoți. Acum circulă și bancuri inspirate de această situație. Nu ai voie să atingi decât rudele apropiate (de preferință acasă). Corpul trebuie acoperit integral, cu excepția feței. Iată, de pildă, deja e soare puternic, s-a făcut vreme de plajă, aș ieși în maiou și pantaloni scurți, dar, trebuie să-mi pun obligatoriu o jachetă lungă, groasă, încheiată până în gât sau un mantou. Și dacă acum e așa, nici nu vreau să mă gândesc cum e vara pentru sărmanele femei. Cu chadorul pe ele e ca și cum s-ar arunca în flăcările Mordorului. Dar și bărbații, de principiu, trebuie să-și acopere complet corpul; totuși, îi văd pe mulți cu tricouri cu mânecă scurtă, deci asta se tolerează pentru bărbați. Vălul de pe cap (hijab) trebuie purtat oriunde afară din casă, chiar și în mașină. Multe femei își lasă vălul pe cap și în casă, o fată care stă fără hijab acasă, când are invitați, e deja una îndrăzneață, destul de modernă. Ce să mai vorbim de una care poartă tricou cu mânecă scurtă acasă! E chiar provocatoare. La ieșirea din casă, dau să-l iau pe bărbată-miu de mână, dar sunt discret apostrofată de familie: ai voie să-ți atingi soțul, dar nu în public.

Accesul la internet! Un nou coșmar. De fapt, de ce spun acces, așa ceva nu există. Poți să stai zile, ore, luni, decenii să prinzi o conexiune, care va dispărea în următoarea fracțiune de secundă. Așa că ai trei posibilități: să se saturi și să renunți la internet, să continui să încerci să te conectezi ori să pui o bombă. Foarte probabil că se optează frecvent pentru prima alternativă. Încerc să mă contectez pe Gmail și după jde mii de ore îmi apare mesajul: ”You’re trying to sign in from an unusual location”, apoi conexiunea se taie brusc. Very unusual, of course. O insulă complet izolată într-o lume a conectării. Îngrozitor de frustrant, iar îmi aduc aminte de comunism, când toate legăturile externe erau tăiate. Mă simt de parcă aș fi naufragiată, fac semne disperate și nimeni nu observă nimic. Și aici, așa e politica, ăsta-i sistemul. Convorbirile telefonice sunt și ele dificile și potențial periculoase. Trebuie să-ți supravghezi fiecare cuvânt, tot ca pe vremea comunismului. Aici e fundamentalism islamic, dar stilul de control e cvasi-similar (cultul liderilor religioși și politici (în același timp), controlul accesului la mijloacele de comunicare, descurajarea interconectării și a asocierii, controlul conținutului comunicării etc.). E, și dacă am reuși prin absurd să ne conectăm cu cineva, poate spunem ceva ce nu trebuie. Mai bine nu vorbim. Cel puțin pe canalele publice sau inerent făcute publice de autorități (de tip net sau telefon). Da, netul și telefonul sunt publice. Asta e politica. Ăsta-i sistemul. Tot un fel de Big Brother, fie și cu mască islamică.

După ”lupte seculare” care durează ore în șir, reușești poate să accesezi un site de știri din Românica (ex. Mediafax) sau pagini ale diverselor instituții (ex. ARACIS, ministere etc.), chiar dacă se închid aproape instantaneu pentru că se pierde conexiunea. Orice are conținut ”erotic/pornografic” - imagini nepotrivite (ex. fete/băieți îmbrăcați neregulamentar – adică în tricou cu mânecă scurtă, nu mai vorbesc de contacte între persoane de sex opus etc.) e din start exclus. Ia să încercați să accesați site-ul Libertatea, Click sau Cancan! În filmele difuzate pe canalele oficiale, nu pot fi arătate două persoane de sex opus ținându-se de mână sau sărutându-se (fie și pe obraz), darămite făcând sex, iar, dacă sunt filme importate, acestea sunt cenzurate drastic. La Facebook, youtube sau bloguri, de asemenea, interdicție totală! Nu pot să-mi accesez propriul blog: nu că e cenzurat, e interzis. Să fac reclamație și aici? Nu mi-e mie frică, dar cred că o las pe data viitoare, nu e contextul potrivit și, în plus, nu vreau s-o supăr pe mama-soacră.

Apropo, de fiecare dată când încerc să fac poze, rudele tresar și țipă: auăleu, doar n-o să le pun pe Facebook! Le e frică. Îi asigur că rămân doar de uz intern, strict pentru familie, nu și pentru prietenii de pe Facebook. Nu voi posta pe net nicio poză în care apar rude sau prieteni din Iran, ar putea fi incriminatoare pentru ei.

Singura sursă de informare e televizorul. Pentru cine are satelit, să zicem că e cât de cât mai bine (poți să te uiți la BBC, Voice of America etc.), altfel ai la dispoziție doar canalele TV oficiale, de propagandă islamică. În fiecare sufragerie e un televizor mare (plasmă, LCD), chiar și la țară, iar oamenii urmăresc împreună cu familia canale TV de seriale gen Acasă TV (telenovele turcești – Gem TV) sau canale generaliste, axate pe divertisment gen Pro TV sau Antena 1 (Manoto). Ultima senzație în Iran e telenovela ”Suleyman Magnificul”, difuzată și în România pe Kanal D. Seara, când se transmite pe Gem TV, lumea stă lipită de televizor, sunt în transă, nici nu îndrăznesc să respire. La știri (BBC Farsi sau Voice of America Farsi) se uită mai rar, nu-și întrerup, de regulă, serialele pentru știri, iar în timpul pauzelor publicitare nu zappează (dar e și normal pentru că vizionarea TV are loc în familie, în grupuri destul de mari). Pe canalele TV cele mai populare (Gem TV, Manoto), deși emit din afara țării, nu sunt reclame la băuturi alcoolice (nici măcar bere), cu toate că ar exista un potențial target: sunt 5-7 milioane de emigranți iranieni, iar cei mai tineri (până în 40 de ani) sunt majoritar favorabili consumului de băuturi alcoolice.

Încerc disperată să iau legătura cu maică-mea și cu fi-miu să-i anunț că am ajuns, dar nimic nu pare să meargă. Nici netul, nici telefoanele, după ore în șir de tentative eșuate. Mi-e atât de rău de oboseală că nici nu mai pot să mă țin pe picioare, ochii sunt roșii și lăcrimează continuu, mă doare stomacul îngrozitor, iar inima mă înțeapă foarte tare, dar nu pot să renunț, trebuie să vorbesc acasă. Recurg în ultimă instanță la SMS. În sfârșit, ura! Se pare că a ajuns. Din păcate, nu primesc feedback. Între timp, tot încerc să mă conectez la net și să sun. Nu merge. Intru în panică. Totul se învârtește cu mine, mâinile îmi tremură puternic, iar lacrimile scurse din ochii înroșiți par raze laser care găuresc tastele. Mă rog lui Dumnezeu să pot comunica cu cei de acasă. În următorul minut, un nou SMS! Fi-miu îmi răspunde că sunt toți OK acasă (inclusiv mâța) și că se bucură că am ajuns bine. Ochii mi se umplu de lacrimi... poate că sunt totuși de oboseală. Nu-mi vine să cred, am ajuns să apreciez un SMS! Când n-ai nimic altceva la dispoziție, un SMS poate fi un miracol.

Pe ansamblu, e o lume închisă, fără posibilități de comunicare – oficial cel puțin. În particular, descopăr oameni extraordinari, deschiși și foarte primitori: ne așteaptă la aeroport la 3 dimineața, ne duc cu mașina sute de kilometri, pregătesc mese tradiționale irezistibile (orez, pui cu sos, salate, chiar și un miel cumpărat, tăiat în fața noastră, preparat special pentru noi și servit apoi pe jos, cu un pahar de lapte bătut alături, într-o atmosferă sărbătorească, dar nepretențioasă, fără fițe, cu toată familia), ne invită să fumăm narghilea și fac glume subversive. Dacă în public trebuie să taci, acasă, în compensație, poți să vorbești cu familia: mult, despre orice, oricum (inclusiv critic la adresa politicii oficiale), foarte liber. Dublul limbaj, dubla gândire. Familiile se reunesc adeseori, accesul în casă e permis rudelor fără invitație: pur și simplu, pot intra în casă oricând doresc (și vin în vizită de dimineața până noaptea, mai ales de sărbători, fără invitație). Se fac mese mari cu întreaga familie, iar conexiunile între rude sunt (încă) foarte strânse, deși, treptat, se insinuează și aici disoluția modelului tradițional de familie și de comunitate (foarte mulți plecați în capitală sau în străinătate la lucru etc.).

În Turcia, politica este mai apropiată de cea a țărilor democratice, legile sunt mai moderne și mai permisive în ce privește drepturile cetățenilor. Dacă te iei după aeroport (cu lookul lui modern și cosmopolit), crezi că ai pășit în paradisul toleranței. În schimb, societatea pare a fi scindată (modernă vs. tradiționalistă) și există o parte foarte consistentă rezistentă la modernizare. Asta se poate vedea din practicarea religiei – expunerea publică a credinței, destul de invazivă pentru turiști, (de 5 ori pe zi se zguduie hotelul de strigătele muezinului, se fac rugăciuni pe stradă, cu tot ritualul: descălțat și spălat pe mâini, pe picioare și pe față, prohibiție de facto, nu de jure a băuturilor alcoolice în magazine, pentru că sunt interzise de Islam - haram). În Iran, pare invers: politica e restrictivă și abuzivă, dar oamenii acasă sunt mai deschiși, toleranți și nu-și manifestă credința în mod strident.

Top știri trăsnite - iarna 2012-2013

1. DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză

2. FOTO Un calendar erotic cu preoţi români stârneşte controverse în presa străină

3. Coreea de Nord impune restricţii în alegerea coafurii

4. Un bărbat primeşte ajutor social pentru că este dependent de heavy metal

5. VIDEO Doi bărbaţi au trecut prin cele mai mari dureri din viaţa lor: au simulat naşterea cu ajutorul electroşocurilor

Examen cu BB (VIII). Oscilații între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă: coșmaruri și evadări în paradis

Luptă, sinucidere, comă, cedare. În această ordine. Ultima e cea mai rea, implică o cedare atât exterioară, cât și interioară, o gândire simplificată și controlată, absența sentimentelor (cu excepția urii față de dușmani și a adorației față de lider (adorație, nu dragoste!). Te dezumanizezi complet.

Coma (leșin prelungit, anestezie, mai mult sau mai puțin ”confortably numb”) nu este o cedare formală (de tip contract cu ștampilă și semnătură), deci, teoretic, încă mai poți să reziști (să spui în continuare, cu eforturi supraumane, că 2+2 = 4). Dar coma înseamnă și anularea sentimentelor tale umane: reacții mecanice, din inerție, o dedublare și o privire din exterior, uneori capabilă să perceapă cu acuitate detalii monstruoase, dar fără a mai simți nimic. Și, de multe ori, nu este nici măcar confortabilă: poate fi epuizantă, o ”supraviețuire” la limita cu neantul, care îți devorează corpul și mintea până la ultimul neuron. Îți devorează doar corpul și mintea, căci sufletul parcă s-a evaporat. În final, efortul de a face cel mai mic lucru (a respira, a înghiți, a mișca un deget la propriu sau la figurat) poate ajunge înspăimântător și chiar fatal. Coma este urmarea degradării și a depresiei prelungite și poate să dureze la nesfârșit. Iar dacă ești în comă, fără sentimente, unde mai e sufletul? Nu e o luptă aproape câștigată pentru Big Brother? Și ce șanse sunt să te trezești din comă? Am fost și eu aproape un an în comă, mai demult. O ”oportunitate” oferită de un alt job. Nu mai simțeam nimic, dar am încercat totuși și atunci să fac ceva, deși nu-mi mai păsa. Dumnezeu și muzica m-au ajutat să mă trezesc, puțin câte puțin, nu dintr-o dată. Iar când mi-am dat demisia, brusc, parcă mi s-au deschis porțile paradisului, m-am simțit renăscută și liberă ca un inorog care a băut din izvorul cu apă vie (și nu era ”Izvorul Minunilor”!). Nu mai vreau să intru în comă, nu știu ce s-ar mai putea întâmpla.

Sinuciderea e mai bună decât coma: poți s-o faci înainte de un stadiu avansat de dezumanizare (păstrând sufletul relativ nealterat), dar are și dezavantaje: din comă poate te mai trezești cândva, după sinucidere, nu, și, în plus, sinuciderea nu e tocmai creștinească și înseamnă părăsirea luptei. Creștinul trebuie să rămână pe baricade, cu riscul de a ajunge în comă sau de a ceda.

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l lovesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. E singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că tatuajul a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Despre școli private de pe vremea lui Orwell... Interesant, citesc acum ”O fată de preot” (G. Orwell): o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu soarta ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe total deplasate și inflamate de tabloide despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic sau, dacă e prea frustrată,... trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta. Profa e anunțată că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze non-stop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (construit hărți din plastilină și amenajat tapete pe pereți cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșite exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice); după șocul din stradă, își revine imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

Văzându-mă iar deprimată, Promy mă invită din nou pe Gliese. Îmi arată pe harta 7D de la iPhone 7 zăpada roz, moale și mătăsoasă, care are o temperatură de 30 de grade Celsius și pe care a creat-o el pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd, și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Acum a perfecționat harta: nu doar că se simte mirosul de căpșuni al zăpezii, dar și poți să guști din ea. Are gust de vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, dar nu e lipicioasă. Seamănă și cu bucățelele mici de vată colorată pe care așeza mătuși-mea bijuteriile în casete; când eram mică, eram fascinată de ele, le priveam ca pe niște obiecte sacre, nici nu îndrăzneam să le ating.

Ne teleportăm, mai facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și o coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! E, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă. După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd. Plină de orhidee, cu nisip fin-argintiu și ape turcoaz. În mijlocul insulei e un spațiu circular, destul de mare umplut cu zăpadă roze. Se simte mirosul de căpșuni de la o poștă. Zăpada, într-adevăr, e moale și mătăsoasă, caldă (30 de grade), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim.

După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese până mi s-a aplecat, din nou în Camera 101. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie. Mai rău ca niciodată. Acum sunt și figuri noi. Nu e doar O’Brien. Sunt și copiii. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase pe care mi le introduc prin toate orificiile disponibile. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi. Mă simt ca un cadavru umflat gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”Aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică de moarte, ci doar de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Doar zgomot, nu muzică. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nimic nu există. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de intensă - ca lumina unui OZN. ”When the music’s over/ turn out the light……..” When the music’s over – The Doors

Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”. Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Gliese care îmi rup lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nici nu am putere să mă agăț de el, mă ține el. Apoi deschide ușa și un miros puternic îmi dilată nările. Un miros răvășitor de mare. De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în Camera din Zonă, în Vamă, în golfuleț. Nu știu de ce, nu doar camera 101, ci și paradisul pare destul de real.

Dacă tot m-a eliverat Promy din camera 101, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta by Ile, Madam Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Hercule când a curățat grajdurile lui Augias și a deversat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi. Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune și precum coralul albastru din presse-papierul de pe Gliese. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil... Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, oasele și mușchii parcă ar fi din pietre prețioase de toate culorile, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 7”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 7?

Ăsta e Promy. A renăscut. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

P.S. Urmează plângerea penală (telenovela continuă) și povestiri din Iran (am fost plecată 3 săptămâni).