Arză-v-ar focul sacru de fantome blestemate, poate vă iluminați!

Năuci, smintiți, epuizați și abrutizați de durere... Plutim în vid lent, înlănțuiți de stânci sau țintuiți pe cruce, la nesfârșit, în tăcere, captivi în durerea noastră incomunicabilă, iremediabil singuri și pustiiți. Acum pare un vis. De când am progresat de la statusul de nemuritoare blestemată la cel de fantomă... la fel de blestemată, ah, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) nu-mi aprinde lumânare la morți să-i păstreze memoria și lui Madame Dezastru, oricâte predici de Nana i-aș ține (cum mă blagoslovea mătușă-mea în copilărie și rezistam numai pentru că, la sfârșit, mă așteptau șnițele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”). Dulce cădere, dulce rutină, dulce agonie, dulce descompunere, dulce paralizie, dulce comă, dulce epuizare... Ca la Paris, totul de vis. Sau ca la Berlin (mai nou). Aș vrea să aud nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură, ci cântecul sublim al lui Nietzsche cu care a sfidat muțenia, nebunia și moartea, răsunând dezlănțuit într-un vagon de clasa a treia, printre babe zgribulite, cu gâște și găini în coșuri.

Ce bine ar fi fost dacă ne învârteam ca un căcat în oală, cum spunea săraca mătușă-mea, Nana, într-una dintre memorabilele ei predici. Asta ar fi avut mai mult sens. Dar Sisif acordă el însuși sens rotirii și împingerii bolovanului la nesfârșit. Suflându-mi (slab) bretonul, în stilul lui Promy, mă apuc să scot etichetele de pe sticlele de bere la Pet, la doi litri, apoi râcâi și dezlipesc foliile subțiri de aluminiu de pe medicamente. Din motive de transparență, desigur, adică probabil. Promy știe, el e un simbol al transparenței: veșnic expus, dezbrăcat, înlănțuit (în public), sfârtecat de piroane și devorat de bestii antropofage (curg mereu toate din el) și uneori e atât de străveziu că vezi prin el (ca și copiii și frații noștri din Siria sau din alte părți). Și ne mai consumăm și singuri, în continuu, în public, până și coaiele de Don Quijote-fantomă castrați și fără vise.

Chiar dacă acum sunt o fantomă blestemată, nu pot să scap de frică... Frică paralizantă, frică-neputință, frică-teroare (mai e un minut și numărăm secundele), frică-angoasă, frică-stres, frică-îngrijorare, frică-fobie (de tot și toate, în special de politica asta, de reprezentanții ei glorioși și de mărețele lor realizări), frică de pedeapsă (focul Gheenei din sufletul meu) și, mai mult decât orice, frică de ce aș putea deveni (nu, nu doar un Zombie, fantomă blestemată, animal, legumă, mizerie, bacterie, ci mai rău, un monstru și apoi să-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”). Bunică-mea, Mama Coca, era la fel de speriată de tot și toate ca mine (numai că eu mă tem cel mai mult de mine însămi). Unul din lucrurile care o înspăimântau teribil era tocmai cartierul Titan în care mă mutasem (ah, mie îmi place în Titan... titanul Prometeu). Îi povesteam cum în Titan se împușcă toată ziua și toată noaptea ca-n (V)estul Sălbatic/Revoluție/războaie, ies pe geam de la nouă direct pe mormanul de cadavre ca pe un tobogan, liftul se zgâlțâie de parcă sunt propulsate bombe-butoi și după aceea se crapă sub tine, iar gunoiul urcă până-n cer și pute așa de tare încât prietenul nostru, Her... Heracle (care a curățat mizeria din grajdurile lui Augias) se asfixiază. Mama Coca nu îndrăznea să calce în Titan, în schimb, când se sătura de toate (de minim cinci ori pe zi și șapte ori pe noapte), spunea că pleacă în Patagonia (probabil i se părea suficient de exotic și de îndepăratat ca să o mai găsească cineva).

Dar eu și cu Promy, de fapt, nu fugim (cel mult ne refugiem, pentru scurte perioade). Dacă, prin absurd, l-ar aresta fii-su, Deu, pe planeta VJ45 unde el însuși s-a refugiat (cum se roagă Promy de sute de ani, deși știe că Deu nu îi acceptă cererea decât în momentul în care primește șpagă Maretti cu pizza, ceea ce e exclus pentru Promy, doar are principii și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni), a doua zi ar evada și s-ar întoarce pe Pământul ăsta blestemat. ”Casa de copii Pământ nu e acasă”. La urma urmei, dacă tot suntem pedepsiți că am distrus planeta Krypton a lui Superman și că violăm Leviathani, măcar să le oferim motive temeinice tovarășilor-zei, talibani și Big Brotheri: să facem ceva ilegal, cum ar fi fapte bune și opere subversive. Să ne ascuțim colții de vampir și să mușcăm, să tragem un scuipat intelectual, să-i ardem cu focul sacru... poate se vor ilumina. ”Răzbunarea e dulce”. Nu, e amară... atât de amară că mi-am (tot) dat demisia în semn de protest, însă, uite, mai scoate câte ceva frustrarea din noi. Bună și frustrarea la ceva! Deocamdată, profit că Promy cască (fără să ducă mâna la gură, hm, ori s-a sălbăticit, ori mâna îi e prea înțepenită, ori ambele): o să-i astup imediat lui Promy ciocul ăla cârcotaș. Cu gura mea. Cred că are nevoie de un sărut gay, pasional, salvator de la un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ca mine.

Am și eu nevoie de un sărut gay salvator ca să-mi continui lupta cu sistemul din România, căci mă confrunt mereu cu ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” și am fost sfătuită ”las-o  baltă, Madame Dezastru!”. După ce am refuzat (acum doi ani jumate) să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră la examen (și nici nu intenționau), am adunat probe (lucrările studenților, fișe de prezență la examen, înregistrarea discuției de la Decanat din ziua demisiei mele, strategic, cu o zi înainte de examenul de titularizare), am trimis numeroase sesizări la tot feleul de ”comitete și comiții”, cineva, în mod miraculos pentru România, a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea către poliție, a început o anchetă, apoi am așteptat timp de doi ani numărul unic de înregistrare al dosarului de la Parchet. Și eu nu am atâta răbdare ca titanii! A rămas și vorba: ”când oi primi numărul de dosar de la Parchet”.

În cele din urmă, am recepționat ordonanța de clasare a cauzei (culmea, se efectuase o anchetă, iar fantomele fuseseră interogate!), așa că am adresat un memoriu Parchetului pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei. După cum era de așteptat, Parchetul de pe lângă judecătoria respectivă a respins plangerea. Deși au analizat și probele noi trimise, pe lângă înregistrare (copii după lucrările studenților și fișe de prezență la examene cu semnături), au considerat că nu există dovezi suficiente pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale. Atunci am expediat coletul cu toate materialele și către DNA. În scurt timp, DNA m-a anunțat că l-a redirecționat înapoi către Parchet. Ulterior, am primit o înștiințare de la judecatoria de sector privind înmanarea actelor de procedură aferente unui dosar cu un alt număr de înregistrare și o citație la un termen. Practic, Parchetul propune trimiterea dosarului în instanță.

Așadar, trebuie să mă prezint marți dimineață la judecătoria de sector. Seara, pregătesc o baie cu spume.. ă, spumă, împreună cu Promy (deși nu am chef de nimic, mă tot gândesc la fetițiele yazidi sclave sexuale care se spală pe dinți de zeci de ori pe zi ca să îndepărteze (fără succes) mirosul, nu mai funcționează nicio (aromo)terapie de consolare și purificare, nici jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, iar mizeria parcă nu se curăță niciodată, ci se acumulează în cantități pantagruelice). Apoi, înainte de a mă acuza (iar) că sunt ”dușmanul poporului”, o catasatrofă, un dezastru, o cățea turbată de trădătoare, un vierme de terorist, am distrus planeta Krypton a lui Superman și am violat Leviathani (și asta drept răsplată pentru responsabilitate profesională, fapte bune și opere subversive), îl sun pe Alex, fii-miu, și-l rog să mă facă hobbit și boxtroll. Să-mi repet și că sunt ”o ființă rațională” și să mă uit în oglindă să-mi văd fața umană? Mi-e frică. Să apelez la un Sedatif PC să mă calmez? O să stau toată noaptea să număr pastile de Sedatif PC până termin cutia... ori copii violați și torturați până la moarte din Siria ori studenți-fantomă, și nu mai închid un ochi. Deci, pun alarma la șase fără un sfert și mă duc la culcare devreme (iau un somnifer și reușesc să dorm circa 4 ore).  

Dimineața, beau repede o cafea neagră, fără zahăr, împreună cu Promy și mă pregătesc de plecare. Nu vreau să mai încep ca altădată, acum mai bine de doi ani, când m-am reîntors la fuckultate să mă interesez de nota unei studente. Fusese o nouă coborâre în Tartar, îmi tot spuneam (”Die another day”, ca James Bond, ca să mă încurajez, bine că sunt moartă deja, fantomă și eu... dar nu orice fantomă, ci altfel de fantomă, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), mi se tăiau picioarele și respirația, mă împiedicam și cădeam la fiecare pas, orice atingeam mă electrocuta, ba am greșit și etajul (pentru că memoria refuza să-și amintească). Atunci am fost primită cu urlete la secretariat și escortată cu paza (căci eram teroristă și asediam fuckultatea). Mi-am dat seama însă cu această ocazie că ei se temeau de mine mai mult decât eu de ei, ceea ce a fost reconfortant. Așadar, merg încet către judecătorie, și reușesc să ajung la timp. În cinci minute, va demara ședința.

Ne vine rândul repede (al doilea caz). Avocatul reprezintă fuckultatea, eu mă reprezint pe mine... și focul sacru al bunului-simț și al normalității, al creației și al evoluției, al libertății și responsabilității. 2+2 fac 4. Cu toate că am gura foarte uscată, de-abia articulez două cuvinte, nu mă aud și beau apă în continuu, reușesc să susțin (pe scurt) ceea ce am prezentat deja în plângerile anterioare. Între timp, aparent foarte sigur pe el (spre deosebire de mine), vorbind de parcă ar rosti sentințe irefutabile, avocatul facultății se străduiește să mă discrediteze ca să-mi distrugă credibilitatea (care anume, nu știu nici eu, ne-am obișnuit să avem dreptate și niciun drept, iar ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). A adus și proba supremă care atestă nu doar personalitatea mea contradictorie și labilă, ci și nebunia mea, iresponsabilitatea mea proverbială: articolele de blog din telenovela ”Examen cu Big Brother” (unde am povestit despre criza mea de conștiință, experiențele mele traumatice și dosarul notelor și studenților-fantomă) – o serie de selecții relevante, printate de avocat. Bănuiam eu că am cititori-fantomă ai blogului, mă bucur că pot intra în contact cu fantomele direct pe blog, de Halloween sau în alte dăți, deși, sincer, aș fi preferat să vină la examen.

Și ce credibilitate să aibă plângerea lui Madame Dezastru? Toate ”comitetele și comițiile” la care a fost adresată au respins-o, logic, nu? (În logica lui Big Brother, unde 2+2 nu fac nici măcar 5, ci 0=10, mai exact un student care nu s-a prezentat la examen ia nota maximă). Așa susține avocatul facultății. Ce bine! Știam că sunt nebună și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am chinuit titanic să-mi apăr nebunia, e ultimul lucru care mi-a mai rămas, nu vreau să mi-l ia și pe acesta... împreună cu sufletul. Iisus e pe cruce pentru sufletul meu, titanii au suferit și suferă pentru sufletul meu, iar eu să-mi bat joc de el (sau să le permit altora să o facă)? Să-l apăr măcar din respect față de suferința lor. Orice altceva pot sacrifica. E o nebunie frumoasă pe care am ales-o din rațiuni ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Restul îmi provoacă oroare. Dar a mai fost un nebun la comisia prezidențială care a redirecționat plângerea către poliție, niște nebuni la câteva reviste care mi-au publicat povestea (primele capitole), niște nebuni de la DNA care au expediat dosărelu’ înapoi către Parchet și niște nebuni care m-au ascultat și m-au susținut. Data viitoare, dacă voi mai fi chemată, aduc, la rândul meu, aceste probe (scrisoarea de la Președinte și DNA, articolele apărute în reviste). Cu toate că, atunci când voi arăta scrisoarea președintelui Băsescu, câțiva din sală... poate inclusiv avocatul vor urla cu spume la gură: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul” (cum era la modă cu ceva timp în urmă).

Chiar ar fi indicat să citească judecătoarea articolele de pe blog (însă integral, nu fragmente scoase din context): este o mărturie concordată cu conținutul plângerii, scrisă cu sângele meu, o expresie a autenticității crizei mele de conștiință și a luptei mele (interioare și exterioare). Nu doar că mi s-a băgat pumnul în gură, dar mi l-am băgat și singură și mi l-am îndesat pe gât până l-am vomitat, apoi am încercat să mărturisesc adevărul și să demasc minciuna, oricât ar fi de dureros. Mai bine posedată de fantome, vulnerabilă și labilă... în luptă cu sistemul (și, mai presus de orice, în luptă cu mine însămi) decât stabilă... în minciună, impostură și corupție. Am apucat, totuși, să-i comunic judecătoarei că tocmai seriozitatea și responsabilitatea au fost problemele mele... din cauza cărora am fost respinsă (brutal) de sistem.     

Telenovela ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” rulează, din păcate, și în Siria, cu episoade care depășesc în orori orice film horror hollywoodian (cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație!). Țarul continuă să răsucească cuțitul în rănile Siriei. Promite că până la urmă nu intervine în Irak și ne asigură că talibanul-șef din Siria e gata să coopereze cu unele trupe rebele în lupta anti-Statul Islamic și să discute cu unii opozanți. Și că poporul sirian decide dacă talibanul-șef va rămâne sau nu în funcție. În același timp, acuză Coaliția împotriva Statului Islamic de joc dublu: spui că lupți cu teroriștii și, de fapt, îi folosești pe unii dintre ei ca piese într-un joc de șah! Îi înarmezi pe unii și-i bombardezi pe alții. Cine vorbea! Oricum, după el nu există teroriști moderați și teroriști ne-modarați, teroriștii sunt teroriști. Cine nu e cu noi e împotriva noastră și cine e împotriva noastră e terorist. Țarul se luptă cu toți teroriștii, mai puțin cu cei de la Statul Islamic și cei ai regimului sirian (teroriștii-șefi). Formal, Lavrov susține dialogul cu ”întregul spectru” al opoziției. Care? Cei pe care-i bombardează în prezent? Nu sunt ei toți teroriști? Opoziția e ”născută teroristă”. Natural born terrorist. De ce am avea nevoie de ea? Oricum, rebelii susținuți de Occident (FSA) resping ajutorul Rusiei în confruntarea cu Statul Islamic și îl percep pe teroristul-șef care-și extermină poporul nu ca parte a soluției, ci a problemei. La fel, Coaliția Națională Siriană, principala forță politică de opoziție, atrage atenția că nu se pot desfășura alegeri într-o țară cu peste 11 milioane de persoane dislocate și cu un terorist-șef în frunte care continuă să-și masacreze poporul. Opoziția vrea îndepărtarea din funcție a acestuia.

Nu numai Rusia, ci și unii miniștri de externe din Franța, Arabia Saudită și Turcia (și chiar voci din Statele Unite) au lăsat să se înțeleagă că talibanul-șef ar putea rămâne pentru o perioadă în funcție – 6 luni, deși controlează mai puțin de o treime din țară, este principala cauză a dezastrului și a ucis cea mai mare parte dintre civili, dislocând totodată peste 11 milioane de oameni și producând peste 4 milioane refugiați. Iranienii și rușii înțeleg, de fapt, că talibanul-șef nu-și poate păstra funcția pe termen mediu și lung, dar caută să obțină un plus de control asupra negocierilor viitoare. Egiptul și Arabia Saudită consideră că nu există loc în viitorul Siriei pentru talibanul-șef. Qatar, susținător al rebelilor, a amenințat că ar putea interveni militar, chiar dacă preferă o soluție politică. Pentru prima oară, Iranul a fost invitat la discuții oficiale privind situația din Siria. Totuși, pe ansamblu, pe plan global, persistă divizarea opiniilor: țările arabe, europene și Statele Unite cred că nu se poate încheia pace fără căderea talibanului-șef, principalul responsabil pentru dezastrul curent, inclusiv pentru radicalizarea populației, în timp ce Rusia și Iranul continuă să sprijine regimul. De asemenea, sunt multe diferențe în ce privește momentul în care să fie îndepărtat, cum și ce va fi după.

În timp ce politicienii participă la dineuri selecte și discută mai mult sau mai puțin steril, copiii și frații noștri din Siria continuă să sufere atroce și să dispară din cauza bombelor-butoi, atacurilor chimice, răpirilor/arestărilor și a blocadelor guvernamentale. Alături de regim, Țarul contribuie la mărețele realizări și glorioasele fapte militare... în lupta cu poporul: masacru la Homs – peste 59 civili uciși conform Human Rights Watch și 9 spitale bombardate – potrivit Syrian American Medical Society. Să spunem drept, oamenii se refugiază doar când nu mai au alte opțiuni (și mai întâi încearcă să fugă undeva în interiorul țării, apoi la vecini), afirmă Kim Ghattas, jurnalist BBC, copil al războiului civil din Liban, întrebându-se retoric câte noi orori trebuie să vedem în Siria, după traumele și distrugerile bine documentate (cu prețul vieții a sute de jurnaliști străini și locali), pentru a pune capăt războiului care a dus la atâtea pierderi de vieți, dislocarea a peste 11 milioane și la peste 12 milioane aflați în insecuritate alimentară.

Născută la doi ani după începerea conflictului din Liban (cu o durată de 15 ani!), Kim Ghattas și-a petrecut 13 ani de copilărie în război. Nu vorbește, de obicei, despre război și propriile experiențe, dar acum a rupt tăcerea. Familia ei s-a obișnuit să supraviețuiască în focul luptei (din fericire, fără bombardamente aeriene, atacuri chimice, jihadiști ca cei de la Statul Islamic și teroriști-șefi ca regimul sirian), cu soldați în pragul casei, fără apă curentă, mâncare suficientă ori curent electric, ca și când așa ar fi normal (din nou, ”obișnuit” nu înseamnă ”normal”), fără să cunoască vreo alternativă la acest stil de viață. Nu au plecat din țară pentru că nu s-au îndurat, altminteri și-ar fi pierdut identitatea și demnitatea. Au supraviețuit însă, dacă unul dintre ei ar fi murit, nu și-ar fi putut ierta asta. Indiferent cât timp a trecut, războiul nu o părăsește, a rămas în mintea ei pentru totdeauna. A decis să devină jurnalistă în timpul războiului, când avea 13 ani și, fără să se aștepte la miracole, a crezut în rolul jurnaliștilor de a informa și a sensibiliza planeta. Numai că, în prezent, după ce atâția jurnaliști au scris cu sângele celorlalți și al lor propriu ca să acopere evenimentele din Siria, oamenii, și în special, autoritățile încă nu au reacționat decisiv. Obama a spus că e ”războiul altcuiva”, deși ne afectează pe toți și că ”nu e un concurs de șah între superputeri”, dar oamenii obișnuiți care se confruntă cu ororile acestui război așa simt.

Și totuși, chiar în mijlocul acestor orori, oamenii nu uită să fie recunoscători pentru viață: un bătrân din Ghouta de Est aflată sub blocadă guvernamentală, bolnav și înfometat, o legumă putrezită de nici 40 de kile (își ridică tricoul demonstrativ pentru a-și arăta corpul scheletic și emaciat), căruia i-au murit deja un frate de foame, iar altul în bombardamentele regimului, plânge de fericire când primește ajutoare (pâine, apă, zahăr – ceva nemaivăzut demult, aproape că nu mai știa gustul). Mâine pâinea și zahărul se vor consuma, însă acum îi binecuvântează pe cei care i le-au adus și zâmbește printre lacrimi.

La fel, surâzând printre lacrimi unui viitor pe care vrea să-l construiască cu propriile mâini, dintre dărâmăturile din Aleppo, un băiețel de 13 ani, Mohamed Qutaish, propune un plan de reconstrucție a orașului. Din 4 milioane de locuitori la începutul războiului, în prezent majoritatea sunt refugiați din cauza bombardamentelor regimului care au ucis peste 20.000 persoane, iar orașul și oamenii rămași au ajuns ruine. Dar Mohamed a creat singur (după eforturi de 4 luni) o machetă a orașului de vis (cu aeroport, cale ferată, zone turistice, parcuri, lacuri, citadela din Aleppo renovată, căci sute de monumente au fost distruse/avariate de bombe-butoi). Dacă o treime din viața lui a fost consumată de război, el nu lasă războiul să-i consume și visele. Parcă toți fug, însă el nu vrea să o facă, crede că locul lui e în Siria, Aleppo. Indienii din Guatemala au plecat din țară când invadatorii au ucis păsările quetzal... păsările visului, povestea Malraux. Unii ucid (inclusiv vise), alții dau viață (viselor), unii distrug, alții creează. Din păcate, dezastrul nu e natural și, dacă niște case sau orașe mai pot fi reconstruite, alte pierderi sunt ireparabile. Și o casă nu e neapărat acasă.

Oamenii au răspuns degradării și morții prin forța creației și a transfigurării efemerului în etern. Egiptenii au inventat, dacă nu sufletul, cel puțin seninătatea în fața morții (Sfinxul, piramidele, mumiile, cultul morților), spunea Malraux. Arta egipteană a fost o încercare de transformare a aparenței/efemerului în veșnicie. Chit că uneori (în Siria, cu ajutorul regimului sirian și al Statului Islamic) veșnicia (monumentelor și a lăcașelor sacre) nu durează prea mult. Și poate că tocmai asta scoate lumea din minți, cel puțin pe aceia mai preocupați de soarta monumentelor decât de cea a oamenilor: distrugerea aparenței veșniciei artei. Totuși, între piatră și monumente se află oamenii (fie și ruine, la rândul lor) și viața fiecăruia e mai presus de orice (iar viața înseamnă mai mult decât supraviețuiere). Dacă nu devenim și noi bucăți de piatră sau simple cărămizi din Zid, (aparent) stabile, dar captive în Zid, de o uniformitate și o pasivitate  dezolantă și, de fapt, moarte. Însă focul sacru al creației nu s-a stins și nu îl pot stinge nici bombele-butoi, nici cenzura, nici potopul. După distrugere urmează creația și după agonie și moarte învierea.

Examen cu Big Brother (XIII). O șansă nesperată pentru Madam Dezastru de a ajunge teroristă și de a asedia fuckultatea

Când eram de vreo șaptișpe-optâșpe ani, din cauza oboselii (nu dormisem de cinci zile și cinci nopți), am avut o viziune: un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, ridicându-se din pat și încercând să mă strângă cu crengile sale. Doar copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici măcar să clipesc. Din copac a țâșnit la un moment dat o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea non-stop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, dar niciunul dintre trucurile magice pe care le-a încercat nu a mers.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China să aducă de acolo un remediu pentru mine: crede cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin și a găsit o carte foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una din fabricile Apple de la Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere ale muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de grea, dar mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea însă la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și așa am putut dormi.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme în continuare sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, nu disfuncționale. Fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, fără întrerupere până ajunge iar surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca lui Promy ca să nu facă sacrificii degeaba.

O trezesc pe Zăna Speranță și îi dau un pahar de votcă, implorând-o în același timp să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri. Veștile bune încep să vină. O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau cel puțin să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde m-aș duce. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar cum să rămână ”copilul” fără notă?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne ”copilul” cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să urle: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții; am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK; iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc cât pot de tare, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez de atâta căcat, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine, păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog sau nu, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor. Măcar atât!

Voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... Timpuri Noi – Perfect . Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis, ca după fiecare vizită la școală. Mă simt din nou invadată de mizerie, îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă cumplită. Mă simt ca o rufă veche, ruptă, decolorată, agățată de frânghie cu o agrafă de birou, atârnând jalnic și din care picură stropi de căcat colcăind de oxiuri. În același timp, mi-a revenit dorul de ”copii”. Sfâșietor. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă. Dacă nu, sun la poliție și spun că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le spun: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează, important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo 4 ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (cu sau fără Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să număr banii din pliculețul de salariu... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then - Tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say” Frank Sinatra – ”Brazil”, selecții din filmul lui Terry Gilliam . Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. ”Madam Dezastru” e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fi-miu la școala de muzică. Am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu iluzii ca Zâna Speranță. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea ”copilului” e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar nu mai am ce să fac. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, desi nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Previzibil, nu? Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra ”copiilor”. Nu vreau să sufere ”copiii”. Sunt pedepsită mai mult indirect, prin ”copii”. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie pământul. Totuși, să vedem și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien” Edith Piaf – Je ne regrette rien Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru și fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Iar dragostea îi dă putere.

E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator. Prima oară am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epimeteu, împărțise aiurea calitățile date de Știi tu cine animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi tu cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el? Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi tu cine. Atunci am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi tu cine. Așa că am încercat să remediez: le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura. Am vrut nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi tu cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Ieși afară! Afară!”. Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi tu cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum. Știi tu cine m-a pedepsit cel mai rău prin Cutia Pandorei trimisă oamenilor. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Tot răul din Cutie s-a revărsat în lume. Știi tu cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta, paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi tu cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe. Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat... din dragoste, dar el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.

Examen cu BB (IX). Ajutorul miraculos al unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Înnebunită de furie de situația din Iran (unde cenzura face aerul aproape irespirabil), ca să nu uit și în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, port încă (mai mult în casă, ce-i drept) vălul lung, negru, care acoperă integral corpul – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv din familia soțului) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul chiar și acasă, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Soțul turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Când vin acasă mama și fi-miu, deși nu i-am văzut de mai bine de trei săptămâni, nu-i pup și nu-i îmbrățișez. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut varză de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe pământ. Dar nu mai vreau, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să petrec când atâția oameni suferă pe pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării ( DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză ), poate e vreo ofertă specială... Dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira? Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai furat aerul, comparativ cu ei Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master / Master ”  Master of Puppets – Metallica . Sunt un Don Quijote castrat, fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar o bucată de plastilină storcită.

Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu. Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Zombie-lor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! Nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? Zombie au doar corp, nu suflet. La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Încă unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine. Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să fac cea mai mică mișcare, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Am mai mâncat căcat. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Iisus? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. 2+2 fac cât vrei tu, Big Brother. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am omorât, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă nu știam ce să spun, dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie, nu trebuia să-i spun nimic lui Big Brother sau, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Îmi pare atât de rău, v-am dezamăgit atât de tare, ceva s-a frânt în mine și cred că și în voi... Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me”. Brain Damage – Pink Floyd . Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate mă bântuiau fantomele. Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că totuși nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii uscați și arși izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare. Plutesc către el și ne înălțăm amândoi în lumină.

Știi, Ile, îmi spune Promy, și eu am fost într-o stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Nu mă așteptam de la tine. M-ai făcut să sufăr foarte tare. Pentru câteva momente, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Și ai zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Să spui că ”2+2 fac 4” înseamnă adeseori depășirea limitei admise de sistem, căderea în hybris ca în tragedia antică. Alternativele sunt următoarele: sclav mâncător de căcat în mlaștină vs. erou tragic. Dar e atât de greu să spui că 2+2 fac 4 când toate planurile tale sunt date peste cap, viața ta se face praf și pulbere, te confrunți la nesfârșit cu haosul, absurdul, nebunia și tot tu ești etichetat drept ”nebun”! Și totuși trebuie să o spui. ”Forget domani”.

”All apologies”, Big Brother! All apologies – Nirvana .

Pune-mă-n lanțuri, Big Brother! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Chiar principiul II se întoarce împotriva lui însuși.

Într-o dimineață, în timp ce eram la toaletă, aud bubuituri în ușă. Am uitat să spun: urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana sau Rahmaninov, mai aștept. Bătăile în ușă sunt mai suportabile. Bubuielile continuă. Cine știe, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă deranjez de la o treabă așa de importantă? Bubuiturile continuă, tot mai puternice și mai insistente. Cine-o fi? Doar n-o să mă întrerup tocmai acum, nu-i nimic, o să renunțe. Dar bătăile în ușă nu se opresc, ci, dimpotrivă, se întețesc de se zgâlțâie tot blocul. Ia te uită! Să mă duc să văd cine e. Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, dau fuga la ușă. Mă uit pe vizor. Un nene cu aspect de administrator la ușă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

Cine e? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Poftim? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Rămân siderată. Îmi alunecă chadorul de pe cap. Nu sunteți doamna profesoară Todoran? Încep să procesez, e în legătură cu plângerea. Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară, poftiți înăuntru. Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu chadorul pe mine. Domnul comisar-șef intră în casă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă. O cafeluță? Nu, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne? Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil. Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea. Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva normal, obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu. Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit până acum, lumea se teme. E, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, la comisia prezidențială trimisesem mai mult orientativ, să știe și ei, ideea a aparținut unei prietene bune. Ce idee genială! Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”). Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Supercalifragilisticexpialidocious! Supercalifragilisticexpialidocious – Mary Poppins .

Examen cu BB (VIII). Oscilații între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă: coșmaruri și evadări în paradis

Luptă, sinucidere, comă, cedare. În această ordine. Ultima e cea mai rea, implică o cedare atât exterioară, cât și interioară, o gândire simplificată și controlată, absența sentimentelor (cu excepția urii față de dușmani și a adorației față de lider (adorație, nu dragoste!). Te dezumanizezi complet.

Coma (leșin prelungit, anestezie, mai mult sau mai puțin ”confortably numb”) nu este o cedare formală (de tip contract cu ștampilă și semnătură), deci, teoretic, încă mai poți să reziști (să spui în continuare, cu eforturi supraumane, că 2+2 = 4). Dar coma înseamnă și anularea sentimentelor tale umane: reacții mecanice, din inerție, o dedublare și o privire din exterior, uneori capabilă să perceapă cu acuitate detalii monstruoase, dar fără a mai simți nimic. Și, de multe ori, nu este nici măcar confortabilă: poate fi epuizantă, o ”supraviețuire” la limita cu neantul, care îți devorează corpul și mintea până la ultimul neuron. Îți devorează doar corpul și mintea, căci sufletul parcă s-a evaporat. În final, efortul de a face cel mai mic lucru (a respira, a înghiți, a mișca un deget la propriu sau la figurat) poate ajunge înspăimântător și chiar fatal. Coma este urmarea degradării și a depresiei prelungite și poate să dureze la nesfârșit. Iar dacă ești în comă, fără sentimente, unde mai e sufletul? Nu e o luptă aproape câștigată pentru Big Brother? Și ce șanse sunt să te trezești din comă? Am fost și eu aproape un an în comă, mai demult. O ”oportunitate” oferită de un alt job. Nu mai simțeam nimic, dar am încercat totuși și atunci să fac ceva, deși nu-mi mai păsa. Dumnezeu și muzica m-au ajutat să mă trezesc, puțin câte puțin, nu dintr-o dată. Iar când mi-am dat demisia, brusc, parcă mi s-au deschis porțile paradisului, m-am simțit renăscută și liberă ca un inorog care a băut din izvorul cu apă vie (și nu era ”Izvorul Minunilor”!). Nu mai vreau să intru în comă, nu știu ce s-ar mai putea întâmpla.

Sinuciderea e mai bună decât coma: poți s-o faci înainte de un stadiu avansat de dezumanizare (păstrând sufletul relativ nealterat), dar are și dezavantaje: din comă poate te mai trezești cândva, după sinucidere, nu, și, în plus, sinuciderea nu e tocmai creștinească și înseamnă părăsirea luptei. Creștinul trebuie să rămână pe baricade, cu riscul de a ajunge în comă sau de a ceda.

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l lovesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. E singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că tatuajul a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Despre școli private de pe vremea lui Orwell... Interesant, citesc acum ”O fată de preot” (G. Orwell): o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu soarta ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe total deplasate și inflamate de tabloide despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic sau, dacă e prea frustrată,... trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta. Profa e anunțată că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze non-stop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (construit hărți din plastilină și amenajat tapete pe pereți cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșite exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice); după șocul din stradă, își revine imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

Văzându-mă iar deprimată, Promy mă invită din nou pe Gliese. Îmi arată pe harta 7D de la iPhone 7 zăpada roz, moale și mătăsoasă, care are o temperatură de 30 de grade Celsius și pe care a creat-o el pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd, și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Acum a perfecționat harta: nu doar că se simte mirosul de căpșuni al zăpezii, dar și poți să guști din ea. Are gust de vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, dar nu e lipicioasă. Seamănă și cu bucățelele mici de vată colorată pe care așeza mătuși-mea bijuteriile în casete; când eram mică, eram fascinată de ele, le priveam ca pe niște obiecte sacre, nici nu îndrăzneam să le ating.

Ne teleportăm, mai facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și o coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! E, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă. După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd. Plină de orhidee, cu nisip fin-argintiu și ape turcoaz. În mijlocul insulei e un spațiu circular, destul de mare umplut cu zăpadă roze. Se simte mirosul de căpșuni de la o poștă. Zăpada, într-adevăr, e moale și mătăsoasă, caldă (30 de grade), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim.

După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese până mi s-a aplecat, din nou în Camera 101. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie. Mai rău ca niciodată. Acum sunt și figuri noi. Nu e doar O’Brien. Sunt și copiii. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase pe care mi le introduc prin toate orificiile disponibile. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi. Mă simt ca un cadavru umflat gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”Aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică de moarte, ci doar de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Doar zgomot, nu muzică. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nimic nu există. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de intensă - ca lumina unui OZN. ”When the music’s over/ turn out the light……..” When the music’s over – The Doors

Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”. Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Gliese care îmi rup lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nici nu am putere să mă agăț de el, mă ține el. Apoi deschide ușa și un miros puternic îmi dilată nările. Un miros răvășitor de mare. De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în Camera din Zonă, în Vamă, în golfuleț. Nu știu de ce, nu doar camera 101, ci și paradisul pare destul de real.

Dacă tot m-a eliverat Promy din camera 101, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta by Ile, Madam Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Hercule când a curățat grajdurile lui Augias și a deversat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi. Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune și precum coralul albastru din presse-papierul de pe Gliese. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil... Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, oasele și mușchii parcă ar fi din pietre prețioase de toate culorile, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 7”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 7?

Ăsta e Promy. A renăscut. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

P.S. Urmează plângerea penală (telenovela continuă) și povestiri din Iran (am fost plecată 3 săptămâni).

Examen cu Big Brother (IV). O nebună, singură în fața Zidului, continuă să-l sfideze... cu o înregistrare.

M-am prăbușit iar când m-am uitat în orare: nu mai figurez nicăieri. Vineri, m-au șters din toate orarele (și din alte documente de pe site) și au găsit deja înlocuitor. Imediat după weekend, luni, a avut loc deja cursul meu... fără mine. M-au șters. Completely erased. Pur și simplu, nu mai exist. Într-o singură zi. Ce performanță! Viteza asta uluitoare mă înspăimântă și mă șochează. Iar? Da, se pare că nu m-am obișnuit. Eficiență de tip ”copy-paste” și stil mafiot, fie el și comunistoid. Doar aici. Mai exist? Nu-mi aud nici măcar respirația. Mă duc la oglindă să suflu, să văd dacă se aburește. Nu se întâmplă nimic. Și îngheț de groază.

Ce să mai fac dacă nu mai exist? Să-i bântui un pic? E, sunt obișnuiți cu fantomele și ei nu prea se șochează. Și, totuși, aș putea chiar să-i șantajez. Am și o probă: o înregistrare audio a întregii ”discuții” de miercurea trecută. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele false, asta a fost floare la ureche: pur și simplu, am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil, am pus telefonul în geantă și am intrat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu sunt nici pe departe o dovadă credibilă: ”stăpâna” Gabi, secretara găsește oricând, cât ai bate din palme, referate pentru toate fantomele ca să satisfacă pretențiile unora mai recalcitranți și săriți de pe fix ca mine, de altfel, așa mi-a și propus. Înregistrarea nu include ultima parte (cu demisia) pentru că s-a terminat memoria telefonului (poate că și el se săturase!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dar asta nu e o nouă ispită? A puterii și controlului, prin orice mijloace? Dacă am mințit deja, de ce n-aș putea șantaja pentru un scop nobil? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. Nu eu trebuia să mă sacrific, ci ei. Să-și dea ei demisia. La urma urmei, e dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”. ”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: combinații, minciuni, șantaj, amenințări. Stai puțin... Orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales eu calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Să recurg și eu mai departe la combinații, aranjamente, minciuni, șantaj, mușamalizări, la calea cea ușoară care mi-a fost arătată deja?

Mai întâi voi face curățenie în propria casă. Să începem de la noi înșine. Șterg praful, dau cu mătura și cu mopul, apoi mă duc la bucătărie să gătesc. Ce-am pățit, sunt bolnavă? N-am mai gătit decât sandvișuri cu cașcaval de luni bune. E, atunci o să fac o supă cu găluști. Să vedem ingredientele: vai, ceapa, cartofii, morcovii și țelina au putrezit. Put îngrozitor. O duhoare de cadavru. Încerc să le scot din sertare și mă umplu de o zeamă maro-gălbuie ca diareea. Îmi vine să vomit și chiar o fac. Nu, nu voi lăsa lucrurile așa, voi face curățenie. Îmi înving scârba cumplită și le arunc, cu mâinile șiroind de zeama împuțită. Apoi realizez că nu mai am legume pentru supă. Nu-i nimic, am spanac la congelator, de ce să nu-l prepar? Poate prind puteri ca Popeye Marinarul. Pun spanacul la fiert cu vegeta Knorr și câteva linguri de pastă de tomate, apoi condimente: mărar, usturoi, cimbru, busuioc. Ce interesant, am aruncat mizeriile, deși am vomitat și mi-a fost silă. Nu era chiar totul stricat. Usturoiul, nu. Deci, să verificăm compoziția: pasta de tomate (fi-miu, Alex, ”complicele” care mi-a dat telefonul lui pentru înregistrare), usturoiul (profesorul care a fost impresionat de gestul meu și care mă susține), vegeta (”copiii”), cimbrul (eu), busuiocul (soțul), mărarul (prietenii). Ia te uită, ce alegorie! Dacă nu eu, cu siguranță, usturoiul va speria vampirii, Zombie și fantomele. Și atunci spanacul în sine cine e? Păi, poate că e Dumnezeu și ”poveștile” în care cred eu. Continui să cred. Să iau o porție de spanac. Poate îmi va da tărie.

Apropo, ”usturoiul” a început o mică ”mișcare de rezistență” internă: insistă ca eu să particip la examenul de lector la care renunțasem odată cu demisia (chiar dacă nu se știe dacă poate fi, practic, reprogramat și care ar fi componența noii comisii), a contactat profii pentru a-mi face mie campanie și a-i aduce de partea mea (mai ales în eventualitatea reprogramării examenului de lector), îmi trimite materiale legate de legislație și metodologii de concurs. Totul e foarte improbabil: reprogramarea, componența comisiei, susținerea din partea membrilor comisiei. Cu toate astea, eforturile lui mă impresionează. Dar mai e ceva. Eu întotdeauna mi-am spus: mi-am dat demisia, asta e, nu o să mă întorc niciodată acolo. Până acum am procedat așa. Mi-am pierdut fermitatea și consecvența? Să mă întorc în mlaștina plină de ”broaște râioase” care amenință să mă înghită? Și să ascund proba? Nu, nu prea cred, deși mă tentează ideea întoarcerii. Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei.

Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei, Gabi și ale șefei de catedră, Elena. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet într-o singură zi, bravo! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți învățați cu fantomele și nu vă temeți. Am venit să vă bântui un pic, vreau să vă arăt noile mele tonuri de apel cu Elena și Gabi. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Ar fi păcat să nu fie promovate. Asemenea talente să rămână necunoscute... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și așa mai departe. Dar cum să-i adun pe toți laolaltă să le arăt? Și mai vreau oare să-i mai văd vreodată și încă pe toți trei la un loc, așa cum au fost în ziua demisiei? Să continui telenovela asta de căcat? Am ajuns la episodul 308 și nu am găsit-o pe Elodia. Îmi vine să vomit numai când mă gândesc. Să încerc totuși, să vedem ce față fac, poate se sperie. O să le trimit un SMS provocator și grosolan, ceva de genul: ”veniți joi la ora 15:00 la decanat toți trei, vă paște pușcăria”. Vai de mine, parcă ar vorbi Vadim Tudor despre mafie... ce-i cu mine? Nu e deloc stilul meu. Lasă, așa le atrag atenția, și, oricum, cred că merită să fie scuturați puțin.

În fața ușii decanatului, mi se taie picioarele, iar inima mă înțeapă puternic. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Dar iar mă simt ca un Don Quijote castrat, cu sabia frântă, împleticindu-se și împiedicându-se la fiecare pas. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Cu vocea sugrumată, îi informez despre înregistrarea convorbirii și mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, mă întrerup și-mi cer să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa procedează un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Și, oricum, nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru cum n-am mai văzut niciodată. Așa se comportă un sociolog? N-ai învățat nimic din sociologie, habar n-ai. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, din prostia ta, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Ești ticăloasă, nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături. Accept acest lucru, e, într-adevăr mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit. Nu pot să cred. Ba da, îmi spun în gând, am ajuns la ”nodul central” al reprezentărilor, sunt lucruri peste care nu pot trece. E o falie între noi. Mai mult decât o falie, e Zidul. Iar Zidul sunteți chiar voi.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împleticindu-mă din nou. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, ”copiii” mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit și mi-au fost alături. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări/ Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” (Eminescu, ”Odă în metru antic”). M-am prăbușit, mă zvârcolesc și plâng câteva zile și nopți la rând. Apoi, deschid pianul și cânt câteva nocturne de Chopin pe care le știam din liceu, chiar dacă nu mai nimeresc bine clapele și am degetele încleștate. Ascult obsesiv nocturne, mai ales Nocturna op. 9, nr. 1 - si bemol minor . Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine și sublimează durerea. Mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de ”copii”, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particular, ăsta e sistemul, toată lumea face așa, trebuie să faci și tu. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. O mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse.

”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” - ”Stau aici, nu pot face altceva, Dumnezeu să mă ajute” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!

Examen cu Big Brother (III). În luptă cu ”ăsta-i sistemul”: ștergerea notelor fantomelor și demisia. ”Forget Domani”!

”Is there anybody out there?”

În așteptarea marii confruntări privind notele fantomelor și politica de la master, m-am tot gândit la Steinhardt și la strategiile lui de luptă cu Satana comunistă (alea din ”Jurnalul fericirii”). Păi și aici, la noi, tot un fel de diavol comunist și-a băgat codița: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus, 10 pentru fantome eventual), proprietate la comun (”copy-paste”, cursuri date de la unul la altul, în sistem ”dă-o mai departe, stop”, ce contează), falsitate (de la ”merge și așa”, ”ne facem că” (normal, nu trebuie să și facem, doar n-om fi fraieri?) la studenți-fantomă care ajung doctori-fantomă, cursuri-fantomă, examinare și notare-fantomă gen ”0=10”), lăudarea mărețelor realizări (pentru care ne-am surmenat dând ”copy-paste” sau care sunt pur fictive) și munca patriotică (aia doar pentru fraieri). Și eu care credeam în ultimii ani că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului... Comunismul ne mai bântuie, fie și prin fantomele noastre de la școală.

Ce zicea Steinhardt despre lupta cu diavolul comunist? El recomanda o ”viclenie țărănească” în fața diavolului: să te faci că nu știi, să te prefaci, să minți, să șantajezi și tu dacă poți. Să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu entuziasm, cu pasiune, cu dăruire, până la capăt. Chiar dacă ești singur, împotriva tuturor și ești atacat, lupți. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea rezistenței. Lupta te încălzește și te motivează. Ești fericit și liber. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism propusă de Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”: strategia lui Churchill și a lui Vladimir Bukovski, disident din URSS, strategia luptei. Primele două strategii erau ”consideră-te deja mort și atunci nimic nu te mai afectează” (Soljenițân) și cea a inadaptării (Zinoviev) – omul care nu se integrează niciodată în sistem, marginalul, vagababondul, nebunul, copilul din povestea cu ”Hainele împăratului” care spune că ”regele e gol”. Din perspectiva celei de-a treia strategii, iată ce-i spusese Churchill, premierul britanic, Marthei Bibescu în 1939, înainte de intrarea în război: ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (citatul e preluat din Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7). Iar Bukovski, când fusese convocat la sediul KGB, nu dormise toată noaptea în așteptarea febrilă a confruntării cu anchetatorii: ”pentru a intra în ei ca un tanc” (op. cit. p. 8). ”Here comes Revolution/ Time for retribution.” (asta-i din Judas). Poate că ar trebui să o aplic și eu, cu puținele mele forțe. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua cataloagele pur și simplu și le-aș șterge? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Vă rog, dați-mi catalogul să șterg notele alea absurde... Nu, nu o să mi-l dea nimeni. Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, dacă nu am sânge rece și nici n-o să am, să mă prefac că am. Poate că merge. Dacă nu, să mă duc așa, cum o fi, să vedem ce se întâmplă.

Miercuri - ziua cea mare a confruntării. Pregătită? Să iau cataloagele și să șterg notele false? Să nu mai accept alte concesii? Eu una am o tendință fatală de a spune da, orice s-ar întâmpla: pur și simplu, nu pot să refuz. E, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu. Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. La urma urmei, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc imediat să informez conducerea despre corectarea erorii de dinainte și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Cât de fermă? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț destul de hotărâtă pentru început că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor, că m-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters, că nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și că, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Ce tare, a doua zi e examenul de lector doctor! Demisia cu o zi înainte de titularizare! Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), două vorbe-trei cuvinte standardizate și repetate la nesfârșit (”Newspeak”, limbaj de lemn), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă eu poate cred că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, le ajutăm (chiar dacă n-au apărut niciodată, nici măcar la examen), așa e colegial, nu spui niciodată NU. Ai putea să spui NU unei prietene care te roagă pentru cunoștința ei, de exemplu, prietenei tale care te-a recomandat aici? Pot, dar eu nu cred că ea s-ar preta. Dacă ar face-o, aș refuza-o pentru că, altminteri, m-aș purta degradant nu doar față de mine însămi, ci și cu ea și cu ”loaza” ei și, în plus, aș contribui la susținerea acestui sistem corupt. Sociologia nu ne învață să ne obișnuim cu orice: dimpotrivă, avem și noi un cuvânt de spus, modelăm și noi lumea prin toate atitudinile și acțiunile noastre, suntem ceea ce face societatea din noi, dar și ceea ce facem noi cu ce face societatea din noi, și, oricum, societatea s-a schimbat și o să se tot schimbe, vă convine sau nu. Crezi în povești, în vise? O, da, sunt o axis mundi, fără ele pământul nu se învârtește. Și nu numai că cred, dar le pun în practică. Chiar acum. E ceva corect pe lumea asta? Există oameni corecți? Nu e corect în primul rând să generalizăm, știu și eu exemple (începând cu proful meu de la doctorat, domnul prof. Drăgan și chiar și aici, în facultate). Minim 10%, ăia de care am mai zis. Poate chiar mult mai mulți. Și chiar dacă, prin absurd, nu ar mai fi altcineva, ar trebui să încerc să fiu eu: dacă eu fac ceva corect, în acel moment anulez principiul incorectitudinii. Voi fi eu corectă, sunt corectă, fac eu ceva corect chiar acum și asta schimbă totul.

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine în ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara, tremurând de furie și fluturându-mi în față cataloagele cu notele șterse. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. ”Let me hear you scream like you want it/Let me hear you yell like you mean it/If you’re gonna go down/Go load/Go strong/Go proud/Go on/Go hard or go home!” ( Let me hear you scream – Ozzy Osbourne ). Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, aducând din ce în ce mai mult cu ”portretul lui Dorian Gray”, iar eu încep să mă luminez la față, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Asta nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara? Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Bineînțeles că eu sunt nebuna. Știam și asta, ”crazy.......”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Secretara să-mi aducă ea referate sau să-mi trimită pe mail? Păi, ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, NU știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu, nu accept nici ultima propunere și îmi scriu demisia. Gata.

Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am învățat să spun ”nu”: trei ore la rând, fără întrerupere. Se poate, deci? Deocamdată, am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji, fără probleme... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi place viața grea și lucrurile obținute cu efort. Și dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”.

Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector doctor! ”Forget Domani /’Cause tomorrow never comes”, cânta Frank Sinatra. E chiar amuzant. Uite că pot inghiți tot soiul de lighioane, uneori și ”broaște râioase” (deși nu ar trebui și-o să-ncerc să nu mai fac), dar nu și ”porci. Nu doream să abandonez ”copiii”. Ei erau unica motivație. ” Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Mi-e deja dor de ei. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret) sau cu fața de Zombie cu ”smiling face” în spatele căreia se află neantul? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

Oricum, nu regret decizia luată: mă simt liberă, chiar dacă loser, cu asta m-am obișnuit deja. Am iar figura aia de om liber. Viu. Fața umană. Cei care pierd vor câștiga. Îl cred pe Kierkegaard, ”opusul păcatului este libertatea”. Altfel, te cufunzi într-o mlaștină (cu sau fără ”broaște râioase”) și nu mai ieși nici dacă te tragi de păr ca baronul Munchausen. Cel puțin am câștigat lupta cu mine însămi.

Incredibil, au început să vină mesaje de susținere când am anunțat demisia (de la ”copiii” mei dragi și chiar de la unii profesori extraordinari, cu suflet, care nu se fac că muncesc, ci chiar lucrează, evaluează corect și sunt devotați profesiei și studenților). Mulțumesc tuturor ”nebunilor” ca mine! Mă motivați să continui lupta! Mă bucur că nu am rămas singură în fața Zidului (așa cum mă așteptam) și, chiar dacă nu reușim să curățăm grajdurile lui Augias ca Hercule, poate o să facem împreună măcar o breșă în sistem. Nu doar să calculăm ”2+2=4”, dar și să aplicăm logica normalității.

Hey you! Don’t help them to bury the live/ Don’t give in without a fight

Hey you! Don’t tell me there’s no chance at all/ Together we stand, divided we fall...

Hey you – Pink Floyd (The Wall)