Antigona și fetele unui președinte-fantomă scot colții de vampiri la școala-fantomă din România și jihadiștii-fantomă de la Statul Islamic

”Sunt un soldat-fantomă, un ”omuleț verde” din Ucraina. Țarul m-a trimis să-mi ucid frații. Sau ei pe mine. Cu toate că nu știu dacă mai contează, sunt mort într-un fel. Nu mi se recunoaște niciun merit în război, nu voi primi nicio medalie, nimeni nu va vărsa vreo lacrimă pentru mine dacă voi cădea pe câmpul de luptă, voi ajunge la gunoi (dacă nu eram deja, cred că m-am născut la gunoi) ca un ”deșeu biologic” ce sunt, într-o groapă comună sau adus în sicrie de zinc, cu camioanele inscripționate ”Încărcătura 200” și îngropat noaptea, în secret, fără slujbă, fără lumânare, ca un câine de pripas. De fapt, cum să-mi aprindă o lumânare? Nu mă încadrez nici la vii, nici la morți. Nici acum, nici când voi trece pe lumea cealaltă. De asemenea, dacă răpesc și violez pe cineva ori dacă se întâmplă să comit un masacru, nu mă poate trage nimeni la răspundere. Maică-mea nu știe nimic de mine, am dispărut și nu pot s-o contactez. Dacă îi spun cu gura mea, nu mă crede, zice că am înnebunit, doar știe că frații ruși și ucraineni nu se luptă între ei. Și preferă să-l creadă pe Țaru'. Deși aici e un mediu familiar, ca la mine acasă, am ger de crapă pietrele, ciorbă, votcă și gagici (și nu vreau fetițe de 5-6 ani, sclave sexuale primite ca premiu/pradă de război, că sunt om credincios, mi-e frică de Dumnezeu și, oricum, nu sunt pedofil), aș prefera să lupt în Siria cu Statul Islamic ca alți ruși sau iranieni (tot soldați-fantomă), în loc să-mi ucid frații și ei pe mine. Nu știu ce să mai spun. Cred că o să mai comand o votcă. A, chiar în acest moment îmi aduc aminte de o fată din Țara lui Dracula, ”Madame Dezastru” căreia i-a fost milă de mine (i-e tare milă de fantome ca mine, cred că din solidaritate, e fantomă și ea) și m-a învățat limba dacă... ”barzăcopilviezure”. E o formulă magică pe care o s-o rostesc Țarului la întoarcere (și, dacă nu, o să-l bântui). Jur că știam de Dracula, nu și de daci. Bună și limba dacă la ceva!”

E mult mai bine să fii fantomă, mă rog, soldat-fantomă sau Don Quijote castrat și fără vise ca mine, confirm, cu înțelepciunea mea milenară de 2 ani și 10 luni, după ce mă despart de ”omulețul verde”. Nu mă mai simt singura ființă vie de pe pământ, nu mai am impresia că sunt atât de privilegiată și nu mai mi-e rușine, nu mai mi-e frică că o să se sfârșească totul imediat (și nu mai număr, împreună cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) și copiii noștri sirieni, minutele și secundele până la următorul sfârșit atroce și ridicol), deși, dacă mă întrebați de vreun deadline, paralizez de groază sau produc apocalipsuri la scară personală și universală (cum a fost atunci când am uitat farfuriile murdare în chiuvetă și am infestat întreg paradisul cu gândaci). Istoria rămâne un coșmar (care continuă să crească năucitor, într-o mișcare browniană, bezmetică). Suprasaturată să înghit în continuu săbii, cuțite, cuie, piroane, cioburi, stânci, Ziduri, fulgerașe, bombe-butoi, clor, acid, flegme divine (căci suntem născuți din spuma balelor, logic, nu?) și apoi să mai și fac conversație cu familia ori să zâmbesc (cu un zâmbet prietenos de smiling-face, cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut, exact ca la Paris, de vis), mai îmi dau demisia în semn de protest (nu de la scris, asta a fost cu aproape trei ani în urmă, ci de la tot și toate și-mi vine să arunc universul în aer, să nu mai sufere nimeni). Și totuși, după supradoza de real, acum până și coșmarul pare un vis. E mult mai avantajos și confortabil psihic și fizic să percepi totul ca un vis și să fii fantomă (suflet fără corp) decât zombie (corp fără suflet) sau o serie de monștri (hăituiți sau nu de propria conștiință ca de ”portretul lui Dorian Gray”). Le-am încercat și pe-astea și nu vreau să recidivez. Oricum, prefer să fiu cavaler-fantomă, castrat și fără vise (care știe încă să aprecieze lucrurile mici și mari) decât student-fantomă sau cadru didactic-fantomă.  

Apropo, înainte să primesc numărul de dosar de la Parchet (pe care-l așteptam ca pe Godot ori ca bunicii noștri pe americani la instalarea comunismului în România), am recepționat decizia Parchetului (de pe lângă Judecătoria sectorului 6), când am verificat întâmplător cutia de scrisori. Vestea bună e că (în mod miraculos pentru România, cu toate că ar trebui sa fie ceva obișnuit) unul dintre funcționarii de la Comisia Prezidențială (Departamentul pentru Educație și Cercetare) a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea mea către poliție. Între timp, deși eu nu am fost contactată pentru a prezenta probele și nici nu mi s-a comunicat, in ciuda solicitarilor, numărul de dosar de la Parchet (de pe lângă Tribunalul Bucuresti), dosarul a înaintat, a fost transferat la Parchetul de pe lângă Judecatoria Sector 6, s-a desfășurat o anchetă, iar persoanele implicate (decanul, șefa de catedra, secretara și cei 6 studenți-fantomă) au fost audiate. Așa că sunt fericită și recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să zgalțâim un pic sistemul, să facem presiune și să creem o mică breșă în Zid. Le mulțumesc și celor care nu m-au ajutat, sper să o facă data viitoare. De asemenea, le sunt datoare celor care mi-au pus bețe în roate: astfel, m-au stimulat să reacționez. Totul este, de fapt, mult peste așteptări: estimam că nu voi primi niciun feeback de la "comitetele și comițiile" la care expediasem sesizarea. Personal, am luat această inițiativă ca pe un ritual de purificare a conștiinței și de exorcizare a demonilor și fantomelor comunismului mafiot care încă mai bântuie România.

Vestea proastă e că, având în vedere că au fost audiate exclusiv persoanele acuzate și s-a luat ca probă numai înregistrarea audio, dosarul a fost clasat în februarie 2015 (24 februarie - ordonanța procurorului, 13 martie - ștampila poștei) de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6. Eu cred că s-a comis o eroare că nu mi s-a transmis numărul de dosar de la Parchet (am ajuns să am și o vorbă "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"), nu am fost informată cu privire la evoluția anchetei, nici nu am fost invitată la audieri. Pe lângă înregistrare, dețineam și lucrările studenților și listele de prezență la examen (cu nume și semnături) pe care nu figurează niciunul dintre studenții-fantomă. Dar poate că i-am șters eu, logic, nu? Sunt expertă la șters. Eu am fost vizitată doar de un comisar de la Poliția Capitalei, în aprilie 2013. În acel moment, comisarul părea surprins plăcut că are în lucru o asemenea plângere (prima în cariera lui!), era foarte cooperant și m-a ajutat să completez rapid declarația (practic, am confirmat ce scrisesem în sesizare). În rest, nu am fost contactată pentru a participa la audieri pe parcursul anchetei.

Am aflat toate informațiile, inclusiv decizia Parchetului abia miercuri seară, pe 1 iulie 2015, când am verificat accidental cutia de scrisori. Mă așteptam să primesc răspuns de la Parchet pe mail (cum mi-a scris anterior Poliția Capitalei), consideram că dosarul nici nu a apucat să se înregistreze (nu-mi parvenise numărul de dosar ori vreo informație despre stadiul anchetei, nu am fost chemată la vreo audiere cu probele pe care le dețineam, m-am trezit direct cu decizia de clasare), așa că mi-am verificat preponderent mailul, nu și cutia postală. Nu mai e timp pentru a contesta decizia Parchetului, dar, la sugestia fetelor de la Apador (care au o altfel de atitudine și mă ajută în lupta mea pentru o Românie/lume mai normală), voi face un memoriu către Parchetul General prin care să cer infirmarea ordonanței de clasare și dispunerea redeschiderii urmăririi penale. Este o posibilitate prevazută de art. 335 din Codul de Procedură Penal, chiar dacă șansele sunt infime. Voi anexa memoriului copii xerox după lucrările studenților și fișele de prezență la exemen (cu nume și semnături), precum și transcrierea (toată sau doar pe intervalele de timp relevante) a ”discuției” de la Decanat (când secretara urla și spumega și mă făcea în toate felurile, sub ochii decanului și ai șefei de catedră). Cum așa? Nu suportam nici înainte să ascult ceva din înregistrare, mă lua cu leșin, mă sufocam, îmi venea să vomit și orice atingeam mă electrocuta. Plus că simțeam avalanșa de căcat asupra mea, intrându-mi în corp, curgându-mi prin sânge și contaminându-l ireversibil, oricâte dușuri făceam, și câte 5 la rând. Parcă aș coborî în Tartar sau într-o închisoare siriană de unde să nu mai ies niciodată. Hm, figurau și înainte, în plângere, câteva citate din fantome celebre... pentru copy-paste, ”muncă patriotică” și ”mărețe realizări” precum nota ”0=10”. Voi transcrie măcar câteva fragmente memorabile din dezbaterile în ”dulcele stil clasic” academic românesc. ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Îmi aduc aminte că într-o zi, anul ăsta, am ajuns întâmplător (am greșit trenul) la metrou la Grozăvești și, dacă înainte nici nu suportam să trec cu metroul prin stație (mă cuprindeau frisoane, tremuram și plângeam când vedeam copiii), de data asta totul mi s-a părut un vis. Mă gândeam că o să mor, dar ce bine că sunt fantomă și eu, cavaler-fantomă! Ce mai contează acum? Așadar, iau înregistrarea și încep să ascult: ah, mai mult mă stresează că nu înțeleg vorbele decanului (rostește cuvintele încet și neclar) decât situația în sine. Măcar să-mi notez câteva replici care să corespundă cu sesizarea, chit că durează o săptămână. Pe măsură ce ascult, mă simt tot mai mândră și mai fericită și nu-mi vine să cred că am rezistat și am reacționat (după ce mă transformasem într-un monstru... un pitic ghebos, spălat pe creier, cu sânge și limfă de rahat, cu gura strâmbă și mâini lacome și apucătoare, înecat în propriile buzunare colcăind de șpăgi, pentru care cursurile și notele erau ale sale, însă mai mult ale secretarei). Uau, asta sunt eu, Madam Dezastru? Și încă n-ați scăpat de mine, vă mai enervez un pic, ”mult iubiți și stimați” tovarăși zei, talibani și Big Brotheri!

După "lupte seculare" de 3 zile pentru a identifica cutia potrivită și plicul anti-șoc corespunzător (am umblat disperată, cu picioarele umflate, pline de basici, de colo-colo, cerșind cutii, plicuri și hartie de împachetat, fie și din aia pentru prăjituri de la cofetărie, așa cum am procedat și în alte dăți), am găsit în cele din urmă o cutie reciclabilă, am acoperit-o cu folie albă, am lipit-o, am atașat și un plic anti-șoc conținând DVD-ul cu înregistrarea și am reușit într-un final să expediez coletul cu memoriul către Parchetul General. La coletăria de la mine din Titan, niciodată n-au nimic, nici cutie, nici plic, nici hartie, nici scotch, nici pix. Parcă sunt și ei pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase... stăpânele marețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului.

După atâta alergătură, chiar acum mă răzbun/consolez cu (încă) o bere și o pizza Roma cu șuncă, ciuperci și măsline (o ofertă specială la Pizza Hut, valabilă vara asta: primești 2 pizza medii pe blat italian la prețul uneia) pentru decizia de clasare și neregularitățile anchetei, precum și pentru dificultatea de a trimite un amărât de colet în România (în România, nu în Siria!), dar și sărbătoresc mica breșă în Zid și pe toți cei care m-au ajutat să o producem, începând cu prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu). Îi suflu cât pot de tare lui Promy bretonul negru, lucios, filat, asimetric, îndreptat cu placa, lung până la bărbie, inspir adânc mirosul răvășitor de ceară de păr (sau e mai mult aroma de pizza, după atâtea drumuri și greva foamei?), îi strâng mâna albă, marmoreeană, cu degete fine de pianist, ridic paharul și spun cu ochii sticlind de poftă:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy! Hm, deja îți cad în gură.

– Și ochii? Nu-mi lăsați nici ochii?!

– Da' ce? De când ai votat, ei, acum doi ani, ai făcut grevă nud sub chador și ți-ai luat concediu medical, ți-a intrat în cap că ai drepturi?

– Da, de fapt, știu ce drepturi am. Chiar eu am zis declarația drepturilor curând după primele alegeri libere de acum 2 ani, când am fost din nou recompensat cu lovituri de stat, răpiri și dispariții (împreună cu voi). Atunci, după o lună de grevă nud sub chador, am rupt tăcerea și am spus clar ce drepturi avem: dreptul la agonie, la abandon, la teroare, la mizerie, la dezastru, dreptul la scârbă și la disperare etc.

– Și, între timp, după ce că s-au păstrat toate cele vechi, au mai apărut și altele, inclusiv pentru copii. Nu mai zic de copiii noștri sirieni. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Ce e corect? Ultimele incidente de la protestele din România (nu din Siria), îmi pun credința (în statul de drept) la încercare și mă determină să mă întreb dacă România (mai) e stat polițienesc. După împușcarea în cap (cu un pistol cu bile) a băiatului care refuzase să se legitimeze după un protest, polițiștii din România recidivează prin acțiuni eroice demne de milițiile Shabiha sau securiștii din Siria. Recent, polițiștii români au chemat la secții pentru audieri sau au căutat la domiciliu/locul de muncă mai mulți cetățeni din România, pentru a investiga dacă au semnat sau nu o petiție online. Oamenii respectivi semnaseră o petiție care critica lipsa de reacție a unor instituții publice din Hunedoara în legătură cu gestionarea și rezolvarea controverselor apărute din cauza micro-hidrocentralei de pe Râul Alb. Prin petiție, adresată și Ministrului de Interne, se cerea inclusiv demiterea unui șef de Inspectorat Județean de Poliție.

Eu una am pierdut deja șirul petițiilor create/semnate/trimise de mine, nu mă tem, dimpotrivă abia aștept să mă aresteze și pe mine. Sunt nerăbdătoare să ajung la închisoare în România (unde ar fi trebuit să fiu și pentru cele 6 note false șterse), hm, e aglomerat, nu sunt cele mai bune condiții, dar poți savura compania vedetelor/politicienilor (Udrea, Bica, Iacob-Ridzi), plus că nu dispari... imediat ca în Siria, în mizerie, fără apă/mâncare, fără asistență medicală, violat și torturat până la moarte. Și, apropo de legitimare, chiar dacă oficial polițiștii trebuie să se prezinte/legitimeze ei înșiși mai înainte, nu au voie să folosească forța decât în legitimă apărare și trebuie să aibă o motivație serioasă pentru legitimare, cum legea e neclară, e mai bine să arătați cartea de identitate, altfel riscați să fiți conduși la secție. Ulterior, puteți să faceți reclamație polițistului dacă a acționat necorespunzător.

– Ce e corect? Tu. Tu ești, Promy. Și mai puțin contează ce legumă, animal, gunoi sau bacterie ești, cât să iasă ”2+2=4”. Sau măcar să încerci. Și să nu renunți.

– Eu am făcut totul ilegal, mărturisește Promy, lingându-mi tandru și lent sosul salsa de pe degetul mijlociu.

– Păi, dacă tot ce e bun e interzis și tot ce e rău e premiat, normal c-ai comis numai ilegalități. Dumnezeu însuși, Iisus, e un infractor, confirm eu, ridicând degetul mijlociu curățat parțial de limba lui Promy (deși sosul salsa, sincer, nu mi se pare mizerie, comparativ cu politica asta împuțită). Jos sistemul!

***

Bine ar fi să fie infractori ca Promy sau ca Dumnezeu și securiștii sirieni, milițiile Shabiha sau Statul Islamic. Acesta din urmă reușește și el să ne uimească mereu prin mărețele sale realizări. În prezent, Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive cum ar fi campionatul de fotbal cu capete decapitate sau concursul de memorare a unor versete din Coran cu premiu sclave sexuale, cu vârste începând de la 5-6 ani (al-Sabi, prizoniere necredincioase, obținute ca pradă de război, în special yazidi, dar și creștine, kurde, șiite etc.), care uneori sunt folosite și ca scut uman în luptă. Până și lucrătoarea umanitară americană răpită de Statul Islamic, Kayla Mueller, a fost răsplătită pentru faptele ei bune cu funcția de sclavă sexuală (premiul, trofeul personal al califului), împreună cu niște fete yazidi. Ea a rezistat eroic în captivitate, a reușit să-și învingă frica, durerea și rușinea și să-și asume un rol protector, matern în raport cu fetele yazidi, de fapt, niște copii. Statul Islamic iubește atât de mult cultura încât a aruncat în aer nenumărate moschei (inclusiv pe cea cu mormântul profetului islamic Iona), face trafic de obiecte de artă și a jucat fotbal cu capul marelui arheolog din Palmyra (în vârstă de 80 și ceva de ani), Asaad, care a avut tăria să rămână în Palmyra în ciuda invaziei extremiștilor, să încerce să protejeze patrimoniul și apoi reziste torturilor și să accepte să fie executat decât să divluge locul unde se aflau anumite artefacte de valoare. Fan al culturii, Statul Islamic a detonat templul antic Baalshamin, dedicat zeului Baal, din Palmyira, a intrat cu buldozerele în mănăstirea creștină Mar Elian (veche de 1500 de ani), a răpit și ucis creștini (inclusiv preoți misionari) și a distrus peste 50 de mausolee, biblioteci și ruinele lui Nimrud în Irak.

Statul Islamic nu e doar preocupat de cultură și sport, ci și de sănătatea populației, de aceea a utilizat arme chimice (pentru curățarea completă a populației) la Marea, a interzis fumatul și i-a flagelat în public pe toți cei pe care i-a prins fumând. Biciuiește în public nu numai nevestele păcătoase cărora nu le stă bine mănușa sau vălul, ci și pe bărbații lor, eventual și vecinii... că se uită după bombe-butoi ori după vreun șobolan să-l mănânce în loc să fie atenți cum circulă păcătoasele astea pe stradă, chit că nici nu au voie să meargă fără soții lor și nici nu înțeleg cum pot înainta cu atâtea văluri (nu trebuie să li se zărească nici genele), plus că se coc de căldură (eu nu mă descurcam nici cu chadorul, vălul integral iranian, care lasă descoperită fața). Milițiile femeilor jihadiste au ucis în bătaie fete doar pentru că priveau hainele din vitrina unui magazin și nu purtau codul vestimentar corespunzător categoriei lor (fete nemăritate, văduve, divorțate, măritate). La naiba, așa le trebuie, ce, tocmai acum le arde de shopping păcătoaselor? Aș fi vrut să fi inventat/imaginat eu astea!

După datele ONU, prizonierele Statului Islamic sunt propuse mai întâi comandanților, ulterior vândute străinilor cu bani înscriși în Statul Islamic la prețuri mari (și peste o mie de dolari) și în cele din urmă simplilor soldați. În acest caz, o sclavă sexuală de 9 ani costă 165 dolari, o adolescentă – 124 dolari, iar una de 20 ani – 40 de dolari. Practic, peste 2500 de fete yazidi au fost oficial luate prizoniere, iar 5000 sunt date dispărute. Asta înseamnă fetițe răpite, dezbrăcate, tratate ca pe vite, vândute în pielea goală la târgul de sclavi și transportate astfel pe stradă/în camioane la grămadă, lăsate în frig, foamete și mizerie, violate în continuu, apoi operate pentru a se li se coase himenul la loc și revândute la târgul de sclavi, în aceleași condiții, ca virgine. Și tot așa. Unele fete au fost cumpărate, violate, operate și vândute ca virgine de zeci de ori într-un singur an. Din fericire, dacă unii distrug trupuri, suflete, vieți și vise, alții salvează: riscându-și viața zi de zi, avocatul Khaleel al-Dakh, un Oscar Schindler irakian, a reușit să elibereze peste 1.000 de yazidi din mâinile Statului Islamic. A creat o echipă de informatori/spioni care ia legătura cu fetele sclave, le strecoară telefoane pentru a putea comunica cu ele, așteaptă un moment oportun să intervină și atunci fug cu fetițele în brațe până la un loc ascuns. Dacă sunt prinși, sunt torturați și executați, desigur, cum s-a și întâmplat, de altfel, în echipa avocatului, pentru asemenea fapte bune. În mod similar, după răpirea propriei sale nepoate (kurde) și recuperarea ei contra cost, omul de afaceri irakian, Abdullah, răscumpără sute de fete răpite cu prețuri între 6000-35.000 dolari. Iar fetele yazidi s-au organizat și ripostează și ele: o cântăreață, Xate Shingali, de 30 de ani a fondat batalionul ”Fetele Soarelui” care înfruntă jihadiștii (”Ei ne violează, noi îi ucidem”).

Indiferent cine este autorul acestor răpiri (Statul Islamic, milițiile Shabiha sau securiștii), dispar prea mulți, inclusiv mii de copii. Și nici măcar un tovarăș-zeu taliban și Big Brother precum al-Assad sau califul Statului Islamic nu ar trebui să dispară așa și să se dezintegreze (mai mult sau mai puțin lent) până la extincție. Am și eu coșmaruri în continuu, de ani de zile, cu ochii deschiși/închiși, (relativ) trează sau în somnul meu agitat, cu multe întreruperi, ba că nu mai găsesc nimic din Promy (ceea ce e(ra) foarte probabil, dacă nu sigur în Olimp până foarte curând), ba că nu mai e Alex, fii-miu, nu am nici corpul lui să-l îngrop ori descopăr din el doar un degețel scheletic, cu unghia smulsă, ars cu acid și pătat de urină, apoi, înainte să ajung la ONU să raportez situația (cu tot cu degețel), sunt și eu răpită și, eventual, mi se cere să arunc acid pe copii și să mă piș pe ei. O înmormântare e un lux și un privilegiu, de-asta am și evitat în ultima vreme plimbările mele rituale la cimitirul familiei pe care le savuram înainte, odată cu liniștea și pacea de acolo (mă simțeam vinovată și mi-era rușine). Antigona știe: chinuindu-se să respecte legea tradiției și memoria fratelui ei (tot un ”dușman al poporului”), ea a încălcat legea cetății și l-a îngropat pe ascuns pe fratele ei, asumându-și eticheta de ”trădător” și pedeapsa pentru aceștia - să fie îngropată de vie. ”Antigonele” din Siria din tabăra de refugiați Shatila - Beirut (o zonă sordidă și periculoasă unde, când plouă, din cauza scurgerilor și a proastelor izolații, copii, supraviețuitori (până în acel moment) ai războiului și dictaturii, au murit electrocutați) joacă într-o transpunere a tragediei grecești. Multe ”Antigone” siriene au trecut prin experiențe similare, ba chiar, mai rău decât Antigona propriu-zisă, în ciuda căutărilor disperate, cu riscul/prețul vieții, n-au mai găsit nimic din cei dispăruți. Însă tragedia are un rol cathartic: prin împărtășire și joc, le ajută să spună adevărul, să sublimeze durerea și să se elibereze. 

”Antigona” e o sursă de empatie, inspirație și rezistență pentru oricine, dar nu e suficientă pentru a distruge Statul Islamic. Legat de asta, într-o dimineață, când mă aflam pe budă, după ”lupte seculare”, brusc, m-am iluminat. Ca mii și mii de alți puști, fetele lui Obama, Malia și Sahsa, pot fugi oricând de acasă să se facă jihadiste (fără ca tăticuțul lor să știe ceva, deși le citește și lor toate mailurile, postările pe Facebook, Twitter și youtube, și fără ca să reacționeze cumva, că e un Big Brother-fantomă) și să ajungă sclave sexuale (nu mi-e clar, de fapt, poate că sunt prea bătrâne pentru Statul Islamic și nu mai sunt deja virgine la 17, respectiv 14 ani, iar Obama, desigur, adică probabil, habar n-are). Acolo, vor fi atât de enervante și figurante, vor cere insistent atâtea lucruri încât Statul Islamic, exasperat, va imploda. Aș putea să le rog pe Malia și Sasha, de asemenea, să facă presiuni pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei în dosarul școlii-fantomă. Lor nu le rezistă nimic. Bune și fetele lui Obama la ceva! Eu, dacă voi fi sclavă, voi rămâne și eu una obraznică, nesimțită și băgăcioasă și voi solicita expres de la Statul Islamic baie cu lapte de Cleopatra, țigări, votcă, bere, pizza și crenvurști în covrig/hot dogs.

Ah, când mă gândesc că totul e haram (mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi, ca la securiștii regimului sirian sau la milițiile Shabiha) și cum mă aflu în perioada de recuperare după greva foamei (aproape gata... doar kilograme, din păcate, restul nu poate fi recuperat și... continui să pierd), poftesc, brusc, să mă răzbun cu țigări obișnuite (în loc de pufăitoare, țigara electronică), votcă, bere, pizza și Maretti cu pizza. Mai mult, având în vedere că Statul Islamic, securiștii regimului și milițiile Shabiha ne-au atras atenția la sănătate și frumusețe și am conștientizat, în sfârșit, importanța lor, vom da și noi (eu și cu Promy) acum o declarație. Începem să ne prostim, vorbind cu ”u” în loc de alte vocale odată pentru că e haram, apoi ca să nu facem riduri, cum proceda maică-mea la un moment dat când eram mică, iar taică-miu o poreclise ”Tururu Hu-Hu” (”Teroare Ha-Ha”) și-i cerea ”buru, muuru” în loc de ”bere, muiere”: ”Ducu tutu u hurum, utuncu su fucum numu lucruru hurum, cucu suntum mulufucu. Jurum pu stupunul Curun, pu unurugul Bubu, pu Muruttu cu puzzu, pu puzzu, pu uPhunu, pu tutunul Prumutuu, vurmu umpuțut du trudutur șu pu Mudum Duzustru, Futu lu Druculu! (rus mulufuc lu funul: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”). Adică: ”Dacă totul e haram, atunci să facem numai lucruri haram, căci suntem malefici. Jurăm pe stăpânul Chiron (înțeleptul Chiron centaurul din Olimp, proaspăt ales lider la primele alegeri libere din vara lui 2013), pe inorogul Bebe (mare guru, din păcate atât de blond încât a imigrat în Olimp, cu mine și cu Promy), pe Maretti cu pizza, pe pizza, pe iPhone, pe titanul Prometeu, vierme împuțit de trădător și pe Madame Dezastru, Fata lui Dracula!” (râs malefic la final: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”).   

Jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că mă bucur că Uniunea Europeană a acceptat (după multe presiuni) expunerea fotografiilor incomode ale lui Caesar (a zecilor de mii de victime ale torturii din spitalele militare siriene) la Parlamentul European și, totodată, a aprobat planul minimal de redistribuție a celor 40.000 de refugiați din Italia și Grecia către alte țări europene (foarte puțin, însă e un început). Sunt teroriști sau victimele terorismului, ale Statului Islamic, dar și ale terorismului de stat (la cote de crime împotriva umanității)? Pentru mulți politicieni nu e tocmai clar. Mai jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că aș vrea să se schimbe în bine relația dintre Turcia și kurzii sirieni. Să fim onești, aportul Turciei în criza siriană prezintă atât aspecte pozitive, cât și negative. Turcia poate fi lăudată că a primit cei mai mulți refugiați sirieni (1,8 milioane), în condiții optime în taberele de refugiați, cu toate că e depășită de afluxul uriaș și are dificultăți pentru a asigura servicii educaționale și medicale pentru cei aflați în afara taberelor. Din păcate, există și puncte slabe precum granița permeabilă ca un burete pe unde trec copiii fugiți de acasă (din întreaga lume)... nu, nu la club, în parc sau în vacanță, ci să se facă jihadiști și unde se servesc BOMBoane și tot felul de echipamente pentru extremiști. Apoi, Turcia manifestă o atitudine ostilă față de kurzii sirieni, campionii luptei împotriva Statului Islamic, comasând trupe la graniță și amenințând cu incursiuni militare în zona kurdă din nordul Siriei.

Progresele kurzilor de la Y.P.G. împotriva Statului Islamic îngrijorează regimul Erdogan din Turcia. Y.P.G., forțele militare kurde din Siria, au reușit să cucerească în iunie, cu suportul raidurilor aeriene americane, o localitate strategică, Tal Abyad, punct de aprovizionare important al Statului Islamic și, totodată, punct de control al unei întregi zone care permite conectarea a trei ”cantoane”: Afrin (la nord-vest de Aleppo), Kobane (la vest de Tal Abyad) și al-Jazira (în nord-estul provinciei Hasakeh). Kurzii sunt o problemă, Statul Islamic, nu? Y.P.G. reprezintă aripa militară a partidului Uniunea Democrată (P.Y.D.), afiliat cu Partidul Muncitoresc din Kurdistan  care a condus o revoltă împotriva statului turc timp de 30 de ani. Turcia se teme de instalarea unui stat kurd și dorește impunerea unei zone de excluziune aeriană pentru a se proteja atât de kurzi, cât și de Statul Islamic (o idee susținută și anterior, de ani buni, fără succes și fără cooperarea Statelor Unite). Asta înseamnă implicare militară aeriană, dar și terestră (pentru coordonare) și lupta, în unele zone, piept la piept, stradă cu stradă. Însă această acțiune ar deteriora relațiile și cu kurzii din Turcia și mai curând va îngreuna avansul kurzilor sirieni decât va afecta Statul Islamic. Practic, cum partidul lui Erdogan, AKP, a pierdut majoritatea în parlament și deja a pus o presiune enormă asupra populației prin susținerea agresivă a rebelilor (unii extremiști) și prin acceptarea a aproape 2 milioane de refugiați, iar intervenția militară (fără acordul Consiliului de Securitate ONU și în haosul de pe teren din Siria, unde adeseori nu se mai știe cine cu cine se luptă și sunt prezente grupări extremiste) este foarte riscantă, acțiunea militară este, totuși, mai puțin probabilă.

De asemenea, Iordania propune constituirea unei zone de excluziune aeriană în sudul Siriei (incluzând orașul Deraa), coordonate de rebeli susținuți de Iordania și de Statele Unite, cu sprijin militar iordanian. Apelurile Turciei și Iordaniei sunt mai curând un nou semnal pentru Statele Unite, dar, ca de obicei, Obama se uită și nu vede. În prezent, regimul mai controlează circa 20% din teritoriu. Începând din martie, regimul al-Assad a pierdut teritoriu in nord-vest, sud și centru către diverse grupuri printre care și Statul Islamic, al-Nusra (afiliată al-Qaida) și către rebeli mai moderați. Mulți analiști consideră că forțele proguvernamentale se concentrează pentru a obține controlul asupra unei zone din vest, întinzându-se de la nord de Damasc prin Homs și Hama până la coasta Mediteranei, cuprinzând zona alawitilor (șiiți minoritari dintre care face parte și actuala conducere). Oricum, regimul încă luptă pentru a-și menține avanposturile din alte părți ale țării, inclusiv din orașe ca Hasaka și Qamishli din nord-est sau Deir al-Zor în est, Deraa în sud și Aleppo în nord.

Și că vorbeam de Y.P.G. (care reprezintă pentru turci un pericol mai mare decât Statul Islamic!), s-au găsit și niște fii de-ai lui Dracula care și-au ascuțit colții de vampir și s-au dus să și-i scoată la Statul Islamic, împreună cu kurzii de la Y.P.G. Aceștia sunt Rubar și Armanchi. Au venit pentru că nu au suportat să asiste pasiv la atrocitățile Statului Islamic. Și-au plătit singuri drumul (București-Munchen-Suleimania și apoi transfer cu taxi în Siria) și o parte din echipament. Mănâncă simplu și destul de frugal (orez, lipii), beau ceai și ațipesc numai câteva minute în tranșee (nu știu cum pot în zgomotul ăla infernal, eu una mă chinuiesc ore în șir să adorm și mă trezesc aproape imediat, după coșmaruri (siriene și nu numai) sau dacă aud liftul, mieunatul mâțelor ori scârțâitul ușii, cu toate că folosesc dopuri antifonice). S-au împrietenit cu kurzii care sunt primitori, să juri că sunt și ei fiii lui Dracula și se simt ca acasă. Sunt deranjați de ideologia marxistă dominantă la Y.P.G., dar nu se lasă îndoctrinați, au plecat să lupte cu Statul Islamic alături de kurzi, nu să devină comuniști. Au intrat în focul luptei aproape imediat, după doar o săptămână de training la ”Academia din Rojava”, după ce au primit arme nu tocmai performante, cum au și kurzii. Însă sunt bine organizați și motivați (la fel ca ceilalți de la Y.P.G.). Unul dintre camarazii kurzi i-a salvat viața lui Armanchi, după ce bucureșteanul se ridicase în picioare, luând poziție de tragere, așezându-l la pământ și zicând ”nu e vremea ta să fii martir”. Și Rubar a fost la un pas de moarte când comandantul unității sale a călcat pe o mină improvizată și a fost ucis. Rubar a comentat, profund marcat:  „vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!“ Nu au venit să moară, dar, dacă s-ar întâmpla asta, sunt pregătiți:  „Nu am venit aici să mor. Am venit să fac ceva. Dar dacă va fi să mor, atunci asta e!” (Armanchi) Buni și fiii lui Dracula, vampirii și colții lor la ceva!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Examen cu Big Brother (XIII). O șansă nesperată pentru Madam Dezastru de a ajunge teroristă și de a asedia fuckultatea

Când eram de vreo șaptișpe-optâșpe ani, din cauza oboselii (nu dormisem de cinci zile și cinci nopți), am avut o viziune: un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, ridicându-se din pat și încercând să mă strângă cu crengile sale. Doar copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici măcar să clipesc. Din copac a țâșnit la un moment dat o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea non-stop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, dar niciunul dintre trucurile magice pe care le-a încercat nu a mers.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China să aducă de acolo un remediu pentru mine: crede cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin și a găsit o carte foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una din fabricile Apple de la Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere ale muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de grea, dar mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea însă la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și așa am putut dormi.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme în continuare sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, nu disfuncționale. Fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, fără întrerupere până ajunge iar surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca lui Promy ca să nu facă sacrificii degeaba.

O trezesc pe Zăna Speranță și îi dau un pahar de votcă, implorând-o în același timp să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri. Veștile bune încep să vină. O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau cel puțin să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde m-aș duce. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar cum să rămână ”copilul” fără notă?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne ”copilul” cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să urle: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții; am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK; iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc cât pot de tare, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez de atâta căcat, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine, păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog sau nu, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor. Măcar atât!

Voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... Timpuri Noi – Perfect . Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis, ca după fiecare vizită la școală. Mă simt din nou invadată de mizerie, îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă cumplită. Mă simt ca o rufă veche, ruptă, decolorată, agățată de frânghie cu o agrafă de birou, atârnând jalnic și din care picură stropi de căcat colcăind de oxiuri. În același timp, mi-a revenit dorul de ”copii”. Sfâșietor. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă. Dacă nu, sun la poliție și spun că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le spun: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează, important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo 4 ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (cu sau fără Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să număr banii din pliculețul de salariu... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then - Tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say” Frank Sinatra – ”Brazil”, selecții din filmul lui Terry Gilliam . Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. ”Madam Dezastru” e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fi-miu la școala de muzică. Am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu iluzii ca Zâna Speranță. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea ”copilului” e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar nu mai am ce să fac. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, desi nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Previzibil, nu? Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra ”copiilor”. Nu vreau să sufere ”copiii”. Sunt pedepsită mai mult indirect, prin ”copii”. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie pământul. Totuși, să vedem și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien” Edith Piaf – Je ne regrette rien Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru și fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Iar dragostea îi dă putere.

E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator. Prima oară am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epimeteu, împărțise aiurea calitățile date de Știi tu cine animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi tu cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el? Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi tu cine. Atunci am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi tu cine. Așa că am încercat să remediez: le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura. Am vrut nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi tu cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Ieși afară! Afară!”. Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi tu cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum. Știi tu cine m-a pedepsit cel mai rău prin Cutia Pandorei trimisă oamenilor. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Tot răul din Cutie s-a revărsat în lume. Știi tu cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta, paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi tu cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe. Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat... din dragoste, dar el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.

Examen cu BB (IX). Ajutorul miraculos al unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Înnebunită de furie de situația din Iran (unde cenzura face aerul aproape irespirabil), ca să nu uit și în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, port încă (mai mult în casă, ce-i drept) vălul lung, negru, care acoperă integral corpul – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv din familia soțului) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul chiar și acasă, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Soțul turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Când vin acasă mama și fi-miu, deși nu i-am văzut de mai bine de trei săptămâni, nu-i pup și nu-i îmbrățișez. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut varză de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe pământ. Dar nu mai vreau, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să petrec când atâția oameni suferă pe pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării ( DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză ), poate e vreo ofertă specială... Dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira? Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai furat aerul, comparativ cu ei Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master / Master ”  Master of Puppets – Metallica . Sunt un Don Quijote castrat, fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar o bucată de plastilină storcită.

Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu. Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Zombie-lor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! Nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? Zombie au doar corp, nu suflet. La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Încă unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine. Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să fac cea mai mică mișcare, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Am mai mâncat căcat. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Iisus? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. 2+2 fac cât vrei tu, Big Brother. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am omorât, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă nu știam ce să spun, dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie, nu trebuia să-i spun nimic lui Big Brother sau, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Îmi pare atât de rău, v-am dezamăgit atât de tare, ceva s-a frânt în mine și cred că și în voi... Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me”. Brain Damage – Pink Floyd . Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate mă bântuiau fantomele. Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că totuși nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii uscați și arși izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare. Plutesc către el și ne înălțăm amândoi în lumină.

Știi, Ile, îmi spune Promy, și eu am fost într-o stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Nu mă așteptam de la tine. M-ai făcut să sufăr foarte tare. Pentru câteva momente, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Și ai zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Să spui că ”2+2 fac 4” înseamnă adeseori depășirea limitei admise de sistem, căderea în hybris ca în tragedia antică. Alternativele sunt următoarele: sclav mâncător de căcat în mlaștină vs. erou tragic. Dar e atât de greu să spui că 2+2 fac 4 când toate planurile tale sunt date peste cap, viața ta se face praf și pulbere, te confrunți la nesfârșit cu haosul, absurdul, nebunia și tot tu ești etichetat drept ”nebun”! Și totuși trebuie să o spui. ”Forget domani”.

”All apologies”, Big Brother! All apologies – Nirvana .

Pune-mă-n lanțuri, Big Brother! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Chiar principiul II se întoarce împotriva lui însuși.

Într-o dimineață, în timp ce eram la toaletă, aud bubuituri în ușă. Am uitat să spun: urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana sau Rahmaninov, mai aștept. Bătăile în ușă sunt mai suportabile. Bubuielile continuă. Cine știe, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă deranjez de la o treabă așa de importantă? Bubuiturile continuă, tot mai puternice și mai insistente. Cine-o fi? Doar n-o să mă întrerup tocmai acum, nu-i nimic, o să renunțe. Dar bătăile în ușă nu se opresc, ci, dimpotrivă, se întețesc de se zgâlțâie tot blocul. Ia te uită! Să mă duc să văd cine e. Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, dau fuga la ușă. Mă uit pe vizor. Un nene cu aspect de administrator la ușă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

Cine e? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Poftim? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Rămân siderată. Îmi alunecă chadorul de pe cap. Nu sunteți doamna profesoară Todoran? Încep să procesez, e în legătură cu plângerea. Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară, poftiți înăuntru. Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu chadorul pe mine. Domnul comisar-șef intră în casă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă. O cafeluță? Nu, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne? Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil. Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea. Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva normal, obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu. Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit până acum, lumea se teme. E, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, la comisia prezidențială trimisesem mai mult orientativ, să știe și ei, ideea a aparținut unei prietene bune. Ce idee genială! Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”). Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Supercalifragilisticexpialidocious! Supercalifragilisticexpialidocious – Mary Poppins .

Examen cu BB (VIII). Oscilații între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă: coșmaruri și evadări în paradis

Luptă, sinucidere, comă, cedare. În această ordine. Ultima e cea mai rea, implică o cedare atât exterioară, cât și interioară, o gândire simplificată și controlată, absența sentimentelor (cu excepția urii față de dușmani și a adorației față de lider (adorație, nu dragoste!). Te dezumanizezi complet.

Coma (leșin prelungit, anestezie, mai mult sau mai puțin ”confortably numb”) nu este o cedare formală (de tip contract cu ștampilă și semnătură), deci, teoretic, încă mai poți să reziști (să spui în continuare, cu eforturi supraumane, că 2+2 = 4). Dar coma înseamnă și anularea sentimentelor tale umane: reacții mecanice, din inerție, o dedublare și o privire din exterior, uneori capabilă să perceapă cu acuitate detalii monstruoase, dar fără a mai simți nimic. Și, de multe ori, nu este nici măcar confortabilă: poate fi epuizantă, o ”supraviețuire” la limita cu neantul, care îți devorează corpul și mintea până la ultimul neuron. Îți devorează doar corpul și mintea, căci sufletul parcă s-a evaporat. În final, efortul de a face cel mai mic lucru (a respira, a înghiți, a mișca un deget la propriu sau la figurat) poate ajunge înspăimântător și chiar fatal. Coma este urmarea degradării și a depresiei prelungite și poate să dureze la nesfârșit. Iar dacă ești în comă, fără sentimente, unde mai e sufletul? Nu e o luptă aproape câștigată pentru Big Brother? Și ce șanse sunt să te trezești din comă? Am fost și eu aproape un an în comă, mai demult. O ”oportunitate” oferită de un alt job. Nu mai simțeam nimic, dar am încercat totuși și atunci să fac ceva, deși nu-mi mai păsa. Dumnezeu și muzica m-au ajutat să mă trezesc, puțin câte puțin, nu dintr-o dată. Iar când mi-am dat demisia, brusc, parcă mi s-au deschis porțile paradisului, m-am simțit renăscută și liberă ca un inorog care a băut din izvorul cu apă vie (și nu era ”Izvorul Minunilor”!). Nu mai vreau să intru în comă, nu știu ce s-ar mai putea întâmpla.

Sinuciderea e mai bună decât coma: poți s-o faci înainte de un stadiu avansat de dezumanizare (păstrând sufletul relativ nealterat), dar are și dezavantaje: din comă poate te mai trezești cândva, după sinucidere, nu, și, în plus, sinuciderea nu e tocmai creștinească și înseamnă părăsirea luptei. Creștinul trebuie să rămână pe baricade, cu riscul de a ajunge în comă sau de a ceda.

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l lovesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. E singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că tatuajul a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Despre școli private de pe vremea lui Orwell... Interesant, citesc acum ”O fată de preot” (G. Orwell): o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu soarta ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe total deplasate și inflamate de tabloide despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic sau, dacă e prea frustrată,... trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta. Profa e anunțată că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze non-stop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (construit hărți din plastilină și amenajat tapete pe pereți cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșite exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice); după șocul din stradă, își revine imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

Văzându-mă iar deprimată, Promy mă invită din nou pe Gliese. Îmi arată pe harta 7D de la iPhone 7 zăpada roz, moale și mătăsoasă, care are o temperatură de 30 de grade Celsius și pe care a creat-o el pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd, și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Acum a perfecționat harta: nu doar că se simte mirosul de căpșuni al zăpezii, dar și poți să guști din ea. Are gust de vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, dar nu e lipicioasă. Seamănă și cu bucățelele mici de vată colorată pe care așeza mătuși-mea bijuteriile în casete; când eram mică, eram fascinată de ele, le priveam ca pe niște obiecte sacre, nici nu îndrăzneam să le ating.

Ne teleportăm, mai facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și o coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! E, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă. După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd. Plină de orhidee, cu nisip fin-argintiu și ape turcoaz. În mijlocul insulei e un spațiu circular, destul de mare umplut cu zăpadă roze. Se simte mirosul de căpșuni de la o poștă. Zăpada, într-adevăr, e moale și mătăsoasă, caldă (30 de grade), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim.

După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese până mi s-a aplecat, din nou în Camera 101. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie. Mai rău ca niciodată. Acum sunt și figuri noi. Nu e doar O’Brien. Sunt și copiii. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase pe care mi le introduc prin toate orificiile disponibile. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi. Mă simt ca un cadavru umflat gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”Aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică de moarte, ci doar de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Doar zgomot, nu muzică. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nimic nu există. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de intensă - ca lumina unui OZN. ”When the music’s over/ turn out the light……..” When the music’s over – The Doors

Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”. Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Gliese care îmi rup lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nici nu am putere să mă agăț de el, mă ține el. Apoi deschide ușa și un miros puternic îmi dilată nările. Un miros răvășitor de mare. De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în Camera din Zonă, în Vamă, în golfuleț. Nu știu de ce, nu doar camera 101, ci și paradisul pare destul de real.

Dacă tot m-a eliverat Promy din camera 101, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta by Ile, Madam Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Hercule când a curățat grajdurile lui Augias și a deversat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi. Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune și precum coralul albastru din presse-papierul de pe Gliese. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil... Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, oasele și mușchii parcă ar fi din pietre prețioase de toate culorile, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 7”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 7?

Ăsta e Promy. A renăscut. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

P.S. Urmează plângerea penală (telenovela continuă) și povestiri din Iran (am fost plecată 3 săptămâni).

Examen cu BB (VII). O terapie pentru sufletul mânjit de căcat și sfâșiat de îndoială: presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de la Promy

Cum mă uitam lung la geam (dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare), Promy (adică Prometeu, eroul meu din copilărie) lasă iPhone 7 la care lucrează obsesiv, aproape non-stop (workaholic cum e) și vine val-vârtej la mine. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative (un pic de mobilizare nu strică). Îi tot spun că n-am chef de nimic și că nu mă simt în stare nici să mișc degetul mic de la piciorul stâng, dar Promy insistă să mergem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu pământul, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț. Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că e foarte simplu: ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Break on through – The Doors .

Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală. La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni) cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre cu șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercing și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică, mai mult Phoenix, gen ”Fată verde”, ”Mugur de fluier”, ”Nunta” Nunta – Phoenix . Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e promovată bine măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi sirenele dansează sirtaki pentru Promy. Foarte tare, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sirene, să-și facă șuvițe, piercinguri și tatuaje, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj (la sireni cel puțin) este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, vulturul a devenit mai popular decât mine”. Apoi scoate prototipul iPhone 7 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru, super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL): sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident.

Cum eu încă plângeam după un ciob din presse-papierul de cristal cu coral, spart, al lui Winston, Promy îmi promite că-mi dă el unul tare, cu coral roz... ce-i drept, ”made in China”, dar să juri că-i original. Păi, să vedem, trandafirul Micului Prinț e original? Teoretic, nu, e unul dintre niște miliarde de trandafiri, aparent la fel, dar, practic, e special, pentru că e trandafirul Micului Prinț și a fost domesticit de el (vorba vine, e cam figurant). Așa și presse-papierul chinezesc o să devină special când o să-l iau eu. Și orice cupă poate deveni Sfântul Graal, Dumnezeu știe. Ca în filmul ”Regele Pescar” al lui Terry Gilliam. Sacru și profanul. Sacrul irumpe în profan. Iar Promy nu-mi dă un ciob, îmi dă unul întreg. Promy îmi mai recomandă să iau și eu data viitoare un pic de coral albastru din Ataraxia de pe Gliese, îmi poate face el un presse-papier de cristal cu coral albastru: unic, original și indestructibil. Pe ăsta nimic nu-l va putea distruge. Așa că acum voi avea două. Pe al doilea îl păstrez eu, iar pe primul îl dăm înapoi lui Winston și celor care încearcă să rămână oameni. Thanks, Promy!

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” (Luna Amară – ”Gri dorian”, iar Dorian Gray?!). Nimeni nu mă înțelege, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid chiar și acasă. Vreau să ascult ceva empatic, așa că pun uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner , apoi Simfonia a V-a, partea a IV-a – Mahler . Eforturi supraumane de a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, pentru a respira, pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Mișcare în gol. Mireasa din filmul ”Melancholia” lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze un singur pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, cearceaful cald, lipicios și mototolit devine rece, imobil, perfect întins ca un giulgiu, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete deviate din traiectoria lor, care amenință să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne slab firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul... Să vină mai aproape. Să mă sfâșie. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Să treacă timpul. Dansuri simfonice op.45, partea a doua, Andante con moto – Rachmaninov . Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața. Fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on/Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” (Queen). De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul!

Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot. Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 7 și vine la mine. Îmi va da acum presse-papierul de cristal cu coral albastru de pe Gliese, deși nu-l merit. Mergem pe Gliese, doar noi doi. Sunt 6 recifuri de corali albaștri, iar Promy se hotărăște pentru reciful LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat. Ne uităm pe harta de la iPhone 7, încă în stadiu de draft: e super, 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, la recifurile de coral albastru LEA 4. Interesant, albastrul coralilor e fosforescent și seamănă cu ochii extratereștrilor rebeli de pe Dune. Promy culege 4 bucăți mici de coral albastru și face presse-papierul imediat. Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng (inclusiv de fericire). Are un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și ne întoarcem pe pământ. Eu îi mulțumesc din nou lui Promy și-i fac și eu o dedicație: Rapsodie pe o temă de Paganini - Rachmaninov . Strâng în palme presse-papierul, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi-e și teamă să-l apăs prea tare să nu se spargă. Dar a zis că e ”unbreakable”. Să vedem. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, chiar și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe Dune pisicii care stă pe calorifer - ”Kiry-Kiry, I’m afraid you’ve been chosen.”

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, vise, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahooii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahooii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Puri și simplu, nu merge. Științele, artele și școala care îi plac așa mult lui Promy nu fac decât să intoxice yahooii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahooii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Nu trebuie să știe nimic în afară de cine e stăpânul lor și câteva reguli simple de urmat. Școala ar trebui ori desființată, ori foarte sumară și ideologizată, ori să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Asta e o idee foarte bună, așa mințile yahooilor n-ar fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Iar responsabilitatea (care este condiționată de primele valori) este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari. Numai prostii. Derutați sărmanii yahooi. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și ”copiii”! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav, înseamnă mâncat gândaci, broaște râioase, porci, tone de căcat de înghițit, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen. Mă trec frisoane. Îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună. Un yahoo ”mentally deranged”. Măcar din rațiuni estetice, dacă nu morale. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă scârbă. Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).