Examen cu Big Brother (XIII). O șansă nesperată pentru Madam Dezastru de a ajunge teroristă și de a asedia fuckultatea

Când eram de vreo șaptișpe-optâșpe ani, din cauza oboselii (nu dormisem de cinci zile și cinci nopți), am avut o viziune: un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, ridicându-se din pat și încercând să mă strângă cu crengile sale. Doar copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici măcar să clipesc. Din copac a țâșnit la un moment dat o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea non-stop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, dar niciunul dintre trucurile magice pe care le-a încercat nu a mers.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China să aducă de acolo un remediu pentru mine: crede cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin și a găsit o carte foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una din fabricile Apple de la Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere ale muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de grea, dar mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea însă la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și așa am putut dormi.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme în continuare sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, nu disfuncționale. Fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, fără întrerupere până ajunge iar surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca lui Promy ca să nu facă sacrificii degeaba.

O trezesc pe Zăna Speranță și îi dau un pahar de votcă, implorând-o în același timp să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri. Veștile bune încep să vină. O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau cel puțin să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde m-aș duce. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar cum să rămână ”copilul” fără notă?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne ”copilul” cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să urle: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții; am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK; iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc cât pot de tare, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez de atâta căcat, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine, păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog sau nu, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor. Măcar atât!

Voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... Timpuri Noi – Perfect . Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis, ca după fiecare vizită la școală. Mă simt din nou invadată de mizerie, îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă cumplită. Mă simt ca o rufă veche, ruptă, decolorată, agățată de frânghie cu o agrafă de birou, atârnând jalnic și din care picură stropi de căcat colcăind de oxiuri. În același timp, mi-a revenit dorul de ”copii”. Sfâșietor. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă. Dacă nu, sun la poliție și spun că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le spun: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează, important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo 4 ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (cu sau fără Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să număr banii din pliculețul de salariu... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then - Tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say” Frank Sinatra – ”Brazil”, selecții din filmul lui Terry Gilliam . Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. ”Madam Dezastru” e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fi-miu la școala de muzică. Am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu iluzii ca Zâna Speranță. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea ”copilului” e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar nu mai am ce să fac. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, desi nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Previzibil, nu? Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra ”copiilor”. Nu vreau să sufere ”copiii”. Sunt pedepsită mai mult indirect, prin ”copii”. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie pământul. Totuși, să vedem și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien” Edith Piaf – Je ne regrette rien Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru și fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Iar dragostea îi dă putere.

E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator. Prima oară am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epimeteu, împărțise aiurea calitățile date de Știi tu cine animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi tu cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el? Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi tu cine. Atunci am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi tu cine. Așa că am încercat să remediez: le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura. Am vrut nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi tu cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Ieși afară! Afară!”. Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi tu cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum. Știi tu cine m-a pedepsit cel mai rău prin Cutia Pandorei trimisă oamenilor. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Tot răul din Cutie s-a revărsat în lume. Știi tu cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta, paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi tu cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe. Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat... din dragoste, dar el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.

Examen cu Big Brother (X). Misterele de pe Solaris, portalul infernal al lunii pline și ”Oda Bucuriei”... dozate cu paharul mic de tărie

Am revăzut recent ”Solaris”, filmul lui Andrei Tarkovski. Mi s-a părut, ca de fiecare dată, răvășitor și înălțător. Incredibil, halucinant modul în care reușește Tarkovski să reflecte sacrul și întâlnirea cu el. Mysterium tremendum: teamă și atracție irezistibilă. O planetă misterioasă: oceanul său creează proiecții (materializate) ale conștiinței savanților care o explorează. Bântuiți de aceste proiecții, unii savanți se gândesc să distrugă oceanul, bombardându-l cu raze X. Ființe dragi dispărute apar și reapar în stație în mod bizar. Ființe cu care savanții de acolo au avut conflicte nerezolvate (pe pământ). Comunicarea e aparent imposibilă, dar aici mai e o șansă. Dragostea, regăsirea, învierea sunt permise. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce e real și ce e imaginar? Ființa generată de ocean, ”Hari”, nevasta psihologului Kris (care în realitate se sinucisese fiindcă se simțise abandonată), revine și vrea să se apropie de nou Kris, își dorește să fie iubită. Se izbește și ea de Ziduri: teama și suspiciunile lui Kris, neînțelegerea venită din partea altor exploratori, propriile sale spaime legate de identitatea și evoluția sa. Vrea să devină umană și să fie iubită, dar e respinsă chiar de Kris inițial. Apoi Kris mulțumește planetei pentru încercarea de a comunica cu el sub forma noii ”Hari” și încearcă să reia/construiască o relație cu ”Hari”. Poate merge mai bine ca pe pământ. Dar ”Hari” se sinucide (mai exact se autoneutralizează, căci altminteri se putea regenera rapid și reapărea) când neînțelegerile și certurile se întețesc și când conștientizează perspectivele: îi e rușine de ce ar putea deveni. Îi e rușine că ar putea fi om. Și un alt savant de pe stație se sinucisese din rușine. Kris e totuși iluminat, își regăsește umanitatea, acceptă misterul planetei și nu mai vrea să o distrugă. E nevoie de mister, de taină, de sacru, iar acesta e fragil (precum Camera din Zonă din filmul ”Călăuza”, tot al lui Tarkovski), poate fi oricând anihilat (de raze X, bombe sau altceva... ca gazele de șist).

Sacrul trebuie protejat, nu are Ziduri să-l apere. Este deschis, dar tocmai de aceea extrem de vulnerabil. Solaris (la fel ca și Camera din Zonă) poate fi oricând aruncat în aer. Planeta nu e un monstru, noi suntem. Ar trebui să ne sinucidem de rușine. Asta dacă am înțelege. Suntem, de regulă, niște proști. Nu pricepem nimic (nici chiar savanții). Kris alege însă până la urmă altă cale: să comunice cu planeta. Pe măsură ce se deschide, încearcă să comunice și explorează tot mai mult, Kris se regăsește pe sine și se eliberează. După asta, Kris se poate întoarce pe pământ. Finalul rămâne echivoc (misterul nu trebuie doar să rămână, ci să se și îmbogățească, să ”sporim a lumii taină” ca la Blaga): Kris poate că s-a întors pe pământ, dar mai e un ”Kris” (care ”Kris” – originalul în curs de umanizare/solarizare, o copie în curs de umanizare/solarizare?) pe o insulă în ocean, unde e reprodusă casa tatălui său. Pe insulă, ”Kris” e fericit, e alături de ”tatăl” său, la casa din copilărie.

Comparativ cu infernul, paradisul e mai personal, mai individualizat (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), mai exact localizat în spațiu și timp (știm unde e Solaris, Camera, Zona, știm precis zilele, orele și minutele când am fost fericiți), dar nu al unei singure persoane: implică minim doi, deci, dragoste. În infern, da, suntem adeseori singuri, iar infernul e mai puțin personalizat (chiar și Camera 101 din ”1984” a torturilor individualizate mai curând reia arhetipuri ale unor spaime universale) și mai difuz. Solaris ne redă dragostea și speranța. Acolo putem respira. Dar poate fi oricând distrus. Dacă noi lăsăm să fie distrus, suntem și noi vinovați. Dar ne dăm noi seama de asta? Să-l apărăm. Măcar că avem acolo o sursă de aer proaspăt. Un fel de Solaris sau Zonă (spațiu sacru expus potențialelor distrugeri) este și Vama Veche - amenințată acum de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice.

În Camera din Zonă (golfulețul nostru din Vamă) se află un portal care se activează când e lună plină. Întotdeauna mi-am dorit să trec prin el. Încă de când aveam 3 ani, priveam fascinată, cu teamă și dor în același timp, luna plină cu dâra ei peste ape. Mysterium tremendum. Sentimentul sacrului de care vorbeam mai înainte. Drumul către Solaris, către Camera din Zonă. Promy crede că portalul e unul al timpului pe care aș putea să-l folosesc, deși mai întâi trebuie să-l verifice el dacă e bine calibrat. Poți să călătorești în timp teoretic înainte să te fi născut (nu în timpul vieții tale sau în viitor pentru că acesta nu există/nu a fost încă creat). Deci, pentru Promy nu prea e cine știe ce portalul: el s-ar întoarce undeva pe vremea dinozaurilor (nu că n-ar mai fi dinozauri și acum). Și, oricum, el a văzut cam tot și nu prea cred că mai are chef să vadă... a văzut prea multe, nu prea puține. Are și o memorie enervant de bună, uneori cred că ar prefera să fie amnezic.

Promy verifică portalul și se convinge că e unul al timpului, deși nu e calibrat cum trebuie. Nu prea are timp să-l seteze corespunzător, așa că mă lasă să merg într-o seară la Woodstock fără să-l calibreze în prealabil. Deschide poarta timpului și îmi face vânt înăuntru. A doua zi, mă întreabă cum a fost, dar eu nu mai știu nimic. Ce-i drept, după o noapte la Woodstock nu e surprinzător, iar el e discret, nu-mi mai pune alte întrebări. Poate că inorogul meu tatuat pe spate a tras un vânt cu cine știe ce aromă mai mult sau mai puțin recomandabilă. Apoi, în altă seară, îl rog să mă lase să merg la recital Chopin la contesa Marie d’Agoult. Vreau să-l aud când cântă studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25”, dedicat contesei Studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25” – Chopin . Asta nu-i chiar așa simplu: îmi trebuie invitație specială, corset, rochie cu crinolină, coafură, bijuterii, trăsură. A, și pe inorog trebuie să-l dau cu fond de ten, cremă corectoare și pudră, cum să merg cu tatuaj la recepție în secolul XIX? Iar ”pufăitoarea” (țigara electronică) trebuie s-o las acasă. Aoleu, să-mi pun corset, să acopăr tatuajul cu fond de ten și să las ”pufăitoarea” acasă? Ce discriminare! La Woodstock nu plecasem cu altceva la mine în afară de o sticlă de Stalingrad. Iar George Sand, scriitoarea, iubita lui Chopin, umblă în pantaloni. Până la urmă, de dragul lui Chopin, fac toate aceste concesii, bombănind, iar Promy se ocupă de pregătirile necesare. La întoarcere, la fel, nu-mi aduc aminte nimic. Promy nu știe exact de ce, poate, într-adevăr, portalul nu e bine calibrat. Va căuta o soluție.

Într-o seară, Promy se apucă să verifice din nou portalul și să-l calibreze. Îmi face și o telecomandă șmecheră, argintie ca luna plină, personalizată, cu touchscreen și senzori speciali de detecție: pot vizualiza pe ecranul ei destinațiile și seta parametri călătoriei în timp. Mie mi se pare cam de fițe, dar îi mulțumesc și o iau. Tehnologie, nu magie. El continuă să calibreze portalul, vrea să funcționeze în parametri optimi. Deodată, în timp ce perfecționează setările, descoperă o a doua poartă și mă cheamă să-mi arate. De asta nu avea habar. Nu-mi recomandă să intru eu de capul meu, mai bine se uită el mai întâi. Așa că se avântă pe Poarta 2. Reapare după 5 secunde, complet schimbat la față. Alb ca varul și tremurând îngrozitor. Se clatină. Mă trec și pe mine frisoane când îl văd. Nici nu poate să articuleze vreun cuvânt. Are lacrimi în ochi. Oare ce poate să-l sperie pe Promy așa?! Când își mai revine un pic, mă avertizează să nu intru pe Poarta 2. Cer detalii. De ce să nu intru? Păi nici el nu a putut rezista acolo mai mult de câteva secunde. Am văzut, dar ce e acolo? Cu vocea întretăiată, încă tremurând, îmi spune: urletul de durere al planetei. Care planetă? Pământul, doar n-o fi Gliese. Nu e ”Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven. Nu e muzică, ci un fel de camera 101 multiplicată parcă la nesfârșit. Cutia Pandorei. ”Dark side of the moon”. Nici el n-a putut suporta mai mult. Dar Dumnezeu ascultă asta non-stop. Cine a lăsat așa ceva, un urlet al infernului (fie el și de pe pământ) în paradis, în Camera din Zonă? Big Brother, Promy? Doamne, Ile, de când ai fost posedată de fantome, parcă nu mai știi să-ți folosești rațiunea, vezi peste tot teoria conspirației, în curând o să cazi în deriva semiozei hermetice! Sensul alunecă la nesfârșit și o să ajungi și tu ca ăla, Rene Guenon să descoperi paradisul sau infernul într-un supozitor. Cine să-l lase? Poate că Iisus a vrut să-mi împărtășească mie ceva din experiența sa, iar indirect și ție, deși e cumplit de greu să empatizezi și să înțelegi. Eu măcar încerc un pic. Poate că vrea să nu uităm, chiar și în paradis. Și să lucrăm în echipă: uite, ce se întâmpla dacă intrai singură acolo? Ai fi murit pe loc. Cred că ai dreptate, Promy. Mi-e milă de oameni, de tine, dar mai ales de Dumnezeu, cât trebuie să suporte săracu’! Nu e el de vină. Ar fi trebuit să se audă ”Oda Bucuriei” prin portal. Noi producem tot răul de acolo. La urma urmei, Big Brother nu e ceva abstract, simbolic. Sistemul e creat de și compus din oameni. E chiar foarte concret. Noi suntem Big Brother. Fiecare dintre noi.

A doua zi, mă înfurii. Paradisul s-a dezvrăjit. A dispărut toată magia. N-o să mai pot privi luna, darămite să trec prin portal. Cât de mult îmi dorisem asta! Mă așteptam să fie ceva magnific, feeric - gen castelul elfilor din Lothlorien (”Stăpânul inelelor”), înălțat în arborii de mallorn cu frunze de aur nemuritoare, neatinse de entropie. Nu e nici paradisul multicolor cu rozete, îngerași (fie și cu hijab), floricele și păsărele de la Muzeul de Artă Modernă din Teheran... Să rămână măcar misterul de pe Solaris, misterul din Camera din Zonă. N-o să mai pot înota la lumina lunii: e mai rău decât dacă m-aș juca pe lângă închisoarea șahului și aș auzi urletele celor torturați, cum făcea soțul în copilărie. De ce trebuie să fie poarta infernului (indiferent dacă e produs de noi sau nu) în paradis? Bine, luna are două fețe, una întunecată și alta luminată. Paradisul și infernul vin la pachet. Coincidentia oppositorum. Logic. Dar nu putea să fie infernul în altă parte, în portalul de la minimarketul de vizavi de blocul meu, de exemplu? Cum, Ile, la minimarket? E în locul cel mai important pentru tine. Încă o dovadă că Dumnezeu nu lucrează prin magie. Pretty realistic, isn’t it? Mi-aș fi dorit un pic de magie. ”Papagalul roșu” al lui Kirkegaard. Magie de paradă, senzaționalism de tabloide, spectacolul de bâlci al miracolelor. Poate mă duc să o caut la vrăjitoarele Melisa și Vanessa, adevăratele regine ale magiei: ele îmi spun numai ce vreau să aud și-mi dau doar paradisul cu floricele și păsărele. Sau o să apelez la Senzaționescu (să-mi dea măcar ăia 20000 de Euro), la Gigi Becali (să-mi arunce bani de pe Maybach) ori chiar la Kim Jong-Un pentru o paradă comunistă (că n-am mai văzut de mult și mi-era dor).

Cine poate să lase urletul ăla infernal în paradis? Cine poate să fie atât de tâmpit să asculte așa ceva non-stop, să iubească atunci când e urât, să ofere suport deși nu primește niciun feedback, să se izbească de Ziduri până se face praf pentru niște yahoos, niște sălbatici ignoranți sau - și mai rău - distructivi? Dumnezeu. Dacă nu ar fi nemuritor, cred că s-ar sinucide din disperare și rușine. S-ar autoneutraliza. Ca ”Hari” din Solaris. Și eu de ce aș vrea să mă iau după El? Cât de tâmpită sunt? Nu am nevoie de nimic de la Tine, să vi le luați pe toate înapoi, inclusiv telecomanda aia de fițe și presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. Portalul ăsta e o oroare. Îl voi închide. Nimeni nu va mai intra acolo, nici măcar Promy. Arunc telecomanda în Marea Neagră. Sunteți niște tâmpiți. Iisus, cel mai tâmpit dintre toți – cu cele mai stupide idei și sacrificii. Promy – a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Iisus, nici măcar nu-i om, ci titan. Vă meritați soarta. Comunicarea e imposibilă. Empatia nu există. Dragostea e o iluzie sfâșietoare. Trezirea, Ile! Vă urăsc! Plângeți, nu-mi pasă! Nu-mi mai e milă de voi, dimpotrivă, o să mă piș pe mine de râs. Plângeți, n-aveți decât. Voi savura lacrimile voastre.

Aș arunca tot universul în aer, nu mi-ar părea rău, totul e putred. Pentru început cred că o să învăț să fabric bombe puturoase ca fi-miu și o să vi le arunc în față. Pregătesc prima bombă puturoasă, dar cineva o interceptează, exact când fac primele experimente de lansare. Hercule (Her), prietenul, fratele de cruce al lui Promy, cel care a ucis vulturul și l-a eliberat pe Promy. Ce dracu’ vrei și tu, Her? Ești un poponar (toată ziua te ții după Promy), un aurolac, un drogat, un gunoier, un grăjdar (fie și la Augias), cel mai tâmpit sclav al celui mai tâmpit stăpân, Euristeu. Her râde de face pe el. Îl distrează foarte tare etichetările. Dacă crezi că ai venit să-l salvezi pe Promy, a doua cea mai tâmpită persoană după Iisus, ăla care nu e nici măcar om, ci... gay (ca tine), să știi că nu-ți mai iese de data asta. Cară-te! Her râde iar în hohote. Cum ai zis că sunt eu? Dar Promy? Ce tare! Dar să nu te mai aud niciodată că strigi: ”Help, Promy, help! Help, Jesus, Help!”. Cât de tâmpită poți fi tu, Ile să chemi în ajutor asemenea tâmpiți? Ha-ha-ha. Să-ți ceri imediat iertare.

Dintr-o dată, mi se face rușine. Atât de rușine că m-aș arunca în portal. Îmi cer iertare tuturor, deși știu că nu merit. Poate că e mai bine să nu vă mai deranjez, uite, vă iubesc 5 minute și apoi vă urăsc. Vă dau înapoi toate darurile, bine, telecomanda o luați voi din Marea Neagră, dacă n-au mâncat-o deja rechinii. Presse-papierul l-aș fi spart, dar nu se poate. Doamne, mă zgâlțâi cu revelații de-astea mai rău ca Pink Floyd și Orwell la un loc, de mi-a sărit și mie ficatul ca lui Promy, mi s-au sucit toate organele, scuip sânge otrăvit de ketchup și telenovele, elimin pietre cât blocurile de sticlă de birouri care amenință fundația bisericilor-monument (ca blocul Millenium de lângă Biserica Armenească) și mi-a ajuns ultimul neuron sub călcâiul stâng. Îmi pare rău, dar nu cred că vă puteți baza pe mine. Promy nu spune nimic, dar mă sărută și mă îmbrățișează. Foarte strâns. Are și ochii umezi. Fosforescenți iar ca ochii extratereștrilor rebeli din Dune și precum coralul albastru din Ataraxia de pe Gliese. Ce-i asta, așa mă pedepsește el? Eu fac prostii și el... Nu am avut dreptate că el și Iisus sunt cei mai tâmpiți?

Era bine că se jucau copiii pe lăngă închisoarea șahului, Ile. Copiii trebuie să se joace. E bine și că spun povestea închisorii. Povestea nu trebuie uitată, iar copiii spun întotdeauna adevărul, știi ”Hainele cele noi ale împăratului”. Iar închisoarea e acum în ruină. Zidul s-a prăbușit. Luna are două fețe. Drumul spre paradis trece prin infern. Fără descompunere și moarte, nu există înviere. Acceptă suferința. Cu misterul ei. Gândește-te cât de mică e suferința ta față de ce are de suportat Dumnezeu. Vrei să te duci la Melisa și Vanessa cu ăia 20000 de Euro de la Senzaționescu ori cu banii aruncați de Gigi Becali din Maybach? Vrei paradisul artificial de la Muzeul de Artă din Teheran sau pe cel comunist festivist din Coreea de Nord? Toate astea sunt false. Putrede, moarte. Dumnezeu te iubește și te respectă prea mult ca să-ți ofere asta. Îți dă ”Calea, Adevărul și Viața”.

Un val de căldură și de emoție mă cuprinde. M-ați copleșit cu fericirea și iubirea voastră. Mi-ați oferit prea mult. Intru în stare de șoc și voi știți ce prostii pot face eu atunci. O să mă topesc de atâta iubire... măcar de-aș ajunge și eu un strop din oceanul de pe Solaris. Dacă se poate, aș vrea fericire cu porția: ”cu paharul”cum e în ”Cum s-o-mpărțât norocu’”. Cu paharul mic de votcă, pe jumate plin: 25 de ml de fericire. Da’ știu că tu nu cuantifici asta, Doamne. Apropo de Solaris, mi-e teamă pentru el, așa deschis și expus cum este. Și Vama Veche-Zona e vulnerabilă în fața gazelor de șist. Să nu dispară, odată cu spiritul lui Promy și spiritul tău. Acum vă iubesc iar, Promy. Și pe tine, și pe Dumnezeu. Până la soare, cum se zice în manele. Pentru următoarele 5 minute. Promy îmi spune la ureche, fără să-mi dea drumul din îmbrățișare: ”Eu te iubesc până la Solaris, pentru totdeauna. Am încredere în tine, Ile”. Logic, nu?


Și cine a zis că nu se aude ”Oda Bucuriei”? Păi, s-o ascultăm și s-o cântăm!
 ”Freude, schoener Goetterfunken, 
Tochter aus Elysium, 
Wir betreten feuertrunken, 
Himmlische, dein Heiligtum”… 

Mai tare un pic! Oda Bucuriei, Simfonia a IX-a – Beethoven

Examen cu BB (IX). Ajutorul miraculos al unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Înnebunită de furie de situația din Iran (unde cenzura face aerul aproape irespirabil), ca să nu uit și în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, port încă (mai mult în casă, ce-i drept) vălul lung, negru, care acoperă integral corpul – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv din familia soțului) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul chiar și acasă, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Soțul turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Când vin acasă mama și fi-miu, deși nu i-am văzut de mai bine de trei săptămâni, nu-i pup și nu-i îmbrățișez. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut varză de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe pământ. Dar nu mai vreau, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să petrec când atâția oameni suferă pe pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării ( DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză ), poate e vreo ofertă specială... Dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira? Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai furat aerul, comparativ cu ei Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master / Master ”  Master of Puppets – Metallica . Sunt un Don Quijote castrat, fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar o bucată de plastilină storcită.

Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu. Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Zombie-lor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! Nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? Zombie au doar corp, nu suflet. La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Încă unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine. Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să fac cea mai mică mișcare, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Am mai mâncat căcat. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Iisus? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. 2+2 fac cât vrei tu, Big Brother. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am omorât, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă nu știam ce să spun, dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie, nu trebuia să-i spun nimic lui Big Brother sau, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Îmi pare atât de rău, v-am dezamăgit atât de tare, ceva s-a frânt în mine și cred că și în voi... Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me”. Brain Damage – Pink Floyd . Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate mă bântuiau fantomele. Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că totuși nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii uscați și arși izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare. Plutesc către el și ne înălțăm amândoi în lumină.

Știi, Ile, îmi spune Promy, și eu am fost într-o stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Nu mă așteptam de la tine. M-ai făcut să sufăr foarte tare. Pentru câteva momente, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Și ai zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Să spui că ”2+2 fac 4” înseamnă adeseori depășirea limitei admise de sistem, căderea în hybris ca în tragedia antică. Alternativele sunt următoarele: sclav mâncător de căcat în mlaștină vs. erou tragic. Dar e atât de greu să spui că 2+2 fac 4 când toate planurile tale sunt date peste cap, viața ta se face praf și pulbere, te confrunți la nesfârșit cu haosul, absurdul, nebunia și tot tu ești etichetat drept ”nebun”! Și totuși trebuie să o spui. ”Forget domani”.

”All apologies”, Big Brother! All apologies – Nirvana .

Pune-mă-n lanțuri, Big Brother! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Chiar principiul II se întoarce împotriva lui însuși.

Într-o dimineață, în timp ce eram la toaletă, aud bubuituri în ușă. Am uitat să spun: urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana sau Rahmaninov, mai aștept. Bătăile în ușă sunt mai suportabile. Bubuielile continuă. Cine știe, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă deranjez de la o treabă așa de importantă? Bubuiturile continuă, tot mai puternice și mai insistente. Cine-o fi? Doar n-o să mă întrerup tocmai acum, nu-i nimic, o să renunțe. Dar bătăile în ușă nu se opresc, ci, dimpotrivă, se întețesc de se zgâlțâie tot blocul. Ia te uită! Să mă duc să văd cine e. Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, dau fuga la ușă. Mă uit pe vizor. Un nene cu aspect de administrator la ușă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

Cine e? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Poftim? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Rămân siderată. Îmi alunecă chadorul de pe cap. Nu sunteți doamna profesoară Todoran? Încep să procesez, e în legătură cu plângerea. Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară, poftiți înăuntru. Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu chadorul pe mine. Domnul comisar-șef intră în casă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă. O cafeluță? Nu, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne? Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil. Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea. Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva normal, obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu. Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit până acum, lumea se teme. E, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, la comisia prezidențială trimisesem mai mult orientativ, să știe și ei, ideea a aparținut unei prietene bune. Ce idee genială! Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”). Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Supercalifragilisticexpialidocious! Supercalifragilisticexpialidocious – Mary Poppins .

Examen cu BB (VIII). Oscilații între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă: coșmaruri și evadări în paradis

Luptă, sinucidere, comă, cedare. În această ordine. Ultima e cea mai rea, implică o cedare atât exterioară, cât și interioară, o gândire simplificată și controlată, absența sentimentelor (cu excepția urii față de dușmani și a adorației față de lider (adorație, nu dragoste!). Te dezumanizezi complet.

Coma (leșin prelungit, anestezie, mai mult sau mai puțin ”confortably numb”) nu este o cedare formală (de tip contract cu ștampilă și semnătură), deci, teoretic, încă mai poți să reziști (să spui în continuare, cu eforturi supraumane, că 2+2 = 4). Dar coma înseamnă și anularea sentimentelor tale umane: reacții mecanice, din inerție, o dedublare și o privire din exterior, uneori capabilă să perceapă cu acuitate detalii monstruoase, dar fără a mai simți nimic. Și, de multe ori, nu este nici măcar confortabilă: poate fi epuizantă, o ”supraviețuire” la limita cu neantul, care îți devorează corpul și mintea până la ultimul neuron. Îți devorează doar corpul și mintea, căci sufletul parcă s-a evaporat. În final, efortul de a face cel mai mic lucru (a respira, a înghiți, a mișca un deget la propriu sau la figurat) poate ajunge înspăimântător și chiar fatal. Coma este urmarea degradării și a depresiei prelungite și poate să dureze la nesfârșit. Iar dacă ești în comă, fără sentimente, unde mai e sufletul? Nu e o luptă aproape câștigată pentru Big Brother? Și ce șanse sunt să te trezești din comă? Am fost și eu aproape un an în comă, mai demult. O ”oportunitate” oferită de un alt job. Nu mai simțeam nimic, dar am încercat totuși și atunci să fac ceva, deși nu-mi mai păsa. Dumnezeu și muzica m-au ajutat să mă trezesc, puțin câte puțin, nu dintr-o dată. Iar când mi-am dat demisia, brusc, parcă mi s-au deschis porțile paradisului, m-am simțit renăscută și liberă ca un inorog care a băut din izvorul cu apă vie (și nu era ”Izvorul Minunilor”!). Nu mai vreau să intru în comă, nu știu ce s-ar mai putea întâmpla.

Sinuciderea e mai bună decât coma: poți s-o faci înainte de un stadiu avansat de dezumanizare (păstrând sufletul relativ nealterat), dar are și dezavantaje: din comă poate te mai trezești cândva, după sinucidere, nu, și, în plus, sinuciderea nu e tocmai creștinească și înseamnă părăsirea luptei. Creștinul trebuie să rămână pe baricade, cu riscul de a ajunge în comă sau de a ceda.

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l lovesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. E singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că tatuajul a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Despre școli private de pe vremea lui Orwell... Interesant, citesc acum ”O fată de preot” (G. Orwell): o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu soarta ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe total deplasate și inflamate de tabloide despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic sau, dacă e prea frustrată,... trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta. Profa e anunțată că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze non-stop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (construit hărți din plastilină și amenajat tapete pe pereți cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșite exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice); după șocul din stradă, își revine imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

Văzându-mă iar deprimată, Promy mă invită din nou pe Gliese. Îmi arată pe harta 7D de la iPhone 7 zăpada roz, moale și mătăsoasă, care are o temperatură de 30 de grade Celsius și pe care a creat-o el pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd, și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Acum a perfecționat harta: nu doar că se simte mirosul de căpșuni al zăpezii, dar și poți să guști din ea. Are gust de vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, dar nu e lipicioasă. Seamănă și cu bucățelele mici de vată colorată pe care așeza mătuși-mea bijuteriile în casete; când eram mică, eram fascinată de ele, le priveam ca pe niște obiecte sacre, nici nu îndrăzneam să le ating.

Ne teleportăm, mai facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și o coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! E, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă. După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd. Plină de orhidee, cu nisip fin-argintiu și ape turcoaz. În mijlocul insulei e un spațiu circular, destul de mare umplut cu zăpadă roze. Se simte mirosul de căpșuni de la o poștă. Zăpada, într-adevăr, e moale și mătăsoasă, caldă (30 de grade), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim.

După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese până mi s-a aplecat, din nou în Camera 101. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie. Mai rău ca niciodată. Acum sunt și figuri noi. Nu e doar O’Brien. Sunt și copiii. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase pe care mi le introduc prin toate orificiile disponibile. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi. Mă simt ca un cadavru umflat gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”Aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică de moarte, ci doar de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Doar zgomot, nu muzică. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nimic nu există. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de intensă - ca lumina unui OZN. ”When the music’s over/ turn out the light……..” When the music’s over – The Doors

Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”. Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Gliese care îmi rup lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nici nu am putere să mă agăț de el, mă ține el. Apoi deschide ușa și un miros puternic îmi dilată nările. Un miros răvășitor de mare. De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în Camera din Zonă, în Vamă, în golfuleț. Nu știu de ce, nu doar camera 101, ci și paradisul pare destul de real.

Dacă tot m-a eliverat Promy din camera 101, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta by Ile, Madam Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Hercule când a curățat grajdurile lui Augias și a deversat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi. Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune și precum coralul albastru din presse-papierul de pe Gliese. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil... Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, oasele și mușchii parcă ar fi din pietre prețioase de toate culorile, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 7”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 7?

Ăsta e Promy. A renăscut. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

P.S. Urmează plângerea penală (telenovela continuă) și povestiri din Iran (am fost plecată 3 săptămâni).

Examen cu BB (VII). O terapie pentru sufletul mânjit de căcat și sfâșiat de îndoială: presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de la Promy

Cum mă uitam lung la geam (dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare), Promy (adică Prometeu, eroul meu din copilărie) lasă iPhone 7 la care lucrează obsesiv, aproape non-stop (workaholic cum e) și vine val-vârtej la mine. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative (un pic de mobilizare nu strică). Îi tot spun că n-am chef de nimic și că nu mă simt în stare nici să mișc degetul mic de la piciorul stâng, dar Promy insistă să mergem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu pământul, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț. Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că e foarte simplu: ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Break on through – The Doors .

Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală. La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni) cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre cu șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercing și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică, mai mult Phoenix, gen ”Fată verde”, ”Mugur de fluier”, ”Nunta” Nunta – Phoenix . Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e promovată bine măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi sirenele dansează sirtaki pentru Promy. Foarte tare, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sirene, să-și facă șuvițe, piercinguri și tatuaje, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj (la sireni cel puțin) este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, vulturul a devenit mai popular decât mine”. Apoi scoate prototipul iPhone 7 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru, super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL): sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident.

Cum eu încă plângeam după un ciob din presse-papierul de cristal cu coral, spart, al lui Winston, Promy îmi promite că-mi dă el unul tare, cu coral roz... ce-i drept, ”made in China”, dar să juri că-i original. Păi, să vedem, trandafirul Micului Prinț e original? Teoretic, nu, e unul dintre niște miliarde de trandafiri, aparent la fel, dar, practic, e special, pentru că e trandafirul Micului Prinț și a fost domesticit de el (vorba vine, e cam figurant). Așa și presse-papierul chinezesc o să devină special când o să-l iau eu. Și orice cupă poate deveni Sfântul Graal, Dumnezeu știe. Ca în filmul ”Regele Pescar” al lui Terry Gilliam. Sacru și profanul. Sacrul irumpe în profan. Iar Promy nu-mi dă un ciob, îmi dă unul întreg. Promy îmi mai recomandă să iau și eu data viitoare un pic de coral albastru din Ataraxia de pe Gliese, îmi poate face el un presse-papier de cristal cu coral albastru: unic, original și indestructibil. Pe ăsta nimic nu-l va putea distruge. Așa că acum voi avea două. Pe al doilea îl păstrez eu, iar pe primul îl dăm înapoi lui Winston și celor care încearcă să rămână oameni. Thanks, Promy!

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” (Luna Amară – ”Gri dorian”, iar Dorian Gray?!). Nimeni nu mă înțelege, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid chiar și acasă. Vreau să ascult ceva empatic, așa că pun uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner , apoi Simfonia a V-a, partea a IV-a – Mahler . Eforturi supraumane de a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, pentru a respira, pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Mișcare în gol. Mireasa din filmul ”Melancholia” lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze un singur pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, cearceaful cald, lipicios și mototolit devine rece, imobil, perfect întins ca un giulgiu, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete deviate din traiectoria lor, care amenință să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne slab firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul... Să vină mai aproape. Să mă sfâșie. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Să treacă timpul. Dansuri simfonice op.45, partea a doua, Andante con moto – Rachmaninov . Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața. Fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on/Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” (Queen). De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul!

Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot. Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 7 și vine la mine. Îmi va da acum presse-papierul de cristal cu coral albastru de pe Gliese, deși nu-l merit. Mergem pe Gliese, doar noi doi. Sunt 6 recifuri de corali albaștri, iar Promy se hotărăște pentru reciful LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat. Ne uităm pe harta de la iPhone 7, încă în stadiu de draft: e super, 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, la recifurile de coral albastru LEA 4. Interesant, albastrul coralilor e fosforescent și seamănă cu ochii extratereștrilor rebeli de pe Dune. Promy culege 4 bucăți mici de coral albastru și face presse-papierul imediat. Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng (inclusiv de fericire). Are un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și ne întoarcem pe pământ. Eu îi mulțumesc din nou lui Promy și-i fac și eu o dedicație: Rapsodie pe o temă de Paganini - Rachmaninov . Strâng în palme presse-papierul, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi-e și teamă să-l apăs prea tare să nu se spargă. Dar a zis că e ”unbreakable”. Să vedem. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, chiar și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe Dune pisicii care stă pe calorifer - ”Kiry-Kiry, I’m afraid you’ve been chosen.”

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, vise, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahooii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahooii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Puri și simplu, nu merge. Științele, artele și școala care îi plac așa mult lui Promy nu fac decât să intoxice yahooii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahooii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Nu trebuie să știe nimic în afară de cine e stăpânul lor și câteva reguli simple de urmat. Școala ar trebui ori desființată, ori foarte sumară și ideologizată, ori să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Asta e o idee foarte bună, așa mințile yahooilor n-ar fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Iar responsabilitatea (care este condiționată de primele valori) este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari. Numai prostii. Derutați sărmanii yahooi. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și ”copiii”! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav, înseamnă mâncat gândaci, broaște râioase, porci, tone de căcat de înghițit, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen. Mă trec frisoane. Îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună. Un yahoo ”mentally deranged”. Măcar din rațiuni estetice, dacă nu morale. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă scârbă. Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

Examen cu Big Brother (VI). În căutarea unui ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston din ”1984”: doruri, frustrări și rătăciri

Ce să fac ca să dispară Zidul? Să fac o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să fac un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidul? Nu știu, poate că nici nu trebuie să-l arunc în aer. Nu e nici măcar un zid de cărămizi, nu, e unul de paie pe care aș putea să-l spulber dintr-o suflare. Precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.” ”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că lui Gabi, secretara, îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidul altfel. Să-l șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... E, dacă eu sunt traumatizată, oare cum o fi Gabi? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe Gabi cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de ”copii” din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani/ ’cause tomorrow never comes” Forget domani – Frank Sinatra Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă, și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied” (Megadeth – ”A tout le monde”). Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și ”copiii”! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți ”copii” în vagon. Mă uit la ei hipnotizată, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ”copiii” mă ajutau să conectez videoproiectorul. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt,nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, Gabi, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea. Nopți agitate, de spasme și zvârcoliri continue, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă de OZN a plafonierei. Orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg. Cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” (”Oblio”) – maximum 20 cu totul, stereotipice și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să te obișnuiești... Clanțele devin tăioase ca razele laser, îmi străpung pielea. Când vreau să mă așez, scaunele se retrag, iar mesele și biroul se îndepărtează în mod bizar. Mesele seamănă cu niște meduze otrăvitoare, gigantice, în ale căror umbrele se rotesc halucinant cataloage goale și numere fosforescente de la 8 la 10. Își îndreaptă spre mine tentaculele, fremătând de furie. Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu mă mai văd. Pereții devin incandescenți. Zidul se va prăbuși peste mine. Poate ne vom topi împreună într-o ultimă îmbrățișare stranie și totuși atât de familiară. Nu fac nimic. Nu pot. Aștept sfârșitul. Paralizată și fascinată de propria execuție ca prizonierul Inchiziției din povestirea lui E.A.Poe, ”Puțul și pendului”. Până la urmă, prizonierul se trezise din vrajă, reacționase ingenios și se eliberase. Eu nu. Aștept să coboare pendulul și să mă sfâșie. Tot mai aproape... Zidurile de metal lichefiat se scurg peste mine. Urlu, dar nu se aude niciun sunet. ”Strigătul” lui Munch.

Adorm, în sfârșit, pentru o două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel, mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate. La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (asta cu ”God created” e din filmul ”Me and Orson” - despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu ”copiii” la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”). Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi a îmbrățișat ”copiii” care stăteau pe margine, unul câte unul.

În timp ce strângeam ”copiii” în brațe, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Oau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fi-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe ”copiii”, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Strâng cearceaful năclăit, cu disperare, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? E ceva corect? Cine zicea asta? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fi-miu, urlu la bărbată-miu. Nu înțelegeți nimic, faceți doar mizerie și balamuc.

Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să le tai și lor gâtul și apoi să mă sinucid. M-au deranjat, fac mizerie, nu sunt femeia lor de serviciu sau sclava lor. Dacă n-am un pistol să le pun la tâmplă, merge și cuțitul. Un pistol la tâmplă? Cum adică, îmi vărs frustrările pe ei doi? De ce nu? M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele. Loser. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă. ”Roșu aprins - colorează-mi tăcerea” (Luna Amară – ”Roșu aprins”). Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge.

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place atitudinea asta? E un exemplu bun? Ajută cuiva? Cui prodest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

Winston (din ”1984”, Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Îl privea vrăjit. Putea să zărească acolo, prin el o altă lume: una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. O lume altfel. Total diferită de cea a lui Big Brother. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, umanitatea, dragostea, visele ... Mie mi s-a părut cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Voi încerca să găsesc un ciob din presse-papier. Îl voi căuta și, dacă nu-l voi găsi, îl voi reinventa.

Examen cu Big Brother (V). Reclamații la foruri academice – Pisica de Cheshire, evanescentă ca fantomele, dar cu un zâmbet pe care nici eu nu-l pot șterge

Dooor de ”copii”, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, descopăr că eu și încă vreo 6-7 ”copii” de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: circa 60% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi spună probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera” din ”Zonă”, în golfulețul meu din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș pe care o știu oricum de la fi-miu. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii ăia mari și inocenți din tablourile lui Tonitza...

M-am hotărât să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultat. Mai întâi, la forurile academice. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesz de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix? Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt. În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție al anchetei, probabil că n-o să mai găsesc pe nimeni: doamna X disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Un birou-fantomă. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curân de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de 6 ani?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Zombie-avocați cu ”smiling faces” și Zombie-polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free” A tout le monde (Megadeth) . Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” Zombie și fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-un Zombie cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi dau atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara. ”Stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”). Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Mă scoate din minți atitudinea asta. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial (l-am mai invocat și în episodul III): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (apud Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7) – a treia strategie de rezistență la totalitarism. Churchill și-a valorificat șansele (mai mult sau mai puțin slabe) și, în cele din urmă, a câștigat.

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac când vine dezastrul ca Zorba Grecul după prăbușirea minei (dans Zorba Grecul) ? Apropo, în acest caz, eu sunt dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

O să aștept aproximativ o lună, înainte de plângerea penală, feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? E, trebuie să aflu când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Doamna Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine! O reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului) unde am colaborat ca voluntar să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Emirul în drum spre Mecca din poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”. O prietenă mi-a adus aminte de poezia asta, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor de absolut. Autodevorator. A renunțat la tot. A ales calea cea grea. Și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern. Prin focul deșertului. Prin praf și arșiță, chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci. Nu se oprește. Chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca. Pe calea cea grea. Parcă văd și eu o cetate strălucind în depărtare, dincolo de dune. E Mecca? Sau e numai Fata Morgana?