Festivalul Ioan Budai Deleanu

Muză ce lui Omir odinioară / Cântași Vatrahomiomahia / Cântă-mi și mie, fii bunișoară / Toate câte făcu festivalul ”Ion Budai Deleanu”! Felicitări pentru acest eveniment cultural de excepție din Geoagiu-Băi (30 iunie – 2 iulie), un festival cu program captivant și invitați de marcă, organizat impecabil, cu mult suflet, de poetul Claudiu Șimonați, împreună cu casa de cultură și autoritățile locale. Energia lui Claudiu e inepuizabilă și, sper, molipsitoare, la competiție cu cea a cascadei Clocota.

Linkuri volume literare publicate

·       NE ARDE DE SCHIMBARE. O CONFRUNTARE FĂRĂ MĂNUȘI CU FOCUL DIN SIRIA, DE LA COLECTIV ȘI... DE LA ARAGAZ.

      https://www.docdroid.net/aKNAJTf/ileana-todoran-ne-arde-de-schimbare.pdf.html

·       

           EXAMEN CU BIG BROTHER. CASA DE COPII PĂMÂNT NU E ACASĂ.

            VOL.1 Dreptul la dezastru

            http://docdro.id/1LjMVcu

            Vol. 2 Dreptul la poveste

            http://docdro.id/3F4wYoJ

·         

      CUI PROTEST? PROTESTE DE RESPIRAȚIE

http://docdro.id/kye8D4o

CUM SĂ AI SUCCESURI ÎN ESTUL SĂLBATIC

http://docdro.id/FWS4kK6

·         BUNGEE JUMPING ÎN CUTIA PANDOREI

http://docdro.id/MgJPuAf

·         PAȘI ÎN OGLINDĂ

      http://docdro.id/FUfMQiX

NE ARDE DE SCHIMBARE. O CONFRUNTARE FĂRĂ MĂNUȘI CU FOCUL DIN SIRIA, DE LA COLECTIV ȘI... DE LA ARAGAZ.

Ani la rând, în condiții nu dificile, ci extreme, mai exact, în Siria, regizorul britanic Sean McAllister a filmat un documentar (”A Syrian Love Story”) despre un cuplu de disidenți (”viermi de trădători” și ”câini turbați de teroriști”, bineînțeles), deși a fost arestat și el cândva, în 2011, pentru această inițiativă, fiind clasificat la rândul lui drept ”vierme de trădător” și ”câine turbat de terorist” (de autorități și de o ”anumită parte a presei” cel puțin). Filmul lui Sean McAllister prezintă povestea de dragoste a unor activiști care s-au cunoscut la închisoare (cu douăzeci de ani înainte, pe vremea lui Hafez al-Assad, fostul măreț și glorios conducător, tatăl actualului măreț și glorios conducător, Bashar al-Assad), Amer și Raghda. Aceștia s-au îndrăgostit când zăceau pe jos, cu capetele sparte, învinețiți și plini de sânge, comunicând prin spărtura din Zidul pușcăriei. Ea a dispărut și a doua oară pentru scrierea unei cărți de memorii din închisoare (adevărul e dureros și incomod, dar e și mai dureros și incomod să-l ascunzi), lăsând un timp îndelungat copiii fără mamă. După un șir epuizant de arestări și traume, inclusiv cele generate de războiul civil și de refugiere, plecați pe un drum presărat cu oscilații, vise, dezamăgiri, speranță și disperare, tatăl rămâne în Franța cu copiii, încercând să trăiască o nouă viață și să le ofere copiilor un viitor, iar mama se duce în Turcia, consultant pentru un partid de opoziție, după o tentativă eșuată de sinucidere (nu putuse suporta să asiste pasiv din Franța, exclusiv online, la escaladarea violenței în Siria). Însă, chiar dacă sunt separați, cei doi continuă cumva să se iubească. Fie și prin spărtura în Zid.   

Această lucrare redă asemenea exemple de luptă pentru adevăr, libertate și democrație, încercări de rezistență și de reacție, precum și gesturi de solidaritate din Siria și din alte părți de pe glob față de sirieni. Pe lângă acestea, sunt abordate evenimente din România (incendiul de la clubul Colectiv și reacțiile la acesta, procesul comunismului, al Revoluției și al mineriadelor, scandaluri de corupție, alegerile locale etc.), Europa (Brexit), alegerile prezidențiale din Statele Unite, precum și situația refugiaților (din Europa și din alte locuri). Am fost șocată (pozitiv) să descopăr, în contextul ororilor războiului și ale dictaturii din Siria, surprinzător de mulți oameni care se străduiesc să rămână umani, chiar dacă nu neapărat în viață (“stay human, not alive”, în termenii lui Orwell, din ”1984”, se știe doar că, frecvent, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază pe pământ): medici, echipe de salvare/intervenție civilă (”Căștile Albe”), jurnaliști, activiști media, voluntari, profesori, intelectuali, artiști etc. Ei reprezintă o altă față a lumii musulmane, mai puțin mediatizată decât jihadiștii, care, din punctul nostru de vedere, ar trebui promovată.

Anul trecut, în memoria copiilor noștri sirieni (îngeri acum) și în semn de solidaritate cu cei care continuă să sufere, zbătându-se, în același timp, să rămână umani, am recurs, pentru prima oară, la o formă de protest neluată în calcul până atunci: greva foamei. Am început-o, strategic, de ziua mea, în speranța că voi primi cadou (fie și de la Moșu’ Santa Klaus) stoparea violențelor, pace, libertate și democrație în Siria. Greva foamei a reprezentat un disconfort fizic minor, nu prea mult comparativ cu suferința sirienilor (și a mea din suflet – insuportabile). “Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil” spunea cândva Malraux. Îl asigur pe Malraux că durerea mea și a sirienilor este insuportabilă (până și pentru Malraux). Mi-am dorit ca Planeta Siria cea străină și ostilă, casa de copii Siria să devină acasă pentru toți sirienii, iar copiii noștri sirieni să nu se predea când văd o cameră foto (crezând că e o armă), ci să zâmbească. Așadar, să rămânem umani și în viață! Stay human... and alive!

Cum se aplică acest principiu în cazul refugiaților? România a fost atât de dorită ca țară de adopție încât s-a intrat în ea doar din greșeală. Să salvăm viitorii ”pipăitori de funduri” (cum spunea Charlie Hebdo de Aylan, băiețelul kurd înecat)... de fundul Mediteranei? E loc pentru toți... sub dărâmături, într-o groapă comună ori pe fundul mării. La ce pachete de oase au ajuns copiii și frații noștri din Siria, îi roade pe toți un singur câine comunitar din România. Și gata. S-a făcut loc. Și oare de ce vin pe capul nostru? Să ni-l taie? Și noi ne pierdem capul. Oricum, indiferent dacă au cap sau nu, martirii jihadiști care și-au pierdut zâmbetul telegenic (înainte de ultima filmare) vor fi coafați precum toarșu’ Kim. Sper că asta îi va face să zâmbească din nou. Apropo, bine era dacă bombarda și în Siria Coreea de Nord cu hârtie igienică folosită (cum a procedat cândva pe teritoriul Coreei de Sud)! Mă întreb de unde a găsit hârtie igienică (pe vremea comunismului, în România trebuia să stai la coadă ore în șir pentru un sul cenușiu și zgrunțuros). Și cum putea fi folosită hârtia dacă poporul coreean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul și gloriosul conducător, Kim Jong-un, situat deasupra condiției umane, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme)?  

Nu nevoile măreților și glorioșilor conducători m-au îndemnat să-mi continui gesturile de solidaritate (aceștia sunt, teoretic, deasupra oricăror nevoi), ci conștiința. Altfel, 2+2 nu ar fi făcut 4, ci cât vor Big Brotherii. Așadar, după lupte seculare care au durat vreo cinci ani, am reușit să-mi programez (ultimul) drum în Siria, la Alep, cu ajutorul unor activiști sirieni. Chiar activiștii Planet Syria cu care am colaborat la campanie m-au avertizat din start cu privire la călătorie. Ești nebună? Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți, iar voi sunteți targetul principal al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc. Vrei să plătească țara ta milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Nu, nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul pe umeri și gândesc cu picioarele. De fapt, yahoo-ii ca noi n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos), știe.

Mai e ceva, nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Ar fi trebuit probabil să le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte ”bravo” și ”rușinică” (ultima eventual cu diverse versiuni de înjurături de mamă accesibile pe net). Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru, ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii, cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Și-ți mai trebuie și mii de Euro să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă (voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru mine orice excursie e parcă tortură până la moarte, nu pot mânca sau dormi, mi-e mereu rău și sunt leșinată). Logic că e ilegal să traversezi granița, pe mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe puștii europeni care fug de-acasă la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4.

În cele din urmă, am reușit să aranjez călătoria la Alep și mi-am continuat pregătirile febrile pentru ultimul drum. Exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg, atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, dansul extatic, în abis cu potopul de bombe-butoi de pe strada Castello, ultima cale de acces la Alep, blocată de curând odată cu orașul (nimic exaltant de fapt, mai curând încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința). Dar, cu două seri înainte de plecare, am primit o veste care m-a pălit mai mult ca bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă conducă la Alep și înapoi în Turcia) mi-au transmis că, din păcate, strada Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să ne împuște), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Alep. Previzibil, logic, nu? Dulce frustrare! Venise momentul să-mi spun înjurăturile de mamă în kurdă și arabă. Și... je suis syrienne encore. Stay human and alive!

Absurdul halucinant din lume ar trebui să ne facă mai normali (cu bun simț), sălbăticia - mai civilizați, distrugerea - mai creativi, urâtul - mai frumoși, nesimțirea - mai responsabili, minciuna - mai autentici, lanțurile - mai liberi, indiferența și ura - mai sensibili și mai iubitori (sincer, dacă se poate alege între astfel de ”talibani”, prefer ura indiferenței, căci ura, spre deosebire de indiferență, măcar îți recunoaște existența și te stimulează să reacționezi). Simplul nostru exemplu, în viața de fiecare zi, schimbă deja lumea și devine, de multe ori, molipsitor. Exercițiul faptelor bune ne ajută să ne regăsim când ne rătăcim, pentru că, uneori, de teama de a ne întoarce acasă la scorpia de nevastă, asemenea lui Ulise din poezia lui Marin Sorescu, căutăm un loc ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e ”curat” nesustenabil. Să încercăm să comunicăm și noi prin spărtura în Zid de la închisoare a celor doi îndrăgostiți... Amer și Raghda din filmul lui Sean McAllister, să rupem lanțurile, să evadăm prin crăpătura din Zid, să plonjăm în mare și să (re)învățăm ”mersul pe valuri” (că altfel nu putem traversa Mediterana)!  

Paște fericit

Dragi animale naziste, să vă împresoare aroma cozonacilor moi și pufoși și nu minciunelele de master-chefi ale politicienilor, să vă ardă nu flăcările de la Colectiv, ordonanțele în miez de noapte și facturile, ci să vă ilumineze telefoanele mobile aprinse în Piața Victoriei, să fiți răsplătiți nu cu milioane pentru copiii, câinii, pisicile și hamsterii participanți la proteste, ci cu binecuvântarea Domnului, să vă inspire nu operele marilor scriitori și savanți din pușcării, ci iubirea și sacrificiul lui Iisus Hristos.

Fie ca lumina lină a învierii Domnului să ne aducă puritatea, izbăvirea și pacea, și nu să ne curățăm cu dezinfectanții diluați din spitale. Altă întrebare cumva?

PAȘTE FERICIT ALĂTURI DE CEI DRAGI!

Nepoata lui Soros, Ileana TODORAN

Mangă de atâtea limonade, încă dansez pentru voi!

M-am uitat un pic la filmulețele cu tatăl meu, maică-mea, bunica mea, soțul meu și Alex, băiatul meu (arhiva noastră – albumul de animale și legume al familiei, majoritatea colinde de Crăciun pe care le-am cântat noi la brad, din 2.000 până acum, mai înainte de 2.000 nu era înregistrat). În ideea de a le trimite pe DVD-uri și echipei de specialiști în boala Huntington de la Cluj, când mergem noi, dacă reușim să aranjăm o consultație. Foarte frumoase, am plâns deopotrivă de fericire și de durere (hm, durere pentru mine și Alex de această dată, nu pentru taică-miu, nu am voie să-mi fie milă și de noi înșine?). Am observat ușoare semne ale bolii Huntington la taică-miu încă din anul 2.000, nu abia în 2010 când a fost diagnosticat: tremorul necontrolat al mâinii drepte, mișcarea cu capul înainte, clipitul din ochi și înclinarea umerilor spre dreapta. 

Mi se pare că apar și la mine chiar și în unele filmulețe cu mine din ultimii ani, cu excepția faptului că la mine sunt spre stânga, eu sunt stângace. Am dat cu capul și am clipit puternic, involuntar și în filmul de protest împotriva bombardamentelor de la Alep de la Ambasada Rusiei, poate că am vrut să-l sperii pe Țaru’ Putin, bine am făcut. Fiți atenți când vă voi da un cap în gură! Mai sunt și vorbirea răstită, tipică pentru boala dansului și dislexia (vorbirea aia peltică de bețiv, eu nu mai pot să pronunț ”s”, ”ț”, diftongi/triftongi, ”ce/ci”, farmacista, de pildă, nu a înțeles ce medicamente am cerut (Sortis pentru colesterol și Stilnox – somnifer), zici că ești beat, avantajul e că te îmbeți gratis, fără băutură). Dislexia se accentuează când sunt simptomele de rinită mai puternice, de dimineața până după-amiază (uneori și seara).

Mai mult, mă confrunt tot timpul cu o senzație de dezechilibru (nu doar psihic, ci și fizic, când pun papucii, de exemplu ori când încerc să merg dintr-un loc în altul prin casă – dulce cădere!). Și lucrurile îmi sar din mâini mai frecvent (asta se întâmpla și înainte). Ce bine ar fi să dau jos sistemul și... pisica, Guru, de pe masă ori laptop în ritmul și cu precizia în care îmi scapă mie tot din mână! Sufletul să nu-l pierd!

În plus, de câțiva ani, mă concentrez și procesez informații tot mai greu, stau săptăluni să citesc ori să scriu un rând (sunt foarte amețită și din cauza rinitei care prezintă simptome sunt mai accentuate de dimineața până după-amiază). De câțiva ani, parcă îmi cade ceva în cap de dimineața până după-amiaza, apoi după-amiaza simt o eliberare, după aceea pe la șase-opt (nouă) seara – o limpezire a minții și acuitate perceptivă mai mare, combinate cu o stare de angoasă, groază paralizantă de multe ori. Apoi, după nouă seara, de regulă, mă mai relaxez (ca s-o iau de la capăt noaptea, frecvent dorm numai câteva ore cu somniferul, dacă sunt și alea și, eventual, la prânz). Ei, dar n-o să-mi pierd identitatea de ”tânăr și neliniștit”, ”pe culmile disperării”... 

Ce mă mai disperă acum? Problemele de uitare și dezorientare (dependente și de distanță – cu cât e mai lungă, cu atât e mai dificil și mă pierd mai tare, se pare că mă descurc ceva mai ușor în casă decât afară) și starea de rătăcire completă, de negură a memoriei, aproape de inconștiență și totodată de paralizie (dulce paralizie!), cum mi s-a întâmplat când nu am recunoscut Piața Victoriei sau etajul, apartamentul și vecinii sau la magazin când trebuie să achit și nu mai înțeleg nimic, nu-mi dau seama de nimic și nu știu ce trebuie să fac. Aș putea să scriu un roman (dacă aș mai găsi cuvintele de bază, fie și cu mare-mare efort) în care să povestesc cum am căutat un an sarea, am descoperit-o într-un final, dar ea era, de fapt, interzisă (nu era de regim) și eu am uitat. Oops, se pare că va trebui să-mi anulez iar ultimul drum la Alep, la marșul din vară (de data asta eu, nu ceilalți activiști), după ce abia am confirmat participarea (pentru luna august), pentru că mi-e teamă că nu mai nimeresc nici buda și am nevoie de însoțitor și la budă.

Am ajuns imagine în oglindă a lui taică-miu... Măcar dacă aș mai ști și eu de voi, cei dragi, de Dumnezeu, de Nichita ori vreun colind ca taică-miu! Maică-mea, de câte ori mă vede, îmi zice tot timpul ”ai slăbit” și ”nu mai gesticula, ce, nu te poți controla?” De multe ori, mă înroșesc (atât de rușine, cât și de furie) și mă simt prost (ei, mă simt așa cum sunt, proastă de dau din abis în abis). Fie mă blochez de tot și nu spun nimic, fie îi răspund greu, din ce în ce mai greu, că așa fac eu, dansez... dansul dezastrelor. Când ajung acasă, întâi mă apucă groaza, apoi plâng și pe urmă mă cuprinde furia și trântesc ceva ori arunc ceva (dacă nu îmi scapă singur).

Apropo de memorie și uitare, când eram mică, pe la vreo șase ani, am experimentat pentru întâia oară agonia, moartea și descompunerea (fizică și psihică), într-un mod aproape premonitoriu, la moartea unchiului meu, Bununu. Era soțul mătușii, Nana și un fel de bunic. Am crezut că a venit sfârșitul lumii. Timp de vreun an (în vreme ce taică-miu urla: ”Dumnezeu nu există!”, revoltat de ce se întâmplase, unchiul era ca un tată pentru el), eu întrebam necontenit dacă mai respir. Suflam în oglindă și mi se părea că nu se aburește. Apoi, în fiecare zi aveam un coșmar (cu ochii deschiși sau închiși): îmi cădeau încet dinții, părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești, uitam ce am băut dimineață (lapte, cacao, cacao cu lapte sau apă din aia mocirloasă, maronie de la robinet, cum era în ”epoca de aur”) sau ce am mâncat la prânz (chiar dacă erau cartofi pai și șnițel cu portocale ca la Paris de la mătușă-mea, Nana), uitam cine e mama, cine e tata, cine e bunica, Mama Coca, cine e Nana, cine e Bununu, uitam numele meu și cine sunt. Însă poate că această uitare este doar o regresie la stadiul de bebeluș și așa voi ajunge la inocență, voi regăsi în sfârșit copilul nevinovat din mine, și nu numai pe cel orfan/neajutorat ori pe cel care face prostii mari.

Și totuși, persistă déjà-vu-ul și o senzație de ridicol și ireal (la mine mai rară starea de ireal, de obicei iau supradoză de real mai horror decât orice film horror). Dacă nu voi mai putea rosti ultimele cuvinte, voi încerca să le scriu. Din motive est-etice (cum zicea Monica Lovinescu), de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod și dureros) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric vor spăla sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii. În acest fel, Madame Dezastru își va continua dansul cu dezastrele.

Să-mi repet și să nu uit că poetul Rumi și dervișul rătăcitor Shams glorifică și ei bețivii, nebunii și copiii ca simboluri ale inocenței, adevărului, iubirii și grației divine. Și rătăcirea (hm, Shams era derviș rătăcitor... eu am fost, de regulă, adepta drumurilor bine planificate, după indicator și hartă și am preferat să fiu acasă, nu pe drumuri, mi-a fost groază de rătăcire, de când eram mică, taică-miu o lua pe scurtături bizare și ne prindea noaptea pe munte). Oops, mi-am adus aminte ceva: Rimbaud zicea că pentru a înțelege lumea și a avea o experiență deplină a ei trebuie să ne confruntăm cu dereglarea fizică și psihică. Cred că Rimbaud e invidios pe mine. Ar vrea și el asemenea dereglări și să fie pururi beat gratis, fără să consume altceva decât limonade.

Mulțumim din inimă partidului comunist (chinez) că trăim bine (pentru spălare pe creier, torturi și organele prelevate)!

O nouă dovadă și reamintire că toți suntem bolnavi, traumatizați și/sau la închisoare. De data asta, am primit sâmbătă, când veneam încărcată de la supermarket, un pliant de la niște puști voluntari români. Stop măcelului din China! Poveste veche (ah, de ce am mereu senzația asta de deja vu, ar fi trebuit să nu se mai repete ororile astea): despre torturarea și uciderea prizonierilor chinezi (în special cei din cultul Falun Gong, persecutați în prezent în China) și recoltarea forțată a organelor. Oops, eu le donez pe ale mele, inclusiv creierul, și nu le vrea nimeni (nu e bancă specializată peentru boala dansului, Coreea lui Huntington... deocamdată la nivel european).   

Un subiect extrem de sensibil și de dureros pentru noi care ne-am confruntat la nesfârșit cu devorarea organelor noastre de către zei și păsări antropofage pe Elbrus, în Tartar, mă rog, în diverse Tartaruri și Elbrusuri (până și la birou) și retrăim propriile coșmaruri (ba chiar, ne dezbrăcăm mereu și ne mâncăm și singuri coaiele de Don Quijote castrați și fără vise în public), iar Promy săracul (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) a avut nevoie de două serii de transplanturi de organe până acum (ficat, rinichi și inimă – unele create de el la laborator în 2015, altele de la un băiat mort în accident ăn 2012).

Și, totuși, chiar dacă nu te mai surprind, aceste orori cum sunt cele din China,  Coreea de Nord sau Siria, tot ești șocat, îngrozit, zdrobit de durere și turbezi de furie, disperare și neputință. Aud iar urlete și tăcerea pumnului în gură (urlete noastre și tăcerea noastră!). Un weekend de stat pe jos și plâns, gemut, zvârcolit și apoi zăcut, băgat pumnul în gură, scos pumnul și gură și ridicat pumnul (la noi stângul că suntem stângaci). Toate astea ne răsucesc pironul din piept într-o rană veche și ciocul bestiei antropofage în ficat.

Din anii ‘2000, când au început arestările masive la adresa cultului Falun Gong din China (din cauza popularității crescânde a cultului... regimul comunist chinez nu vrea să fie cineva mai popular ca el), au dispărut în închisoare cu milioanele, mii și mii torturați până la moarte, respectiv mii și mii cu organele prelevate anual. Să precizăm, Falun Gong este un cult desprins din învățăturile vechi budiste, bazat pe principiile ”adevăr, compasiune, toleranță”. Sunt deținuți chiar și copiii, la fel ca în Siria sau Coreea de Nord.

Sute de mii ajung în lagăre de muncă unde devin o bancă vie de donatori de organe. Medicii,  dr. David Kilgour, ex-secretar de stat canadian, şi dr. David Matas, avocat specializat în materia drepturilor omului, fondatorii fundației DAFOH (Doctors Against Forced Organ Harvesting), au demonstrat prelevarea forțată de organe în raportul lor (în special de la membri ai cultului Falun Gong) și au lansat o campanie la nivel internațional împotriva recoltării forțate de organe.

La închisoare, prin grija regimului comunist chinez față de popor, un exemplu de adevăr, compasiune și toleranță, mari maeștri și master-chefi numai la minciunele, corupție și abuzuri (în serviciu) ca politicienii noștri, condițiile sunt atât de umane încât nu mai vrei să pleci niciodată de acolo. Cum proiectase Promy, la revoluția noastră democratică din Olimp, cu câțiva ani în urmă, pe vremea când erau atentate și răpiri ca-n Siria, pentru a-i reține acolo de bunăvoie, închisoarea de fițe, cu superoferte, STARtar, unde zeii olimpieni se simțeau atât de bine că nu mai vroiau să meargă acasă?

Cam tot așa și în China: ești stimulat să recunoști că ești diavolul, ai distrus Pâmântul și planeta Krypton a lui Superman cu bastoane electrice (până nu se mai recunoaște nimic din fața ta ori organele sexuale), pus să faci tot felul exerciții de gimnastică de întindere sau contorsionism până oasele tale sunt rupte sau strivite complet, trimis la bazin... într-o cutie cu apă murdară luni la rând, ars, înghețat, înfometat (mă rog, hrănit doar cu bătăi și cu un tub așezat în nas... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc.). Eu am simțit că mă înec și mor numai când am făcut o endoscopie, cu un tub instalat în nas până în stomac, acum 20 de ani, nu mai vreau să mă gândesc la restul (a fost cea mai neplăcută analiză).

Torturile încetează numai când ajungi să te renegi pe tine și principiile tale, să te dezici de Falun Gong, să te declari reeducat și să mulțumești din inimă partidului că te-a salvat din ghearele diavolului și ale superstiției. Din leguma putrezită de 20-30 de kile se mai lasă, în China, doar organele pentru recoltare și trafic. Indivizi practici și întreprinzători: un rinichi costă 62.000 de dolari, rinichi plus pancreas – 150.000 dolari, un ficat – 98-130.000 dolari, un plămân - 150-170.000 dolari, cornee - 30.000 dolari, o inimă 130.000 – 160.000 dolari. Tare, ca de obicei, ONU este modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Altă întrebare și niciun răspuns, în afară de minciunele? Sau o tăcere cutremurătoare ca un urlet?

Singurele lucruri frumoase în ororile astea sunt rezistența prizonierilor (în particular Falun Gong) și faptul că, uite, voluntari români vor să salveze deținuți chinezi. Și o consolare, deși nimic nu poate compensa viața nimănui și, cu atât mai mult pierderea sufletului (mai bine îți pierzi viața decât sufletul, am învățat din propria experiență): filmul ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel a câștigat Oscarul. Băieții și fetele de la White Helmets sunt și ei recompensați pentru activitatea lor cu bombardamente (inclusiv atacuri chimice) și arestări/torturi până la moarte de regimul din Siria, iar cel american al rățoiului Donald le-a interzis accesul la Oscar (chiar și cineastului Khaled Khatib, membru al echipei de filmare!). Condamnați pentru fapte bune și salvare de vieți (au salvat peste 72.000).  

Mulțumiți din inimă partidului că trăiți bine. Nu, eu vă mulțumesc vouă, celor care ați făcut un gest frumos cât de mic (deja a schimbat ceva, poate totul). Semnați, vă rog, petiția împotriva traficării de organe ale prizonierilor chinezi, la linkul de mai jos:

http://www.apel.falundafaromania.net/

Și cea pentru eliberarea deținuților din Siria:

https://act.thesyriacampaign.org/act/families-for-freedom?t=1&akid=445.99571.iXdjYE

Și să trăiți bine, vorba lui Băsescu!

Altă întrebare: mult-iubiți și stimați conducători, master-chefi la minciunele, mă lămuriți cum se face plata pentru câinii protestatari?

”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, facem și noi ca Geoană când țopăia fericit că reușise să câștige alegerile prezidențiale (numai că era vorba de Băse atunci): ordonanța 13/2017 a fost abrogată. Nu-i ca la Geoană, e pe bune. Am câștigat ceva, dar trebuie să rămânem treji și vigilenți pentru a continua lupta cu sistemul (și lupta interioară, propria (r)evoluție). România, trezește-te! Pământule, trezește-te! Eu mă duc să dorm. Dulce răzbunare! Pot să dorm liniștită acum (nu, mai niciodată, sunt genul de boșorog terminat ”tânăr și neliniștit”, nu ”tânăr și liniștit” ca Hrușcă, ăsta care cântă ”ler-i ler” și vara, la mare, în Vamă).

Dar de ce-mi fac atâtea griji? Încă înainte de abrogarea ordonanței, se deschisese o fereastră pentru a opri legea grațierii și a proteja statul de drept: mai întâi sesizările la Curtea Constituțională, apoi, la nevoie, referendumul, propus de Santa Klaus. Să nu zboare pe fereastra din zidurile pușcăriilor tocmai marii penali și torționari de treabă, să le oferim o șansă să-și continue operele literare și științifice, mi-e teamă că altfel nu vor avea inspirație și nu vor fi stimulați suficient. Bune și (unele) ziduri la ceva! Că tot vorbeam de plângeri la CCR, CSM și Santa Klaus sesizaseră deja Curtea Constituțională, iar DNA o anchetează. Până și Avocatul Poporului, Victor Ciorbea (dubios în alte demersuri pro-penali), declarase că va ataca ordonanța la CCR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) îi retrăsese de la conducerea Ministerului Justiției pe secretarii de stat Constantin Sima şi Oana Schmidt Hăineală, la cererea procurorului general Augustin Lazăr. Tot procurorul general a spus că va ataca ordonanța în instanță. Miercuri, CCR a respins sesizările primite de la Santa Klaus și CSM (pe motiv că nu e conflict între instituții (guvern vs. parlament), guvernul nu s-a băgat peste parlament și are dreptul constituțional să emită OUG-uri), iar joia asta o dezbate pe cea de la Avocatul Poporului. Dacă nu va fi respinsă joi, ordonanța ar putea fi adoptată, în ciuda protestelor și a abrogării ordonanțelor de către guvern. Să vedem ce se mai întâmplă.

Între timp, pe plan internațional, reacțiile au fost prompte. Ca de obicei, băgăcioșii de la Consiliul Europei și Departamentul de Stat al SUA își manifestă îngrijorarea față de subminarea statului de drept. Oare de ce s-or băga ei, de ce nu lasă sărmanul guvern și sărmanii parlamentari (”săraci și cinstiți” cum zicea odată Iliescu) să-și vadă liniștiți de treabă? Da, fac multă treabă, într-adevăr. Ordonanțe pe ascuns, noaptea și minciunele pe bandă rulantă. Master-chefi doar la minciunele. Potrivit stenogramelor aferente ședințelor de guvern, Iordache, ministrul ”altă întrebare”, l-a mințit pe Grindeanu că ordonanța are toate avizele necesare (nu-l avea pe cel CSM). Hm, asta era o constatare, un enunț afirmativ sau o interogație... altă întrebare fără răspuns? Să nu uităm, întrebarea este la baza gândirii și a filosofiei, și nu răspunsurile. Nu o să vedeți niciun răspuns de la politicieni. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns.

Ne-am obișnuit cu master-chefii de minciunele și non-răspunsurile și ne surprind o reacție și un gest de normalitate cum au fost protestele anti-legea grațierii (cu o participare uluitor de mare). Susținute și de cântăreți ca Tudor Chirilă, trupa Voltaj (care a compus un imn), formația Robin and the Backstabbers, de polițistul Marian Godină ori de centenarul Mihai Șora, protestele au continuat, ajungând la sute de mii pe străzi (duminica trecută peste 600.000 în țară, respectiv 300.000 în Piața Victoriei). În ciuda gerului, a imprecațiilor și acuzațiilor absurde de la Antena 3 și România TV (animale naziste plătite mai mult decât câinii lor de rasă, net superiori stăpânilor (nu am înțeles deloc cum se face calculul pentru stăpâni și câini), să dea o lovitură de stat) și a obstrucțiilor Ministerului de Interne care a pregătit o listă a persoanelor publice implicate în promovarea protestelor pe Facebook: Mircea Marian, Ovidiu Vanghele, Robert Turcescu, Emilia Şercan, Lucian Mândruţă, Nicuşor Dan, Clotilde Armand, Cătălin Tolontan sau Andrei Gheorghe. Lista e mică, vă rog să o completați cu numele care lipsesc. Vă rog să-i includeți pe toți, cu copii, câini, pisici, papagali și hamsteri. Stați un pic, cred că papagalii erau la Antena 3, RTV și Ministerul de Interne.

Centenarul Mihai Șora a ieșit și el la proteste, în numele statului de drept la care visează animalele naziste, după cum se știe: „Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947. Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiţie. Dacă acum pui lacăt pe independenţa Justiţiei, mâine poţi interzice circulaţia persoanelor, poţi suprima internetul, presa liberă; poţi închide graniţele, poţi trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poţi, pur şi simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democraţiei“, al poporului… În numele „democraţiei populare“. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil şi îşi dovedeşte, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minţii guvernanţilor. Este prea mult şi prea periculos pentru a-i lăsa să-şi facă în continuare de cap!“, a postat acesta pe Facebook. Apoi, animalul ăsta nazist de filosof, Șora, ne-a făcut o confidență: „Bietul domn Soros: încă nu a aflat că sunt tatăl lui.” Mihai Şora şi-a pregătit și o „pancartă“ pentru mitinguri și marșuri: „Biblioteca pentru toţi / Nu îi publică pe hoţi“. Umorul popular e, la rândul său, savuros: pancarte cu ”Dragnea – connecting people”,”we don’t beLIVIU”, ”ţi-am adus lumină, Dragnea / să lucrezi mai bine noaptea” (o pancartă cu beculețe) etc. Apropo de focul sacru, un moment sublim de iluminare: Piața Victoriei luminată de telefoanele mobile. Arză-v-ar focul sacru să vă arză până vă treziți și vă iluminați!

Dacă România s-a mai trezit și deschide ferestre în Ziduri (Zidurile exterioare, ale sistemului și Zidurile interioare ale fiecăruia dintre noi), din păcate, în Siria persistă Zidurile blocadelor (și blocajelor), iar în rest, dacă sunt ziduri prăbușite, acestea sunt dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor (dărâmături-ziduri și... dărâmături-oameni). În pofida acordului de încetare a focului stabilit de ruși și turci și a discuțiilor de pace de la Astana, sunt încă motive de îngrijorare: armistițiul a (tot) fost încălcat (în special de regimul sirian), în prima lună de acord de încetare a focului (ianuarie 2017) au mai fost 645 victime civili (în luna precedentă – circa o mie, potrivit OSDO – Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului), iar negocierile de pace avansează cu dificultate. Totuși, în linii mari, armistițiul la nivel național este viabil (deocamdată), iar Țarul și regimul său par mai hotărâți să-l mențină de această dată.

Să nu uităm: pe ansamblu, Rusia a produs peste 4.750 victime civili de la începutul intervenției sale până în prima zi de armistițiu (cel coordonat de ruși și turci), conform OSDO. Regimul sirian se remarcă și mai departe prin mărețe și glorioase realizări: continuă să nu respecte armistițiul (respectă oare ceva... în afară de marele conducător și propriile funcții?) și să aresteze și să tortureze până la moarte. După imaginile (insuportabile) ale fotografului militar ”Caesar”, colectate cu mari eforturi și riscul vieții, apărute în 2014, care dezvăluiau uciderea prin tortură a 11.000 persoane, un raport Amnesty International recent semnalează 13.000 de victime ale torturii, violurilor, foametei, mizeriei, tratamentului degradant (de pildă, prizonierii nu au voie să scoată niciun sunet... tăcerea pumnului în gură, cutremurătoare ca un urlet) și ale spânzurătorilor de masă la închisoarea Saidnaya, în perioada 2011-2015. Dacă mai ieși vreodată de acolo (destul de improbabil), ești o legumă putrezită de maxim 40 de kile (bineînțeles, de nerecunoscut, nici măcar de maică-ta sau nevastă-ta), ai corpul redus la jumate sau o treime și sufletul complet distrus. La nivel național, după un raport Amnesty din august 2016, au fost exterminate în închisori 30.000 persoane - 17.000 ucise de torturi/tratamente și condiții inumane, iar 13.000 de execuții (în perioada 2011- august 2016). 

Dacă raportul Amnesty ne vorbește de închisori, noul raport Human Rights Watch a documentat 8 atacuri chimice cu clor în Alep și împrejurimi (numai în noiembrie și decembrie 2016). Clorul te arde pe dinăuntru și te face să te sufoci (și bine ar fi să fie focul sacru, dar nu, nu e cel sacru care iluminează, și nici arsurile mele de la rinită, ori focul Gheenei din conștiința celor vinovați (mă tem că nu au așa ceva, nici un portret al lui Dorian Gray care să-i urmărească), ci unul care te preschimbă în scrum). Aceste atacuri au rănit circa 200 de civili și au ucis 9 civili (inclusiv patru copii). ”Mirosul e ceva ce nu poți să suporți. În momentul în care ești expus, gâtul tău arde, este ca un ac de foc răsucindu-se. Nu te lasă să înghiți sau să respiri. Ți-e greață. Ochii îți ard și nu-ți poți controla lacrimile. În cele din urmă, nu mai poți respira. Nu e ca atunci când nasul și gura sunt blocate, ci mai curând corpul nu mai lasă aerul înăuntru”, spune un martor. ”Cei afectați au probleme de respirație, tușesc tare, simt o stare de greață, unii leșină, iar alții fac spume la gură”, mărturisește altcineva.

Elicopterele care au azvârlit bombe-butoi cu clor au decolat de la baza rusească Hmeymim la atacurile precedente, după cum arată Joint Investigative Mechanism – ONU, așa că rușii ar fi trebuit să-și supravegheze colaboratorii, susține HRW. Și, uimitor, pe 21 decembrie 2016 ONU a adoptat o rezoluție care stabilește un mecanism de investigare a crimelor împotriva umanității în Siria și solicită colaborarea tuturor părților în acest sens. Aceasta s-a votat în Ansamblul General cu majoritatea absolută, nu în Consiliul de INsecuritate unde Rusia și China dau, în mod obișnuit (însă, repet, e predica mea de Nana, cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie, obișnuit nu înseamnă și normal) veto. Nici măcar nu e prima oară când s-a recurs la atacuri chimice cu clor (au mai fost în mai 2014, aprilie 2015, iunie 2015 și septembrie 2016). Asta după ce în 2013 regimul a utilizat gaz sarin în Douma, ucigând mii de persoane. Să le urăm și mai multe mărețe realizări?

La rândul său, raportul Atlantic Council ”Breaking Aleppo” de la începutul acestui an demonstrează performanțele regimului și ale rușilor în bătălia pentru Alep: peste 3.500 de civili uciși în perioada iunie 2016 – decembrie 2016, convoaie umanitare (Crucea Roșie) și spitale bombardate în mod sistematic (73 în Alep - 42% din cele 172 atacuri asupra spitalelor de anul trecut după datele Syrian American Medical Society, respectiv 400 atacuri la nivel național și peste 750 de medici exterminați de la începutul conflictului, marea majoritate de regim, conform Physicians for Human Rights). De asemenea, au utilizat și mai departe strategia blocadelor, politica ”îngenunchează  sau mori de foame” și nu numai în Alep – peste 1 milion se află sub asediu la nivel național. Astfel, copiii au ajuns să mănânce pisici, șobolani, gândaci, iarbă cu pământ cu tot și ziduri la propriu, sirop sau suc din fragmente de piatră. O banană costa 2 Euro la Douma (se vindea feliată), iar la Alep prețurile au crescut de 2-8 ori (o roșie era de 6 ori mai mult la sfârșitul lui iulie 2016). Clar, eu nu mi-aș fi permis nici o felie de banană sau de roșie și nici nu-mi permit. În plus, regimul a obstrucționat permanent livrarea ajutoarelor și a sustras până și laptele pentru bebeluși ori echipamente medicale vitale din convoaiele umanitare.

În același timp, regimul a continuat arestările (2.367 în Alep, inclusiv 89 femei și 64 de copii, din iulie până în decembrie 2016, conform Syrian Network for Human Rights), execuțiile (peste 100 în noiembrie-decembrie 2016), atacurile nediscriminate cu bombe-butoi (4.045 după SNHR), utilizarea armelor incendiare (13 în ultimele 4 luni ale lui 2016 după Syrian Archive), a bombelor cluster (cel puțin 22 din iulie până în decembrie 2016), a bombelor anti-bunker și a armelor chimice (minim 10 atacuri chimice cu clor în a doua jumătate a lui 2016). În paralel, au recurs la intoxicare media (până și White Helmets au fost acuzați de terorism și de propagandă/false salvări, iar Banei Alabed fie i se neagă existența, fie reprezintă ”un joc de propagandă teroristă” din punctul de vedere al teroristului-șef al regimului). Ce să mai zicem de evacuarea din Alep, mă rog, strămutarea forțată, agonizantă și ea (și pentru mine), cu atâtea emoții, suciri și răsuciri, blocaje fără număr fără număr...

Toate acestea (negate vehement de regim și ruși) au rămas nepedepsite, ba chiar au fost premiate cu acorduri de încetare a focului (încălcate repetat și de care au profitat atât politic, cât și militar). Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Să-i recompensăm poate pentru lupta cu Statul Islamic (extremismul). Nu, din păcate, e numai lupta cu poporul. Staffan de Mistura, emisarul special ONU în Siria, a estimat luptătorii jihadiști de la al-Qaida, Jabhat Fateh al-Sham (fostul al-Nusra) în jur de 900 din 8.000 de luptători rebeli din Alep. Mai puțin de 10% dintre locuitorii Alepului estic erau, oricum, luptători. Înduioșător, raportul Atlantic Council (Statele Unite) conține, printre altele, și o poză realizată de Ismail Abdalrahman (fotograful și activistul media din Alep care-și azvârle camera foto pentru a căuta prin dărâmături, împreună cu cei de la White Helmets, cel care își păstrase pe timp de război pasiunea, înotul în piscină): băieți scăldându-se în apa unui puț dezafectat în august, anul trecut. Nici Ismail nu mai făcea baie în piscină atunci, ci doar în potopul de bombe-butoi, iar eu nu reușisem să plonjez în ea decât cu gândul. După aceea, regimul le-a confiscat camerele foto, dronele de filmat și laptopurile în timpul evacuării (sper că mai aveau salvate pe undeva documentele, eu nu suport nici ideea de a-mi dispărea un rând din ce am scris sau vreo poză, mi s-a întâmplat cândva să-mi șteargă cineva din greșeală o povestire (a fost îngrozitor, n-am putut uita și ierta și a trebuit s-o refac integral... în altă variantă), iar în Iran, când am vizitat țara, am trăit nu cu teroarea bicelor la curul gol pentru ținută inadecvată, ci cu groaza că îmi confiscă cineva laptopul cu materialele în lucru). Ceea ce îmi evocă și teroarea din anii comunismului în România. Dar poate că așa meritau ticăloșii ăștia de câini de teroriști, șerpi de trădători, șobolani de dușmani ai poporului – copii, medici, jurnaliști, voluntari și activiști, iar teroriștii-șefi din Rusia și Siria - premiul Nobel pentru pace.   

Așa meritau câinii de teroriști, șerpii de trădători și șobolanii de dușmani ai poporului. Este și atitudinea rățoiului Donald și a administrației sale în raport cu refugiații. Acesta începe să-și țină promisiunile (o, Doamne, speram așa, absurd, că nu și le va onora și că vor rămâne discurs de campanie pentru a atrage voturi): va restricționa accesul refugiaților din 7 țări (Siria, Irak, Libia, Yemen, Iran, Somalia, Sudan) și construiește Zidul la frontiera cu Mexic. Interesant, și Zidul (european, nu american) de la Calais (”Calais jungle”) costă mai mult decât construirea unei tabere decente pentru refugiați. Trebuie ridicate Ziduri fără porți și ferestre din motive de securitate, logic, nu? Să nu vină pe capul nostru teroriștii de bebeluși musulmani care ne vor capul. Dacă nu avem cap și ne pierdem capul... Din păcate, teroriștii de bebeluși musulmani ajung nu jihadiști care ne iau capul, nici pipăitori de funduri, ci de fund... fundul Mediteranei. Ori să se sufoce prin mijloace de transport aglomerate și improvizate ori să înghețe de frig prin tabere de refugiați.

Totuși, în Statele Unite, s-a reușit (temporar) blocarea inițiativei administrației Trump. O singură persoană și un singur gest fac diferența, spunea și Ellie Wiesel. Așa a fost și de această dată. După ce un prim judecător a fost de acord cu decretul administrației Trump, altul din Seattle (Washington), James Robart, a răspuns favorabil plângerii procurorului general al statului Washington, Bob Ferguson, care considera aceste măsuri neconstituționale pe motiv că afectează locuitorii și industriile și reprezintă ordine arbitrare (nu există o amenințare reală din partea refugiaților). James Robart a izbutit să blocheze decretul la nivel național (deocamdată). L-a urmat administrația din Minnesota care s-a opus și ea inițiativei rățoiului Donald. Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat! În același timp, mai multe personalități (printre care John F. Kerry, Leon Panetta şi Madeline Albright, precum şi fostul director al CIA, Michael V. Hayde!) au condamnat măsurile printr-o petiție adresată Curții de Apel din Statele Unite. Până și fostul șef CIA consideră asemenea demersuri ca distructive pentru imaginea americanilor și pentru eforturile serviciilor de informații de a colecta date în țările respective. Din fericire, curtea de apel din San Francisco a respins joi ordinul rățoiului Donald pentru că guvernul nu a venit cu dovezi privind pericolul reprezentat de refugiați/călătorii străini.

La rândul ei, Bana Alabed, fetița de 7 ani, vocea Alepului asediat, actualmente refugiată în Turcia, deci, clar, o teroristă înrăită (prin mesajele ei mai ales), a încercat să-l sensibilizeze pe rățoiul Donald printr-o scrisoare (trimisă înainte de învestirea ca președinte): „Dragă Donald Trump, numele meu este Bana al-Abed şi sunt o fată de şapte ani din Alep. Am trăit în Siria toată viaţa mea, înainte să plec din estul Alepului asediat în decembrie, anul trecut. Mă aflu printre copiii sirieni care suferă din cauza războiului sirian. Însă acum am pace în noua mea casă din Turcia. La Alep eram la şcoală, însă a fost distrusă din cauza bombardamentelor. Unii dintre prietenii mei au murit. Sunt foarte tristă din cauza lor şi aş fi vrut să fie aici cu mine, pentru că ne-am fi jucat până acum. Nu mă puteam juca în Alep, era oraşul morţii. Acum, în Turcia, pot să mă duc afară şi să mă bucur. Pot să merg la şcoală, deşi nu am fost încă. De aceea este importantă pacea pentru toată lumea, inclusiv pentru dumneavoastră. Însă milioane de copii sirieni nu sunt ca mine, acum, şi suferă în diferite părţi ale Siriei. Ei suferă din cauza adulţilor. Ştiu că veţi fi preşedintele Americii, aşa că puteţi, vă rog, să salvaţi copiii şi oamenii din Siria? Trebuie să faceţi ceva pentru copiii din Siria, pentru că ei sunt ca şi copii dumneavoastră şi merită pacea ca dumneavoastră. Dacă îmi promiteţi că veţi face ceva pentru copiii din Siria, sunt deja noua dumneavoastră prietenă. Aştept cu nerăbdare ceea ce veţi face pentru copiii din Siria“.

În Alep, din nefericire, situația este, în continuare, foarte dificilă: 1,8 milioane de locuitori (din oraș și din împrejurimi - zona estică rurală) au rămas (iar) fără acces la apă (de la mijlocul lunii ianuarie). Sursele de apă sunt sub controlul Statului Islamic. Ca întotdeauna, O-NU (”united nothings”, INsecurity Council) și politicienii fie ignoră situația, fie rezolvă problemele prin discursuri (mai mult sau mai puțin) frumoase. Cu toate acestea, sunt alții care se implică. Și, în timp ce unii construiesc Ziduri (ca ”The Wall” din Pink Floyd), alții încearcă să deschidă porți și ferestre în ele. Astfel, românul Ionuț Ursu, un tânăr provenit de la orfelinat, face voluntariat la refugiații din Grecia. A fost vara trecută la ei, iar iarna asta îi găsește tot cazaţi în corturi, înghețând de frig, în taberele din Sindos şi Kalahori (lângă Salonic), Dradma, Halkidiki, Nyu Kavala, Kavala, Policastro sau Lesbos: „Mă bucur să îi ajut, dar mi se rupe sufletul să îi găsesc tot aici, în corturi“.

Ionuț a lansat o campanie umanitară, prin intermediul Asociației „Volunteer For Life“ (Voluntar pentru Viaţă), al cărei preşedinte este. „În perioada cât am stat acolo, în iulie şi august, am avut ocazia să aud poveşti îngrozitoare de viaţă spuse de cei care au fugit din calea războiului. Mulţi dintre ei proveneau din Alep, oraşul sirian distrus aproape în totalitate de bombardamente. Mi-au povestit cum s-au trezit în casă cu soldaţii ISIS, care le impuneau părinţilor să semneze hârtii prin care se angajau să respecte Sharia, legea islamică. Cei care nu acceptau erau ucişi pe loc în casă, în faţa copiilor. Aceşti copii mi-au povestit cum au asistat îngroziţi la scene de mutilare a părinţilor sau chiar la execuţii. Am dat de unul din aceşti micuţi, Mehmet, care îşi căuta mereu mama prin tabără, însă femeia murise în Siria“, povestește tânărul.

Și participanții la marșul pro-Alep și pro-refugiați (început din decembrie, prin ger și viscol, pe jos, din Germania, Berlin până în Siria, pe ruta refugiaților) se străduiesc să deschidă porți și ferestre în Ziduri. Acest marș fost comparat de o biserică din Cehia (țara unde au ajuns participanții în luna ianuarie) cu marșul biblic de la căderea Ierihonului: un mic grup (mic, dar hotărât și de neoprit) a încercat mereu să deschidă porțile cetății. Focul sacru nu s-a stins nici în potopul de discursuri sterile, nici în cel de știri false și minciunele mai mici sau mai mari (greu de înghițit), nici în cel de bombe-butoi: marșul Ierihonului continuă. Să ne alăturăm și să deschidem ferestrele și porțile Zidurilor!

Să urmăm chemarea dragostei, a renașterii și a (r)evoluției cum au făcut cei din Ghouta de est: după ce au tăiat copacii ca să se încălzească, oamenii din Ghouta de est (aflați încă sub blocadă guvernamentală) plantează acum o mie de arbori. Ori profesorul voluntar (Ahmad) din tabăra de refugiați din Ghouta de est care le predă copiilor fără cărți, caiete și stilouri, pe o tablă improvizată, cu un marker! Ori studenții care merg la facultatea de medicină Sham din Ghouta de est, în mijlocul blocadei și al bombardamentelor intensive! Ori voluntarii de le echipele de salvare ”White Helmets” și cei care au făcut filme documentare despre ei (unele nominalizate la Oscar ca ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel sau ”Last men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

Altă întrebare cumva? Da, din partea unui animal nazist și terorist, că tot nu m-am lămurit: mult-iubiți și stimați conducători și lideri de opinie, master-chefi numai la minciunele, cum se face plata pentru câinii protestatari?