Altă întrebare: mult-iubiți și stimați conducători, master-chefi la minciunele, mă lămuriți cum se face plata pentru câinii protestatari?

”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, facem și noi ca Geoană când țopăia fericit că reușise să câștige alegerile prezidențiale (numai că era vorba de Băse atunci): ordonanța 13/2017 a fost abrogată. Nu-i ca la Geoană, e pe bune. Am câștigat ceva, dar trebuie să rămânem treji și vigilenți pentru a continua lupta cu sistemul (și lupta interioară, propria (r)evoluție). România, trezește-te! Pământule, trezește-te! Eu mă duc să dorm. Dulce răzbunare! Pot să dorm liniștită acum (nu, mai niciodată, sunt genul de boșorog terminat ”tânăr și neliniștit”, nu ”tânăr și liniștit” ca Hrușcă, ăsta care cântă ”ler-i ler” și vara, la mare, în Vamă).

Dar de ce-mi fac atâtea griji? Încă înainte de abrogarea ordonanței, se deschisese o fereastră pentru a opri legea grațierii și a proteja statul de drept: mai întâi sesizările la Curtea Constituțională, apoi, la nevoie, referendumul, propus de Santa Klaus. Să nu zboare pe fereastra din zidurile pușcăriilor tocmai marii penali și torționari de treabă, să le oferim o șansă să-și continue operele literare și științifice, mi-e teamă că altfel nu vor avea inspirație și nu vor fi stimulați suficient. Bune și (unele) ziduri la ceva! Că tot vorbeam de plângeri la CCR, CSM și Santa Klaus sesizaseră deja Curtea Constituțională, iar DNA o anchetează. Până și Avocatul Poporului, Victor Ciorbea (dubios în alte demersuri pro-penali), declarase că va ataca ordonanța la CCR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) îi retrăsese de la conducerea Ministerului Justiției pe secretarii de stat Constantin Sima şi Oana Schmidt Hăineală, la cererea procurorului general Augustin Lazăr. Tot procurorul general a spus că va ataca ordonanța în instanță. Miercuri, CCR a respins sesizările primite de la Santa Klaus și CSM (pe motiv că nu e conflict între instituții (guvern vs. parlament), guvernul nu s-a băgat peste parlament și are dreptul constituțional să emită OUG-uri), iar joia asta o dezbate pe cea de la Avocatul Poporului. Dacă nu va fi respinsă joi, ordonanța ar putea fi adoptată, în ciuda protestelor și a abrogării ordonanțelor de către guvern. Să vedem ce se mai întâmplă.

Între timp, pe plan internațional, reacțiile au fost prompte. Ca de obicei, băgăcioșii de la Consiliul Europei și Departamentul de Stat al SUA își manifestă îngrijorarea față de subminarea statului de drept. Oare de ce s-or băga ei, de ce nu lasă sărmanul guvern și sărmanii parlamentari (”săraci și cinstiți” cum zicea odată Iliescu) să-și vadă liniștiți de treabă? Da, fac multă treabă, într-adevăr. Ordonanțe pe ascuns, noaptea și minciunele pe bandă rulantă. Master-chefi doar la minciunele. Potrivit stenogramelor aferente ședințelor de guvern, Iordache, ministrul ”altă întrebare”, l-a mințit pe Grindeanu că ordonanța are toate avizele necesare (nu-l avea pe cel CSM). Hm, asta era o constatare, un enunț afirmativ sau o interogație... altă întrebare fără răspuns? Să nu uităm, întrebarea este la baza gândirii și a filosofiei, și nu răspunsurile. Nu o să vedeți niciun răspuns de la politicieni. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns.

Ne-am obișnuit cu master-chefii de minciunele și non-răspunsurile și ne surprind o reacție și un gest de normalitate cum au fost protestele anti-legea grațierii (cu o participare uluitor de mare). Susținute și de cântăreți ca Tudor Chirilă, trupa Voltaj (care a compus un imn), formația Robin and the Backstabbers, de polițistul Marian Godină ori de centenarul Mihai Șora, protestele au continuat, ajungând la sute de mii pe străzi (duminica trecută peste 600.000 în țară, respectiv 300.000 în Piața Victoriei). În ciuda gerului, a imprecațiilor și acuzațiilor absurde de la Antena 3 și România TV (animale naziste plătite mai mult decât câinii lor de rasă, net superiori stăpânilor (nu am înțeles deloc cum se face calculul pentru stăpâni și câini), să dea o lovitură de stat) și a obstrucțiilor Ministerului de Interne care a pregătit o listă a persoanelor publice implicate în promovarea protestelor pe Facebook: Mircea Marian, Ovidiu Vanghele, Robert Turcescu, Emilia Şercan, Lucian Mândruţă, Nicuşor Dan, Clotilde Armand, Cătălin Tolontan sau Andrei Gheorghe. Lista e mică, vă rog să o completați cu numele care lipsesc. Vă rog să-i includeți pe toți, cu copii, câini, pisici, papagali și hamsteri. Stați un pic, cred că papagalii erau la Antena 3, RTV și Ministerul de Interne.

Centenarul Mihai Șora a ieșit și el la proteste, în numele statului de drept la care visează animalele naziste, după cum se știe: „Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947. Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiţie. Dacă acum pui lacăt pe independenţa Justiţiei, mâine poţi interzice circulaţia persoanelor, poţi suprima internetul, presa liberă; poţi închide graniţele, poţi trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poţi, pur şi simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democraţiei“, al poporului… În numele „democraţiei populare“. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil şi îşi dovedeşte, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minţii guvernanţilor. Este prea mult şi prea periculos pentru a-i lăsa să-şi facă în continuare de cap!“, a postat acesta pe Facebook. Apoi, animalul ăsta nazist de filosof, Șora, ne-a făcut o confidență: „Bietul domn Soros: încă nu a aflat că sunt tatăl lui.” Mihai Şora şi-a pregătit și o „pancartă“ pentru mitinguri și marșuri: „Biblioteca pentru toţi / Nu îi publică pe hoţi“. Umorul popular e, la rândul său, savuros: pancarte cu ”Dragnea – connecting people”,”we don’t beLIVIU”, ”ţi-am adus lumină, Dragnea / să lucrezi mai bine noaptea” (o pancartă cu beculețe) etc. Apropo de focul sacru, un moment sublim de iluminare: Piața Victoriei luminată de telefoanele mobile. Arză-v-ar focul sacru să vă arză până vă treziți și vă iluminați!

Dacă România s-a mai trezit și deschide ferestre în Ziduri (Zidurile exterioare, ale sistemului și Zidurile interioare ale fiecăruia dintre noi), din păcate, în Siria persistă Zidurile blocadelor (și blocajelor), iar în rest, dacă sunt ziduri prăbușite, acestea sunt dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor (dărâmături-ziduri și... dărâmături-oameni). În pofida acordului de încetare a focului stabilit de ruși și turci și a discuțiilor de pace de la Astana, sunt încă motive de îngrijorare: armistițiul a (tot) fost încălcat (în special de regimul sirian), în prima lună de acord de încetare a focului (ianuarie 2017) au mai fost 645 victime civili (în luna precedentă – circa o mie, potrivit OSDO – Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului), iar negocierile de pace avansează cu dificultate. Totuși, în linii mari, armistițiul la nivel național este viabil (deocamdată), iar Țarul și regimul său par mai hotărâți să-l mențină de această dată.

Să nu uităm: pe ansamblu, Rusia a produs peste 4.750 victime civili de la începutul intervenției sale până în prima zi de armistițiu (cel coordonat de ruși și turci), conform OSDO. Regimul sirian se remarcă și mai departe prin mărețe și glorioase realizări: continuă să nu respecte armistițiul (respectă oare ceva... în afară de marele conducător și propriile funcții?) și să aresteze și să tortureze până la moarte. După imaginile (insuportabile) ale fotografului militar ”Caesar”, colectate cu mari eforturi și riscul vieții, apărute în 2014, care dezvăluiau uciderea prin tortură a 11.000 persoane, un raport Amnesty International recent semnalează 13.000 de victime ale torturii, violurilor, foametei, mizeriei, tratamentului degradant (de pildă, prizonierii nu au voie să scoată niciun sunet... tăcerea pumnului în gură, cutremurătoare ca un urlet) și ale spânzurătorilor de masă la închisoarea Saidnaya, în perioada 2011-2015. Dacă mai ieși vreodată de acolo (destul de improbabil), ești o legumă putrezită de maxim 40 de kile (bineînțeles, de nerecunoscut, nici măcar de maică-ta sau nevastă-ta), ai corpul redus la jumate sau o treime și sufletul complet distrus. La nivel național, după un raport Amnesty din august 2016, au fost exterminate în închisori 30.000 persoane - 17.000 ucise de torturi/tratamente și condiții inumane, iar 13.000 de execuții (în perioada 2011- august 2016). 

Dacă raportul Amnesty ne vorbește de închisori, noul raport Human Rights Watch a documentat 8 atacuri chimice cu clor în Alep și împrejurimi (numai în noiembrie și decembrie 2016). Clorul te arde pe dinăuntru și te face să te sufoci (și bine ar fi să fie focul sacru, dar nu, nu e cel sacru care iluminează, și nici arsurile mele de la rinită, ori focul Gheenei din conștiința celor vinovați (mă tem că nu au așa ceva, nici un portret al lui Dorian Gray care să-i urmărească), ci unul care te preschimbă în scrum). Aceste atacuri au rănit circa 200 de civili și au ucis 9 civili (inclusiv patru copii). ”Mirosul e ceva ce nu poți să suporți. În momentul în care ești expus, gâtul tău arde, este ca un ac de foc răsucindu-se. Nu te lasă să înghiți sau să respiri. Ți-e greață. Ochii îți ard și nu-ți poți controla lacrimile. În cele din urmă, nu mai poți respira. Nu e ca atunci când nasul și gura sunt blocate, ci mai curând corpul nu mai lasă aerul înăuntru”, spune un martor. ”Cei afectați au probleme de respirație, tușesc tare, simt o stare de greață, unii leșină, iar alții fac spume la gură”, mărturisește altcineva.

Elicopterele care au azvârlit bombe-butoi cu clor au decolat de la baza rusească Hmeymim la atacurile precedente, după cum arată Joint Investigative Mechanism – ONU, așa că rușii ar fi trebuit să-și supravegheze colaboratorii, susține HRW. Și, uimitor, pe 21 decembrie 2016 ONU a adoptat o rezoluție care stabilește un mecanism de investigare a crimelor împotriva umanității în Siria și solicită colaborarea tuturor părților în acest sens. Aceasta s-a votat în Ansamblul General cu majoritatea absolută, nu în Consiliul de INsecuritate unde Rusia și China dau, în mod obișnuit (însă, repet, e predica mea de Nana, cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie, obișnuit nu înseamnă și normal) veto. Nici măcar nu e prima oară când s-a recurs la atacuri chimice cu clor (au mai fost în mai 2014, aprilie 2015, iunie 2015 și septembrie 2016). Asta după ce în 2013 regimul a utilizat gaz sarin în Douma, ucigând mii de persoane. Să le urăm și mai multe mărețe realizări?

La rândul său, raportul Atlantic Council ”Breaking Aleppo” de la începutul acestui an demonstrează performanțele regimului și ale rușilor în bătălia pentru Alep: peste 3.500 de civili uciși în perioada iunie 2016 – decembrie 2016, convoaie umanitare (Crucea Roșie) și spitale bombardate în mod sistematic (73 în Alep - 42% din cele 172 atacuri asupra spitalelor de anul trecut după datele Syrian American Medical Society, respectiv 400 atacuri la nivel național și peste 750 de medici exterminați de la începutul conflictului, marea majoritate de regim, conform Physicians for Human Rights). De asemenea, au utilizat și mai departe strategia blocadelor, politica ”îngenunchează  sau mori de foame” și nu numai în Alep – peste 1 milion se află sub asediu la nivel național. Astfel, copiii au ajuns să mănânce pisici, șobolani, gândaci, iarbă cu pământ cu tot și ziduri la propriu, sirop sau suc din fragmente de piatră. O banană costa 2 Euro la Douma (se vindea feliată), iar la Alep prețurile au crescut de 2-8 ori (o roșie era de 6 ori mai mult la sfârșitul lui iulie 2016). Clar, eu nu mi-aș fi permis nici o felie de banană sau de roșie și nici nu-mi permit. În plus, regimul a obstrucționat permanent livrarea ajutoarelor și a sustras până și laptele pentru bebeluși ori echipamente medicale vitale din convoaiele umanitare.

În același timp, regimul a continuat arestările (2.367 în Alep, inclusiv 89 femei și 64 de copii, din iulie până în decembrie 2016, conform Syrian Network for Human Rights), execuțiile (peste 100 în noiembrie-decembrie 2016), atacurile nediscriminate cu bombe-butoi (4.045 după SNHR), utilizarea armelor incendiare (13 în ultimele 4 luni ale lui 2016 după Syrian Archive), a bombelor cluster (cel puțin 22 din iulie până în decembrie 2016), a bombelor anti-bunker și a armelor chimice (minim 10 atacuri chimice cu clor în a doua jumătate a lui 2016). În paralel, au recurs la intoxicare media (până și White Helmets au fost acuzați de terorism și de propagandă/false salvări, iar Banei Alabed fie i se neagă existența, fie reprezintă ”un joc de propagandă teroristă” din punctul de vedere al teroristului-șef al regimului). Ce să mai zicem de evacuarea din Alep, mă rog, strămutarea forțată, agonizantă și ea (și pentru mine), cu atâtea emoții, suciri și răsuciri, blocaje fără număr fără număr...

Toate acestea (negate vehement de regim și ruși) au rămas nepedepsite, ba chiar au fost premiate cu acorduri de încetare a focului (încălcate repetat și de care au profitat atât politic, cât și militar). Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Să-i recompensăm poate pentru lupta cu Statul Islamic (extremismul). Nu, din păcate, e numai lupta cu poporul. Staffan de Mistura, emisarul special ONU în Siria, a estimat luptătorii jihadiști de la al-Qaida, Jabhat Fateh al-Sham (fostul al-Nusra) în jur de 900 din 8.000 de luptători rebeli din Alep. Mai puțin de 10% dintre locuitorii Alepului estic erau, oricum, luptători. Înduioșător, raportul Atlantic Council (Statele Unite) conține, printre altele, și o poză realizată de Ismail Abdalrahman (fotograful și activistul media din Alep care-și azvârle camera foto pentru a căuta prin dărâmături, împreună cu cei de la White Helmets, cel care își păstrase pe timp de război pasiunea, înotul în piscină): băieți scăldându-se în apa unui puț dezafectat în august, anul trecut. Nici Ismail nu mai făcea baie în piscină atunci, ci doar în potopul de bombe-butoi, iar eu nu reușisem să plonjez în ea decât cu gândul. După aceea, regimul le-a confiscat camerele foto, dronele de filmat și laptopurile în timpul evacuării (sper că mai aveau salvate pe undeva documentele, eu nu suport nici ideea de a-mi dispărea un rând din ce am scris sau vreo poză, mi s-a întâmplat cândva să-mi șteargă cineva din greșeală o povestire (a fost îngrozitor, n-am putut uita și ierta și a trebuit s-o refac integral... în altă variantă), iar în Iran, când am vizitat țara, am trăit nu cu teroarea bicelor la curul gol pentru ținută inadecvată, ci cu groaza că îmi confiscă cineva laptopul cu materialele în lucru). Ceea ce îmi evocă și teroarea din anii comunismului în România. Dar poate că așa meritau ticăloșii ăștia de câini de teroriști, șerpi de trădători, șobolani de dușmani ai poporului – copii, medici, jurnaliști, voluntari și activiști, iar teroriștii-șefi din Rusia și Siria - premiul Nobel pentru pace.   

Așa meritau câinii de teroriști, șerpii de trădători și șobolanii de dușmani ai poporului. Este și atitudinea rățoiului Donald și a administrației sale în raport cu refugiații. Acesta începe să-și țină promisiunile (o, Doamne, speram așa, absurd, că nu și le va onora și că vor rămâne discurs de campanie pentru a atrage voturi): va restricționa accesul refugiaților din 7 țări (Siria, Irak, Libia, Yemen, Iran, Somalia, Sudan) și construiește Zidul la frontiera cu Mexic. Interesant, și Zidul (european, nu american) de la Calais (”Calais jungle”) costă mai mult decât construirea unei tabere decente pentru refugiați. Trebuie ridicate Ziduri fără porți și ferestre din motive de securitate, logic, nu? Să nu vină pe capul nostru teroriștii de bebeluși musulmani care ne vor capul. Dacă nu avem cap și ne pierdem capul... Din păcate, teroriștii de bebeluși musulmani ajung nu jihadiști care ne iau capul, nici pipăitori de funduri, ci de fund... fundul Mediteranei. Ori să se sufoce prin mijloace de transport aglomerate și improvizate ori să înghețe de frig prin tabere de refugiați.

Totuși, în Statele Unite, s-a reușit (temporar) blocarea inițiativei administrației Trump. O singură persoană și un singur gest fac diferența, spunea și Ellie Wiesel. Așa a fost și de această dată. După ce un prim judecător a fost de acord cu decretul administrației Trump, altul din Seattle (Washington), James Robart, a răspuns favorabil plângerii procurorului general al statului Washington, Bob Ferguson, care considera aceste măsuri neconstituționale pe motiv că afectează locuitorii și industriile și reprezintă ordine arbitrare (nu există o amenințare reală din partea refugiaților). James Robart a izbutit să blocheze decretul la nivel național (deocamdată). L-a urmat administrația din Minnesota care s-a opus și ea inițiativei rățoiului Donald. Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat! În același timp, mai multe personalități (printre care John F. Kerry, Leon Panetta şi Madeline Albright, precum şi fostul director al CIA, Michael V. Hayde!) au condamnat măsurile printr-o petiție adresată Curții de Apel din Statele Unite. Până și fostul șef CIA consideră asemenea demersuri ca distructive pentru imaginea americanilor și pentru eforturile serviciilor de informații de a colecta date în țările respective. Din fericire, curtea de apel din San Francisco a respins joi ordinul rățoiului Donald pentru că guvernul nu a venit cu dovezi privind pericolul reprezentat de refugiați/călătorii străini.

La rândul ei, Bana Alabed, fetița de 7 ani, vocea Alepului asediat, actualmente refugiată în Turcia, deci, clar, o teroristă înrăită (prin mesajele ei mai ales), a încercat să-l sensibilizeze pe rățoiul Donald printr-o scrisoare (trimisă înainte de învestirea ca președinte): „Dragă Donald Trump, numele meu este Bana al-Abed şi sunt o fată de şapte ani din Alep. Am trăit în Siria toată viaţa mea, înainte să plec din estul Alepului asediat în decembrie, anul trecut. Mă aflu printre copiii sirieni care suferă din cauza războiului sirian. Însă acum am pace în noua mea casă din Turcia. La Alep eram la şcoală, însă a fost distrusă din cauza bombardamentelor. Unii dintre prietenii mei au murit. Sunt foarte tristă din cauza lor şi aş fi vrut să fie aici cu mine, pentru că ne-am fi jucat până acum. Nu mă puteam juca în Alep, era oraşul morţii. Acum, în Turcia, pot să mă duc afară şi să mă bucur. Pot să merg la şcoală, deşi nu am fost încă. De aceea este importantă pacea pentru toată lumea, inclusiv pentru dumneavoastră. Însă milioane de copii sirieni nu sunt ca mine, acum, şi suferă în diferite părţi ale Siriei. Ei suferă din cauza adulţilor. Ştiu că veţi fi preşedintele Americii, aşa că puteţi, vă rog, să salvaţi copiii şi oamenii din Siria? Trebuie să faceţi ceva pentru copiii din Siria, pentru că ei sunt ca şi copii dumneavoastră şi merită pacea ca dumneavoastră. Dacă îmi promiteţi că veţi face ceva pentru copiii din Siria, sunt deja noua dumneavoastră prietenă. Aştept cu nerăbdare ceea ce veţi face pentru copiii din Siria“.

În Alep, din nefericire, situația este, în continuare, foarte dificilă: 1,8 milioane de locuitori (din oraș și din împrejurimi - zona estică rurală) au rămas (iar) fără acces la apă (de la mijlocul lunii ianuarie). Sursele de apă sunt sub controlul Statului Islamic. Ca întotdeauna, O-NU (”united nothings”, INsecurity Council) și politicienii fie ignoră situația, fie rezolvă problemele prin discursuri (mai mult sau mai puțin) frumoase. Cu toate acestea, sunt alții care se implică. Și, în timp ce unii construiesc Ziduri (ca ”The Wall” din Pink Floyd), alții încearcă să deschidă porți și ferestre în ele. Astfel, românul Ionuț Ursu, un tânăr provenit de la orfelinat, face voluntariat la refugiații din Grecia. A fost vara trecută la ei, iar iarna asta îi găsește tot cazaţi în corturi, înghețând de frig, în taberele din Sindos şi Kalahori (lângă Salonic), Dradma, Halkidiki, Nyu Kavala, Kavala, Policastro sau Lesbos: „Mă bucur să îi ajut, dar mi se rupe sufletul să îi găsesc tot aici, în corturi“.

Ionuț a lansat o campanie umanitară, prin intermediul Asociației „Volunteer For Life“ (Voluntar pentru Viaţă), al cărei preşedinte este. „În perioada cât am stat acolo, în iulie şi august, am avut ocazia să aud poveşti îngrozitoare de viaţă spuse de cei care au fugit din calea războiului. Mulţi dintre ei proveneau din Alep, oraşul sirian distrus aproape în totalitate de bombardamente. Mi-au povestit cum s-au trezit în casă cu soldaţii ISIS, care le impuneau părinţilor să semneze hârtii prin care se angajau să respecte Sharia, legea islamică. Cei care nu acceptau erau ucişi pe loc în casă, în faţa copiilor. Aceşti copii mi-au povestit cum au asistat îngroziţi la scene de mutilare a părinţilor sau chiar la execuţii. Am dat de unul din aceşti micuţi, Mehmet, care îşi căuta mereu mama prin tabără, însă femeia murise în Siria“, povestește tânărul.

Și participanții la marșul pro-Alep și pro-refugiați (început din decembrie, prin ger și viscol, pe jos, din Germania, Berlin până în Siria, pe ruta refugiaților) se străduiesc să deschidă porți și ferestre în Ziduri. Acest marș fost comparat de o biserică din Cehia (țara unde au ajuns participanții în luna ianuarie) cu marșul biblic de la căderea Ierihonului: un mic grup (mic, dar hotărât și de neoprit) a încercat mereu să deschidă porțile cetății. Focul sacru nu s-a stins nici în potopul de discursuri sterile, nici în cel de știri false și minciunele mai mici sau mai mari (greu de înghițit), nici în cel de bombe-butoi: marșul Ierihonului continuă. Să ne alăturăm și să deschidem ferestrele și porțile Zidurilor!

Să urmăm chemarea dragostei, a renașterii și a (r)evoluției cum au făcut cei din Ghouta de est: după ce au tăiat copacii ca să se încălzească, oamenii din Ghouta de est (aflați încă sub blocadă guvernamentală) plantează acum o mie de arbori. Ori profesorul voluntar (Ahmad) din tabăra de refugiați din Ghouta de est care le predă copiilor fără cărți, caiete și stilouri, pe o tablă improvizată, cu un marker! Ori studenții care merg la facultatea de medicină Sham din Ghouta de est, în mijlocul blocadei și al bombardamentelor intensive! Ori voluntarii de le echipele de salvare ”White Helmets” și cei care au făcut filme documentare despre ei (unele nominalizate la Oscar ca ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel sau ”Last men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

Altă întrebare cumva? Da, din partea unui animal nazist și terorist, că tot nu m-am lămurit: mult-iubiți și stimați conducători și lideri de opinie, master-chefi numai la minciunele, cum se face plata pentru câinii protestatari? 

Salvați marii scriitori și savanți din pușcării!

Legea grațierii din România, propusă netransparent, fără să treacă prin Parlament, prin ordonanță de urgență, îi scoate de la închisoare  pe cei care au comis crime împotriva umanității, politicieni penali, violatori, traficanți de carne vie, ucigași etc. Scapă de condamnări cei cu pedepse până în 5 ani, inclusiv cu suspendare (de exemplu, Dragnea ar fi reabilitat, ar putea candida), cei peste 60 ani (de pildă, Motanul Felix, torționari comuniști, altminteri moșulici de treabă etc.). Se grațiază până și abuzul în serviciu și forme grave de evaziune fiscală, ceea ce afectează munca DNA. Așadar, salvați marii scriitori și savanți preacurați din pușcării! Legea grațierii curăță politicienii ca dezinfectanții diluați din spitale.

Ca de obicei (deloc surprinzător, însă, în continuare, revoltător pentru mine), manifestanții la protestele de miercurea trecută anti-legea legea grațierii au fost gratulați, în ”dulcele stil clasic”, cu denumirea de ”naziști”. ”Animalelor, mi-e scârbă de voi”, s-a zborșit vicepreședintele ALDE, Cătălin Beciu. Stilul lui Iliescu, de asemenea: ”măi, animalule”. Animalele naziste nu au cedat, ci s-au adunat să protesteze duminică, din nou, în țară și în București: în jur de 30.000 numai în București, mă bucur, nu-mi vine să cred. Evenimentul a fost bine distribuit și promovat pe rețelele de socializare, ajungând foarte popular. Eu am mers chiar dacă am paralizat de frig și mi-a înghețat urletul de revoltă și de durere (de circulație). Dar atmosfera a fost caldă și am avut în suflet flacăra schimbării. S-a scandat scurt și la obiect: ”DNA / Să vină să vă ia”, ”PSD / ciuma roșie”, ”Antena 3 / niște derbedei”. Santa Klaus s-a solidarizat cu protestele, străduindu-se să blocheze ordonanța prin participarea sa la ședința de guvern din 18 ianuarie, apoi la manifestații. Da, bune și animalele naziste la ceva, vorba lui Hagi.

Așa cum era de așteptat, protestele sunt prezentate ca ”lovitură de stat” la Antenuțe (coincidență cu interpretarea lui Dragnea), iar prezentatoarea RTV a dezvăluit „pe surse“ că protestatarii au fost plătiți după cum urmează: 100 de lei de persoană, copiii „ceva mai puţin“ – 50 de lei şi pentru câine 30 de lei. Vreo amendă de la CNA pentru gentlemen și ladies de prezentatori și moderatori? Eu una (care nu mai știu ce legumă, animal, gunoi, zombie sau fantomă sunt) recunosc: sunt plătită, de cele mai multe ori, cu condamnări aberante (gen ai violat Leviathani și ai distrus Pământul și planeta Krypton a lui Superman), ger, ură și/sau indiferență. Și nu înțeleg cum anume s-a gândit și operat această plată de care zic prezentatorii RTV: de ce primește un câine de rasă numai 30 de lei, mai puțin ca stăpânii, părinții și copiii, în cel mai fericit caz, câini vagabonzi, turbați și răpănoși ori animale net inferioare câinilor (de pildă, șobolani)? Solicit răspuns la aceste întrebări, în numele drepturilor animalelor.

Troli, fantome și penali care știu doar să bată recordul pentru cel mai mare mic, rămași fără semnal și manele la maxim, în vacanță în Siria

Știe cineva ce gândește Țarul și ce mai pune la cale? Să o chemăm pe mama Omida ori pe Cristian Tudor Popescu să ghicească ce surprize, surprize mai pregătește Țarul? Ce vrea Rusia în Siria în momentul de față? Ce vrea Țarul, mai exact? Rusia acceptă acum, teoretic, opoziția la negocieri, dar încă îl susține pe teroristul-șef din Siria (ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă de stabilizare a țării pe termen lung și pe care opoziția o respinge, de altfel, vehement). Țarul a izbutit să întărească regimul sirian, devenind frate de sânge al acestuia... sângele medicilor, jurnaliștilor, activiștilor, femeilor însărcinate și al bebelușilor, pentru care merită să-și acorde singur premiul Nobel pentru pace. Bun și premiul Nobel pentru pace la ceva! Se poate spune că armata siriană cu suport rusesc a obținut unele succesuri militare, însă nu a reușit să elibereze, de pildă, Aleppo, controlat dominant de rebeli ori alte victorii decisive. Unii apreciază chiar că progresul armatei siriene nu se datorează Rusiei, Iranului sau Hezbollahului, aliate regimului, cât presiunilor asupra Turciei de a-și închide rutele de aprovizionare pentru grupările armate rebele (asta a avut un impact negativ și asupra rebelilor moderați, FSA (Armata Siriană Liberă), de exemplu).

Interesant, în ciuda avansului armatei siriene, opoziția (mai mult sau mai puțin) moderată încă ocupă aproximativ o treime din teritoriul Siriei. La fel, regimul și jihadiștii de la Statul Islamic – fiecare circa o treime. Iar recent, Rusia a înregistrat o nouă lovitură: a pierdut arme (inclusiv elicoptere) în atacurile jihadiste de la bazele sale (de pildă, la T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), deși, în ”dulcele stil clasic”, respinge vehement acest lucru. Rusia neagă orice incidente apărute pe parcursul implicării sale militare oficiale în Siria (piloți dispăruți, elicoptere distruse, atacuri la spitale, școli, piețe sau tabere de refugiați etc.). Putem prevedea asemenea declarații, spre deosebire de surprizele Țarului. Mai mult, acesta se folosește de noul război rece cu Statele Unite și de cel cald din Siria ca să distragă atenția populației ruse de la prăbușirea economiei și de la excesele măreților și glorioșilor conducători precum Țarul și regimul său. La rândul său, Iranul, suporter devotat al regimului sirian, cu toate că aprobă formal prezența opoziției în guvernul de tranziție, își urmărește propriile obiective geostrategice, căutând să-și mențină influența în Siria, Liban și Irak.

Și, acum, noi surprize, surprize din partea regimului sirian: a oprit bombardamentele, a eliberat prizonierii, a ridicat blocadele și a permis ajutoarele, iar teroristul-șef și-a dat demisia. Aș vreau eu să fie așa, dar, din păcate, nu, nu e. Regimul sirian a încălcat noul deadline convenit pentru 1 iunie în ce privește distribuirea ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Logic, nu? Ah, știam dinainte că le respectă la fel de mult ca politicienii noștri și ca ONU. Nu aveam nevoie de ajutorul mamei Omida sau al lui Cristian Tudor Popescu pentru a ghici. Ca să lase impresia că fac ceva, pe principiul revoluționar ”Mircea, fă-te că lucrezi” sau al combinațiilor ingenioase ale muncitorului Dorel, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au presat ONU, Rusia și Iran pentru livrarea aeriană a ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Într-un final, au ajuns convoaie umanitare la Muadamiyat al-Sham (Ghouta de Vest) – 17 camioane cu 4.500 pachete cu mâncare și 1.200 saci de făină. Au fost trimise și la Daraya, însă, din nefericire, iar nu conțineau mâncare, ci doar lapte pentru bebeluși și medicamente. În Daraya, copiii încă beau apă mlăștinoasă și savurau prăjituri din noroi. Mult mai sănătoase și nutritive decât propaganda pe care n-o mai gustă nimeni!

În cele din urmă, au sosit la Daraya, pe 10 iunie, primele camioane cu mâncare (orez, linte, năut, fasole, bulgur, ulei și zahăr). După patru ani de așteptări! Nici nu le-a mai așteptat nimeni: puținii locuitori rămași sunt fie prea slăbiți și bolnavi ca să se deplaseze, fie s-au îngrijorat de noi bombardamente fix la împărțirea ajutoarelor, fie nu mai așteaptă nimic. Ce să mai aștepte? Au fost abandonați, lăsați singuri pe cruce (iar eu sunt împreună cu ei și nu mă pot elibera fără să fie salvați și ei, copiii și frații noștri din Siria). Numai Dumnezeu le-a rămas alături. Și noi, cei care împărtășim cu ei. Hm, bine au procedat oamenii prevăzători din Daraya care s-au temut de noi bombardamente la distribuirea ajutoarelor. Da, era predictibil. Chiar în momentul livrării coletelor, au avut loc, într-adevăr, noi bombardamente cu bombe-butoi (cel puțin 68 și o să mai fie, e deja o rutină). Astea da ajutoare! Regimul e generos. Dar locuitorii din Daraya se încăpățânează să-și învingă frica, mizeria și umilințele, să mai reziste o zi măcar și să nu-și îndoaie genunchii, orice ar fi. Încerc și eu, urmându-le exemplul, căci sunt, oricum, prea înțepenită să mi-i îndoi (cu excepția rugăciunii... deși uneori am senzația că mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri, nu la Dumnezeu).

Iar Daraya nu e unica localitate rămasă sub blocadă. Circa un milioan de sirieni trăiesc (mă rog, vorba vine, trăiesc, mai curând supraviețuiesc, deși nici măcar asta nu se întâmplă de multe ori) sub blocade, marea majoritate guvernamentale, impuse de regim (oficial, ONU nu recunoaște decât vreo 600.000 de sirieni sub asediu). Ca să recupereze la capitolul imagine (dovedind o minimă credibilitate) și să câștige timp, regimul a aprobat distribuirea ajutoarelor către localitățile sub blocadă până la sfârșitul lui iunie. Pentru 19 asemenea localități. Cine mai crede ceva? Cine mai așteaptă ceva? Un înalt oficial ONU, Ramzi Essedine Ramzi, emisar special, adjunctul lui Staffan de Mistura în Siria, admite că ajutoarele trimise aerian (din avion) nu sunt ”iminente”, vor fi utilizate doar dacă vor eșua livrările pe cale terestră. ONU a mai expediat aerian cu succesuri astfel de colete la Deir al-Zour (oraș sub blocada Statului Islamic): din 21 de palete lansate din avion 10 nu au fost deloc înregistrate, 7 au ajuns într-un ”no man’s land” și 4 au fost avariate. Până la urmă, au reușit să transporte la Deir al-Zour, 44 încărcături (orez, fasole, năut), apoi încă 10. Mult peste așteptări.

În ciuda măruntelor succesuri, apoca...lipsurile domină. Bilanțul rămâne tragic: aproape 5.000 uciși în luna mai, dintre care 917 civili și 185 copii, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). În particular, au rezultat circa 3.000 morți sau răniți numai din bombardamentele de la Aleppo (oraș și împrejurimi),  în perioada 22 aprilie – 5 iunie, dintre care mai mult de 500 civili masacrați, inclusiv 105 copii, conform OSDO. A fost lovit și spitalul al-Bayan din Shaar (Aleppo), unul dintre ultimele care oferea servicii pediatrice, iar cel puțin 15 persoane au murit în acest atac. Medicii au trebuit să scoată bebelușii din incubatoare ca să-i salveze. Șase spitale au fost bombardate în ultimele două săptămâni în țară, au precizat doctorii de la spitalul al-Bayan. În orașul Aleppo, la scurt timp după bombardarea spitalului  al-Quds pe 27 aprilie, a fost atacat și spitalul al-Hakim, tot unul dintre ultimele care mai avea departamente de pediatrie, iar peste 10 persoane au fost ucise. Statisticile sunt sumbre: 740 de medici/personal medical exterminați în 360 atacuri asupra spitalelor de la începutul războiului, potrivit organizației Physicians for Human Rights. Regimul continuă să se lupte (cu ajutorul Rusiei) cu viermi de trădători și câini turbați de teroriști ca medicii, intelectualii, jurnaliștii, activiștii, femeile însărcinate și bebelușii.

Ce mă mir eu nu e că suferă și mor atâția (și eu cu ei, în sufletul meu), ci că mai sunt doctori (ruine și ei) care operează dintre ruine, din peșteri sau din subterane, acoperiți cu straturi groase de praf, cu cuțitul de bucătărie la nevoie, fără anestezic, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce, că nu e curent). Aș vrea eu politicienii noștri și din alte părți să aibă măcar o fărâmă din curajul, responsabilitatea, devotamentul și profesionalismul lor. Însă cei din Occident se limitează și ei la vorbe, nu la fapte. Astfel, Statele Unite au cerut Rusiei să nu mai atace al-Nusra, pentru a nu mai fi bombardați și ceilalți rebeli moderați (ca la Aleppo). Și, totodată, să-și exercite influența de care dispune asupra regimului pentru a respecta acordul de încetare a ostilităților. Senin, Serghei Lavrov susține că Rusia a solicitat rebelilor moderați să părăsească zonele ocupate de al-Nusra, pentru a evita incidentele. Iar Rusia nu s-a oprit la regiunea Aleppo: 23 de civili uciși în Idlib, lângă un spital și 17 în Ashara (Deir al-Zour), la piață, conform OSDO. Și regimul a exterminat 41 de civili în Idlib (în orașul Idlib și Maarrat al-Nu’man), de data asta fără suport rusesc.

Coaliția internațională împotriva Statului Islamic, la rândul ei, se poate lăuda cu mărețe realizări: 30 civili uciși (dintre care 11 copii) în confruntările pentru recucerirea Manbij de la Statul Islamic, un teritoriu de graniță strategic, punct-cheie de aprovizionare pentru Statul Islamic, situat lângă granița cu Turcia, ultima bucățică deținută de jihadiști în zonă. Rebelii  implicați în operațiune, susținuți de Statele Unite, sunt dominant arabi, zic americanii, dar, de fapt, sunt mai mult kurzi de la YPG/Forțele Democrate Siriene, trupe compuse în special din kurzi, plus câteva mii de arabi. Kurzii de la YPG/Forțele Democrate Siriene au fost foarte eficienți în lupta cu Statul Islamic, însă sunt priviți cu reticență, ca o amenințare, atât de turci (care-i asimilează cu PKK și se tem de instaurarea unui stat kurd), cât și de rebelii din opoziție (care-i acuză de colaboraționism cu regimul). Deja au fost uciși 150 de jihadiști, au fost recuperate mai multe orașe și sate din nordul Aleppo, a fost tăiată ultima rută de aprovizionare a Statului Islamic din Turcia prin Manbij și încercuită această localitate, dar și dislocate peste 20.000 de persoane, iar zeci de mii rămași în Manbij se află acum sub blocada Forțelor Democrate Siriene.

În prezent, Statul Islamic trece prin momente dificile. Din cauza distrugerii câmpurilor sale petroliere și a reducerii fluxului de bani (pensii, salarii etc.) dinspre guvernul irakian spre zonele ocupate de Statul Islamic, jihadiștii nu prea mai au cu ce plăti luptătorii. Totuși, deși se strânge lațul în jurul său, Statul Islamic își continuă mărețele sale realizări (chit că rămâne clar la mare distanță în urma regimului sirian la atrocități). De pildă, în Irak de această dată, a răpit 100 de tineri din Fallujah pentru că... nu purtau barbă și nu vroiau să se alăture trupelor Statului Islamic! Din fericire, forțele speciale britanice care asistă acum, din Iordania și Siria, rebelii moderați de la Noua Armată Siriană (proveniți din trupe speciale din vechea armată siriană) au găsit o armă suficent de puternică pentru a distruge Statul Islamic: muzica din filmele indiene îi scoate din minți (ce-or fi alea la ei?) pe jihadiști. Să încerce și cu manele la maxim (pentru noi asta e tortură de nesuportat).

Nicio muzică (în afară de cea lină și mângâietoare a valurilor Mediteranei) nu mai alină trupurile și sufletele celor înghițiți de mare: peste 10.000 din 2014 încolo, după datele ONU. Creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele. Și anul acesta, în ciuda acordului dintre UE-Turcia pentru a opri fluxul de refugiați și, totodată, a măsurilor de protecție/salvare luate, s-au înecat 2.800 de oameni, în perioada ianuarie-iunie 2016 (dominant pe ruta Egipt-Italia). Chiar dacă numărul refugiaților ajunși în UE pe ruta balcanică s-a redus, aceștia au folosit alte căi de acces... la Marea Mediterană și unii continuă să încerce să acceseze fundul mării via Grecia: astfel, 330 au fost dați dispăruți în Creta, în ultimele zile. Concret, în cazul Siriei, dacă pierderile de vieți au ajuns la peste 400.000, refugiații ating 6,5 milioane dislocați intern, respectiv aproape 5 milioane extern (și sute de mii rămași în închisori/centre de detenție pe care îi căutăm și acum, din care nu vom mai găsi o unghiuță smulsă să îngropăm).

Cu toate că se aflau în fruntea relocării și primirii refugiaților (50% din total), Statele Unite au acceptat doar 10.000 și au luat efectiv numai 2.192 anul trecut. Comparativ, Canada a admis 27.580, Germania a procesat un milion de aplicații și a preluat 447.336, Liban are deja peste 1 milion (un sfert din populație), Iordania peste 655.217 (unii zic și peste un milion, tot circa un sfert din populație), iar Turcia peste 2,7 milioane. Populația americană a fost întotdeauna reticentă în ce privește primirea refugiaților, începând cu cei evrei din al doilea război mondial. Jurnalistul Fareez Zakaria de la Washignton Post condamnă nu atât absența intervenționismului american în Orientul Mijlociu în timpul administrației Obama (care s-a uitat și nu a văzut mai nimic, deși ne citește toate mailurile și postările pe Facebook și a rămas un președinte-fantomă din punctul meu de vedere), cât lipsa de spirit umanitar: ”Unde e Bernie Sanders atât de preocupat de americanii care nu pot plăti taxele de școlarizare la colegiu, dar parcă destul de indiferent în legătură cu sirienii care nu reușesc să rămână în viață? Unde sunt starurile rock care au cântat odată “We Are the World” și au pus în secenă un concert live umanitar pentru a lupta cu sărăcia din Africa? Milioane de sirieni, bărbați, femei și copii, își părăsesc casele, trăiesc în mizerie și își pierd viața. Unde suntem noi toți?”

Unde suntem noi? Am impresia că nu prea ne dăm seama nici de noi înșine, darămite de ceilalți. Cred că avem toți nevoie de ceva din spiritul medicilor de război din Siria pentru a ne regăsi umanitatea. Și, fiindcă tot vorbeam de doctorii din Siria care lucrează în condiții inimaginabile și își sacrifică viața, la noi, în România, ne confruntăm cu alte lucruri de neconceput (chiar dacă par lucruri comune, cotidiene, obișnuit nu înseamnă normal). După scandalul dezinfectanților diluați din spitale și cel al infecțiilor cu E-coli la bebeluși, 77 de oncologi, un sfert din medicii de această specialitate din România, au fost puși sub urmărire penală. Pentru participarea la un congres... vacanță în India. Sau poate au căutat iluminarea, cunoașterea și pacea (pe care eu nu le voi găsi niciodată). Ia să-i trimit eu la fostul meu șef, guru cred acum în India, să-i învețe asceza într-un ashram, să-i pună la muncă și să scoată și untul din ei! Iar colegii lor (care nu au plecat încă la lucru afară, nici în vacanțe prelungite, nici n-au fost anchetați de DNA) amenință cu greva. În România, deși nu e război, nici dictatură, ne putem lăuda cu un deficit de 42.000 de cadre medicale. Bolnavii rămân desigur, adică probabil, ai nimănui și sunt plimbați de colo colo până mor ca Domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Și Domnul Lăzărescu e fiecare dintre noi. La fiecare confruntare cu sistemul sanitar.

De asemenea, să nu o uităm pe Delia Marina Podea, șefa secției de psihiatrie a spitalului din Arad, un român model, tipic pentru o țară-fantomă (și nu, nu e vorba de Transnistria, republicile Lugansk și Donețk, Oseția de Sud, califat, ci de însăși România). Doamna Podea e o maestră autentică și inegalabilă a falsificării, la competiție cu fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste: pensionări false pe caz de boală (cu șpăgi), racolare falși pacienți (sub pretextul pensionării pe caz de boală) și utilizarea lor pe post de cobai pentru falsa testare a unor false medicamente (firmele sponsor ale studiului îi solicitau un număr cât mai mare de pacienți și rezultate favorabile, indiferent de realitate sau dacă pacienții chiar se prezentau la doctor). Acordul de participare la studiu era obținut fie prin minciuni, fie prin falsificarea semnăturii. Mulți bolnavii nu sufereau de afecțiunea pentru care se testa medicamentul. Dacă starea pacienților se agrava în urma experimentului, se prelevau probe de la alte persoane care confirmau un impact pozitiv al medicamentului. Sunt implicate și alte 50 cadre medicale și spitale din toată țara. La fel, merită pomenită șefa ATI, Laura Constantinescu de la spitalul Pantelimon care făcea o economie nejustificată la sondele de aspirație,            cerând să fie refolosite și primejduind viața bolnavilor (prin infecții nosocomiale). Ori Dan Straja, managerul Institutului Oncologic Bucureşti şi Bogdan Păltineanu, fostul manager de la „Ana Aslan” (actualmente la spitalul Bagdasar-Arseni) care primeau şpăgile ascunse în reviste, mita fiind negociată pe bileţele distruse ulterior.

Asemenea români merită să fie promovați și în articolele din media oficiale siriene unde se vorbește ce bine și frumos e în țară, ce fericiți sunt copiii, ce mult îl iubesc pe mărețul și gloriosul conducător, ba chiar, recent, că turismul e în creștere! Poate au fost deja niște medici și politicieni-fantomă români în vacanță în Siria. Dacă nu, să nu rateze ocazia. De asemenea, personaje de prestigiu ca acestea ar trebui să apară în campaniile de propagandă rusești la adresa României. Trăiască trolii! Odată cu amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu, criticile rusești la adresa României s-au amplificat. Într-un nou documentar de propagandă (”Capcana europeană”, filmat la Deveselu și într-un cartier sărac bucureștean și difuzat de canalul TV Rossia 1), România este prezentată ca o ţară din lumea a treia, fără semnal la telefoane mobile, fără gaze, unde situaţia s-a înrăutăţit după aderarea la Uniunea Europeană. Totodată, ne-am bucura dacă partidul anti-imigrație Alternativa pentru Germania ar include în campanie astfel de ”paraziți sociali” românești de top, nu doar imagini cu fotomodele din România. Și senatorul american John McCain și-a adus aminte de România recent. Analizând posibilitatea ca rățoiul Donald Trump să fie ales preşedintele Statelor Unite, acesta apreciază că statul de drept american nu va eșua indiferent cine va câștiga alegerile: „Avem un Congres. Avem o Curte Supremă. Noi nu suntem România”. Și totuși, noi l-am ales pe Iohannis, nu pe rățoiul Donald!

Apropo de Iohannis, acesta se arată îngrijorat de blocajele investigațiilor referitoare la crimele împotriva umanității comuniste și la cele de la Revoluție. Mai mult, Iohannis susține că, similar problematicii Holocaustului, ”avem nevoie de o legislaţie care să interzică orice negare a crimelor comunismului. O astfel de lege trebuie să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului.  Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.” Da, așa e, din nefericire, „românii se trag mai mult din comunism decât din daci şi din romani“, spune și Lucia Boia în cartea „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“. Deocamdată, nu suntem capabili să ne asumăm complet trecutul și, încă bântuiți de fantomele și demonii comunismului, (re)alegem candidați penali (de exemplu, Cătălin Cherecheș – Baia Mare, Robert Negoiță – sectorul 3 București, Gabriel Mutu – sectorul 6 București, Mircia Gutău – Râmnicu-Vâlcea, Lia Olguța Vasilescu - Craiova, George Scripcaru – Brașov, Dorin Florea – Târgu Mureș, Mircia Muntean – Deva, Liviu Dumitru Voiculescu – Cungrea, Constantin Sava - Urziceni) și/sau ostili statului de drept, ne purificăm cu o mătură de paradă (ca la Gabi Firea... e în firea noastră) și mușcăm din micul electoral (până și Nicușor Dan, în speranța că va fi popular!). Să nu ne mirăm că rămânem mici și murdari, chiar dacă vom intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare mic.

Ne arde de schimbare: aghiasma rock și anti-sistem pentru posedații de la Antenuțe și Patriarhie, ieșirea din hybrisul unor ”maimuțoi implementați” și... dorul de Coposu

Protestele anti-sistem din România au scos la lumină, din flăcările și cenușa de la Colectiv, o dorință disperată de schimbare (similară manifestărilor de anul trecut, apărute din solidaritate cu votanții din diaspora). Să fie o altfel de politică și de societate (ah, deja m-am săturat și de cuvântul ăsta, utilizat excesiv, ritualic, până s-a demonetizat, deși am încercat mereu să fiu ”altfel”, nu ”another brick in the Wall”). ”Ne schimbăm doar atunci când durerea de a rămâne ca mai înainte este mai mare decât durerea de a ne schimba” (Dr. John Townsend). Credeți că ”ne-ați ars pe toți”? Ne-ați ars, dar nouă ne arde de schimbare. Pasărea Phoenix trebuie să renască din cenușa de la Colectiv. Se insistă că trebuie să dăm restart/reset întregii clase politice. Însă, în același timp, se înțelege și se transmite nevoia de schimbare interioară: ”Dacă noi nu ne schimbăm, nici pe ei nu îi schimbăm”. ”Singura soluție / Propria evoluție”. Revoluția este, de fapt, propria evoluție.  

În ce mă privește, dacă am reușit să schimb ceva pe lumea asta, a fost chiar faptul că m-am străduit tot timpul să nu mă las schimbată. Am luat supradoză de: ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Ce ne învață comunicarea? Negociem, nu spunem niciodată NU. Las-o baltă, Madame Dezastru! Merge și așa. O să te obișnuiești. Toate sunt la fel. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!” Am avut (și am) nenumărate căderi, cedări, (auto)negări, crize de conștiință, oscilații, dar m-am chinuit mereu să mă regăsesc, să nu-mi pierd identitatea (și odată cu ea și sufletul). Am fost (și mai sunt) tot felul de zombie, fantome, legume, animale și gunoaie, de nu mai știu cu care lighioană anume sau mizerie să mă identific. Am pierdut șirul etichetelor și epitetelor, amintesc doar câteva... ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”curvă” finanțată din diaspora etc.

Uneori, m-am transformat în monștri: m-am confruntat cu tentative și începuturi de rinocerizare din neatenție și din incapacitatea de a gestiona o stare de șoc. Când nu am simțit nimic (nici că vreau să dispar complet, căci m-am săturat de abandonul pe cruce și comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare), m-am prefăcut că-mi pasă (inclusiv acum). Am mințit că-mi pasă și nu-mi pare rău. ”Je ne regrette rien”. Așa era corect. Așa era normal. Ce e corect? Ce e normal? Noi înșine atâta timp cât facem eforturi (sistematic, fără să renunțăm, indiferent de ce se întâmplă) să sfidăm legea lui Big Brother și să calculăm ”2+2=4”. Adică să respectăm și să aplicăm lucrurile simple, de bun simț (foarte greu în practică, într-adevăr).

Recunosc, pentru mine a fost și este foarte dificil (am impresia că trebuie să fac mereu imposibilul). Sunt alții care calculează ”2+2=4” cu grația și dezinvoltura specifice tinereții (fizice și mai ales spirituale). Și reușesc să-i inspire și pe ceilalți (pe mine, de pildă). Astfel, Kinga Hadi, o fetiță de 16 ani, elevă de liceu, a izbutit să strângă mii de oameni la protestele din Oradea (cei mai mulți ieșiți vreodată în acest oraș la o manifestație). De asemenea, o tânără româncă aflată în Marea Britanie, Andra Lucia Marinescu, a luat avionul de la Londra și a venit să protesteze alături de românii din București. Nu știu dacă a apucat să-l întâlnească pe Iohannis. Interesant, Iohannis a ”convocat” la consultări o parte din societatea civilă, exclusiv din București și după criterii nu tocmai clare și transparente. ”Ideea consultării societății civile de către președintele Klaus Iohannis este bună în sine și ține de esența democrației. Modul în care a fost transpusă în practică a fost lamentabil. Mai întâi e fără rost împărțirea în societate civilă (înțelegând prin asta socieatea civilă instituțională, cea cu acte) și protestatari, de parcă primii n-ar fi și ei în stradă, iar cei din urmă n-ar fi tot societate civilă. Cine are interes să creeze un fals conflict aici? Apoi, a fost formularea conform căreia președintele ”convocă”, în loc să ”invite”. Felicitări tuturor celor care, ca răspuns, l-au invitat (nu l-au convocat) pe domnul președinte în Piața Universității”, comentează Mihai Goțiu. Iohannis a ajuns în Piață abia duminică seara. Reacțiile protestatarilor au fost divizate: unii l-au huiduit, cerându-i demisia, alții l-au implorat să scape țara de hoți, întrebându-l în același timp de ce nu au fost invitați la Cotroceni, chiar dacă au trimis petiții.

Nu știu cât citește și răspunde Iohannis petițiilor (mie nu mi-a oferit niciun feedback la cea privind stoparea crimelor împotriva umanității în Siria de mai bine de jumătate de an, deși am făcut greva foamei și am revenit cu nenumărate mesaje), în schimb Antenuțele și-au plecat urechile și microfoanele la vocea străziii, definită ca un alter-ego și oglindă a publicului și a jurnaliștilor înșiși. ”Box populi, box dei”. Gâdea invită protestatari în studio (acest lucru se întâmpla și în 2102-2013, dar, de regulă, erau dintre cei care urlau cu spume la gură ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!”, altfel erau omniprezenții, omniscienții și omnipotenții jurnaliști de-ai casei (Badea, Ciutacu, Oana Stancu, Radu Tudor etc.) care înfierau în continuu, cu ”mânie proletară” și cu forța implacabilă a unei justiții divine pe ”dictatorul” Băsescu și ”băsiștii” lui). Mai mult, într-un simulacru de participare democratică, moderatorul Gâdea cheamă publicul la o consultare pe Facebook pentru desemnarea celui mai potrivit premier. Pagina lui de Facebook are și o cover photo cu #Colectiv și o lumânare pe fond negru.  

Uluitor, Antenuțele își dau și ele cu aghiasmă și mir anti-sistem. Și cu o spoială de decență. La câtă mizerie s-a adunat acolo, nu cred că mai au vreo șansă să curețe ceva. Trebuie să admit, am renunțat la TV din 2012, de când Handicapatos a realizat o proFUNDă ANALiză, arătând fundul premierului Boc  în emisiunea lui (iar Căcărău Antenescu a comentat evenimentul cu CURaj și aCURatețe). Mai deschid televizorul o dată pe an câteva minute (și îl închid apoi imediat pentru că mă apucă frisoanele, mă ia cu leșin și-mi vine să vomit). Uau, a devenit Gâdea anti-sistem! Am trăit, ă, am murit s-o văd și pe-asta (că tot mor, mă tot omoară politica asta, bine că sunt fantomă și eu acum, însă altfel de fantomă, Don Quijote-fantomă castrat și fără vise!). Bravo, Gâdea s-a adaptat, a învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Dezastru.

Și că tot vorbim de media, sub valul schimbării, i s-a cerut demisia (de către colegi și protestatari) și Laurei Georgescu, ”mâncătoarea de coaie” de la CNA (cea care amenința colaboratorii că îi calcă pe părțile sensibile), judecată pentru abuz în serviciu și care nu pare să dea vreun semn că s-ar retrage. Pentru asemenea performanțe merită o majorare de salariu/șpăgi, logic, nu? Eu una subscriu la mesajul lui Mircea Cărtărescu: ”La fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică, aparţinând uneori unor securişti şi infractori dovediţi, televiziunile au fost permanent în slujba grupărilor politico-economice care-au confiscat România. Au servit ca instrumente de şantaj, de defăimare, de calomnie, de împroşcare cu noroi nu doar a adversarilor politici, ci a tot ce e valoros în această ţară. Au promovat un limbaj suburban, de o violenţă pamfletară fără limite. Au indus dispreţul pentru educaţie şi cultură prin promovarea unor emisiuni kitsch, la a căror vedere ţi se face ruşine că eşti om. Au propus ca modele «vedete» din cea mai joasă moral şi spiritual lume cu putinţă, indecentă din toate punctele de vedere. Această mocirlă în care s-au scufundat televiziunile nu mai poate continua. Nu sunt pentru cenzură, ci pentru o integrare a televiziunilor în planul unei societăţi mai bune. Căci, oricât de naivi ne-ar crede unii, e absolută nevoie să visăm acum la o lume mai bună. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?”

Schimbarea ar trebui să vizeze și modul în care se predă religia la școală, precum și, mai larg, instituția bisericii. Din păcate, unii profesori de religie au continuat să susțină la ore că prin ascultarea muzicii rock intri sub influența duhurilor necurate, victimele incendiului au păcătuit și au ajuns posedate de demoni pentru că au mers la club și au ascultat rock, așa că acestea își merită soarta. Profesorul de religie Ioan Iscu de la Colegiul „A. D. Xenopol” (unde s-au înregistrat și victime ale incendiului de la club) a împărțit elevilor inclusiv nişte texte care pretindeau că muzica rock este satanică şi că scopul ei este acela de a-i îndepărta de religie pe adevărații creştini. Printre satanici, The Beatles, Eminem și Lady Gaga! La Şcoala Centrală din Bucureşti o profesoară i-a criticat pe cei care au ales să petreacă seara în clubul Colectiv şi a făcut aluzie că ar fi fost pedepsiţi de Dumnezeu. Unul dintre profesorii care predă religie la Colegiul de Informatică ”Tudor Vianu”, Leonard Ioan Prunoiu, i-a pus pe copii să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se gândească cum ar proceda Fecioara Maria dacă ar fi invitată la clubul Colectiv sau la protestele din Bucureşti. Eu cred că ar scutura din cap (plete) în timpul unui concert și, respectiv, ar flutura steagul la proteste, ar aprinde o lumânare și ar spune o rugăciune, dar de ce mă pun eu la mintea unor profesori de religie? Parcă ar fi și (unii dintre) ei posedați. Să le dăm un pic din aghiasma anti-sistem și rock (bună și pentru Antenuțe)?

Precizez, îmi place rockul (de la ”satanicii” The Beatles, The Doors, Pink Floyd, la Nirvana, Muse sau Rammstein), merg în Vamă cu cortul, sunt creștină, cred în Dumnezeu, sunt pentru transmiterea unui spirit creștin prin educație și predarea religiei în școli, dar nu așa. Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock/pop/hip hop cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul/pedeapsa/focul Gheenei/posedarea demonilor din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și sacrificiu creștin)? Din păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a religiei în școli și prin reacția la tragedia Colectiv, ci și prin implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos.

În legătură cu reformarea B.O.R. în sens restrâns, ca instituție și, în sens larg, ca unitatea credincioșilor, Andrei Pleșu, spirit creștin, însă critic (constructiv), recomandă: ”Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme „revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, „carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă“.”

Și, dacă vorbim de schimbare, de ce nu s-ar inspira societatea, instituțiile și politicienii de azi (și cei care vor să intre în partide noi sau nu) de la Corneliu Coposu, liderul țărănist creștin-democrat care a reușit să îmbine politica cu moralitatea? La instalarea comunismului, Coposu a fost etichetat ca ”dușmanul poporului”, ”terorist”, ”trădător”, ”bandit” și azvârlit 17 ani în închisoare (dintre care 8 la izolare), împreună cu nevasta (care a murit la scurt timp după eliberare) și șeful său, Iuliu Maniu (mort în pușcărie). Deși a fost torturat crunt, nu a depus mărturii mincinoase, de exemplu împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, cum i s-a cerut. La fel ca zecile de mii torturați până la moarte din Siria, din fotografiile lui ”Caesar”, nu putea fi recunoscut când a fost eliberat (și să compari pozele înainte și după e mult prea dureros). Însă bustul său din Piața Revoluției reproduce imaginea de la ieșirea din închisoare, spun surorile: ”Este exact figura lui pe care o avea atunci când a ieşit din închisoare şi se chinuia să vorbească. Făcea ochii mari ca să se poată exprima. Noi am izbucnit în plâns când am văzut statuia, pentru că am revăzut scena când ne aştepta el la Valea Călmăţui după ce a fost eliberat. L-am anunţat că venim şi ne aştepta în staţia de autobuz. Cămaşa îi flutura pe el ca pe o sperietoare de ciori. Era ras în cap şi i se vedea ţesătura în dinţi de fierăstrău a oaselor din cap. Printre buzele supte, i se vedeau dinţii mari. Vorbea rar, de-abia nimerea cuvintele. Şi apoi glumea: „Gândurile îmi merg mult mai repede decât mă pot eu exprima“.” Surorile l-au primit cu drag, chiar dacă era un vierme de trădător, bolnav și traumatizat, și îi păstrează și acum memoria.

Nici mama lui nu l-a recunoscut, dar el se gândise tot timpul la ea în acești 17 ani și nici nu ar fi putut s-o ignore având în vedere că era înjurat nonstop de mamă, după cum el însuși mărturisea ironic. Etichetele și epitetele nu poți să le iei decât la mișto și/sau ca titluri de glorie. Despre torționarii săi din închisorile comuniste, Coposu gândea că s-au dezumanizat prea mult pentru a mai fi judecați, coborând la un nivel subuman și devenind, astfel, iresponsabili, similar bolnavilor psihic. În prezent, acești torționari de treabă, bătrânei altminteri simpatici, au pensii speciale și afaceri mai mici sau mai mari, își plimbă liniștiți cățelul și joacă table cu vecinii, iar, când sunt intervievați, sparg camera/capul reporterilor (de exemplu, Vișinescu). Nu știu exact cât au fost de conștienți, ce traume și deficiențe educaționale avea fiecare, în ce măsură au executat un ordin (unii mai zeloși, depășind orice așteptări și imaginație ca la Pitești, alții mai puțin) și în ce măsură au crezut în el, cât a fost o obișnuință sau o practică (și probabil că au acceptat astfel de practici ca să nu fie respinși de sistem, asemenea sisteme produc asemenea personaje și practici) și nici cât le-a părut de rău (mai curând nu, cu mici excepții). Nu putem generaliza, nu putem judeca suflete ca Dumnezeu, ci numai fapte. Totuși, eu cred că acești torționari de treabă din România și de pretutindeni ar trebui judecați nu doar moral, ci și penal, împreună cu liderii lor, astfel încât să ne purificăm ca societate și să ne delimităm de trecut, asumându-ne și condamnând greșelile, iar crimele împotriva umanității nu ar trebui să se prescrie niciodată.

După eliberare, Coposu n-a putut să lucreze altfel decât ca muncitor, a rămas sărac și a locuit la surorile lui. În plus, a fost permanent hăituit și hărțuit de securiști. După revoluție, din păcate, situația lui nu s-a schimbat prea mult: a fost ținta ”minerilor” de peste tot, tratat ca ”fosilă”, ”piele pergamentoasă”, ”vânzătorul Ardealului”, ”amantul Doinei Cornea” (în opinia regretatului Vadim). Și totuși, Coposu și-a păstrat credința și a continuat lupta, refuzând compromisurile. Iar lumea a ieșit pe străzi cu zecile de mii la moartea sa, poate și cerând iertare pentru trecut. Moștenirea lui Coposu ”scopul nu scuză mijloacele” (atipică pentru noi, românii) l-a ajutat pe Emil Constantinescu să câștige alegerile din 1996 în fața lui Iliescu.  Personalitatea lui Coposu s-a înscris în istorie, pentru că a îndeplinit o triplă continuitate, după cum arată Radu Preda, președinte IICCMER: 1. continuitate fizică, apostolică, specifică foștilor deținuți politici prin simpla lor rezistență biologică 2. continuitate ideatică, politică prin dorința de democrație și orientarea pro-NATO și UE (mai modernă și mai actuală decât a liderilor postcomuniști de atunci) 3. continuitatea carcaterului, a liderului, a omului cu principii (deși a fost urât, disprețuit și respins de noua putere tocmai pentru că era altfel). Și chiar a profețit la începutul anilor ‘90 că peste 20-25 de ani România va fi condusă poate de fesenei de stânga și de dreapta. A fost un vizionar și a avut dreptate. Știm noi, dreptate și niciun drept. E valabil și pentru noi.

Prea multă mizerie materială, morală, culturală... Care nu se mai poate curăța oricâte dușuri faci sau oricâte găleți de gheață îți torni în cap... pentru campania Ice Bucket de strângere de fonduri pentru bolnavii de scleroză laterală amiotrofică, desigur, adică probabil. Dorin Tudoran reflectă inspirat hybrisul ”original” al clasei politice din Românoa: ”Așa cum România suferă încă de o “democrație originală”, clasa politică românescă este măcinată de un soi “original” de hybris, hamartia ori tragic flaw. Politicienii români nu sfidează zeii, căci ei sunt dumnezeii zilei. Clasa politică românească sfidează omul. Și un asemenea hybris nu poate fi pedepsit nici de Dumnezeu, nici de Diavol.” Eu nu am intenționat să devin o ”zeiță” dâmbovițeană ca Udrea & Co., dar am experimentat și doi ani de politică, la PNL, atunci când eram studentă, în ideea de a mă implica din interior și de a susține democrația fragilă din România (am tot povestit, am fost dezamăgită, deși nu îmi făceam mari speranțe). Acum, pe de o parte am toate motivele să nu am încredere și să manifest rețineri (nu vreau să mă murdăresc și mai mult), pe de altă parte nu doresc să-mi limitez libertatea de expresie prin înregimentare într-un partid fie și de Macovei sau Copoși (singura limită a libertății de expresie să rămână bunul simț al fiecăruia, în măsura în care îl deținem). Și nu aș primi automat eticheta de ”traseistă” (singura care-mi lipsea)? Poate că, dacă voi vedea mai mulți în politică în spiritul lui Coposu și mai puțini zei, din ăștia dâmbovițeni, nu olimpieni, ci ”maimuțoi implementați”, vorba lui Vanghelie, va fi, în sfârșit, o terapie eficientă de purificare pentru mine. Și pentru România.

”The day we give in is the day we die” (The Day We Die, Goodbye to Gravity). Și poate nici atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU

Toarșu’ Iliescu, disident comunist, ”bați din palme ca să rămâi în viață”?

Surprize, surprize... A, erai tu, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu)? M-am săturat de surprizele Țarului și Califului. Și ale regimului sirian. Noi metode de tortură și execuție pentru copilași, femei însărcinate, medici, echipe de salvare, intelectuali, jurnaliști sau activiști, noi arme chimice, noi cutremure cu ajutorul bombelor-butoi (căci se pare că 50 pe zi sunt insuficente), noi blocade ale foamei. Stare de șoc, groază, paralizie, neputință, oroare, incertitudine, neliniște, frământare, neînțelegere, furie, frustrare, vinovăție, rușine, dezgust, coșmaruri, agonie (mi-a dat Dumnezeu să mă doară titanic ficatul lui Promy), depresie, mizerie (care nu se curăță oricâte dușuri faci), deznădejde. Apoi încerc să-mi adun bucățile împrăștiate de bombele-butoi sau rămase după festinul bestiilor antropofage care s-au înfruptat din mine. Sunt, ca tine, Promy, o legumă putrezită. Mâncați-mă (dar, vă rog, complet, nu mai lăsați nimic), tovarăși-zei, talibani și Big Brotheri, dacă nu vă e prea scârbă de mine să mă atingeți. Ne-am obișnuit să ne devorați, nu ne mai e atât de frică, dar ne doare, am obosit și ne-am săturat de showul ăsta.

Și, dacă mi-e frică uneori, ce dacă? Mi-e mai frică de conștiința mea care mă arde în focul Gheenei în fiecare zi și în fiecare noapte. De fapt, de ce să-mi fie rușine de frică? Și Her (Heracle, prietenul și salvatorul lui Promy) leșină când vede teste pozitive de sarcină sau când se gândește că ne-ar putea zdrobi, într-un acces de furie și nebunie, pe Promy și pe mine așa cum și-a ucis proprii copii, posedat de Madame Hera, fosta stăpână a Olimpului, din gelozie (de-asta, de multe ori, se teme să-l țină în brațe și să-l mângâie chiar și pe Pesi, motanul nostru, că Guru nu stă decât la mine și la Promy). Desigur că ar fi vrut să-și șteargă memoria, la fel ca Promy. A îndeplinit cele 12 munci ca să ispășească păcatul (da, el se simțea și se simte vinovat, nu Madame Hera!), a ucis monștri fără număr, fără număr (nu și monstrul din el de care se teme), iar 30 de ani din viață i-a petrecut alergând după o căprioară de-a lui Artemis, găsind în fuga asta amețitoare, epuizantă și disperată, dacă nu pacea și izbăvirea, măcar o alinare și un sens, precum Forest Gump. Doar că nu poți fugi de tine.

Promy, deși era primul care vroia să-și șteargă memoria și are coșmaruri tot timpul (pe care le împărtășesc, odată cu întreg coșmarul istoriei din care nu ne mai putem trezi), nu doar că s-a zbătut să se construiască Memorialul Holocaustului Olimpian (în vechiul Tartar, după Revoluția noastră din Olimp), ci a compus și dirijat o simfonie în memoria victimelor/martirilor holocausturilor (fasciste, comuniste, jihadiste etc.), în special a intelectualilor. Ba chiar, când am demisionat eu de la scris (de peste doi ani, deși, în mod stupid, mai fac voluntariat câteodată), a preluat tot el sărmanul crucea (după o scurtă grevă nud sub chador a tăcerii). Vrea să moară, dar mai mult vrea să trăiască. Și-a dat seama că e viu pentru că eu, altminteri complet confuză în ce privește identificarea viilor/morților, îi aprind totuși lumânare la vii, cu toate că el nu-mi aprinde, la rândul său, la morți... ca să păstreze și memoria lui Madame Dezastru.

O dovadă că mai mult vrea să trăiască decât să moară (el neavând până de curând parte de viață și aproape nici de supraviețuire... că era mereu să nu mai rămână nici stânca de care era înlănțuit din el) e că, de fiecare dată când îl vizitează fiul său, Deu (Deucalion), îngrozit că iar (i) s-a mai întâmplat ceva și că a ajuns din nou în lanțuri, cu piroane, furii, fulgerașe și bestii antropofage pe Elbrus ori în Tartar drept răsplată că a mai ajutat pe cineva, este că Promy îl roagă să-l aresteze. Haide, Deu, dacă mă iubești, arestează-mă! Însă Deu a pus piciorul în prag: îl arestează numai dacă îi dă șpagă Maretti cu pizza, iar Promy, bineînțeles, refuză, doar are principii și nu se coboară la nivelul ăsta. Dacă ar fi să aleagă o altă viață, Promy ar vrea să fie Dietrich Berger, bunicul lui Malraux (o persoană care s-a sinucis inexplicabil, în plină glorie și a zis înainte de moarte: ”dacă aș alege altă viață, aș alege-o pe a mea”). Ce tupeu, logic, nu? Dar eu, deși fantomă și nu nemuritoare blestemată acum, nu aș vrea să fiu bunicul lui Malraux, ci un android (poate chiar propriul meu androind, aflat în prezent în pivniță, zăcând în brațele androidului lui Promy, cufundat într-un somn liniștit, fără griji). Ce viață au androizii ăștia! Suntem amândoi invidioși.

La urma urmei, de ce să mă zbat în deznădejde? De ce să nu apelez la Monica Tatatoiu și Cristian Tudor Popescu, guru universali care le știu pe toate și au idei geniale în orice problemă de la rețete de sărmăluțe, tratamente minune anti-cancer (inclusiv în politica românească) la salvarea leului Cecil (mai important, desigur, adică probabil, decât copiii și frații noștri din Siria, România sau din alte părți)? Sau la Mama Omida... că baba Promida ghicește numai de apocalipsuri, nu de succesuri (și mereu depășesc orice imaginație). Să-l (mai) chem pe Obama în ajutor? Ori vreun alt șef-fantomă de-al meu sau de-al planetei? Degeaba, Obama se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. La fel și ceilalți șefi-fantomă - în timp ce războaiele-fantomă, soldații-fantomă și torționarii de treabă-fantomă produc victime reale... ”pagube colaterale”. Nu, mai bine trântim un scuipat intelectual... Dacă suntem născuți din spuma balelor și nu a valurilor ca Afrodita, ce să facem, să răspundem cumva, chit că cerșim bezmetic la Ziduri, iar abandonul pe cruce, indiferența și comunicarea imposibilă ne îndurerează cel mai mult. Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil, Malraux? Ba da, asta e insportabil, și pentru mine, și pentru Promy, și pentru copiii și frații noștri din Siria, crede-mă, Malraux.

Nu avem chef de nimic, respingem (din vinovăție, rușine, oboseală sau exasperare) orice terapii (ca de exemplu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”), art-terapii (căci auzim doar urlete și tăcerea pumnului în gură) și aromo-terapii (când ne aducem aminte de fetițele Yazidi sclave sexuale ale Statului Islamic care nu pot îndepărta mirosul oricât s-ar spăla pe dinți) și nu ne mai arde nici de o baie cu spume.. ă, cu spumă (unde să zăcem ore în șir în cadă, să ne ținem în brațe și să ne sărutăm la nesfârșit, ca-n prima zi). Ah, Promy, poate că ar fi bine să umplem cada cu spumă (sau cu iaurt cu Stracciatella) și să ne sărutăm acum, până nu vin iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp să ne mănânce, îl primim cu această ocazie în cadă și pe talibanul Jihadi John să dansăm un tango. Mai bine te devorez eu, nu mai vreau să dispari, ai fost absent, oricum, prea mult... nemotivat. O să te sărut ușor ca pe o petală de cactus de un albastru luminos și ireal sau ca pe un fulg de-al lebedelor mele (împușcate, odată cu visele mele, la Revoluția din Decembrie ’89), ești atât de bolnav și traumatizat, mi-e și frică să te ating, să nu te dezintegrezi instantaneu. Până atunci să lansăm măcar un scuipat intelectual. Bun și scuipatul intelectual la ceva! Să vedem ce mai scoate frustrarea din noi. Să nu uităm, sunt și surprize plăcute (care depășesc orice imaginație): descoperirea titanilor din Siria și din alte părți (pe care Promy îi recunoaște și care duc focul lui sacru mai departe, fie și în infern).

Titanii din Siria au nevoie multă putere, devotament și răbdare pentru a mai rezista provocărilor și a duce focul sacru mai departe, cu atât mai mult că se simt singuri pe cruce, abandonați și uitați de lume. Iar situația (și ei înșiși) continuă să se degradeze. Potrivit unui raport realizat de Syrian Observatory for Human Rights (subevaluat), au murit peste 250.000 persoane de la începutul războiului civil, printre care 74.426 civili, 12.517 copii și 8.062 femei. Circa 2 milioane au fost răniți și suferă de dizabilități permanente, în timp ce peste 11 milioane au fost dislocați de la casele lor.

Unul dintre factorii agravanți este chiar intervenția militară a Rusiei în Siria. Țarul își extinde colaborările din Orientul Mijlociu (în zona șiită/alawită - Iran, Irak, Siria), implicându-se potențial și într-o intervenție în Irak, nu doar în Siria. Deși se confruntă cu sancțiuni economice și descreșterea masivă a prețului barilului de petrol (care au condus la devalorizarea rublei și la o scădere economică de 5%), Rusia investește în aur (a cumpărat 55 tone pentru a avea rezerve și, totodată, pentru a submina dolarul, prin respingerea economiilor în dolari) și zone economice energetice strategice în Europa (de exemplu, preluarea de către Gazprom de la compania germană BASF a pachetului majoritar cu puţin peste 50% din acţiunile firmei Wingas, companie ce deţine o cincime din acţiuni pe piaţa de gaz a Germaniei şi, în plus, comercializează gazul în Austria, Belgia, Cehia, Olanda, Polonia şi Marea Britanie). Iar popularitatea Țarului a crescut cu 3.3%, atingând 90% după autointitulata ”cruciadă” din Siria. Merită, e un autentic spirit creștin care luptă pentru pace și democrație și face opere de binefacere prin intermediul ”omuleților verzi” și al bombelor, alături de un regim la fel de caritabil.

Însă rușii vor întâmpina probleme logistice din moment ce livările de echipamente se operează din Crimeea și transportul se desfășoară dificil, iar bugetul este limitat. De aceea, trebuie obținute rezultate rapid, prin eforturile susținute ale iranienilor, irakienilor, Hezbollah, sirienilor și rușilor, înainte de G20 din noiembrie (stabilizarea zonei din jurul Damascului și securizarea coridoarelor către Hama și coastă). Dovadă cele peste 50 atacuri pe zi, ajungând într-o zi la recordul de 86. S-au reunit toți șiiții în jurul talibanului-șef din Siria, inclusiv șiiții din Rusia și din Cuba! Cât de disperat să fie să apeleze la serviciile secrete și trupele cubaneze? Deocamdată, cu sprijin rusesc, regimul nu a reușit să recupereze semnificativ teritoriu (anul acesta a pierdut teritoriu în Hama și Latakia). Atât Statele Unite, cât și Rusia se tem de un potențial colaps al regimului. Dacă nu-i poate opri căderea talibanului-șef, Rusia vrea să-și demonstreze influența, înlocuindu-l cu cineva compatibil cu interesele Țarului. Totuși, unii experți americani precum Jeremy Shapiro continuă să parieze pe erorile strategice ale Rusiei (în ciuda aparentelor  victorii tactice) și citează din Napoleon: "Când dușmanul tău face o greșeală, nu-l întrerupe”.

Pe teren, rebelii se străduiesc să facă față asalturilor Rusiei și ale armatei siriene. Statele Unite nu furnizează rachete sol-aer pentru a doborî avioanele ruseşti (rachetele pot cădea în mâinile grupărilor teroriste şi pot fi folosite împotriva avioanelor de pasageri). În sfârșit, americanii (măcar unii dintre ei) au înțeles că eliminarea talibanului-șef din Siria (autorul principal al victimelor și al dezastrului curent) trebuie realizată înaintea distrugerii Statului Islamic, a cărui apariţie este în parte datorată nemulţumirii faţă de guvernarea alawită. Astfel, a fost inițiat un program CIA de a antrena şi finanţa 10.000 de rebeli sirieni care să lupte împotriva regimului, separat de noul program al Pentagonului pentru pregătire de comandanţi (în jur de 80) din rândul rebelilor în vederea derulării de operaţiuni militare împotriva Statului Islamic (după eșecul programului ”train and equip”... circa 60 de Superman răpiți a doua zi de al-Nusra).

În legătură cu situația din Siria și intervenția Rusiei, Iohannis a declarat: ”faptul că în ultima vreme Rusia s-a angajat militar în Siria nu ajută la soluţionarea crizei, după părerea noastră, ci complică situaţia. Singura cale de ieşire din această criză este calea negocierii. Toate părţile implicate trebuie să fie aduse la masa negocierilor şi atunci se vor găsi soluţii. Acesta este punctul de vedere oficial al României şi acest punct de vedere îl facem cunoscut peste tot. Nu este un punct de vedere simplu teoretic. România este printre puţinele ţări care mai are personal la ambasada din Damasc. Nu suntem unul din marii actori, însă, prin faptul că suntem acolo, putem fi facilitatori în discuţii care pot duce spre pace în zonă.” Interesant, în ce privește reacțiile la intervențiile militare în Siria, au existat în Occident mai multe (și mai consistente) proteste împotriva intervenției americane în Siria decât a celei rusești, ceea ce atestă dublul standard al unor pacifiști.

Între timp, situația refugiaților continuă să se deterioreze. Anul acesta, au ajuns în Europa peste 600.000 refugiați dintre care mai mult de 3.100 s-au înecat. Sub avalanșa refugiaților, UE (tot mai) caută să se eschiveze. Recent, s-a încheiat un acord între Turcia și UE: în schimbul liberalizării vizelor și al reenergizării discuțiilor de aderare a Turciei la UE, Turcia se angajează să reducă fluxul refugiaților. Turcia a solicitat și 3 miliarde Euro ajutor pentru refugiați. 1 miliard a fost oferit deja, dar 3 ar putea dezechilibra bugetul UE. Turcia a început să întoarcă forțat în Siria pe cei pe care-i prinde că încearcă să plece spre Europa. Gesturi caritabile, să nu uite cumva, să nu se dezobișnuiască... Banca Mondială, la rândul ei, se străduiește să finanțeze Iordania și Libanul (unde, în prezent, unul din cinci e refugiat sirian) prin împrumuturi ale căror dobânzi să fie achitate măcar parțial de alte țări donatoare. Și unii politicieni din Europa plătesc deja pentru susținerea refugiaților: pentru Merkel s-a construit o spânzurătoare la un protest, iar candidata la primăria oraşului Koln, Henriette Reke, a fost înjunghiată în plină stradă (o dovadă în plus că, până și în Europa (deși nu la fel ca-n Siria), cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor). Din fericire, a supravițuit și s-a revanșat prin câștigarea alegerilor locale din primul tur.

După noul sistem de relocare la nivel european, care înlocuiește sistemul de cote, România ar trebui să primească 3,9% dintre refugiați. Povara refugiaților ar trebui, totuși, împărțită echitabil nu numai în Europa, ci și la nivel global. Amnesty International propune 8 idei de rezolvare a crizei refugiatilor:

1. Deschiderea unor căi sigure de acces pentru refugiați (vize umanitare și reunirea cu familia)

2. Relocarea (în mod special pentru categoriile vulnerabile ca supraviețuitorii torturii și persoanele cu probleme medicale grave – peste un milion de persoane din care țările bogate primesc anual sub 10%)

3. Operatiuni de salvare (peste 7.000 persoane s-au înecat în Mediterana)

4. Permiterea accesului cu sau fără documente de călătorie

5. Investigarea și condamnarea traficanților

6. Combaterea discriminării și xenofobiei

7. Strângerea de fonduri ONU pentru refugiați

8. Recunoașterea dreptului la azil și constituirea unor sisteme corecte și funcționale de primire a refugiaților.

Apropo, pesedistul speriat de invazie care analiza refugiații după ceasuri și telefoane și-i suspecta de cele mai negre intenții, noul lider PSD (candidatură unică, ales în unanimitate!), Liviu Dragnea, a condamnat solemn comunismul în fața ”disidentului” comunist și a ”martirului” comunist Iliescu, un personaj mânjit de sânge la Revoluție și mineriade, care, trezit din somn de colegi, s-a ridicat în picioare și a păstrat un moment de reculegere, probabil pentru victima comunismului ce a fost chiar el. „N-am avut o declaraţie de atac la adresa domnului Iliescu. Sincer. Domnul Ion Iliescu a fost un disident în regimul trecut“, a precizat Dragnea, să nu planeze cumva vreo umbră de îndoială. Totuși, Dragnea l-a exclus din forurile de conducere pe Iliescu, din Biroul Permanent Național, păstrându-i funcția de președinte de onoare... pentru meritele de disident probabil.

Alt lider PSD, Marian Oprișan, nu a vrut să-și ceară scuze și pentru mineriadă: „Eu cred că nu trebuie să ne cerem scuze. Imaginaţi-vă că astăzi, în Piaţa Universităţii, când avem o ţară democratică sar nişte oameni cu sticle Molotov şi cu corturi, se aşază în faţa Guvernului neautorizat. Ce credeţi că ar face forţele de ordine. Îmi pare rău, felul în care au intervenit a fost cât se poate de natural. Vreau să înţelegeţi un singur lucru: niciodată, în nicio democraţie consolidată... Uitaţi-vă în Statele Unite ale Americii, la violenţă se răspunde cu violenţă“ Adică la câteva corturi ridicate în Piața Universității și ”Jos Iliescu/comunismul!” se răspunde cu împușcături, sedii de partide istorice și facultăți devalizate, sute de capete sparte de mineri și ”moarte intelectualilor”. Și minerii identificau intelectualii după ochelari și barbă, logic, nu? Slavă Domnului, în sfârșit, Iliescu a fost acuzat pentru crime împotrive umanității în dosarul Mineriadei, împreună cu Virgil Măgureanu, iar procurorii cer aviz pentru Victor Stănculescu.

Să nu uităm de mărețele realizări ale comunismului: uniformizare, teroare, control totalitar, minciună grosolană, vulgaritate, cultul (obscen) al personalității, cenzură, poliție politică, închisori politice și lagăre de muncă de exterminare, egalitate în mizerie... materială, morală și culturală. Și o mărturie din Coreea de Nord, alt paradis al crimelor împotriva umanității: „Când Kim Jong-un face ceva greşit dă vina pe alţii. Aşa că oamenii sunt pedepsiţi sau executaţi, cu toate că nu ei au greşit“ spune un fost soldat nord-coreean care a reușit, după nenumărate încercări, să fugă din țară (unde murea de foame, bătăi și umilințe), deși nu e nici el un refugiat, ci un ”gunoi”, ”dușman al poporului”, ”vierme de trădător” și ”câine turbat de terorist”. Adaugă apoi ceva simplu și tulburător care reflectă esența comunismului: ”Bați din palme ca să rămâi în viață!” Din păcate, asta nu e viață. Și, de multe ori, nici măcar supraviețuire.