Altă întrebare: mult-iubiți și stimați conducători, master-chefi la minciunele, mă lămuriți cum se face plata pentru câinii protestatari?

”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, facem și noi ca Geoană când țopăia fericit că reușise să câștige alegerile prezidențiale (numai că era vorba de Băse atunci): ordonanța 13/2017 a fost abrogată. Nu-i ca la Geoană, e pe bune. Am câștigat ceva, dar trebuie să rămânem treji și vigilenți pentru a continua lupta cu sistemul (și lupta interioară, propria (r)evoluție). România, trezește-te! Pământule, trezește-te! Eu mă duc să dorm. Dulce răzbunare! Pot să dorm liniștită acum (nu, mai niciodată, sunt genul de boșorog terminat ”tânăr și neliniștit”, nu ”tânăr și liniștit” ca Hrușcă, ăsta care cântă ”ler-i ler” și vara, la mare, în Vamă).

Dar de ce-mi fac atâtea griji? Încă înainte de abrogarea ordonanței, se deschisese o fereastră pentru a opri legea grațierii și a proteja statul de drept: mai întâi sesizările la Curtea Constituțională, apoi, la nevoie, referendumul, propus de Santa Klaus. Să nu zboare pe fereastra din zidurile pușcăriilor tocmai marii penali și torționari de treabă, să le oferim o șansă să-și continue operele literare și științifice, mi-e teamă că altfel nu vor avea inspirație și nu vor fi stimulați suficient. Bune și (unele) ziduri la ceva! Că tot vorbeam de plângeri la CCR, CSM și Santa Klaus sesizaseră deja Curtea Constituțională, iar DNA o anchetează. Până și Avocatul Poporului, Victor Ciorbea (dubios în alte demersuri pro-penali), declarase că va ataca ordonanța la CCR. În plus, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) îi retrăsese de la conducerea Ministerului Justiției pe secretarii de stat Constantin Sima şi Oana Schmidt Hăineală, la cererea procurorului general Augustin Lazăr. Tot procurorul general a spus că va ataca ordonanța în instanță. Miercuri, CCR a respins sesizările primite de la Santa Klaus și CSM (pe motiv că nu e conflict între instituții (guvern vs. parlament), guvernul nu s-a băgat peste parlament și are dreptul constituțional să emită OUG-uri), iar joia asta o dezbate pe cea de la Avocatul Poporului. Dacă nu va fi respinsă joi, ordonanța ar putea fi adoptată, în ciuda protestelor și a abrogării ordonanțelor de către guvern. Să vedem ce se mai întâmplă.

Între timp, pe plan internațional, reacțiile au fost prompte. Ca de obicei, băgăcioșii de la Consiliul Europei și Departamentul de Stat al SUA își manifestă îngrijorarea față de subminarea statului de drept. Oare de ce s-or băga ei, de ce nu lasă sărmanul guvern și sărmanii parlamentari (”săraci și cinstiți” cum zicea odată Iliescu) să-și vadă liniștiți de treabă? Da, fac multă treabă, într-adevăr. Ordonanțe pe ascuns, noaptea și minciunele pe bandă rulantă. Master-chefi doar la minciunele. Potrivit stenogramelor aferente ședințelor de guvern, Iordache, ministrul ”altă întrebare”, l-a mințit pe Grindeanu că ordonanța are toate avizele necesare (nu-l avea pe cel CSM). Hm, asta era o constatare, un enunț afirmativ sau o interogație... altă întrebare fără răspuns? Să nu uităm, întrebarea este la baza gândirii și a filosofiei, și nu răspunsurile. Nu o să vedeți niciun răspuns de la politicieni. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns. Altă întrebare? Niciun răspuns.

Ne-am obișnuit cu master-chefii de minciunele și non-răspunsurile și ne surprind o reacție și un gest de normalitate cum au fost protestele anti-legea grațierii (cu o participare uluitor de mare). Susținute și de cântăreți ca Tudor Chirilă, trupa Voltaj (care a compus un imn), formația Robin and the Backstabbers, de polițistul Marian Godină ori de centenarul Mihai Șora, protestele au continuat, ajungând la sute de mii pe străzi (duminica trecută peste 600.000 în țară, respectiv 300.000 în Piața Victoriei). În ciuda gerului, a imprecațiilor și acuzațiilor absurde de la Antena 3 și România TV (animale naziste plătite mai mult decât câinii lor de rasă, net superiori stăpânilor (nu am înțeles deloc cum se face calculul pentru stăpâni și câini), să dea o lovitură de stat) și a obstrucțiilor Ministerului de Interne care a pregătit o listă a persoanelor publice implicate în promovarea protestelor pe Facebook: Mircea Marian, Ovidiu Vanghele, Robert Turcescu, Emilia Şercan, Lucian Mândruţă, Nicuşor Dan, Clotilde Armand, Cătălin Tolontan sau Andrei Gheorghe. Lista e mică, vă rog să o completați cu numele care lipsesc. Vă rog să-i includeți pe toți, cu copii, câini, pisici, papagali și hamsteri. Stați un pic, cred că papagalii erau la Antena 3, RTV și Ministerul de Interne.

Centenarul Mihai Șora a ieșit și el la proteste, în numele statului de drept la care visează animalele naziste, după cum se știe: „Nu în 1990 ne întoarcem, ci în 1947. Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiţie. Dacă acum pui lacăt pe independenţa Justiţiei, mâine poţi interzice circulaţia persoanelor, poţi suprima internetul, presa liberă; poţi închide graniţele, poţi trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poţi, pur şi simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democraţiei“, al poporului… În numele „democraţiei populare“. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil şi îşi dovedeşte, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minţii guvernanţilor. Este prea mult şi prea periculos pentru a-i lăsa să-şi facă în continuare de cap!“, a postat acesta pe Facebook. Apoi, animalul ăsta nazist de filosof, Șora, ne-a făcut o confidență: „Bietul domn Soros: încă nu a aflat că sunt tatăl lui.” Mihai Şora şi-a pregătit și o „pancartă“ pentru mitinguri și marșuri: „Biblioteca pentru toţi / Nu îi publică pe hoţi“. Umorul popular e, la rândul său, savuros: pancarte cu ”Dragnea – connecting people”,”we don’t beLIVIU”, ”ţi-am adus lumină, Dragnea / să lucrezi mai bine noaptea” (o pancartă cu beculețe) etc. Apropo de focul sacru, un moment sublim de iluminare: Piața Victoriei luminată de telefoanele mobile. Arză-v-ar focul sacru să vă arză până vă treziți și vă iluminați!

Dacă România s-a mai trezit și deschide ferestre în Ziduri (Zidurile exterioare, ale sistemului și Zidurile interioare ale fiecăruia dintre noi), din păcate, în Siria persistă Zidurile blocadelor (și blocajelor), iar în rest, dacă sunt ziduri prăbușite, acestea sunt dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor (dărâmături-ziduri și... dărâmături-oameni). În pofida acordului de încetare a focului stabilit de ruși și turci și a discuțiilor de pace de la Astana, sunt încă motive de îngrijorare: armistițiul a (tot) fost încălcat (în special de regimul sirian), în prima lună de acord de încetare a focului (ianuarie 2017) au mai fost 645 victime civili (în luna precedentă – circa o mie, potrivit OSDO – Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului), iar negocierile de pace avansează cu dificultate. Totuși, în linii mari, armistițiul la nivel național este viabil (deocamdată), iar Țarul și regimul său par mai hotărâți să-l mențină de această dată.

Să nu uităm: pe ansamblu, Rusia a produs peste 4.750 victime civili de la începutul intervenției sale până în prima zi de armistițiu (cel coordonat de ruși și turci), conform OSDO. Regimul sirian se remarcă și mai departe prin mărețe și glorioase realizări: continuă să nu respecte armistițiul (respectă oare ceva... în afară de marele conducător și propriile funcții?) și să aresteze și să tortureze până la moarte. După imaginile (insuportabile) ale fotografului militar ”Caesar”, colectate cu mari eforturi și riscul vieții, apărute în 2014, care dezvăluiau uciderea prin tortură a 11.000 persoane, un raport Amnesty International recent semnalează 13.000 de victime ale torturii, violurilor, foametei, mizeriei, tratamentului degradant (de pildă, prizonierii nu au voie să scoată niciun sunet... tăcerea pumnului în gură, cutremurătoare ca un urlet) și ale spânzurătorilor de masă la închisoarea Saidnaya, în perioada 2011-2015. Dacă mai ieși vreodată de acolo (destul de improbabil), ești o legumă putrezită de maxim 40 de kile (bineînțeles, de nerecunoscut, nici măcar de maică-ta sau nevastă-ta), ai corpul redus la jumate sau o treime și sufletul complet distrus. La nivel național, după un raport Amnesty din august 2016, au fost exterminate în închisori 30.000 persoane - 17.000 ucise de torturi/tratamente și condiții inumane, iar 13.000 de execuții (în perioada 2011- august 2016). 

Dacă raportul Amnesty ne vorbește de închisori, noul raport Human Rights Watch a documentat 8 atacuri chimice cu clor în Alep și împrejurimi (numai în noiembrie și decembrie 2016). Clorul te arde pe dinăuntru și te face să te sufoci (și bine ar fi să fie focul sacru, dar nu, nu e cel sacru care iluminează, și nici arsurile mele de la rinită, ori focul Gheenei din conștiința celor vinovați (mă tem că nu au așa ceva, nici un portret al lui Dorian Gray care să-i urmărească), ci unul care te preschimbă în scrum). Aceste atacuri au rănit circa 200 de civili și au ucis 9 civili (inclusiv patru copii). ”Mirosul e ceva ce nu poți să suporți. În momentul în care ești expus, gâtul tău arde, este ca un ac de foc răsucindu-se. Nu te lasă să înghiți sau să respiri. Ți-e greață. Ochii îți ard și nu-ți poți controla lacrimile. În cele din urmă, nu mai poți respira. Nu e ca atunci când nasul și gura sunt blocate, ci mai curând corpul nu mai lasă aerul înăuntru”, spune un martor. ”Cei afectați au probleme de respirație, tușesc tare, simt o stare de greață, unii leșină, iar alții fac spume la gură”, mărturisește altcineva.

Elicopterele care au azvârlit bombe-butoi cu clor au decolat de la baza rusească Hmeymim la atacurile precedente, după cum arată Joint Investigative Mechanism – ONU, așa că rușii ar fi trebuit să-și supravegheze colaboratorii, susține HRW. Și, uimitor, pe 21 decembrie 2016 ONU a adoptat o rezoluție care stabilește un mecanism de investigare a crimelor împotriva umanității în Siria și solicită colaborarea tuturor părților în acest sens. Aceasta s-a votat în Ansamblul General cu majoritatea absolută, nu în Consiliul de INsecuritate unde Rusia și China dau, în mod obișnuit (însă, repet, e predica mea de Nana, cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie, obișnuit nu înseamnă și normal) veto. Nici măcar nu e prima oară când s-a recurs la atacuri chimice cu clor (au mai fost în mai 2014, aprilie 2015, iunie 2015 și septembrie 2016). Asta după ce în 2013 regimul a utilizat gaz sarin în Douma, ucigând mii de persoane. Să le urăm și mai multe mărețe realizări?

La rândul său, raportul Atlantic Council ”Breaking Aleppo” de la începutul acestui an demonstrează performanțele regimului și ale rușilor în bătălia pentru Alep: peste 3.500 de civili uciși în perioada iunie 2016 – decembrie 2016, convoaie umanitare (Crucea Roșie) și spitale bombardate în mod sistematic (73 în Alep - 42% din cele 172 atacuri asupra spitalelor de anul trecut după datele Syrian American Medical Society, respectiv 400 atacuri la nivel național și peste 750 de medici exterminați de la începutul conflictului, marea majoritate de regim, conform Physicians for Human Rights). De asemenea, au utilizat și mai departe strategia blocadelor, politica ”îngenunchează  sau mori de foame” și nu numai în Alep – peste 1 milion se află sub asediu la nivel național. Astfel, copiii au ajuns să mănânce pisici, șobolani, gândaci, iarbă cu pământ cu tot și ziduri la propriu, sirop sau suc din fragmente de piatră. O banană costa 2 Euro la Douma (se vindea feliată), iar la Alep prețurile au crescut de 2-8 ori (o roșie era de 6 ori mai mult la sfârșitul lui iulie 2016). Clar, eu nu mi-aș fi permis nici o felie de banană sau de roșie și nici nu-mi permit. În plus, regimul a obstrucționat permanent livrarea ajutoarelor și a sustras până și laptele pentru bebeluși ori echipamente medicale vitale din convoaiele umanitare.

În același timp, regimul a continuat arestările (2.367 în Alep, inclusiv 89 femei și 64 de copii, din iulie până în decembrie 2016, conform Syrian Network for Human Rights), execuțiile (peste 100 în noiembrie-decembrie 2016), atacurile nediscriminate cu bombe-butoi (4.045 după SNHR), utilizarea armelor incendiare (13 în ultimele 4 luni ale lui 2016 după Syrian Archive), a bombelor cluster (cel puțin 22 din iulie până în decembrie 2016), a bombelor anti-bunker și a armelor chimice (minim 10 atacuri chimice cu clor în a doua jumătate a lui 2016). În paralel, au recurs la intoxicare media (până și White Helmets au fost acuzați de terorism și de propagandă/false salvări, iar Banei Alabed fie i se neagă existența, fie reprezintă ”un joc de propagandă teroristă” din punctul de vedere al teroristului-șef al regimului). Ce să mai zicem de evacuarea din Alep, mă rog, strămutarea forțată, agonizantă și ea (și pentru mine), cu atâtea emoții, suciri și răsuciri, blocaje fără număr fără număr...

Toate acestea (negate vehement de regim și ruși) au rămas nepedepsite, ba chiar au fost premiate cu acorduri de încetare a focului (încălcate repetat și de care au profitat atât politic, cât și militar). Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Să-i recompensăm poate pentru lupta cu Statul Islamic (extremismul). Nu, din păcate, e numai lupta cu poporul. Staffan de Mistura, emisarul special ONU în Siria, a estimat luptătorii jihadiști de la al-Qaida, Jabhat Fateh al-Sham (fostul al-Nusra) în jur de 900 din 8.000 de luptători rebeli din Alep. Mai puțin de 10% dintre locuitorii Alepului estic erau, oricum, luptători. Înduioșător, raportul Atlantic Council (Statele Unite) conține, printre altele, și o poză realizată de Ismail Abdalrahman (fotograful și activistul media din Alep care-și azvârle camera foto pentru a căuta prin dărâmături, împreună cu cei de la White Helmets, cel care își păstrase pe timp de război pasiunea, înotul în piscină): băieți scăldându-se în apa unui puț dezafectat în august, anul trecut. Nici Ismail nu mai făcea baie în piscină atunci, ci doar în potopul de bombe-butoi, iar eu nu reușisem să plonjez în ea decât cu gândul. După aceea, regimul le-a confiscat camerele foto, dronele de filmat și laptopurile în timpul evacuării (sper că mai aveau salvate pe undeva documentele, eu nu suport nici ideea de a-mi dispărea un rând din ce am scris sau vreo poză, mi s-a întâmplat cândva să-mi șteargă cineva din greșeală o povestire (a fost îngrozitor, n-am putut uita și ierta și a trebuit s-o refac integral... în altă variantă), iar în Iran, când am vizitat țara, am trăit nu cu teroarea bicelor la curul gol pentru ținută inadecvată, ci cu groaza că îmi confiscă cineva laptopul cu materialele în lucru). Ceea ce îmi evocă și teroarea din anii comunismului în România. Dar poate că așa meritau ticăloșii ăștia de câini de teroriști, șerpi de trădători, șobolani de dușmani ai poporului – copii, medici, jurnaliști, voluntari și activiști, iar teroriștii-șefi din Rusia și Siria - premiul Nobel pentru pace.   

Așa meritau câinii de teroriști, șerpii de trădători și șobolanii de dușmani ai poporului. Este și atitudinea rățoiului Donald și a administrației sale în raport cu refugiații. Acesta începe să-și țină promisiunile (o, Doamne, speram așa, absurd, că nu și le va onora și că vor rămâne discurs de campanie pentru a atrage voturi): va restricționa accesul refugiaților din 7 țări (Siria, Irak, Libia, Yemen, Iran, Somalia, Sudan) și construiește Zidul la frontiera cu Mexic. Interesant, și Zidul (european, nu american) de la Calais (”Calais jungle”) costă mai mult decât construirea unei tabere decente pentru refugiați. Trebuie ridicate Ziduri fără porți și ferestre din motive de securitate, logic, nu? Să nu vină pe capul nostru teroriștii de bebeluși musulmani care ne vor capul. Dacă nu avem cap și ne pierdem capul... Din păcate, teroriștii de bebeluși musulmani ajung nu jihadiști care ne iau capul, nici pipăitori de funduri, ci de fund... fundul Mediteranei. Ori să se sufoce prin mijloace de transport aglomerate și improvizate ori să înghețe de frig prin tabere de refugiați.

Totuși, în Statele Unite, s-a reușit (temporar) blocarea inițiativei administrației Trump. O singură persoană și un singur gest fac diferența, spunea și Ellie Wiesel. Așa a fost și de această dată. După ce un prim judecător a fost de acord cu decretul administrației Trump, altul din Seattle (Washington), James Robart, a răspuns favorabil plângerii procurorului general al statului Washington, Bob Ferguson, care considera aceste măsuri neconstituționale pe motiv că afectează locuitorii și industriile și reprezintă ordine arbitrare (nu există o amenințare reală din partea refugiaților). James Robart a izbutit să blocheze decretul la nivel național (deocamdată). L-a urmat administrația din Minnesota care s-a opus și ea inițiativei rățoiului Donald. Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat! În același timp, mai multe personalități (printre care John F. Kerry, Leon Panetta şi Madeline Albright, precum şi fostul director al CIA, Michael V. Hayde!) au condamnat măsurile printr-o petiție adresată Curții de Apel din Statele Unite. Până și fostul șef CIA consideră asemenea demersuri ca distructive pentru imaginea americanilor și pentru eforturile serviciilor de informații de a colecta date în țările respective. Din fericire, curtea de apel din San Francisco a respins joi ordinul rățoiului Donald pentru că guvernul nu a venit cu dovezi privind pericolul reprezentat de refugiați/călătorii străini.

La rândul ei, Bana Alabed, fetița de 7 ani, vocea Alepului asediat, actualmente refugiată în Turcia, deci, clar, o teroristă înrăită (prin mesajele ei mai ales), a încercat să-l sensibilizeze pe rățoiul Donald printr-o scrisoare (trimisă înainte de învestirea ca președinte): „Dragă Donald Trump, numele meu este Bana al-Abed şi sunt o fată de şapte ani din Alep. Am trăit în Siria toată viaţa mea, înainte să plec din estul Alepului asediat în decembrie, anul trecut. Mă aflu printre copiii sirieni care suferă din cauza războiului sirian. Însă acum am pace în noua mea casă din Turcia. La Alep eram la şcoală, însă a fost distrusă din cauza bombardamentelor. Unii dintre prietenii mei au murit. Sunt foarte tristă din cauza lor şi aş fi vrut să fie aici cu mine, pentru că ne-am fi jucat până acum. Nu mă puteam juca în Alep, era oraşul morţii. Acum, în Turcia, pot să mă duc afară şi să mă bucur. Pot să merg la şcoală, deşi nu am fost încă. De aceea este importantă pacea pentru toată lumea, inclusiv pentru dumneavoastră. Însă milioane de copii sirieni nu sunt ca mine, acum, şi suferă în diferite părţi ale Siriei. Ei suferă din cauza adulţilor. Ştiu că veţi fi preşedintele Americii, aşa că puteţi, vă rog, să salvaţi copiii şi oamenii din Siria? Trebuie să faceţi ceva pentru copiii din Siria, pentru că ei sunt ca şi copii dumneavoastră şi merită pacea ca dumneavoastră. Dacă îmi promiteţi că veţi face ceva pentru copiii din Siria, sunt deja noua dumneavoastră prietenă. Aştept cu nerăbdare ceea ce veţi face pentru copiii din Siria“.

În Alep, din nefericire, situația este, în continuare, foarte dificilă: 1,8 milioane de locuitori (din oraș și din împrejurimi - zona estică rurală) au rămas (iar) fără acces la apă (de la mijlocul lunii ianuarie). Sursele de apă sunt sub controlul Statului Islamic. Ca întotdeauna, O-NU (”united nothings”, INsecurity Council) și politicienii fie ignoră situația, fie rezolvă problemele prin discursuri (mai mult sau mai puțin) frumoase. Cu toate acestea, sunt alții care se implică. Și, în timp ce unii construiesc Ziduri (ca ”The Wall” din Pink Floyd), alții încearcă să deschidă porți și ferestre în ele. Astfel, românul Ionuț Ursu, un tânăr provenit de la orfelinat, face voluntariat la refugiații din Grecia. A fost vara trecută la ei, iar iarna asta îi găsește tot cazaţi în corturi, înghețând de frig, în taberele din Sindos şi Kalahori (lângă Salonic), Dradma, Halkidiki, Nyu Kavala, Kavala, Policastro sau Lesbos: „Mă bucur să îi ajut, dar mi se rupe sufletul să îi găsesc tot aici, în corturi“.

Ionuț a lansat o campanie umanitară, prin intermediul Asociației „Volunteer For Life“ (Voluntar pentru Viaţă), al cărei preşedinte este. „În perioada cât am stat acolo, în iulie şi august, am avut ocazia să aud poveşti îngrozitoare de viaţă spuse de cei care au fugit din calea războiului. Mulţi dintre ei proveneau din Alep, oraşul sirian distrus aproape în totalitate de bombardamente. Mi-au povestit cum s-au trezit în casă cu soldaţii ISIS, care le impuneau părinţilor să semneze hârtii prin care se angajau să respecte Sharia, legea islamică. Cei care nu acceptau erau ucişi pe loc în casă, în faţa copiilor. Aceşti copii mi-au povestit cum au asistat îngroziţi la scene de mutilare a părinţilor sau chiar la execuţii. Am dat de unul din aceşti micuţi, Mehmet, care îşi căuta mereu mama prin tabără, însă femeia murise în Siria“, povestește tânărul.

Și participanții la marșul pro-Alep și pro-refugiați (început din decembrie, prin ger și viscol, pe jos, din Germania, Berlin până în Siria, pe ruta refugiaților) se străduiesc să deschidă porți și ferestre în Ziduri. Acest marș fost comparat de o biserică din Cehia (țara unde au ajuns participanții în luna ianuarie) cu marșul biblic de la căderea Ierihonului: un mic grup (mic, dar hotărât și de neoprit) a încercat mereu să deschidă porțile cetății. Focul sacru nu s-a stins nici în potopul de discursuri sterile, nici în cel de știri false și minciunele mai mici sau mai mari (greu de înghițit), nici în cel de bombe-butoi: marșul Ierihonului continuă. Să ne alăturăm și să deschidem ferestrele și porțile Zidurilor!

Să urmăm chemarea dragostei, a renașterii și a (r)evoluției cum au făcut cei din Ghouta de est: după ce au tăiat copacii ca să se încălzească, oamenii din Ghouta de est (aflați încă sub blocadă guvernamentală) plantează acum o mie de arbori. Ori profesorul voluntar (Ahmad) din tabăra de refugiați din Ghouta de est care le predă copiilor fără cărți, caiete și stilouri, pe o tablă improvizată, cu un marker! Ori studenții care merg la facultatea de medicină Sham din Ghouta de est, în mijlocul blocadei și al bombardamentelor intensive! Ori voluntarii de le echipele de salvare ”White Helmets” și cei care au făcut filme documentare despre ei (unele nominalizate la Oscar ca ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel sau ”Last men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

Altă întrebare cumva? Da, din partea unui animal nazist și terorist, că tot nu m-am lămurit: mult-iubiți și stimați conducători și lideri de opinie, master-chefi numai la minciunele, cum se face plata pentru câinii protestatari? 

Arză-v-ar focul sacru de fantome blestemate, poate vă iluminați!

Năuci, smintiți, epuizați și abrutizați de durere... Plutim în vid lent, înlănțuiți de stânci sau țintuiți pe cruce, la nesfârșit, în tăcere, captivi în durerea noastră incomunicabilă, iremediabil singuri și pustiiți. Acum pare un vis. De când am progresat de la statusul de nemuritoare blestemată la cel de fantomă... la fel de blestemată, ah, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) nu-mi aprinde lumânare la morți să-i păstreze memoria și lui Madame Dezastru, oricâte predici de Nana i-aș ține (cum mă blagoslovea mătușă-mea în copilărie și rezistam numai pentru că, la sfârșit, mă așteptau șnițele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”). Dulce cădere, dulce rutină, dulce agonie, dulce descompunere, dulce paralizie, dulce comă, dulce epuizare... Ca la Paris, totul de vis. Sau ca la Berlin (mai nou). Aș vrea să aud nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură, ci cântecul sublim al lui Nietzsche cu care a sfidat muțenia, nebunia și moartea, răsunând dezlănțuit într-un vagon de clasa a treia, printre babe zgribulite, cu gâște și găini în coșuri.

Ce bine ar fi fost dacă ne învârteam ca un căcat în oală, cum spunea săraca mătușă-mea, Nana, într-una dintre memorabilele ei predici. Asta ar fi avut mai mult sens. Dar Sisif acordă el însuși sens rotirii și împingerii bolovanului la nesfârșit. Suflându-mi (slab) bretonul, în stilul lui Promy, mă apuc să scot etichetele de pe sticlele de bere la Pet, la doi litri, apoi râcâi și dezlipesc foliile subțiri de aluminiu de pe medicamente. Din motive de transparență, desigur, adică probabil. Promy știe, el e un simbol al transparenței: veșnic expus, dezbrăcat, înlănțuit (în public), sfârtecat de piroane și devorat de bestii antropofage (curg mereu toate din el) și uneori e atât de străveziu că vezi prin el (ca și copiii și frații noștri din Siria sau din alte părți). Și ne mai consumăm și singuri, în continuu, în public, până și coaiele de Don Quijote-fantomă castrați și fără vise.

Chiar dacă acum sunt o fantomă blestemată, nu pot să scap de frică... Frică paralizantă, frică-neputință, frică-teroare (mai e un minut și numărăm secundele), frică-angoasă, frică-stres, frică-îngrijorare, frică-fobie (de tot și toate, în special de politica asta, de reprezentanții ei glorioși și de mărețele lor realizări), frică de pedeapsă (focul Gheenei din sufletul meu) și, mai mult decât orice, frică de ce aș putea deveni (nu, nu doar un Zombie, fantomă blestemată, animal, legumă, mizerie, bacterie, ci mai rău, un monstru și apoi să-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”). Bunică-mea, Mama Coca, era la fel de speriată de tot și toate ca mine (numai că eu mă tem cel mai mult de mine însămi). Unul din lucrurile care o înspăimântau teribil era tocmai cartierul Titan în care mă mutasem (ah, mie îmi place în Titan... titanul Prometeu). Îi povesteam cum în Titan se împușcă toată ziua și toată noaptea ca-n (V)estul Sălbatic/Revoluție/războaie, ies pe geam de la nouă direct pe mormanul de cadavre ca pe un tobogan, liftul se zgâlțâie de parcă sunt propulsate bombe-butoi și după aceea se crapă sub tine, iar gunoiul urcă până-n cer și pute așa de tare încât prietenul nostru, Her... Heracle (care a curățat mizeria din grajdurile lui Augias) se asfixiază. Mama Coca nu îndrăznea să calce în Titan, în schimb, când se sătura de toate (de minim cinci ori pe zi și șapte ori pe noapte), spunea că pleacă în Patagonia (probabil i se părea suficient de exotic și de îndepăratat ca să o mai găsească cineva).

Dar eu și cu Promy, de fapt, nu fugim (cel mult ne refugiem, pentru scurte perioade). Dacă, prin absurd, l-ar aresta fii-su, Deu, pe planeta VJ45 unde el însuși s-a refugiat (cum se roagă Promy de sute de ani, deși știe că Deu nu îi acceptă cererea decât în momentul în care primește șpagă Maretti cu pizza, ceea ce e exclus pentru Promy, doar are principii și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni), a doua zi ar evada și s-ar întoarce pe Pământul ăsta blestemat. ”Casa de copii Pământ nu e acasă”. La urma urmei, dacă tot suntem pedepsiți că am distrus planeta Krypton a lui Superman și că violăm Leviathani, măcar să le oferim motive temeinice tovarășilor-zei, talibani și Big Brotheri: să facem ceva ilegal, cum ar fi fapte bune și opere subversive. Să ne ascuțim colții de vampir și să mușcăm, să tragem un scuipat intelectual, să-i ardem cu focul sacru... poate se vor ilumina. ”Răzbunarea e dulce”. Nu, e amară... atât de amară că mi-am (tot) dat demisia în semn de protest, însă, uite, mai scoate câte ceva frustrarea din noi. Bună și frustrarea la ceva! Deocamdată, profit că Promy cască (fără să ducă mâna la gură, hm, ori s-a sălbăticit, ori mâna îi e prea înțepenită, ori ambele): o să-i astup imediat lui Promy ciocul ăla cârcotaș. Cu gura mea. Cred că are nevoie de un sărut gay, pasional, salvator de la un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ca mine.

Am și eu nevoie de un sărut gay salvator ca să-mi continui lupta cu sistemul din România, căci mă confrunt mereu cu ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” și am fost sfătuită ”las-o  baltă, Madame Dezastru!”. După ce am refuzat (acum doi ani jumate) să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră la examen (și nici nu intenționau), am adunat probe (lucrările studenților, fișe de prezență la examen, înregistrarea discuției de la Decanat din ziua demisiei mele, strategic, cu o zi înainte de examenul de titularizare), am trimis numeroase sesizări la tot feleul de ”comitete și comiții”, cineva, în mod miraculos pentru România, a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea către poliție, a început o anchetă, apoi am așteptat timp de doi ani numărul unic de înregistrare al dosarului de la Parchet. Și eu nu am atâta răbdare ca titanii! A rămas și vorba: ”când oi primi numărul de dosar de la Parchet”.

În cele din urmă, am recepționat ordonanța de clasare a cauzei (culmea, se efectuase o anchetă, iar fantomele fuseseră interogate!), așa că am adresat un memoriu Parchetului pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei. După cum era de așteptat, Parchetul de pe lângă judecătoria respectivă a respins plangerea. Deși au analizat și probele noi trimise, pe lângă înregistrare (copii după lucrările studenților și fișe de prezență la examene cu semnături), au considerat că nu există dovezi suficiente pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale. Atunci am expediat coletul cu toate materialele și către DNA. În scurt timp, DNA m-a anunțat că l-a redirecționat înapoi către Parchet. Ulterior, am primit o înștiințare de la judecatoria de sector privind înmanarea actelor de procedură aferente unui dosar cu un alt număr de înregistrare și o citație la un termen. Practic, Parchetul propune trimiterea dosarului în instanță.

Așadar, trebuie să mă prezint marți dimineață la judecătoria de sector. Seara, pregătesc o baie cu spume.. ă, spumă, împreună cu Promy (deși nu am chef de nimic, mă tot gândesc la fetițiele yazidi sclave sexuale care se spală pe dinți de zeci de ori pe zi ca să îndepărteze (fără succes) mirosul, nu mai funcționează nicio (aromo)terapie de consolare și purificare, nici jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, iar mizeria parcă nu se curăță niciodată, ci se acumulează în cantități pantagruelice). Apoi, înainte de a mă acuza (iar) că sunt ”dușmanul poporului”, o catasatrofă, un dezastru, o cățea turbată de trădătoare, un vierme de terorist, am distrus planeta Krypton a lui Superman și am violat Leviathani (și asta drept răsplată pentru responsabilitate profesională, fapte bune și opere subversive), îl sun pe Alex, fii-miu, și-l rog să mă facă hobbit și boxtroll. Să-mi repet și că sunt ”o ființă rațională” și să mă uit în oglindă să-mi văd fața umană? Mi-e frică. Să apelez la un Sedatif PC să mă calmez? O să stau toată noaptea să număr pastile de Sedatif PC până termin cutia... ori copii violați și torturați până la moarte din Siria ori studenți-fantomă, și nu mai închid un ochi. Deci, pun alarma la șase fără un sfert și mă duc la culcare devreme (iau un somnifer și reușesc să dorm circa 4 ore).  

Dimineața, beau repede o cafea neagră, fără zahăr, împreună cu Promy și mă pregătesc de plecare. Nu vreau să mai încep ca altădată, acum mai bine de doi ani, când m-am reîntors la fuckultate să mă interesez de nota unei studente. Fusese o nouă coborâre în Tartar, îmi tot spuneam (”Die another day”, ca James Bond, ca să mă încurajez, bine că sunt moartă deja, fantomă și eu... dar nu orice fantomă, ci altfel de fantomă, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), mi se tăiau picioarele și respirația, mă împiedicam și cădeam la fiecare pas, orice atingeam mă electrocuta, ba am greșit și etajul (pentru că memoria refuza să-și amintească). Atunci am fost primită cu urlete la secretariat și escortată cu paza (căci eram teroristă și asediam fuckultatea). Mi-am dat seama însă cu această ocazie că ei se temeau de mine mai mult decât eu de ei, ceea ce a fost reconfortant. Așadar, merg încet către judecătorie, și reușesc să ajung la timp. În cinci minute, va demara ședința.

Ne vine rândul repede (al doilea caz). Avocatul reprezintă fuckultatea, eu mă reprezint pe mine... și focul sacru al bunului-simț și al normalității, al creației și al evoluției, al libertății și responsabilității. 2+2 fac 4. Cu toate că am gura foarte uscată, de-abia articulez două cuvinte, nu mă aud și beau apă în continuu, reușesc să susțin (pe scurt) ceea ce am prezentat deja în plângerile anterioare. Între timp, aparent foarte sigur pe el (spre deosebire de mine), vorbind de parcă ar rosti sentințe irefutabile, avocatul facultății se străduiește să mă discrediteze ca să-mi distrugă credibilitatea (care anume, nu știu nici eu, ne-am obișnuit să avem dreptate și niciun drept, iar ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). A adus și proba supremă care atestă nu doar personalitatea mea contradictorie și labilă, ci și nebunia mea, iresponsabilitatea mea proverbială: articolele de blog din telenovela ”Examen cu Big Brother” (unde am povestit despre criza mea de conștiință, experiențele mele traumatice și dosarul notelor și studenților-fantomă) – o serie de selecții relevante, printate de avocat. Bănuiam eu că am cititori-fantomă ai blogului, mă bucur că pot intra în contact cu fantomele direct pe blog, de Halloween sau în alte dăți, deși, sincer, aș fi preferat să vină la examen.

Și ce credibilitate să aibă plângerea lui Madame Dezastru? Toate ”comitetele și comițiile” la care a fost adresată au respins-o, logic, nu? (În logica lui Big Brother, unde 2+2 nu fac nici măcar 5, ci 0=10, mai exact un student care nu s-a prezentat la examen ia nota maximă). Așa susține avocatul facultății. Ce bine! Știam că sunt nebună și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am chinuit titanic să-mi apăr nebunia, e ultimul lucru care mi-a mai rămas, nu vreau să mi-l ia și pe acesta... împreună cu sufletul. Iisus e pe cruce pentru sufletul meu, titanii au suferit și suferă pentru sufletul meu, iar eu să-mi bat joc de el (sau să le permit altora să o facă)? Să-l apăr măcar din respect față de suferința lor. Orice altceva pot sacrifica. E o nebunie frumoasă pe care am ales-o din rațiuni ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Restul îmi provoacă oroare. Dar a mai fost un nebun la comisia prezidențială care a redirecționat plângerea către poliție, niște nebuni la câteva reviste care mi-au publicat povestea (primele capitole), niște nebuni de la DNA care au expediat dosărelu’ înapoi către Parchet și niște nebuni care m-au ascultat și m-au susținut. Data viitoare, dacă voi mai fi chemată, aduc, la rândul meu, aceste probe (scrisoarea de la Președinte și DNA, articolele apărute în reviste). Cu toate că, atunci când voi arăta scrisoarea președintelui Băsescu, câțiva din sală... poate inclusiv avocatul vor urla cu spume la gură: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul” (cum era la modă cu ceva timp în urmă).

Chiar ar fi indicat să citească judecătoarea articolele de pe blog (însă integral, nu fragmente scoase din context): este o mărturie concordată cu conținutul plângerii, scrisă cu sângele meu, o expresie a autenticității crizei mele de conștiință și a luptei mele (interioare și exterioare). Nu doar că mi s-a băgat pumnul în gură, dar mi l-am băgat și singură și mi l-am îndesat pe gât până l-am vomitat, apoi am încercat să mărturisesc adevărul și să demasc minciuna, oricât ar fi de dureros. Mai bine posedată de fantome, vulnerabilă și labilă... în luptă cu sistemul (și, mai presus de orice, în luptă cu mine însămi) decât stabilă... în minciună, impostură și corupție. Am apucat, totuși, să-i comunic judecătoarei că tocmai seriozitatea și responsabilitatea au fost problemele mele... din cauza cărora am fost respinsă (brutal) de sistem.     

Telenovela ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” rulează, din păcate, și în Siria, cu episoade care depășesc în orori orice film horror hollywoodian (cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație!). Țarul continuă să răsucească cuțitul în rănile Siriei. Promite că până la urmă nu intervine în Irak și ne asigură că talibanul-șef din Siria e gata să coopereze cu unele trupe rebele în lupta anti-Statul Islamic și să discute cu unii opozanți. Și că poporul sirian decide dacă talibanul-șef va rămâne sau nu în funcție. În același timp, acuză Coaliția împotriva Statului Islamic de joc dublu: spui că lupți cu teroriștii și, de fapt, îi folosești pe unii dintre ei ca piese într-un joc de șah! Îi înarmezi pe unii și-i bombardezi pe alții. Cine vorbea! Oricum, după el nu există teroriști moderați și teroriști ne-modarați, teroriștii sunt teroriști. Cine nu e cu noi e împotriva noastră și cine e împotriva noastră e terorist. Țarul se luptă cu toți teroriștii, mai puțin cu cei de la Statul Islamic și cei ai regimului sirian (teroriștii-șefi). Formal, Lavrov susține dialogul cu ”întregul spectru” al opoziției. Care? Cei pe care-i bombardează în prezent? Nu sunt ei toți teroriști? Opoziția e ”născută teroristă”. Natural born terrorist. De ce am avea nevoie de ea? Oricum, rebelii susținuți de Occident (FSA) resping ajutorul Rusiei în confruntarea cu Statul Islamic și îl percep pe teroristul-șef care-și extermină poporul nu ca parte a soluției, ci a problemei. La fel, Coaliția Națională Siriană, principala forță politică de opoziție, atrage atenția că nu se pot desfășura alegeri într-o țară cu peste 11 milioane de persoane dislocate și cu un terorist-șef în frunte care continuă să-și masacreze poporul. Opoziția vrea îndepărtarea din funcție a acestuia.

Nu numai Rusia, ci și unii miniștri de externe din Franța, Arabia Saudită și Turcia (și chiar voci din Statele Unite) au lăsat să se înțeleagă că talibanul-șef ar putea rămâne pentru o perioadă în funcție – 6 luni, deși controlează mai puțin de o treime din țară, este principala cauză a dezastrului și a ucis cea mai mare parte dintre civili, dislocând totodată peste 11 milioane de oameni și producând peste 4 milioane refugiați. Iranienii și rușii înțeleg, de fapt, că talibanul-șef nu-și poate păstra funcția pe termen mediu și lung, dar caută să obțină un plus de control asupra negocierilor viitoare. Egiptul și Arabia Saudită consideră că nu există loc în viitorul Siriei pentru talibanul-șef. Qatar, susținător al rebelilor, a amenințat că ar putea interveni militar, chiar dacă preferă o soluție politică. Pentru prima oară, Iranul a fost invitat la discuții oficiale privind situația din Siria. Totuși, pe ansamblu, pe plan global, persistă divizarea opiniilor: țările arabe, europene și Statele Unite cred că nu se poate încheia pace fără căderea talibanului-șef, principalul responsabil pentru dezastrul curent, inclusiv pentru radicalizarea populației, în timp ce Rusia și Iranul continuă să sprijine regimul. De asemenea, sunt multe diferențe în ce privește momentul în care să fie îndepărtat, cum și ce va fi după.

În timp ce politicienii participă la dineuri selecte și discută mai mult sau mai puțin steril, copiii și frații noștri din Siria continuă să sufere atroce și să dispară din cauza bombelor-butoi, atacurilor chimice, răpirilor/arestărilor și a blocadelor guvernamentale. Alături de regim, Țarul contribuie la mărețele realizări și glorioasele fapte militare... în lupta cu poporul: masacru la Homs – peste 59 civili uciși conform Human Rights Watch și 9 spitale bombardate – potrivit Syrian American Medical Society. Să spunem drept, oamenii se refugiază doar când nu mai au alte opțiuni (și mai întâi încearcă să fugă undeva în interiorul țării, apoi la vecini), afirmă Kim Ghattas, jurnalist BBC, copil al războiului civil din Liban, întrebându-se retoric câte noi orori trebuie să vedem în Siria, după traumele și distrugerile bine documentate (cu prețul vieții a sute de jurnaliști străini și locali), pentru a pune capăt războiului care a dus la atâtea pierderi de vieți, dislocarea a peste 11 milioane și la peste 12 milioane aflați în insecuritate alimentară.

Născută la doi ani după începerea conflictului din Liban (cu o durată de 15 ani!), Kim Ghattas și-a petrecut 13 ani de copilărie în război. Nu vorbește, de obicei, despre război și propriile experiențe, dar acum a rupt tăcerea. Familia ei s-a obișnuit să supraviețuiască în focul luptei (din fericire, fără bombardamente aeriene, atacuri chimice, jihadiști ca cei de la Statul Islamic și teroriști-șefi ca regimul sirian), cu soldați în pragul casei, fără apă curentă, mâncare suficientă ori curent electric, ca și când așa ar fi normal (din nou, ”obișnuit” nu înseamnă ”normal”), fără să cunoască vreo alternativă la acest stil de viață. Nu au plecat din țară pentru că nu s-au îndurat, altminteri și-ar fi pierdut identitatea și demnitatea. Au supraviețuit însă, dacă unul dintre ei ar fi murit, nu și-ar fi putut ierta asta. Indiferent cât timp a trecut, războiul nu o părăsește, a rămas în mintea ei pentru totdeauna. A decis să devină jurnalistă în timpul războiului, când avea 13 ani și, fără să se aștepte la miracole, a crezut în rolul jurnaliștilor de a informa și a sensibiliza planeta. Numai că, în prezent, după ce atâția jurnaliști au scris cu sângele celorlalți și al lor propriu ca să acopere evenimentele din Siria, oamenii, și în special, autoritățile încă nu au reacționat decisiv. Obama a spus că e ”războiul altcuiva”, deși ne afectează pe toți și că ”nu e un concurs de șah între superputeri”, dar oamenii obișnuiți care se confruntă cu ororile acestui război așa simt.

Și totuși, chiar în mijlocul acestor orori, oamenii nu uită să fie recunoscători pentru viață: un bătrân din Ghouta de Est aflată sub blocadă guvernamentală, bolnav și înfometat, o legumă putrezită de nici 40 de kile (își ridică tricoul demonstrativ pentru a-și arăta corpul scheletic și emaciat), căruia i-au murit deja un frate de foame, iar altul în bombardamentele regimului, plânge de fericire când primește ajutoare (pâine, apă, zahăr – ceva nemaivăzut demult, aproape că nu mai știa gustul). Mâine pâinea și zahărul se vor consuma, însă acum îi binecuvântează pe cei care i le-au adus și zâmbește printre lacrimi.

La fel, surâzând printre lacrimi unui viitor pe care vrea să-l construiască cu propriile mâini, dintre dărâmăturile din Aleppo, un băiețel de 13 ani, Mohamed Qutaish, propune un plan de reconstrucție a orașului. Din 4 milioane de locuitori la începutul războiului, în prezent majoritatea sunt refugiați din cauza bombardamentelor regimului care au ucis peste 20.000 persoane, iar orașul și oamenii rămași au ajuns ruine. Dar Mohamed a creat singur (după eforturi de 4 luni) o machetă a orașului de vis (cu aeroport, cale ferată, zone turistice, parcuri, lacuri, citadela din Aleppo renovată, căci sute de monumente au fost distruse/avariate de bombe-butoi). Dacă o treime din viața lui a fost consumată de război, el nu lasă războiul să-i consume și visele. Parcă toți fug, însă el nu vrea să o facă, crede că locul lui e în Siria, Aleppo. Indienii din Guatemala au plecat din țară când invadatorii au ucis păsările quetzal... păsările visului, povestea Malraux. Unii ucid (inclusiv vise), alții dau viață (viselor), unii distrug, alții creează. Din păcate, dezastrul nu e natural și, dacă niște case sau orașe mai pot fi reconstruite, alte pierderi sunt ireparabile. Și o casă nu e neapărat acasă.

Oamenii au răspuns degradării și morții prin forța creației și a transfigurării efemerului în etern. Egiptenii au inventat, dacă nu sufletul, cel puțin seninătatea în fața morții (Sfinxul, piramidele, mumiile, cultul morților), spunea Malraux. Arta egipteană a fost o încercare de transformare a aparenței/efemerului în veșnicie. Chit că uneori (în Siria, cu ajutorul regimului sirian și al Statului Islamic) veșnicia (monumentelor și a lăcașelor sacre) nu durează prea mult. Și poate că tocmai asta scoate lumea din minți, cel puțin pe aceia mai preocupați de soarta monumentelor decât de cea a oamenilor: distrugerea aparenței veșniciei artei. Totuși, între piatră și monumente se află oamenii (fie și ruine, la rândul lor) și viața fiecăruia e mai presus de orice (iar viața înseamnă mai mult decât supraviețuiere). Dacă nu devenim și noi bucăți de piatră sau simple cărămizi din Zid, (aparent) stabile, dar captive în Zid, de o uniformitate și o pasivitate  dezolantă și, de fapt, moarte. Însă focul sacru al creației nu s-a stins și nu îl pot stinge nici bombele-butoi, nici cenzura, nici potopul. După distrugere urmează creația și după agonie și moarte învierea.