Plasă cu Cioran și cuvinte frumoase cu ”v” (viziune și verticalitate) pentru motanii hipsteri și zombie de la ONU/ambasada Rusiei și pentru românii care au inventat apa

Ce mă făceam dacă, atunci când lucram în cercetare de piață, aș fi pierdut vreun deadline? Cred că era mai important decât sufletul. Acum nu, dar un deadline e încă sfânt și nenegociabil. Din păcate, nu și pentru ONU. Acesta din urmă, laolaltă cu marile puteri, se încadrează în deadline-uri la fel de mult ca politicienii noștri (avem parte poate numai de dead, nu și de line). Astfel, în timp ce oamenii continuă să sufere și să moară în Siria, grupul de 17 țări care susțin procesul de pace din Siria s-au întâlnit pe 17 mai la Viena pentru revitalizarea acordului de încetare a ostilităților și relansarea negocierilor de pace. Însă, deși s-a cerut la unison revigorarea acordului de încheiere a ostilităților și facilitarea livrării ajutoarelor (containere cu apă, mâncare și medicamente, distribuite în zonele sub blocadă de Programul Alimentar Mondial (ONU) de la 1 iunie, în cazul în care mai este restricționată intrarea), marile puteri nu au putut cădea de acord pentru a stabili o dată a unor noi negocieri de pace, iar opoziția a plusat că nu va participa la discuțiile de pace de la Geneva fără îmbunătățiri concrete pe teren (implementarea acordului, ridicarea blocadelor, accesul convoaielor umanitare).  Deadline-ul pentru realizarea unui guvern de tranziție de uniune națională este pe 1 august. Facem pariu că îl vor respecta desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur), logic, nu? Bune și deadline-urile la ceva!

De asemenea, la Viena s-a convenit asupra sancționării celor care încalcă acordul de încetare a ostilităților, precum și a celor care blochează ajutoarele, mergând până la excluderea de la negocierile de pace de la Geneva și armistițiu, aceștia fiind, în același timp, raportați la Consiliul de Securitate ONU. În plus, s-a discutat despre găsirea unor mijloace de separare între al-Nusra (al-Qaida) și ceilalți rebeli, pentru a nu mai fi cu toții bombardați ca la Aleppo. Însă teroriștii-șefi continuă să își privească adversarii ca ”teroriști” și încearcă să impună lumii viziunea lor îngustă. Înainte de meetingul celor 17 țări de la Viena, Rusia a solicitat la ONU ca două grupări rebele islamiste importante (Jaish al-Islam / Armata Islamului, finanțată de Arabia Saudită și Ahrar al-Sham, susținută de Turcia și țările din Golf), parte a acordului de încheiere a ostilităților, să fie trecute pe lista neagră a teroriștilor la ONU, dar Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Ucraina au stopat acest demers (era necesar consensul a 15 țări). Aceasta ar fi agravat situația, într-o perioadă în care ar fi trebuit să se manifeste eforturi de detensionare.

În cazul concret al orașului Aleppo menționat mai sus, armistițiul de 48 ore decis de regim (început marți pe 4 mai), excluzând al-Nusra (al-Qaida) și Statul Islamic, a fost extins în zilele de marți-miercuri 10-11 mai. Au fost uciși peste 300 de civili până acum în Aleppo. Cu toate acestea, echipele de salvare își continuă misiunea, iar puținii rămași încearcă să reziste: unii savurează până și în aceste condiții viața, de pildă, merg la evenimente culturale ori fac baie în piscină (ca activistul media Ismail Abdalrahman)! Și, apropo de Aleppo, în Rusia ministrul apărării anunță că au ajuns camioane cu arme chimice la Aleppo, iar ambasada Rusiei tweetuiește că ”Extremists near Aleppo received several truckloads of chemical ammo.” (”Extremiștii de lângă Aleppo au primit câteva camioane cu arme chimice”). Toate false, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, logic, nu? O nouă campanie de dezinformare. Imaginea atașată de ambasadă face parte din jocul video ”Command and conquer” (unde americanii și chinezii se unesc pentru a lupta împotriva teroriștilor). Internauții au reacționat prompt, publicând fotografiile reale ale teroriștilor (păpușele, pisicuțe sau imagini din jocuri video). Vă ajutăm în lupta anti-terorism, tocmai l-am identificat pe jihadistul-șef cel mai periculos, motănelul ăsta lățos cu căciuliță, papion, vestă și ochelari falși de hipster eventual. Curând, ambasada Rusiei a recidivat, cu un tweet ”Russia will continue to fight nazism” (”Rusia va continua lupta cu nazismul”), însoțit de o imagine foarte inspirată din filmul cu zombie ”Dead Snow”. Bravo, așteptăm noi mărețe și glorioase dez...informări de la ambasada Rusiei!

În timp ce politicienii dezbăteau, iar amabasada Rusiei informa lumea... din jocuri video și filme cu Zombie, ajutoarele erau încă restricționate de regim în zonele sub blocadă (pentru sute de mii de oameni). Până în prezent, ONU nu a livrat ajutoare decât pentru aproximativ 160.000 de persoane (din circa un milion sub blocadă). Până și Stephen O’Brien, reprezentant ONU, secretar general adjunct pentru Afaceri Umanitare, recunoaște existența a peste 500.000 de oameni sub blocadă, precum și împiedicarea accesului la ajutoare pentru 40% din populația din Aleppo, Al Wa’er și Talbiseh în luna mai, anul curent. Astfel, convoaiele umanitare nu au intrat deocamdată în Daraya, Muadhamiya sau Al Wa’er. În Daraya, localitate aflată sub blocadă de aproape 4 ani, un convoi ONU a adus numai lapte pentru bebeluși, truse de igienă, medicamente și vaccinuri. Dar convoaiele au fost oricum oprite de armata regimului, pe motiv că acestea conțin lapte pentru bebeluși și nu sunt permise decât medicamentele. Soldații regimului au scotocit prin camioane și au sustras medicamente. Și acum, la urma urmei, să-i hrănim pe toți cu o aspirină (eventual a săracului)? Copiii sunt amețiți și leșină de foame (adulții, și ei). Apoi, probabil ca să uite de foame și de boli și să le dea altă preocupare, au fost bombardați (chiar dacă Daraya face parte din acordul de încetare a ostilităților).

Să-i bombardeze și pe sărmanii refugiați palestinieni din tabăra Khan Eshieh ca să uite de foame și de boli! Aceștia, 12.000 de persoane (dintre care un sfert copii) au rămas fără mâncare și apă, conform unui raport ”Salvați copiii!” , din cauza închiderii rutelor de aprovizionare și a bombardamentelor. Din fericire, măcar la Harasta (localitate de 11.000 persoane), aflată sub blocadă guvernamentală, Crucea Roșie a adus mâncare, medicamente și truse de igienă, iar la Der-Ezzor (peste 100.000 locuitori, oraș sub asediul Statului Islamic), s-a reușit descărcarea din avion a 26 comtainere umanitare cu mâncare și medicamente. Și, pentru că tot vorbeam de Der-Ezzor și blocadele Statului Islamic, acesta din urmă se așteaptă și el la asediu la ”capitala” Raqqa, așa că a decretat stare de urgență, încercând să-și protejeze obiectivele strategice și relocând personal. E atât de disperat (a pierdut peste 22% din teritorii) încât s-a răzbunat cu atentate în teritoriul alawit, în zonele-cheie ale regimului sirian (Tartous și Jableh), a distrus o bază aeriană rusească (Tiyas, lângă Palmyra) și elicoptere la altă bază rusească (T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), a ajuns până la spitalul din Marea (gata să ia ostateci), vinde sclave sexuale pe Facebook cu 8.000 de dolari, își continuă execuțiile macabre (2.162 civili uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului) și, iată, culmea performanței jihadiste, a aruncat în acid azotic 25 de ”spioni” până li s-au dizolvat toate organele (la Mosul, în Irak).

Din nefericire, atitudinea față de refugiați se demonstrează uneori la fel de umană ca cea a Statului Islamic și a regimului sirian în raport cu prizonierii, chiar în țări care și-au asumat povara a milioane de refugiați (de exemplu, Turcia – 2,7 milioane). Astfel, grănicerii turcii continuă să împuște, să aresteze și să bată refugiații, iar poliția slovacă a tras asupra unei mașini cu refugiați, rănind o femeie din Siria. După închiderea rutei balcanice, Mediterana a înghițit circa 700 refugiați, pe drum spre Italia, numai în ultimele săptămâni (nu e marea, săraca, de vină, dimpotrivă, ea se arată mult mai blândă, prietenoasă și primitoare decât oamenii, să ne aducem aminte cum îl legăna și-l mângâia cu valurile sale pe băiețelul kurd înecat, Aylan, a cărui poză a ajuns viral). Autoritățile și ONU sunt, ca de obicei, în impas: Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie de circa jumătate de miliard de dolari pentru a asigura condiții minimale pentru refugiați (deține doar 158 milioane dolari din 728 milioane necesare), altminteri milioane dintre aceștia riscă să devină fără adăpost. Iar Angelina Jolie, trimis special ONU pentru refugiați, solicită implicarea întregii planete și condamnă la rândul ei politica fricii și a diviziunii în legătură cu refugiații.

Potrivit lui Felippo Grandi, Înaltul Comisar ONU pentru refugiați, mai puțin de 1% din 20 de milioane de refugiați au fost relocați anul trecut. Problema nu poate fi rezolvată prin ignorarea ei ori prin expulzarea refugiaților. Numărul refugiaților a atins 60 de milioane la nivel global! De asemenea, ”Salvați copiii” a semnalat că doar unul din patru copii refugiați frecventează școala. Mai mult, refugiații proveniți din țări aflate în război cum e Siria, se luptă nu numai cu traumele fizice și psihice, cu condițiile precare de trai, cu accesul redus la educație și lipsa perspectivelor, ci și cu probleme grave de sănătate. De pildă, în Iordania (care adăpostește 1,4 milioane de refugiați), o treime dintre aceștia se confruntă cu o dizabilitate sau cu o problemă de sănătate gravă. Protezele, fizioterapia și medicamentele sunt scumpe, pentru mulți inaccesibile. Dar, fie și în asemenea condiții, refugiații cu dizabilități din taberele Zaatari și Azraq au voință, nu renunță la luptă, nu cerșesc mila nimănui, își păstrează simțul umorului, fac exerciții fizice, joacă jocuri și chiar participă la o cursă nebună cu cărucioarele, împreună cu Nikki Fox, corespondent BBC (tot o persoană cu dizabilități).

Interesant, a existat cineva care a semnalat problema crizei sistemului internațional pentru refugiați cu douăzeci de ani în urmă. Acest vizionar a fost James Hathaway, coordonator al Programului Juridic pentru Refugiați (Refugee Law Programme) de la Universitatea Michigan. El a arătat încă de atunci că responsabilitatea primirii refugiații ar trebui împărțită mai echilibrat între state și a propus un sistem ONU de cote pentru refugiați în acest sens. Convenția pentru Refugiați datează din 1951, de când s-a încercat protejarea refugiaților europeni din al doilea război mondial. Aceasta are însă nevoie de reformă: experții în drepturile refugiaților susțin că definiția refugiatului este mult prea îngustă (persoane care fug de persecuții) și, simultan, nu sunt clar delimitate obligațiile statelor unde ajung refugiați (se precizează doar că refugiații nu pot fi deportați într-o țară unde riscă viața sau libertatea). De asemenea, lipsesc mecanismele de aplicare a legii, acestea rămânând la bunul plac al statelor. Mai mult, repatrierea rapidă a refugiaților (prevăzută inițial) nu mai este de actualitate. De teama unui rău mai mare, ONU s-a opus reformei până acum. Totuși, agenția pentru refugiați ONU trebuie să facă eforturi de modernizare și implementare a drepturilor refugiaților, iar povara să fie distribuită mai echitabil între state. Oricum, chiar dacă va exista un sistem pentru refugiați reformat, acesta nu poate fi pus în practică fără o altfel de abordare a refugiaților, atenționează Roni Amit, cercetător senior la African Centre for Migration and Society din cadrul universității Witwatersrand Johannesburg. Aceasta apreciază că niciun sistem pro-refugiați, oricât ar fi de bun, nu poate fi aplicat câtă vreme refugiații sunt considerați ”imigranți economici” sau ”riscuri pentru securitate/teroriști”. De aceea, e necesară schimbarea discursului despre refugiați și discutarea despre beneficiile economice aduse de aceștia.

Situația refugiaților de astăzi seamănă cu cea a evreilor din al doilea război mondial. Și atunci, singura țară care și-a crescut cotele de evrei refugiați a fost... Republica Dominicană! O descriere nuanțată și subtilă a condiției evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial apare în ”Bulevardul de centură”, romanul lui Patrick Modiano. Scriitorul abordează ingenios o temă altminteri cunoscută, căutarea tatălui și a identității și conturează o lume de fantome (cetățeni-fantomă evrei), fără perspective, fără speranță, cu drumuri înfundate, Ziduri, Auschwitzuri mai mult sau mai puțin evidente și Antigone de la Auschwitz (similar, Saul din filmul ”Fiul lui Saul (Son of Saul)”, Antigonele siriene, eu care îi caut pe cei dispăruți din toate epocile și de pretutindeni, inclusiv Antigonele astea). Impresionant sacrificiul băiatului, Serge Alexandre, de a ierta tatălui, Chalva, faptele rele și chiar absența, de a-l căuta neîncetat și de a se lăsa arestat împreună cu el (asta pe motiv că sunt diavoli și lepădături de evrei, tot așa cum sunt refugiații teroriști).

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), și refugiații, și voi, noi toți știm despre ce e vorba: o lume în care ești negat și abandonat, una în care te afli în lanțuri, pe Elbrus, devorat de bestii antropofage și, cu ultimele puteri, te rogi ca zeii să vină să te scuipe ca să te bage în seamă și, astfel, să-ți confirme existența. Cerșești să fii răsplătit măcar cu niște flegme divine (suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita) ca o dovadă a existenței tale, dar nu se mai întâmplă nici asta, ești pur și simplu ignorat. Apoi, nimic nu mai contează, nu-ți mai dai seamna de nimic, nu mai înțelegi nimic, doar că se continuă coșmarul și ești redus la agonie și descompunere până nu mai rămâne din tine nici stânca/Zidul de care ești înlănțuit. Însă mai bine să lăsăm lucrurile astea deprimante și să ne gândim la viitor. Care viitor? Ăsta e cuvântul cu ”v” de care am și eu cea mai mare fobie (mai e și un cuvânt cu ”p” care mă înspăimântă și pe care nu-l voi găsi niciodată... ”pace”). Ce să (mai) facem? Jocurile sunt concepute ca să pierzi și, totuși, trebuie să pariem, asta am învățat când lucram la cazinou pe vremea studenției. ”Place your bets, please!” Un singur lucru să nu-l pierdem: sufletul.

Hm, hai acum să găsim alte cuvinte cu ”p” și cu ”v” mai simpatice. Cu ”p”: Promy / Prometeu, Piersicuță / Pesi (motanul, titanul și nepotul nostru, îngeraș păzitor acum), pisică, prietenie, părinte, previziune, putere (să fim la putere, dacă nu în putere, să ne luptăm să fim stăpâni pe noi înșine), pasiune, perseverență, probă, precizie, piruetă, partitură, penis, palincă. Și acum cu ”v”: vacanță, veselie, vitejie, virtute, valoare (îmi sună cam artificial, manelist), vis, vers, vertij, vernisaj, virtual, vindecare. Vindecare? Oare vrăjitorii ăștia ca Mama Omida, guru care le știu pe toate precum Cristian Tudor Popescu / Monica Tatoiu sau românii care au inventat apa (conform ”Vax populi”: ”Cine a inventat apa?” ”Păi, românii!”) or putea vindeca și boala puterii, cea mai grea boală? Mai bine iei plasă cu Cioran (la propriu, plasă inscripționară cu citate... o inițiativă  inspirată, ”Tricocultura”, a unor tineri din Cluj) decât cu candidații la primărie care promit metrou în Ardeal, tunel sub Dunăre, parcări mecanizate smart, auobuze electrice, canalizare în pustiu (exclusiv pe terenul primarului) ori case gratis. Stați puțin, am descoperit alte trei cuvinte cu ”v” foarte frumoase: victorie, verticalitate, viziune. Să le repetăm împreună: victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune...

Câini turbați și șerpi cu clopoței, invadați de bombe-butoi și hrăniți cu propagandă necomestibilă, iată, vin pe capul nostru! Să ni-l taie?

După atentatele de la Paris și prăbușirea avionului rusesc în Egipt, Statul Islamic se bucură că își face imagine și atrage noi recruți la jihadul anti-Occident și anti-Rusia. Se laudă că a expediat 4.000 de jihadiști infiltrați printre refugiați. Să-l crezi pe Califu’ e totuna cu să-l crezi pe Țaru’. Sunt foarte credibili, logic, nu? Culmea, xenofobia și reacțiile adverse față de refugiați aduc beneficii chiar Statului Islamic: îi confirmă retorica (musulmanii nu sunt bineveniți în Occident, nu pot conviețui cu ceilalți) și stimulează radicalizarea. Oricum, oficial, Statul Islamic s-a disociat de trădătorii lacomi, fricoși și păcătoși, condamnați deja pentru apostazie, care au luat-o la fugă spre Europa și, în mod inexplicabil, au părăsit paradisul din califat. O, Doamne, cum este posibil să plece cineva din califatul mult-visat? Iar milionarii din Arabia Saudită, Qatar și Turcia care au sponsorizat Statul Islamic de ce nu imigrează în califat? Li s-a împlinit visul.

Într-adevăr, Statul Islamic este recunoscut pentru conduita morală ireproșabilă, interzicerea fumatului (nu și a drogurilor, în practica lor kamikaze, mai exact a captagonului, pentru a nu mai simți frica și durerea, nici vreun sentiment de milă față de ceilalți), evenimente culturale (precum târguri de sclavi) și sportive (fotbal cu capete). În pofida avalanșei reacțiilor xenofobe (inclusiv din partea Statului Islamic), s-a demonstrat deja că nu au fost implicați refugiați în atentatele de la Paris (ci cetățeni europeni), iar pașaportul sirian găsit la locul faptelor era fals. În marea lor majoritate, atentatele sunt comise de cetățenii ai țărilor, nu de refugiați sau imigrați. Și de ce lăsăm copiii europeni să fugă de acasă nu la club/discotecă sau la prieteni, ci la Statul Islamic (prin Turcia)? În sfârșit, se pare că s-au luat măsuri mai serioase pentru securizarea frontierei Turciei cu Siria, cu ajutor american.

În ciuda evidențelor, ultimele atentate ale Statului Islamic au suscitat o serie de reacții și măsuri contra refugiaților musulmani (în special din Siria și Irak). În Statele Unite, prezidențiabilul republican Donald Trump cere expres ca refugiații să fie expulzați, iar unele moschei existente suspecte să fie închise. Alt prezidențiabil republican, Marco Rubio, vede în atentatele de la Paris un ”război al civilizațiilor”, musulmanii (echivalați cu Statul Islamic!) vs. Occident. De asemenea, Jeb Bush, Ted Cruz și unii guvernatori (o parte dintre ei chiar cu rădăcini în Siria precum Mitchell Elias Daniels, guvernatorul Indianei) au solicitat și ei să fie primiți doar creștinii. La rândul lui, candidatul republican la președinție, Chris Christie, nu dorește să permită intrarea în Statele Unite nici măcar copiilor sub orfani, sub 5 ani. Între timp, Congresul a votat măsuri mai stricte de verificare și admitere a refugiaților, blocând accesul refugiaților sirieni și irakieni, dar Casa Albă se va opune, Obama îndemnând lumea să nu se sperie de văduve și orfani și să nu se accepte refugiați pe baza unui test de religie. Cu atât mai mult că refugiații sunt victimele Statului Islamic.

S-a ajuns chiar la gratulări de tip ”câini turbați” (prezidențiabilul republican Ben Carson) sau ”șerpi cu clopoței” (comisarul pentru agricultură din Texas). Să nu se dezobișnuiască poate. Dacă ne atacă magazinele, să-i ducem în lagăre, cum am făcut și cu japonezii-americani în al doilea război mondial, în timp ce evreii refugiați au fost expulzați în Europa (bună idee, crede primarul din Roanoke, Virginia). Și haideți să-i introducem pe-ăștia deja veniți pe capul nostru (să ni-l taie, logic, nu?) într-o bază de date specială, cu carduri de identitate distincte și să fie toți strict monitorizați. Nu, domne, nu e suficient ca refugiații să fie creștini, solicităm ca ei să fie fecioare preacurate, virgine, să mănânce vegan, bio, să facă fitness și yoga și să nu fie fani ai lui Lady Gaga ori Miley Cyrus, alte satane! Știți, de fapt, i-am primi pe toți, dar ne e frică. Și le e teamă și musulmanilor să mai iasă din casă sau din tabere de refugiați. Să ne mai minunăm că se ghetoizează sau se radicalizează? Și ne închidem cu toții între Ziduri?

Un fost prizonier al Statului Islamic, jurnalistul francez Nicolas Hénin, avertizează și el asupra discursului fricii, urii și dezbinării, arătând că Statul Islamic abia așteaptă să provoace răzbunare. Nu trebuie să cădem în capcană. Dacă îl sperie ceva, aceasta este unitatea, și nu bombardamentele. Nu îl impresionează suferința, fericirea, nimic din ce ține de viață, e o altă lume. Prostia (spălarea pe creier) se combină cu violența (un melanj periculos). Statul Islamic apelează la tortură fizică, dar și mentală (jocuri infantile și ridicole precum falsele execuții care inițial l-au înspăimântat, însă la un moment dat l-au amuzat pe Nicolas, deși victimă). Jihadiștii urmăresc obsesiv știrile și evenimentele de pe rețelele de socializare și din media, numai că le trec prin filtrul lor ideologic (război sfânt, apocalipsă, semne de la Allah).   

Și să nu uităm, în ciuda aparentelor victorii din Europa, Statul Islamic a înregistrat și reculuri: eliberarea Sinjar în Irak de către kurzi și yazidi ori uciderea lui Jihadi John într-un atac cu drone. În același timp, la Manbij (Aleppo), într-o localitate controlată de Statul Islamic, au avut loc proteste împotriva acestuia. Protestatarii au fost, desigur, împușcați, arestați sau răpiți (asta se întâmplă oricum, la fel ca în cazul regimului sirian, încă și mai distructiv). De asemenea, înfrângerea în fața kurzilor la Kobane (care a constat în 5.000 de morți și 10.000 de răniți pentru jihadiști) a știrbit nimbul de invulnerabilitate al Statului Islamic și a diminuat rata de recrutare de la 3.000 doritori de a adera pe zi la 50-60, după mărturiile unui fost combatant. Acesta din urmă a ajuns la Statul Islamic fără să fie religios/extremist, crezând într-o conspirație SUA-Rusia, din moment ce SUA atacă Statul Islamic și suniții, nu și regimul/șiiții-alawitii, și spunând la interviu că vrea să lupte cu ”cruciații infideli” (foarte simplu, nu ca la un job!). Pierderile de personal (din cauza luptelor și a refugierii multor persoane) au determinat reorientarea strategică spre atentate în țările de origine.

În sfârșit, după atentatele de la Paris și prăbușirea avionului rusesc în Egipt, Țarul a început să atace și Statul Islamic, renunțând... deocamdată la bombardarea rebelilor moderați, susținuți de Occident. Dacă vrea cu adevărat să considere o prioritate internațională terorismul și să lupte (eficient) cu Statul Islamic, Țarul ar trebui să se detașeze de teroristul-șef al regimului sirian (autorul principal al victimelor dintre civili și responsabilul pentru dezastrul curent, inclusiv pentru ascensiunea Statului Islamic prin radicalizarea populației) și să colaboreze cu rebelii, a căror precondiție este eliminarea acestuia. Lavrov solicită renunțarea la această precondiție din partea opoziției și Vestului și... să aștepte alegerile. Între timp, Rusia și China continuă să blocheze în Consiliul de Securitate ONU rezoluțiile de trimitere a teroristului-șef sirian la Curtea Penală Internațională.

Dacă nu a izbutit să-l expedieze pe teroristul-șef sirian la Curtea Penală Internațională, în schimb, ONU a reușit să adopte o rezoluție prin care se angajează ”să combată prin orice mijloace amenințarea internațională a Statului Islamic”. Astfel, Statul Islamic devine prioritate internațională, nu căderea regimului sirian. În acest sens, unele voci europene precum Ministrul de Externe spaniol, Jose Manuel Garcia-Margallo și generalul englez David Richards consideră că ne aflăm în fața unei alegeri dificile de tip Stalin vs. Hitler (al-Assad vs. Statul Islamic) și trebuie să optăm pentru primul... până la alegeri cel puțin. Dar să nu uităm progresele realizate de regimul sirian în lupta cu Statul Islamic: la fel ca rușii, acesta nu a atacat Statul Islamic, a eliberat jihadiști care au pus bazele Statului Islamic (pe ei nu i-a torturat până la moarte), colaborează bine cu Statul Islamic (fac împreună afaceri cu petrol) și a utilizat tot timpul radicalizarea și Statul Islamic ca pe un instrument de a se menține la putere și de a se erija în salvator.

Conform planului de pace de la Viena, negocierile între putere și opoziție încep la 1 ianuarie, guvernul de tranziție se va forma după 6 luni, iar alegerile sunt programate peste 18 luni. Dar nicio pace durabilă, nici tranziția spre democrație nu pot fi girate de teroristul-șef, specialist în dezastre neasumate... la scară universală (depășindu-l pe Ponta Scrat-Copy-Paste). Așa susțin recent și John Kerry, și inclusiv Obama, altfel nu se va încheia războiul, nici învinge Statul Islamic. Până și rușii par să înceapă să înțeleagă. În același timp, instituțiile (atât de slabe și disfuncționale cum sunt) trebuie prezervate ca să nu se ajungă la haos generalizat ca în Irak sau Libia. Iranul (suporter al regimului, care își dorește un aliat șiit/alawit și control asupra armatei/milițiilor Hezbollah via Siria) ar putea prezenta și el o deschidere, deși deocamdată nu pricepe de ce nu ar mai putea candida teroristul-șef al Siriei, doar e un președinte legitim, liber ales, care luptă cu terorismul. Nu numai să candideze, să-i acordăm, vă rog, Premiul Nobel pentru Pace, alături de Țarul Putin și milițiile Hezbollah!

Negocieri de pace la Viena?  Unde e Viena și ce e Viena? Oamenii din Ghouta de Est, aflați sub blocadă guvernamentală, nu știu ce e/unde e Viena. Mulți nu au electricitate, implicit nici TV, de unde să se informeze? Oricum, televiziunea oficială livrează numai propagandă infectă și necomestibilă (oricât le-ar fi de foame). Nu au nici apă, mâncare ori medicamente. Sunt permanent sub asediul bombelor-butoi (mai mult decât Europa sub invazia refugiaților). 50 de cutremure pe zi, uneori și atacuri chimice. Oamenii de rând consideră, de altfel, negocierile de pace o farsă și cred că nu îi apără nimeni în afară de Dumnezeu. Se pare că numai Dumnezeu ne poate proteja, atât în interiorul, cât și în exteriorul Siriei. Conform Syrian Observatory for Human Rights, bombardamentele Rusiei au produs 403 morți printre civili (dintre care 166 femei și copii), iar în ultimele 13 luni regimul a ucis în atacuri aeriene circa 7.000 de civili (969 femei și 1.436 copii), aruncând peste 22.000 de bombe-butoi din elicoptere. Peste 35.000 au fost răniți, iar sute de mii au fost dislocați.

Zilele și nopțile sunt o goană continuă după supraviețuire (și știm și noi, în România, pe vremea comunismului și astăzi), nimeni nu are vreun minut de liniște fără să numere secundele, nici măcar copiii, după cum arată fotografiile unui mare fotograf suedez, multiplu laureat al premiului World Press Photo, Rav Vadgama, în colajul: ”Cum dorm copiii sirieni refugiați?” (http://www.indiatimes.com/news/world/this-photographer-captures-sites-where-syrian-refugee-children-sleep-and-it-will-break-your-heart-247501.html). Păi, pe străzi, în bărci sau în taberele unde se află în prezent, copiii sirieni refugiați nu prea dorm: retrăiesc mereu scenele de război (inclusiv sfârșitul celor dragi, în fața ochilor lor), se tem să meargă la culcare, au coșmaruri și, dacă mai desenează ceva, sunt doar morți, corpuri despicate, arme, elicoptere azvârlind bombe-butoi, case și monumente spulberate, transformate în praf. Și bărci răsturnate și copii înecați. Sunt înfricoșați tot timpul și, mai rău, unii se obișnuiesc să trăiască în frică și au impresia că nu există altceva în afară de frică, după cum admite Mohammed, un băiat de 13 ani din Aleppo, refugiat în Turcia. Ajung să creadă că frica este ceva normal.  

Dar ”obișnuit” nu înseamnă ”normal” și, de fapt, asta nu e viață (de multe ori, nici supraviețuire). Iar dezrădăcinarea și nefamiliarul accentuează frica. Și a noastră. Și a mea. Eu, de când mă știu, mă confrunt cu nenumărate frici și fobii, în primul rând de aceste personaje – Big Brotheri, teroriști-șefi și talibani-șefi, practicile lor și sistemele care le (tot) produc. Am oroare mai mare să le văd pozele (și statuile) decât să privesc paralizată imagini ale mărețelor lor realizări în lupta lor cu ”terorismul” și ”dușmanii poporului”. Și să aud urlete sau tăcerea pumnului în gură. Să ne facem atunci curaj. ”Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan:16).  

”Soft politics”: două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată

Dacă arunci o privire pe stradă în jurul tău, observi că românii merg cu capul în jos (și eu), în timp ce sirienii se deplasează cu capul în sus, către cer, de spaima bombelor-butoi azvârlite nonstop din elicoptere (în cazul în care mai pot să facă vreun pas și nu sunt deja prinși sub dărâmături, nu au dizabilități ori nu sunt epuizați de foame și mizerie). Suntem țara în care refugiații au intrat doar din greșeală și, cum spuneau unii protestatari, ”până și refugiații fug de noi”. Și tânjim și noi (unii măcar) să plecăm din țară, să ne dăm sirieni și să cerșim să ne adopte Germania. Oricum, dacă te afli în România și te uiți prea mult în sus, la stele, riști să te împiedici și să aluneci în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de monștri, zombie și fantome cu poșete Vuitton, girofar și trafalet de sfințit palate cu turnulețe. Nu mai ieși din ea nici dacă te tragi singur de păr ca baronul Munchausen. Oops, dar nu eram deja în mlaștină?  Hm, sper că flăcările de la Colectiv și forța sacrificiului celor tineri și curați vor elibera, în sfârșit, energiile renașterii și ale asănării mlaștinii.

Din nefericire, în Siria are loc un incendiu Colectiv generalizat, iar acesta se extinde pe întreaga planetă. Experții Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (din cadrul ONU) au confirmat utilizarea gazului muștar la Marea (de către Statul Islamic în atacuri asupra kurzilor din Siria), precum și a armelor cu clor în Idlib (primăvara aceasta), deși nu sunt nominalizați în raport autorii acestor mărețe și glorioase realizări. În același timp, au fost descoperite depozite nedeclarate de arme chimice, ceea ce pune în discuție controversatul acord între Rusia și Statele Unite din 2013 de eradicare a armelor chimce ale regimului, după atacul devastator cu gaze sarin din 2013. Raportul Institutului Internațional Contra-Terorism din 2014 a evaluat atacuri cu clor ale regimului, în perioada ianuarie – aprilie 2014, subliniind că s-a eșuat în gestionarea corespunzătoare a armelor chimice ale regimului și că, într-un fel, nesancționat, regimul este legitimat să recurgă la asemenea acțiuni și încurajează alte grupări militare să procedeze similar. Ca de obicei, Obama s-a uitat și nu a văzut.

Indiferent de rezultatele rapoartelor, Țarul continuă intervenția militară în sprijinul teroristului-șef și al regimului său. Raed Fares, jurnalist și activist Planet Syria din Kafranbel, se întreabă de ce Rusia bombardează (atacând spitale, situri arheologice și tabere de refugiați) o zonă aflată sub controlul rebelilor moderați, unde nu e nici urmă din Statul Islamic, iar oamenii nu sunt extremiști. Asta-i ca-n poezia lui Sorescu dedicată lui Promy (titanului Prometeu) cu eterna întrebare ”De ce ficatul?” ori în cea cu Iov, ”Care-i buba?” Deși sub asaltul bombelor-butoi și al rușilor și în pericol de a fi răpiți/arestați (și violați și torturați până la moarte), în Kafranbel dimpotrivă, societatea civilă face eforturi titanice pentru a funcționa. Au apărut centre pentru femei (educație, cunoștințe IT, ajutor de urgență, activism civic), centre educaționale și de terapie pentru copii, ba chiar și un post de radio (Radio Fresh). Raed a supraviețuit deja mai multor atentate puse la cale asupra sa de Statul Islamic (împușcat, mașina incendiată), răpirilor și torturilor (efectuate, în cazul lui, de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Dacă societatea civilă din oraș intră în declin, responsabilitatea îi aparține și Rusiei. În același timp, Raed cheamă americanii în ajutor. Vin americanii? Cred că o să-i aștepte așa cum îi așteptau și bunicii noștri la instalarea comunismului. Oricum, Obama se uită și nu vede.

În ce privește propaganda, Rusia atacă Occidentul cu propriile sale arme, după cum arată și Bogdan Oprea: ”Temele folosite în ultimele mari evenimente de pe scena geopoliticii mondiale, Crimeea și Siria, sunt voința poporului și lupta împotriva terorismului, iar, mai nou, în Republica Moldova, justiția și lupta anticorupție. Coincidență sau nu, sunt exact temele utilizate în ultimii ani de țările occidentale și, mai ales, de Statele Unite pentru a justifica propriile lor mișcări geopolitice. Doar că, de data aceasta, regia ultimelor trei mari mutări pe tabla de joc a geopoliticii - Crimeea, Siria și Republica Moldova - este semnată de Federația Rusă.” În ciuda propagandei, șeful CIA crede că Țarul vrea, de fapt, să scape de talibanul-șef din Siria, însă caută momentul și modalitatea potrivită. În ton cu șeful CIA, unele surse diplomatice ruse apreciază că, la un moment dat, sprijinul pentru teroristul-șef se va retrage. Totodată, liderul CIA consideră intervenția militară a Rusiei în Siria impulsivă și improvizată, fără o strategie pe termen lung. Hm, dar Statele Unite s-au remarcat cumva printr-o strategie în Siria și, în genere, în Orientul Mijlociu?  

Înainte de negocierile de pace de la Viena din 14 octombrie, Ministerul de Externe rus a declarat prin purtătoarea sa de cuvânt că Rusia nu se cramponează de o persoană, talibanul-șef, asta va decide poporul sirian. Totuși, Lavrov a criticat tentativele unora de a se eschiva de la negocieri, evitând munca și legându-se strict de debarcarea talibanului-șef. Mai mult, acesta a declarat că nu trebuie să existe o ”abordare simplistă” centrată pe eliminarea talibanului-șef, ci una focusată pe delimitarea grupărilor opoziției ”sănătoase” (care poate participa la negocieri) de cele extremiste. Mai ”extrem” și mai ”terorist” decât regimul, principalul autor al dezastrului și al victimelor dintre civili există oare cineva?

Aliatul Moscovei în Siria, Iranul, a îndemnat la o poziție ”realistă”, afirmând că poporul sirian va decide cine îl va conduce în mod democratic. Iranul și Rusia au interese comune în Siria, dar prezintă și poziții divergente, de nereconciliat în legătură cu guvernul dorit (secular – Rusia vs. alawit, anti-Israel și pro-Hezbollah – Iran) și reconstrucția armatei (o armată seculară, antrenată în Rusia, cu echipamente rusești și ușor de controlat vs. implicarea forțelor islamiste, a grupărilor paramilitare și a milițiilor, o trupă de peste 200.000 de persoane, acum mai puternice pe teren decât armata și sub dominație iraniană, așa cum se întâmplă și cu Hezbollah în Liban sau milițiile șiite din Irak). Semnarea tratatului nuclear cu Iran îngrijorează, de asemenea, Rusia, cu privire la o potențială apropiere între Iran și Occident. Cu amenințarea jihadiștilor și a unui colaps al regimului sirian, trecând peste Iran la nevoie, în absența apariției unor figuri credibile din partea opoziției, atât Rusia, cât și Statele Unite pot susține un alt lider al regimului.

În cele din urmă, Țarul ar putea dovedi o anumită flexibilitate, având în vedere că nu se poate încheia pace durabilă atâta timp cât talibanul-șef rămâne la putere. Planul de pace rus presupune lansarea unei noi constituții în 18 luni, validate prin referendum, apoi organizarea alegerilor prezidențiale. Nu se specifică dacă talibanul-șef va renunța la putere în timpul guvernului interimar de tranziție (o cerință a opoziției), dar se precizează că acesta nu va prezida procesul de reformă constituțională. Se solicită, în schimb, în acest plan, identificarea clară a grupărilor teroriste. Ce-i mai interesează, dacă luptă oricum cu oricine altcineva decât Statul Islamic, iar principalul terorist e regimul, alături de care Țarul se confruntă cu poporul sirian? Mulți diplomați occidentali și arabi nu consideră serios acest plan de pace rus pentru că nu clarifică soarta teroristului-șef și nu menționează un termen precis pentru debarcarea acestuia. În plus, puterea ar urma să aparțină, de facto, regimului, coordonatorul procesului de tranziție, iar acesta ar putea să o monopolizeze din nou și să comită abuzuri. Așadar, Statele Unite, Europa, Turcia și Arabia Saudită cer eliminarea talibanului-șef, fără de care vor persista instabilitatea și radicalizarea.

În urma discuțiilor de pace de la Viena, în format extins (20 țări, inclusiv Liga Arabă și Organizația pentru Cooperare Islamică), s-a reiterat ideea tranziției, a alegerilor peste 18 luni și a negocierilor dintre putere și opoziție, începând de la 1 ianurie 2016, fără a se stabili exact rolul jucat de talibanul-șef și fără a fi delimitate grupările teroriste (cu excepția al-Nusra al-Qaida și a Statului Islamic). De asemenea, la G20, desfășurat în aceste zile, se dezbat criza refugiaților, războiul din Siria și extremismul, iar Turcia, țara gazdă, a cerut din nou o zonă de excluziune aeriană în Siria. La același summit, Cameron a solicitat oprirea bombardamentelor Rusiei (pentru că stimulează conflictul și radicalizarea), evitarea atacării rebelilor moderați și retragerea sprijinului față de talibanul-șef care nu e doar principalul vinovat, ci și împiedică procesul de pacificare. Țarul insistă că nu bombardează decât Statul Islamic, iar FSA (rebelii moderați recunoscuți de Occident) îi oferă țintele! Nu ne mai miră vreo minciună de-a Țarului, ci dacă spune adevărul (mă rog, vreau să zic, dacă nu adevărul absolut, măcar ceva credibil). Cameron susține și programe de ajutor și integrare în muncă a refugiaților din tabere (Turcia, Liban, Iordania), pentru a limita migrația.

După atentatele Statului Islamic de la Paris,  Obama și-a exprimat solidaritatea cu francezii și a promis că-și va dubla eforturile pentru o tranziție pașnică în Siria și eliminarea Statului Islamic.  Până acum, Obama nu a făcut (mai) nimic... cu excepția unor gafe. ”Soft politics”. Își merită premiul de ”una dintre cele mai neinfluente persoane”, acordat de revista GQ. Și apropo de atentatele de la Paris, ca întotdeauna, media și chiar activiștii priviliegiază anumite teme, ignorând altele. Media activează după principiul metonimiei (selectarea anumitor aspecte care intră în agendă). Atrocitățile Statului Islamic sunt mediatizate masiv, dar nu și ale regimului sirian (și frații și copiii noștri din Siria suferă din cauza amândurora și se luptă atât cu regimul, cât și cu Statul Islamic). Similar, intervenția Rusiei în Siria nu este (excesiv) criticată de unele media și grupuri de activiști, comparativ cu alte acțiuni militare. Problema refugiaților pătrunde în agendă după cinci ani, abia când suntem ”invadați”, iar politicienii rezonează și promit să acționeze abia când văd pozele unor copii înecați pe drum spre Europa. Selectivitatea este deranjantă, însă, din păcate, dificil de diminuat (de aceea, ar fi bine să funcționeze măcar surse alternative de informare via Twitter, Facebook, youtube, bloguri, forumuri).

Acestea sunt mijloace alternative de expresie, informare și asociere, în măsura în care ele pot funcționa măcar limitat și nu sunt complet interzise. Revoluția siriană a transferat comunicarea adevărului (fie și în forma demistificării minciunilor și abuzurilor) și disidența din Siria dinspre intelectuali spre public, activiști ca cei de la Planet Syria. Nu mai era nevoie de metafore și aluzii pentru a transmite un mesaj subversiv. A apărut un element nou: puterea regimului poate fi depășită. S-au demascat minciuni, s-au oferit informații despre opresiune, arestări, torturi și execuții arbitrare. Spiritul era îndrăzneț și triumfător. Nu s-a încercat numai rezistența, ci și învingerea puterii. Textul ”Frica de a fi arestat” este un asemenea exemplu: îi pregătea pe protestatari, să știe la ce se pot aștepta, inclusiv la torturi și execuții, astfel încât să-și domine mai ușor frica.

Dar, frecvent, comunitatea internațională a ignorat mișcarea pentru libertate, ajungând să abordeze problema Siriei în termeni de: regim vs. Statul Islamic (trebuie să alegem între asemenea talibani și teroriști?). Astfel a luat naștere Planet Syria care continuă să activeze în ciuda violenței. În localitățile eliberate de sub autoritatea regimului, se înființează organizații locale care luptă pentru democrație, justiție și o societate pluralistă (fără vreo afiliere tribală ori spirit sectar). Sunt create centre educaționale și pentru drepturile femeii. Apar graffiti, pamflete, reviste și posturi de radio. Doar că bombele-butoi continuă să cadă și amenință societatea civilă emergentă. Extremiștii și baronii războiului împiedică și ei activitatea. Societatea civilă din Kafranbel este un exemplu pentru toți, cu atât mai mult că operează în condiții inimaginabile, cu 50 de cutremure pe zi din cauza bombelor-butoi, cu atentate, răpiri/arestări (urmate de torturi până la moarte). Din păcate, media occidentale nu transmit suficient atrocitățile regimului și eforturile de construcție a societății civile.   

Și că vorbim de media și comunicare, iată ce ne spune o jurnalistă siriană, Doha Hassan, aflată în Berlin ca refugiată. Deși a ajuns la Berlin de patru luni, încă nu s-a obișnuit, se confruntă cu un sentiment acut de dezrădăcinare și tânjește după un mediu familiar. Când merge cu metroul, dă muzica la maxim, încearcă să respire adânc și deschide pagina de Facebook cu evenimentele interne siriene, pentru a se ține la curent, a nu pierde contactul cu țara (funcția fatică) și a păstra ceva familiar în noua ei viață. Înțelege semnele de la metrou, dar nu vorbește limba germană. Mai are mult până să se adapteze. Nici măcar nu e prima renaștere: i s-a mai întâmplat în 2012, în Siria, când a trebuit să învingă tăcerea... tăcerea pumnului în gură și propria alienare și să înceapă o altă viață. Intră, așadar, pe pagina de Facebook și citește, deodată, că regimul a arestat-o pe prietena ei din Damasc, Lana Mardani care oferea ajutoare umanitare copiilor. Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Recitește mesajul de mii de ori, apoi aleargă pe străzi bezmetic, disperată, neputincioasă și chiar atunci e interceptată de autorități pentru a discuta despre actele ei de refugiat. Ce mai contează niște hârtii?

Se simte într-o comă cognitivă, nu mai poate să scrie. Insecuritatea prezentului și a viitorului atât în Siria, cât și în Germania ca refugiată o neliniștesc și o înspăimântă. Este singură și neajutorată, nu mai știe exact cine este și ce va deveni. Mahmoud, un supraviețuitor al închisorilor regimului, o încurajează să uite și să o ia de la capăt, deși el însuși își reprimă sentimentele, iar asta îi accentuează furia și înstrăinarea. Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un coșmar, iar coșmarul e un vis, logic, nu? Alți prieteni se gândesc mereu la Siria ca ea și consideră că trebuie să aibă răbdare: într-o zi, se vor întoarce. Și totuși, până atunci, trebuie să încerce să se adapteze, adică să înceapă o nouă viață pe o altă planetă: ”Suntem 4 milioane de sirieni refugiați, aflați în exil. Indivizi afectați, suferind adânc în interior. Traumele fizice și mentale ne copleșesc din toate părțile. Suntem victimele represiunii, arestărilor, distrugerii, morții. Am fost vânați și hingheriți. Suntem forțați să ne construim o nouă viață în mijlocul unei realități străine și ostile. Suntem forțați să ne adaptăm ca și cum tot ce am experimentat a fost numai un vis, un fel de coșmar. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat vreodată la noi în țară. Trebuie să renaștem pe o altă planetă.”

Și o altă experiență a exilului și a reîntoarcerii, povestea lui Mahmoud Abdel Rahman. Acesta a participat la protestele democratice, a fost activist media (a filmat și a pozat), apoi a părăsit țara din cauza războiului. S-a întors la Aleppo, nesigur pe sentimentele sale (dar mai simte oare ceva?), cu privire la prezent și îndeosebi la viitor (care viitor?). A trecut cu greu granița, iar mama a plâns de fericire când l-a revăzut (nu înțelege de ce, ar fi trebuit să fie îngrijorată pentru viața lui). S-a simțit străin și rătăcit când a ajuns, își pierduse sentimentul apartenenței la oraș și comunitate. Nu e acasă nici într-o tabără de refugiați, nici în Siria. La prima bombă-butoi, a tresărit, însă frații l-au încurajat: o să te obișnuiești. Trebuie să te obișnuiești cu frica, agonia, neputința, căderile (la propriu și la figurat, căci sunt 50 de cutremure pe zi care-ți fărâmă casa, corpul și sufletul), resentimentele și incertitudinea viitorului. Trebuie să te obișnuiești cu moartea. Și, mai rău, cu absența oricărei perspective (știm și noi, în România).

S-a întors nu de dor, nu din credința în revoluție, nu din solidaritate cu țara/comunitatea/protestatarii, ci din vinovăție. A înțeles că trebuie să revină când a văzut imaginile masacrului de la Douma de care e bântuit. Îl aude și îl vede pe bărbatul care plângea, disperat să-l ia cineva de-acolo, împreună cu familia sa, deși nu mai crede în nimeni și nimic și, de fapt, nu mai așteaptă nimic. Cum îți poți reprima lacrimile și țipetele și poți purta un dialog rațional, civilizat în mijlocul nebuniei și barbariei bombelor-butoi? Copiii morți îi apar mereu în minte și-l condamnă: ai aprins focul revoluției, acum totul arde și tu ai fugit și ne-ai lăsat pe noi aici. Ai plecat nu pentru că nu ai crezut că țara se va schimba, ci pentru că te-ai schimbat chiar tu. Ai făcut exact ceea ce i-ai acuzat pe ceilalți că nu e bine să facă, ai afilieri și puncte de vedere absolutiste, intolerante pe care le criticai înainte. Și, oricum, noi nu contăm pentru tine. Uneori îi vine să-i distrugă pe toți cei care nu cred în revoluție, căci revoluția nu trebuie să fie umană, ci să-și atingă scopul, indiferent de mijloace. Și cum poți să mai crezi în umanitate când aceasta te lasă să mori și te privește murind? Și asta e o banalitate ultramediatizată. Ne-am obișnuit. Cu moartea, poate și cu răul. Atunci îți vine să arunci tot în aer. Fie și ca să nu mai sufere nimeni. Și nici tu.

Și măcar dacă ar fi o sinucidere în masă ori un dezastru natural! ”Catastrofa siriană putea fi prevenită dacă linia roșie a umanității era ”protestatari uciși” și nu ”copilași refugiați înecați”. (Iyad El-Baghdadi, unul dintre liderii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite).

Închid știrile și netul, nu mai vreau să aud și să văd nimic. Îmi vine și mie să arunc tot în aer. Trântesc capacul laptopului și dau fuga la bucătărie să beau o bere. Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) e deja acolo. Fumează în tăcere acum și, din când în când, își suflă bretonul cu furie. El are motivele, ocazia și resursele să se răzbune și totuși nu procedează așa... ca bărbații ăștia adevărați care se luptă cu titani în lanțuri, femei însărcinate și bebeluși, tovarăși-zei, talibani și teroriști-șefi precum vechii stăpâni ai Olimpului, nenea Cronos, verișorul Știi Tu Cine-Zeus și nepoțelul Hermes, călăii săi și ai lumii întregi. Și, dacă cei din Olimp nu mai sunt decât în coșmarurile noastre și în sistem (unde mai bântuie fantomele lor), pe pământ au rămas încă destui creați parcă după chipul și asemănarea lor. Și, oricum, n-are rost să arunci totul în aer, nu rezolvi nimic astfel. Nu poți recupera nimic din ce ai pierdut (și tot pierzi, însă cei care pierd câștigă în cele din urmă). Și noi mai mult iubim decât urâm lumea asta și ne-am sacrificat pentru ea, indiferent dacă merită. Și, dacă nu mai simțim iubirea, ne prefacem că ne pasă. Nu suntem proști de dăm din abis în abis? Dar ce mai contează?

Și aici, în Olimp, la doi ani jumate de la revoluția noastră democratică, încă ne confruntăm cu instabilitate, inclusiv lovituri de stat și răpiri. Parcă Promy nu a dispărut deja prea mult, de nu știu câte ori, niște mii de ani la rând, premiat pentru fapte bune și opere subversive (științe, arte, focul sacru dăruit oamenilor) cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, ger și jeg. Și abandonat pe Elbrus. Dulce exil! Afla de ce anume e vinovat (fie și că a distrus planeta Krypton a lui Superman sau a violat Leviathani) după ce era condamnat. Își dorea uneori să vină cineva să-l scuipe și să urineze pe rănile lui, doar-doar i-or acorda atenție, dar, la un moment dat, uitau până și de el. Și uita și el (nu mai înțelegea nimic, ajungea în stadiul de legumă putrezită, nimeni nu-l putea recunoaște și nici el pe nimeni, însă coșmarul continua). Într-un final, îi era indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele erau imposibile. Și supraviețuirea nu e viață.

E momentul ca Promy să fie prezent. Din păcate, nu te lasă nici în ziua de azi să respiri. Încă nu avem parte de un minut de liniște fără să numărăm secundele. Iar justiția nu e deocamdată funcțională, la fel ca în România (ce să mai vorbim de Siria?). De câțiva ani încercăm să avansăm cu dosarul lui Apollo și să obținem condamnarea lui penală. Apollo a fost cândva o persoană de treabă și un artist talentat, însă s-a rinocerizat. Este și el, cumva, o victimă a sistemului. Procesul de degradare a început când și-a confecționat o diplomă din pielea jupuită a a intelectualului Marsias, inventatorul flautului și un artist mai talentat ca Apollo, în memoria căruia Promy a compus o simfonie anul trecut. Apoi Apollo și-a (tot) dedicat singur ode și asemenea diplome până și-a pervertit și pierdut talentul. Cu doi ani și ceva în urmă, a fost pe punctul de a-și produce astfel de diplome din pielea întregii noastre echipe. Nici până acum nu a fost condamnat, deși sunt opt mărturii la dosar, cine ia în considerare viermi de trădători, câini de teroriști, porci de violatori și legume împuțite de pușcăriași, unii dintre ei, intelectuali? Și, culmea, mama lui Promy, Temis (care s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru frații, copiii și nepoții ei, precum și pentru alții condamnați pe nedrept) e zeița justiției.

Mâțele râcâie la ușă și apoi îmi sar în brațe. Le dau jos, nu le mai suport, mă zgârâie și îmi sfâșie pielea. Jupoi, la rândul meu, etichetele de pe sticlele de bere și foliile de aluminiu de la medicamente. Pielea mi se duce fâșii. Sufletul și el. Așa e mereu. Haideți, veniți toți și faceți-vă o diplomă din pielea mea, înrămați-o frumos și pe urmă înfulecați-mi organele... dacă nu vă e prea scârbă! Lăsați-l pe Promy și pe toți ceilalți! Nu vă mai atingeți de nimeni! Aș vrea să-i spun lui Promy că-l iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile lui albe enervante, deși nu am atâtea păcate să ispășesc, și chiar i le port, iar Promy să-mi răspundă că mă iubește atât că îmi permite să fac asta. Ba îmi oferă și Maretti cu pizza. Dar nu mai avem chef de nimic și nu mai vrem nimic. Suntem paralizați iar în Zid, sfârtecați de piroane, arși de bombe-butoi, fulgerașe și flegme divine, înlănțuiți de stăncă, festinul bestiilor antropofage și pielea și sufletul curg din noi, fâșii-fâșii, la nesfârșit. Suntem din nou singuri pe cruce, cu toate că stăm unul lângă altul și suntem devorați împreună. Iremediabil singuri. Și constatăm toate astea nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o lege a firii (mă rog, a nefirescului, a absurdului), o normă a anormalului pe care o respingem doar formal, din inerție.

Cu un gest abrupt, înecându-se și tușind, fără să-mi arunce vreo privire, Promy își trage căștile și începe să asculte ”Marșul Funebru” de Chopin. Să mai fie și muzică, nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură. Dar asta îl face și mai invidios, iar furia și frustrarea cresc sălbatic, halucinant, pe punctul de a dezlănțui un incendiu Colectiv universal. Tresare spasmodic, corpul i se cambrează, își acoperă fața cu bretonul negru, lung, filat, asimetric și îndreptat cu placa, însă stropi de transpirație îi picură pe palmele încinse (pe care nu-mi permite să le ating). Într-un simulacru de sinucidere, își strânge cablul de la căști în jurul gâtului alb, înalt, ca de marmură. Îl las. Știu că nu e momentul pentru un sărut gay, salvator de la un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise. La fel ca frații și copiii noștri din Siria, nici noi nu mai așteptăm vreo salvare. Stăm unul lângă altul, în tăcere, crispați, fără să ne atingem, ca două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată și amestecate bizar cu cremă de ciocolată, frișcă, sânge, limfă și fragmente de organe. ”Soft politics”. La urma urmei, nu suntem refugiați, nici imigranți, ci împuțiți de pușcăriași, viermi de trădători și câini turbați de teroriști. Nimeni nu ne vrea și nici noi nu vrem nicăieri. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Ne prăbușim în întuneric, ca prin vis, fără să ne mai pese de nimic. Muzica s-a terminat. ”When the music’s over / turn out the light”.

Noi metode de stopare a bombelor-butoi, aprobate de ONU și prevăzute cândva de un pechinez: cuști cu prizonieri și bostani în flăcări, de la Colectiv la Ghouta

Ce reprezintă al doilea război mondial prin prisma amintirilor familiei (povestite mie de bunica mea, Mama Coca)? Steagul din nuc, operațiunile de salvare ale Mamei Coca și ale mătușii Nana, predicțiile pechinezei Garona și lingura de mălai cu care străbunica Lidia hrănea familia pentru o săptămână. Să vă zic câte ceva despre fiecare. Odată, în timp ce se afla în adăpost, bunica, Mama Coca (atunci studentă) și-a adus aminte brusc că văzuse steagul ridicat în nuc. Asta însemena că nenea Uca, frățiorul ei (mic atunci) se urcase în nuc și-și anunțase prietenii că-i acolo, la datorie, în cazemata sa. Deși murea de frică, Mama Coca a ieșit val-vârtej din adăpost și, prin avalanșa de bombe, a luat-o la fugă către nucul din fața casei, îngrozită că nu va mai găsi din Uca nici măcar steagul. A ajuns în cele din urmă acasă, s-a chinuit să se cațere în nuc și, fără să mai stea să-l convingă pe frățior că bombele nu sunt artificii cum credea el, l-a târât pe Uca la adăpost.

Probabil că Uca nu ascultase avertismentele Garonei, cățelușa pechinez a familiei (mică, neagră, lățoasă, cu blănița lucioasă și mătăsoasă și ochișorii mari, scânteietori ca stelele ce se sting). Aceasta era o renumită soprană de operă și clarvăzătoare la care venea toată lumea din oraș dis-de-dimineață ca la Mama Omida, căci ea prevedea cu o acuratețe halucinantă bombardamentele, acceptând sau refuzând porția de mâncare (din păcate, nu a prezis și că o s-o răpească Armata Roșie din brațele mămicuței sale, străbunica Lidia, bine că n-au furat-o rușii și pe ea!). Apoi, la sfârșitul războiului, a fost o perioadă de foamete când străbunica Lidia trebuia să hrănească întreaga familie (cu tot cu căței și pisici) cu o lingură de mălai pe săptămână. Prepara o zeamă chioară, de o culoare nedefinită (ceva între scuipat și borâtură, acestea din urmă, bineînțeles, mult mai consistente) cu care mai mult amețeau foamea, erau și ei slabi ca la Auschwitz/Siria/Coreea de Nord, leșinau, se țineau de mobilă/garduri ca să meargă și, chiar și așa, cădeau din picioare. Au supraviețuit pentru că Nana, mătușă-mea, atunci studentă la medicină, lucra la spital și se servea din când în când din mâncarea bolnavilor pentru a aproviziona familia. Nu erau însă bombardamente tot timpul ca în Siria (cu atât mai puțin la spital, la Nana), 50 de cutremure pe zi, dovadă că Garona avea zile când mânca, se juca și dădea recitaluri de operă.     

Aș vrea ca Garona să-i avertizeze și pe copiii și frații noștri din Siria cu privire la bombardamente (în special cele cu bombe-butoi). Cu toate că mi-e teamă că, orice ar face, e mult prea puțin, iar pentru mulți e deja prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Deși s-a angajat să rezolve criza refugiaților urgent de la cauză, Uniunea Europeană se rezumă la paliative. Deocamdată, amenajează noi centre de înregistrare (peste 100.000 găzduiți în Grecia și țările din Balcani – Macedonia, Albania, Slovenia, Serbia, Croația) și asigură trupe suplimentare de polițiști în Slovenia. La rândul ei, România își sporește implicarea în Frontex. Austria ridică o barieră nu pentru a închide granița, ci pentru a gestiona și controla fluxul masiv de refugiați. Asaltată de refugiați și distingând cu greu între sirenii reali (prioritari) și falșii sirieni, pentru prima oară, Merkel solicită împărțirea poverii între Turcia (unde se află peste 2,5 milioane de refugiați) și Uniunea Europeană. Unele țări europe au propus chiar bilete de avion gratuite pentru refugiați către țări sigure. Cu ce bani și unde mai exact? Oricum, refugiații au refuzat avioanele trimise de Lituania și Luxemburg pentru a-i primi (se pare că vor numai în Germania și în țările nordice și exclud orice alternativă).

În România, Ministerul Educației a propus 500 de burse de studiu (în domenii ca medicină, inginerie, petrol și gaze), după un an de pregătire la limba română. Ar putea ajunge la noi 3,9% dintre refugiați - circa 20.000 persoane (vor, nu vor). În urma întâlnirii cu premierii Bulgariei şi Serbiei, Ponta a declarat la Sofia că închiderea frontierelor celor trei ţări pentru a nu mai lăsa să treacă migranţii ar veni în cazul în care Germania şi Austria le vor închide pe ale lor. De asemenea, Ponta l-a acuzat pe Klaus Iohannis că preşedintele este arogant şi nu se pregăteşte pe tema imigranţilor și joacă la Bruxelles ca ”surda-n horă”. În replică, Iohannis s-a arătat nemulțumit de agresivitatea premierului și susține că nu l-a investit pe Ponta cu mandat pentru deplasarea și declarațiile de la Sofia. Deci decât... bâlbe și flegme dâmbovițene, așa performăm noi, cu un premier penal pe care nu-l ia nimeni în considerare. Nu mai știu ce să spun, deci decât... barzăcopilviezure! Sau pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză.

A, da, mi-a venit o idee, le voi da politicienilor din România un exemplu de politician italian, un titan pe care Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) îl recunoaște, procurorul și politicianul italian Antonio Di Pietro, implicat în lupta anti-corupție, operațiunea ”Mâini curate”, similară celei a DNA din România, realizată acum 25 de ani în Italia. A reușit să pună sub învinuire jumătate din parlamentul italian. La un moment dat, ameninţările la adresa lui Di Pietro au ajuns la un asemenea nivel încât procurorul nu mai ieşea din casă fără escorta poliţiei şi se deplasa doar într-un automobil blindat. ”Mafia nu mai cumpără politicieni, Mafia face politicieni”, punctează Di Pietro. „Corupţia în formă organizată s-a hotărât să-şi pună cravată şi să facă jocurile din interior. Asta a dus la dezvoltarea crimei organizate astfel încât ea să ajungă cea care decide cine intră în parlament şi cine devine primar”. 

Și iată cum a procedat Di Pietro când au planat suspiciuni asupra sa (deși a fost acuzat și el că a violat Leviathani, a distrus planeta Krypton a lui Superman, e agent KGB și CIA etc.): ”Când eram magistrat şi lucram la operaţiunea ”Mâini Curate”, m-au acuzat că am comis infracţiuni în timp ce desfăşuram cercetările. Mi-am prezentat demisia şi m-am dus la magistrat pentru a fi judecat. Când eram ministru în primul Cabinet Prodi, am fost acuzat că nu mi-am făcut datoria. Mi-am dat demisia la 12 minute după ce mi s-au adus aceste acuzaţii şi am alergat la judecător pentru a-mi justifica faptele. Eu, în schimb, aveam un avantaj faţă de ceilalţi: ştiam că sunt nevinovat.”

În România, totul pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor (s-o chemăm pe Garona în ajutor, că eu și cu Promy prezicem numai apocalipsuri de succesuri și mereu depășesc orice imaginație a noastră?). Avem parlament și guvern de penali, se redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și ”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate, este cel care face scrum. Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm: în loc să calce bezmetic peste cadavre fumegânde și să se împingă împreună cu ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși.

Preotul ieşean Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock. (...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”

După titanii din România, să nu-i uităm  pe cei din Siria... Ultimul exemplu din sutele de mii de la Planet Syria: două tinere care lucrează la centre pentru femei, reprezentante Planet Syria, deși abia au supraviețuit în închisoare (bătute până nu mai puteau fi recunoscute pentru că au încercat să facă fapte bune... să distribuie ajutoare, știm doar că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază pe pământ), și-au învins frica și au transmis lumii întregi... Planetei Siria că își doresc să se încheie odată bombardamentele cu bombe-butoi. S-au chinuit să găsească foi de hârtie și cariocă/markere ca să scrie ”stop the barrel bombs!”, fiindcă se află într-o zonă sub blocadă guvernamentală, Ghouta (Erbeen), nu au acces la medici și medicamente, de foame, trebuie să mănânce viermi, gândaci și șobolani, iar de sete, să-și bea propria urină, propria vomă și propriul sânge. Când scriu acum aceste rânduri, poate deja au dispărut sub dărâmături sau au fost răpite și nimeni nu o să mai găsească o unghiuță smulsă sau un fir de păr din ele ca să îngroape. Dar mesajul lor rămâne.  

Din păcate, bombardamentele cu bombe-butoi, răpirile/arestările (urmate de violuri și torturi până la moarte) și blocadele foamei continuă. În Douma, aflată sub blocadă de mai bine de doi ani, dacă se mai găsesc, bananele costă câte 2 Euro fiecare și se vând porționate în bucăți mici (cine își permite o banană întreagă?). Știm și noi cum era pe vremea comunismului, savuram o banană o dată la câțiva ani (sau poate deloc, mulți copii nu văzuseră niciodată o banană, la fel ca în Siria), de Crăciun, ă, Moș Gerilă (mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, de Moș Gerilă, de la Paris, desigur, și bananele, și portocalele creșteau la Paris). Deși situația se degradează și mai mult în Siria, sunt și vești bune. De pildă, Statele Unite acordă 800 milioane de dolari ajutor (destinat consiliilor locale/activiștilor din Siria) și, totodată, vor trimite 50 de trupe speciale pentru operațiuni în Siria în zona kurdă, pentru a participa la lupta cu Statul Islamic. Acest lucru marchează o schimbare în politica americană (nonintervenționistă), dar, dacă se rezumă la atât, efectele vor fi limitate.

Iar ONU va investiga din noiembrie atacurile chimice cu gaz (clor), încercând să identifice autorii și complicii acestora. Analiza probelor se va realiza prin intermediul mecanismului de investigare al Consiliului de Securitate ONU, condus de Virginia Gamba. Aceasta este expert în dezarmare și a lucrat anterior în cadrul a două investigații ONU asupra armelor chimice în Siria. Investigația de față este una dificilă, bazată pe informațiile descoperite de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, conform cărora atacurile chimice cu clor s-au desfășurat preponderent în zone deținuțe de opoziție ca Idlib sau Hama. Clorul este interzis ca armă de război potrivit Convenției de la Geneva, și utilizarea acestuia este crimă de război.

În același timp, la Viena, pe 30 octombrie au avut loc discuții de pace la care au participat 20 țări (Statele Unite, Rusia, Iran (susținător al regimului, prima oară invitat), Arabia Saudită, Turcia și Qatar (suporteri ai opoziției), Iordania, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia etc.). Liderii lumii au anunțat că au făcut progrese (fie și prin faptul că s-au reunit, ceea ce indică un interes comun pentru negocieri de pace). Sirienii nu au luat parte la discuții, așteaptă mai întâi un semn de la comunitatea internațională că e serioasă în eforturile de pace. La summit, majoritatea reprezentanților  a declarat că trebuie să existe o tranziție politică și că talibanul-șef mai poate rămâne pentru un timp în funcție (6 luni – Turcia, nespecificat – Statele Unite, Arabia Saudită). Rusia și Iranul încă îl mai susțin, dar afirmă că sirienii trebuie să-și decidă singuri soarta, prin alegeri, după o perioadă de tranziție. În particular, Rusia nu este strict legată de o persoană, ci de supraviețuirea instituțiilor și de un regim secular care să-i apere interesele, în timp ce Iranul preferă un regim alawit care să-i permită operațiunile de susținere a Hezbollah în Liban.

Totuși, reprezentanții la discuțiile de pace de la Viena au căzut de acord asupra patru aspecte:

1. invitarea ONU pentru a lansa un nou proces politic, incluziv, credibil, non-sectar între opoziție și forțele guvernului

2. o nouă constituție și alegeri girate de ONU (incluzând diaspora)

3. acces îmbunătățit la ajutor umanitar în afara și în interirorul Siriei

4. colaborarea cu ONU pentru a explora modalitățile de a obține încetarea focului la nivel național.

Alegeri într-o țară ocupată mai mult de jumate de Statul Islamic, organizate de cel mai terorist regim care își torturează, înfometează și extermină (în continuare) nu doar opozoția ”teroristă”, ci tot poporul sirian? Și cine va (mai) participa la vot? Mai are cine? Că cine va candida știm. Va candida și va vota numai talibanul și teroristul-șef (pentru el însuși, logic, nu?). Indiferent de asta, să recunoaștem, atât Rusia, cât și Statele Unite se tem de un potențial colaps al regimului. Un diplomat arab a avertizat lumea asupra potențialului colaps al Siriei în cazul unui colaps al regimului: ”dacă va cădea brusc, două treimi dintre comandanți îl vor urma și Siria va intra în colaps”. Amenințarea Statului Islamic accentuează riscurile. Pe termen mediu și lung, reforma structurilor civile va fi mai ușoară decât integrarea militarilor. Vor fi eliminați 10-15 din membrii de frunte ai regimului, iar opoziția va trebui să-și construiască figuri mai credibile. Văd că Țarul a reușit într-un final să identifice membrii opoziției ”sănăoase” (deși continuă să-i bombardeze): membrii FSA, rebelii susținuți de Occident, au vizitat Moscova pentru discuții. La a patra votcă, vor începe să-l iubească pe Big Brother și vor cădea de acord cu Țarul asupra destinului talibanului-șef? La rândul lui, liderul ONU, Ban Ki-moon solicită mai multă ”flexibilitate”, deschidere la compromisuri. Dacă ”flexibilitate” înseamnă (cum gândea și Obama) să conviețuiești cu regimul sirian și Statul Islamic, să încerce Ban Ki-moon și Obama, eu una nu sunt atât de flexibilă!

Fix în ziua negocierilor de pace, mai mult de 70 de civili au fost uciși, respectiv peste 550 răniți, într-un nou masacru al regimului la Douma. Dar asta nu mai surprinde pe nimeni, nici pe noi, nici pe copiii și frații noștri din Siria: ne-am obișnuit, desigur, adică probabil. Și un detaliu relevant: din cauza bombardamentelor aleatoare cu bombe-butoi, mai exact a celor 50 de cutremure pe zi, rebelii de la Jaish al-Islam au recurs la soluții igenioase, originale pentru stoparea acestora... cel puțin în unele zone din Ghouta de Est, precum plasarea soldaților sirieni prizonieri, dar și a civililor în cuști și utilizarea lor ca scut uman. Bune și cuștile la ceva! Din nefericire, mă tem că demersul lor este sortit, din start, eșecului: de ce i-ar păsa acestui regim de oamenii din cuști, fie și proprii soldați? Are cumva vreun respect pentru viață, în orice formă a ei, mai puțin viața și funcția liderilor?

Reamintim: 60% dintre victimele civili sunt produse de elicopterele și avioanele guvernamentale. Atacurile sunt atât de indiscriminate încât 95% dintre victimele atacurilor sunt civili. Numai în 2015, regimul sirian a ucis de 7 ori mai mult decât Statul Islamic. Îl susține și trupa ”Leoaicele apărării”, o exotică ”armată a amazoanelor” ca a lui Gaddafi în Libia. Și îl ajută prietenul său vechi, Țarul. Acesta din urmă a inițiat o aventură militară de partea unui regim care-și masacrează poporul, s-a impus drept lider în Orientul Mijlociu și, drept răsplată, poate distrage atenția de la criza din Ucraina și, totodată, poate scapă de sancțiuni. Încă o dovadă că faptele rele se premiază, iar cele bune se pedepsesc. Nu, vă rog, să nu cumva să-l sancționați, acordați-i Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu și-l conferă singur deja acest măreț și glorios conducător, autentic spirit creștin și lider global în lupta cu terorismul!

Cum își acordă doctorate Ponta Copy Paste și cum își oferea titluri și Tovarășa ”Codoi”... vreau să zic CO2, ba nu ”Codoi”, Tovarășa Academician Doctor Inginer, Elena Ceaușescu. Hm, însă cine i le-a aprobat? A avut vreunul curajul de la academie sau din comisia de doctorat să-i spună: tovarășa, înainte de doctorat, trebuie să treceți clasa I? Le era oare frică sau au fost ispitiți cu o rotiță de cașcaval care nu, nu apărea la telejurnal ca-n cântecul lui Andrieș și nici în magazinele cu rafturi pururi goale, dar mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, cadou de ziua mea, de la Paris, evident? ”Sunt o babă comunistă”? Babă, da, dar comunistă nu și, dacă mai aud eticheta asta (aplicată de unii inclusiv celor care vor să-i ajute pe alții), alături de ”doamna profesoară”, cred că o să chem Statul Islamic să arunce tot în aer. Am și eu demnitatea mea! Și nostalgici, eu și cu Promy nu o să fim niciodată: dacă s-ar întâmpla așa ceva, vă rugăm să ne dați 1000 de găleți cu gheață în cap... pentru campania Ice Bucket, în sprijinul bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică, și, când ne vom trezi, ne vom lega singuri și ne vom mânca organele.

N-oi fi eu ”comunistă” și ”nostalgică”, dar babă trebuie să recunosc că sunt, nu doar expirată, ci și complet inutilă, smintită și epuizată de comunicarea cu Zidurile. Nu sunt capabilă de nimic, nu să dau jos Big Brotherii, dar nici pisicile de pe masă/laptop sau gândacii de pe aragaz și din chiuvetă. Deși am pus în priză de 7 săptămâni aparatul cu ultrasunete anti-gândaci, dacă la început păreau amețiți și intrau în gura lui Pesi (motanul Piersicuță), momentan gândacii par foarte veseli și zglobii. Probabil că s-au adaptat deja. Au învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Deazastru. Ah, ce-aș mai vrea să fumăm toți pipa păcii, în Siria și pretutindeni pe pământ! Brusc, fără să mi se toarne o găleată cu gheață în cap, îmi aduc aminte: cînd eram mică, la mare, la Mangalia, măică-mea (care avea obsesia muzeelor) mă ducea în fiecare zi la ”Muzeul pipelor” din apropiere (era vreme urâtă, nu aveam unde să mergem în altă parte, era mai comod așa, cine mai știe?). Cert e că am devenit expertă în pipe, cunoșteam povestea fiecărei pipe în parte, le visam  și puteam să fiu ghid la muzeu. Uite, chiar acum îmi vine o idee, să-l iau pe Promy și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” în Olimp, pe Mytikas, pe tronul zeilor (care i-a aparținut anterior lui Știi Tu Cine... Zeus, înainte de revoluția noastră olimpiană) și, după ce terminăm, să fumăm pipa păcii, așa cum procedam cu doi ani și ceva în urmă, poate ne simțim, în sfârșit, dacă nu în putere, măcar la putere. ”Fericiți făcătorii de pace!”