Antigona și fetele unui președinte-fantomă scot colții de vampiri la școala-fantomă din România și jihadiștii-fantomă de la Statul Islamic

”Sunt un soldat-fantomă, un ”omuleț verde” din Ucraina. Țarul m-a trimis să-mi ucid frații. Sau ei pe mine. Cu toate că nu știu dacă mai contează, sunt mort într-un fel. Nu mi se recunoaște niciun merit în război, nu voi primi nicio medalie, nimeni nu va vărsa vreo lacrimă pentru mine dacă voi cădea pe câmpul de luptă, voi ajunge la gunoi (dacă nu eram deja, cred că m-am născut la gunoi) ca un ”deșeu biologic” ce sunt, într-o groapă comună sau adus în sicrie de zinc, cu camioanele inscripționate ”Încărcătura 200” și îngropat noaptea, în secret, fără slujbă, fără lumânare, ca un câine de pripas. De fapt, cum să-mi aprindă o lumânare? Nu mă încadrez nici la vii, nici la morți. Nici acum, nici când voi trece pe lumea cealaltă. De asemenea, dacă răpesc și violez pe cineva ori dacă se întâmplă să comit un masacru, nu mă poate trage nimeni la răspundere. Maică-mea nu știe nimic de mine, am dispărut și nu pot s-o contactez. Dacă îi spun cu gura mea, nu mă crede, zice că am înnebunit, doar știe că frații ruși și ucraineni nu se luptă între ei. Și preferă să-l creadă pe Țaru'. Deși aici e un mediu familiar, ca la mine acasă, am ger de crapă pietrele, ciorbă, votcă și gagici (și nu vreau fetițe de 5-6 ani, sclave sexuale primite ca premiu/pradă de război, că sunt om credincios, mi-e frică de Dumnezeu și, oricum, nu sunt pedofil), aș prefera să lupt în Siria cu Statul Islamic ca alți ruși sau iranieni (tot soldați-fantomă), în loc să-mi ucid frații și ei pe mine. Nu știu ce să mai spun. Cred că o să mai comand o votcă. A, chiar în acest moment îmi aduc aminte de o fată din Țara lui Dracula, ”Madame Dezastru” căreia i-a fost milă de mine (i-e tare milă de fantome ca mine, cred că din solidaritate, e fantomă și ea) și m-a învățat limba dacă... ”barzăcopilviezure”. E o formulă magică pe care o s-o rostesc Țarului la întoarcere (și, dacă nu, o să-l bântui). Jur că știam de Dracula, nu și de daci. Bună și limba dacă la ceva!”

E mult mai bine să fii fantomă, mă rog, soldat-fantomă sau Don Quijote castrat și fără vise ca mine, confirm, cu înțelepciunea mea milenară de 2 ani și 10 luni, după ce mă despart de ”omulețul verde”. Nu mă mai simt singura ființă vie de pe pământ, nu mai am impresia că sunt atât de privilegiată și nu mai mi-e rușine, nu mai mi-e frică că o să se sfârșească totul imediat (și nu mai număr, împreună cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) și copiii noștri sirieni, minutele și secundele până la următorul sfârșit atroce și ridicol), deși, dacă mă întrebați de vreun deadline, paralizez de groază sau produc apocalipsuri la scară personală și universală (cum a fost atunci când am uitat farfuriile murdare în chiuvetă și am infestat întreg paradisul cu gândaci). Istoria rămâne un coșmar (care continuă să crească năucitor, într-o mișcare browniană, bezmetică). Suprasaturată să înghit în continuu săbii, cuțite, cuie, piroane, cioburi, stânci, Ziduri, fulgerașe, bombe-butoi, clor, acid, flegme divine (căci suntem născuți din spuma balelor, logic, nu?) și apoi să mai și fac conversație cu familia ori să zâmbesc (cu un zâmbet prietenos de smiling-face, cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut, exact ca la Paris, de vis), mai îmi dau demisia în semn de protest (nu de la scris, asta a fost cu aproape trei ani în urmă, ci de la tot și toate și-mi vine să arunc universul în aer, să nu mai sufere nimeni). Și totuși, după supradoza de real, acum până și coșmarul pare un vis. E mult mai avantajos și confortabil psihic și fizic să percepi totul ca un vis și să fii fantomă (suflet fără corp) decât zombie (corp fără suflet) sau o serie de monștri (hăituiți sau nu de propria conștiință ca de ”portretul lui Dorian Gray”). Le-am încercat și pe-astea și nu vreau să recidivez. Oricum, prefer să fiu cavaler-fantomă, castrat și fără vise (care știe încă să aprecieze lucrurile mici și mari) decât student-fantomă sau cadru didactic-fantomă.  

Apropo, înainte să primesc numărul de dosar de la Parchet (pe care-l așteptam ca pe Godot ori ca bunicii noștri pe americani la instalarea comunismului în România), am recepționat decizia Parchetului (de pe lângă Judecătoria sectorului 6), când am verificat întâmplător cutia de scrisori. Vestea bună e că (în mod miraculos pentru România, cu toate că ar trebui sa fie ceva obișnuit) unul dintre funcționarii de la Comisia Prezidențială (Departamentul pentru Educație și Cercetare) a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea mea către poliție. Între timp, deși eu nu am fost contactată pentru a prezenta probele și nici nu mi s-a comunicat, in ciuda solicitarilor, numărul de dosar de la Parchet (de pe lângă Tribunalul Bucuresti), dosarul a înaintat, a fost transferat la Parchetul de pe lângă Judecatoria Sector 6, s-a desfășurat o anchetă, iar persoanele implicate (decanul, șefa de catedra, secretara și cei 6 studenți-fantomă) au fost audiate. Așa că sunt fericită și recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să zgalțâim un pic sistemul, să facem presiune și să creem o mică breșă în Zid. Le mulțumesc și celor care nu m-au ajutat, sper să o facă data viitoare. De asemenea, le sunt datoare celor care mi-au pus bețe în roate: astfel, m-au stimulat să reacționez. Totul este, de fapt, mult peste așteptări: estimam că nu voi primi niciun feeback de la "comitetele și comițiile" la care expediasem sesizarea. Personal, am luat această inițiativă ca pe un ritual de purificare a conștiinței și de exorcizare a demonilor și fantomelor comunismului mafiot care încă mai bântuie România.

Vestea proastă e că, având în vedere că au fost audiate exclusiv persoanele acuzate și s-a luat ca probă numai înregistrarea audio, dosarul a fost clasat în februarie 2015 (24 februarie - ordonanța procurorului, 13 martie - ștampila poștei) de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6. Eu cred că s-a comis o eroare că nu mi s-a transmis numărul de dosar de la Parchet (am ajuns să am și o vorbă "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"), nu am fost informată cu privire la evoluția anchetei, nici nu am fost invitată la audieri. Pe lângă înregistrare, dețineam și lucrările studenților și listele de prezență la examen (cu nume și semnături) pe care nu figurează niciunul dintre studenții-fantomă. Dar poate că i-am șters eu, logic, nu? Sunt expertă la șters. Eu am fost vizitată doar de un comisar de la Poliția Capitalei, în aprilie 2013. În acel moment, comisarul părea surprins plăcut că are în lucru o asemenea plângere (prima în cariera lui!), era foarte cooperant și m-a ajutat să completez rapid declarația (practic, am confirmat ce scrisesem în sesizare). În rest, nu am fost contactată pentru a participa la audieri pe parcursul anchetei.

Am aflat toate informațiile, inclusiv decizia Parchetului abia miercuri seară, pe 1 iulie 2015, când am verificat accidental cutia de scrisori. Mă așteptam să primesc răspuns de la Parchet pe mail (cum mi-a scris anterior Poliția Capitalei), consideram că dosarul nici nu a apucat să se înregistreze (nu-mi parvenise numărul de dosar ori vreo informație despre stadiul anchetei, nu am fost chemată la vreo audiere cu probele pe care le dețineam, m-am trezit direct cu decizia de clasare), așa că mi-am verificat preponderent mailul, nu și cutia postală. Nu mai e timp pentru a contesta decizia Parchetului, dar, la sugestia fetelor de la Apador (care au o altfel de atitudine și mă ajută în lupta mea pentru o Românie/lume mai normală), voi face un memoriu către Parchetul General prin care să cer infirmarea ordonanței de clasare și dispunerea redeschiderii urmăririi penale. Este o posibilitate prevazută de art. 335 din Codul de Procedură Penal, chiar dacă șansele sunt infime. Voi anexa memoriului copii xerox după lucrările studenților și fișele de prezență la exemen (cu nume și semnături), precum și transcrierea (toată sau doar pe intervalele de timp relevante) a ”discuției” de la Decanat (când secretara urla și spumega și mă făcea în toate felurile, sub ochii decanului și ai șefei de catedră). Cum așa? Nu suportam nici înainte să ascult ceva din înregistrare, mă lua cu leșin, mă sufocam, îmi venea să vomit și orice atingeam mă electrocuta. Plus că simțeam avalanșa de căcat asupra mea, intrându-mi în corp, curgându-mi prin sânge și contaminându-l ireversibil, oricâte dușuri făceam, și câte 5 la rând. Parcă aș coborî în Tartar sau într-o închisoare siriană de unde să nu mai ies niciodată. Hm, figurau și înainte, în plângere, câteva citate din fantome celebre... pentru copy-paste, ”muncă patriotică” și ”mărețe realizări” precum nota ”0=10”. Voi transcrie măcar câteva fragmente memorabile din dezbaterile în ”dulcele stil clasic” academic românesc. ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Îmi aduc aminte că într-o zi, anul ăsta, am ajuns întâmplător (am greșit trenul) la metrou la Grozăvești și, dacă înainte nici nu suportam să trec cu metroul prin stație (mă cuprindeau frisoane, tremuram și plângeam când vedeam copiii), de data asta totul mi s-a părut un vis. Mă gândeam că o să mor, dar ce bine că sunt fantomă și eu, cavaler-fantomă! Ce mai contează acum? Așadar, iau înregistrarea și încep să ascult: ah, mai mult mă stresează că nu înțeleg vorbele decanului (rostește cuvintele încet și neclar) decât situația în sine. Măcar să-mi notez câteva replici care să corespundă cu sesizarea, chit că durează o săptămână. Pe măsură ce ascult, mă simt tot mai mândră și mai fericită și nu-mi vine să cred că am rezistat și am reacționat (după ce mă transformasem într-un monstru... un pitic ghebos, spălat pe creier, cu sânge și limfă de rahat, cu gura strâmbă și mâini lacome și apucătoare, înecat în propriile buzunare colcăind de șpăgi, pentru care cursurile și notele erau ale sale, însă mai mult ale secretarei). Uau, asta sunt eu, Madam Dezastru? Și încă n-ați scăpat de mine, vă mai enervez un pic, ”mult iubiți și stimați” tovarăși zei, talibani și Big Brotheri!

După "lupte seculare" de 3 zile pentru a identifica cutia potrivită și plicul anti-șoc corespunzător (am umblat disperată, cu picioarele umflate, pline de basici, de colo-colo, cerșind cutii, plicuri și hartie de împachetat, fie și din aia pentru prăjituri de la cofetărie, așa cum am procedat și în alte dăți), am găsit în cele din urmă o cutie reciclabilă, am acoperit-o cu folie albă, am lipit-o, am atașat și un plic anti-șoc conținând DVD-ul cu înregistrarea și am reușit într-un final să expediez coletul cu memoriul către Parchetul General. La coletăria de la mine din Titan, niciodată n-au nimic, nici cutie, nici plic, nici hartie, nici scotch, nici pix. Parcă sunt și ei pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase... stăpânele marețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului.

După atâta alergătură, chiar acum mă răzbun/consolez cu (încă) o bere și o pizza Roma cu șuncă, ciuperci și măsline (o ofertă specială la Pizza Hut, valabilă vara asta: primești 2 pizza medii pe blat italian la prețul uneia) pentru decizia de clasare și neregularitățile anchetei, precum și pentru dificultatea de a trimite un amărât de colet în România (în România, nu în Siria!), dar și sărbătoresc mica breșă în Zid și pe toți cei care m-au ajutat să o producem, începând cu prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu). Îi suflu cât pot de tare lui Promy bretonul negru, lucios, filat, asimetric, îndreptat cu placa, lung până la bărbie, inspir adânc mirosul răvășitor de ceară de păr (sau e mai mult aroma de pizza, după atâtea drumuri și greva foamei?), îi strâng mâna albă, marmoreeană, cu degete fine de pianist, ridic paharul și spun cu ochii sticlind de poftă:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy! Hm, deja îți cad în gură.

– Și ochii? Nu-mi lăsați nici ochii?!

– Da' ce? De când ai votat, ei, acum doi ani, ai făcut grevă nud sub chador și ți-ai luat concediu medical, ți-a intrat în cap că ai drepturi?

– Da, de fapt, știu ce drepturi am. Chiar eu am zis declarația drepturilor curând după primele alegeri libere de acum 2 ani, când am fost din nou recompensat cu lovituri de stat, răpiri și dispariții (împreună cu voi). Atunci, după o lună de grevă nud sub chador, am rupt tăcerea și am spus clar ce drepturi avem: dreptul la agonie, la abandon, la teroare, la mizerie, la dezastru, dreptul la scârbă și la disperare etc.

– Și, între timp, după ce că s-au păstrat toate cele vechi, au mai apărut și altele, inclusiv pentru copii. Nu mai zic de copiii noștri sirieni. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Ce e corect? Ultimele incidente de la protestele din România (nu din Siria), îmi pun credința (în statul de drept) la încercare și mă determină să mă întreb dacă România (mai) e stat polițienesc. După împușcarea în cap (cu un pistol cu bile) a băiatului care refuzase să se legitimeze după un protest, polițiștii din România recidivează prin acțiuni eroice demne de milițiile Shabiha sau securiștii din Siria. Recent, polițiștii români au chemat la secții pentru audieri sau au căutat la domiciliu/locul de muncă mai mulți cetățeni din România, pentru a investiga dacă au semnat sau nu o petiție online. Oamenii respectivi semnaseră o petiție care critica lipsa de reacție a unor instituții publice din Hunedoara în legătură cu gestionarea și rezolvarea controverselor apărute din cauza micro-hidrocentralei de pe Râul Alb. Prin petiție, adresată și Ministrului de Interne, se cerea inclusiv demiterea unui șef de Inspectorat Județean de Poliție.

Eu una am pierdut deja șirul petițiilor create/semnate/trimise de mine, nu mă tem, dimpotrivă abia aștept să mă aresteze și pe mine. Sunt nerăbdătoare să ajung la închisoare în România (unde ar fi trebuit să fiu și pentru cele 6 note false șterse), hm, e aglomerat, nu sunt cele mai bune condiții, dar poți savura compania vedetelor/politicienilor (Udrea, Bica, Iacob-Ridzi), plus că nu dispari... imediat ca în Siria, în mizerie, fără apă/mâncare, fără asistență medicală, violat și torturat până la moarte. Și, apropo de legitimare, chiar dacă oficial polițiștii trebuie să se prezinte/legitimeze ei înșiși mai înainte, nu au voie să folosească forța decât în legitimă apărare și trebuie să aibă o motivație serioasă pentru legitimare, cum legea e neclară, e mai bine să arătați cartea de identitate, altfel riscați să fiți conduși la secție. Ulterior, puteți să faceți reclamație polițistului dacă a acționat necorespunzător.

– Ce e corect? Tu. Tu ești, Promy. Și mai puțin contează ce legumă, animal, gunoi sau bacterie ești, cât să iasă ”2+2=4”. Sau măcar să încerci. Și să nu renunți.

– Eu am făcut totul ilegal, mărturisește Promy, lingându-mi tandru și lent sosul salsa de pe degetul mijlociu.

– Păi, dacă tot ce e bun e interzis și tot ce e rău e premiat, normal c-ai comis numai ilegalități. Dumnezeu însuși, Iisus, e un infractor, confirm eu, ridicând degetul mijlociu curățat parțial de limba lui Promy (deși sosul salsa, sincer, nu mi se pare mizerie, comparativ cu politica asta împuțită). Jos sistemul!

***

Bine ar fi să fie infractori ca Promy sau ca Dumnezeu și securiștii sirieni, milițiile Shabiha sau Statul Islamic. Acesta din urmă reușește și el să ne uimească mereu prin mărețele sale realizări. În prezent, Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive cum ar fi campionatul de fotbal cu capete decapitate sau concursul de memorare a unor versete din Coran cu premiu sclave sexuale, cu vârste începând de la 5-6 ani (al-Sabi, prizoniere necredincioase, obținute ca pradă de război, în special yazidi, dar și creștine, kurde, șiite etc.), care uneori sunt folosite și ca scut uman în luptă. Până și lucrătoarea umanitară americană răpită de Statul Islamic, Kayla Mueller, a fost răsplătită pentru faptele ei bune cu funcția de sclavă sexuală (premiul, trofeul personal al califului), împreună cu niște fete yazidi. Ea a rezistat eroic în captivitate, a reușit să-și învingă frica, durerea și rușinea și să-și asume un rol protector, matern în raport cu fetele yazidi, de fapt, niște copii. Statul Islamic iubește atât de mult cultura încât a aruncat în aer nenumărate moschei (inclusiv pe cea cu mormântul profetului islamic Iona), face trafic de obiecte de artă și a jucat fotbal cu capul marelui arheolog din Palmyra (în vârstă de 80 și ceva de ani), Asaad, care a avut tăria să rămână în Palmyra în ciuda invaziei extremiștilor, să încerce să protejeze patrimoniul și apoi reziste torturilor și să accepte să fie executat decât să divluge locul unde se aflau anumite artefacte de valoare. Fan al culturii, Statul Islamic a detonat templul antic Baalshamin, dedicat zeului Baal, din Palmyira, a intrat cu buldozerele în mănăstirea creștină Mar Elian (veche de 1500 de ani), a răpit și ucis creștini (inclusiv preoți misionari) și a distrus peste 50 de mausolee, biblioteci și ruinele lui Nimrud în Irak.

Statul Islamic nu e doar preocupat de cultură și sport, ci și de sănătatea populației, de aceea a utilizat arme chimice (pentru curățarea completă a populației) la Marea, a interzis fumatul și i-a flagelat în public pe toți cei pe care i-a prins fumând. Biciuiește în public nu numai nevestele păcătoase cărora nu le stă bine mănușa sau vălul, ci și pe bărbații lor, eventual și vecinii... că se uită după bombe-butoi ori după vreun șobolan să-l mănânce în loc să fie atenți cum circulă păcătoasele astea pe stradă, chit că nici nu au voie să meargă fără soții lor și nici nu înțeleg cum pot înainta cu atâtea văluri (nu trebuie să li se zărească nici genele), plus că se coc de căldură (eu nu mă descurcam nici cu chadorul, vălul integral iranian, care lasă descoperită fața). Milițiile femeilor jihadiste au ucis în bătaie fete doar pentru că priveau hainele din vitrina unui magazin și nu purtau codul vestimentar corespunzător categoriei lor (fete nemăritate, văduve, divorțate, măritate). La naiba, așa le trebuie, ce, tocmai acum le arde de shopping păcătoaselor? Aș fi vrut să fi inventat/imaginat eu astea!

După datele ONU, prizonierele Statului Islamic sunt propuse mai întâi comandanților, ulterior vândute străinilor cu bani înscriși în Statul Islamic la prețuri mari (și peste o mie de dolari) și în cele din urmă simplilor soldați. În acest caz, o sclavă sexuală de 9 ani costă 165 dolari, o adolescentă – 124 dolari, iar una de 20 ani – 40 de dolari. Practic, peste 2500 de fete yazidi au fost oficial luate prizoniere, iar 5000 sunt date dispărute. Asta înseamnă fetițe răpite, dezbrăcate, tratate ca pe vite, vândute în pielea goală la târgul de sclavi și transportate astfel pe stradă/în camioane la grămadă, lăsate în frig, foamete și mizerie, violate în continuu, apoi operate pentru a se li se coase himenul la loc și revândute la târgul de sclavi, în aceleași condiții, ca virgine. Și tot așa. Unele fete au fost cumpărate, violate, operate și vândute ca virgine de zeci de ori într-un singur an. Din fericire, dacă unii distrug trupuri, suflete, vieți și vise, alții salvează: riscându-și viața zi de zi, avocatul Khaleel al-Dakh, un Oscar Schindler irakian, a reușit să elibereze peste 1.000 de yazidi din mâinile Statului Islamic. A creat o echipă de informatori/spioni care ia legătura cu fetele sclave, le strecoară telefoane pentru a putea comunica cu ele, așteaptă un moment oportun să intervină și atunci fug cu fetițele în brațe până la un loc ascuns. Dacă sunt prinși, sunt torturați și executați, desigur, cum s-a și întâmplat, de altfel, în echipa avocatului, pentru asemenea fapte bune. În mod similar, după răpirea propriei sale nepoate (kurde) și recuperarea ei contra cost, omul de afaceri irakian, Abdullah, răscumpără sute de fete răpite cu prețuri între 6000-35.000 dolari. Iar fetele yazidi s-au organizat și ripostează și ele: o cântăreață, Xate Shingali, de 30 de ani a fondat batalionul ”Fetele Soarelui” care înfruntă jihadiștii (”Ei ne violează, noi îi ucidem”).

Indiferent cine este autorul acestor răpiri (Statul Islamic, milițiile Shabiha sau securiștii), dispar prea mulți, inclusiv mii de copii. Și nici măcar un tovarăș-zeu taliban și Big Brother precum al-Assad sau califul Statului Islamic nu ar trebui să dispară așa și să se dezintegreze (mai mult sau mai puțin lent) până la extincție. Am și eu coșmaruri în continuu, de ani de zile, cu ochii deschiși/închiși, (relativ) trează sau în somnul meu agitat, cu multe întreruperi, ba că nu mai găsesc nimic din Promy (ceea ce e(ra) foarte probabil, dacă nu sigur în Olimp până foarte curând), ba că nu mai e Alex, fii-miu, nu am nici corpul lui să-l îngrop ori descopăr din el doar un degețel scheletic, cu unghia smulsă, ars cu acid și pătat de urină, apoi, înainte să ajung la ONU să raportez situația (cu tot cu degețel), sunt și eu răpită și, eventual, mi se cere să arunc acid pe copii și să mă piș pe ei. O înmormântare e un lux și un privilegiu, de-asta am și evitat în ultima vreme plimbările mele rituale la cimitirul familiei pe care le savuram înainte, odată cu liniștea și pacea de acolo (mă simțeam vinovată și mi-era rușine). Antigona știe: chinuindu-se să respecte legea tradiției și memoria fratelui ei (tot un ”dușman al poporului”), ea a încălcat legea cetății și l-a îngropat pe ascuns pe fratele ei, asumându-și eticheta de ”trădător” și pedeapsa pentru aceștia - să fie îngropată de vie. ”Antigonele” din Siria din tabăra de refugiați Shatila - Beirut (o zonă sordidă și periculoasă unde, când plouă, din cauza scurgerilor și a proastelor izolații, copii, supraviețuitori (până în acel moment) ai războiului și dictaturii, au murit electrocutați) joacă într-o transpunere a tragediei grecești. Multe ”Antigone” siriene au trecut prin experiențe similare, ba chiar, mai rău decât Antigona propriu-zisă, în ciuda căutărilor disperate, cu riscul/prețul vieții, n-au mai găsit nimic din cei dispăruți. Însă tragedia are un rol cathartic: prin împărtășire și joc, le ajută să spună adevărul, să sublimeze durerea și să se elibereze. 

”Antigona” e o sursă de empatie, inspirație și rezistență pentru oricine, dar nu e suficientă pentru a distruge Statul Islamic. Legat de asta, într-o dimineață, când mă aflam pe budă, după ”lupte seculare”, brusc, m-am iluminat. Ca mii și mii de alți puști, fetele lui Obama, Malia și Sahsa, pot fugi oricând de acasă să se facă jihadiste (fără ca tăticuțul lor să știe ceva, deși le citește și lor toate mailurile, postările pe Facebook, Twitter și youtube, și fără ca să reacționeze cumva, că e un Big Brother-fantomă) și să ajungă sclave sexuale (nu mi-e clar, de fapt, poate că sunt prea bătrâne pentru Statul Islamic și nu mai sunt deja virgine la 17, respectiv 14 ani, iar Obama, desigur, adică probabil, habar n-are). Acolo, vor fi atât de enervante și figurante, vor cere insistent atâtea lucruri încât Statul Islamic, exasperat, va imploda. Aș putea să le rog pe Malia și Sasha, de asemenea, să facă presiuni pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei în dosarul școlii-fantomă. Lor nu le rezistă nimic. Bune și fetele lui Obama la ceva! Eu, dacă voi fi sclavă, voi rămâne și eu una obraznică, nesimțită și băgăcioasă și voi solicita expres de la Statul Islamic baie cu lapte de Cleopatra, țigări, votcă, bere, pizza și crenvurști în covrig/hot dogs.

Ah, când mă gândesc că totul e haram (mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi, ca la securiștii regimului sirian sau la milițiile Shabiha) și cum mă aflu în perioada de recuperare după greva foamei (aproape gata... doar kilograme, din păcate, restul nu poate fi recuperat și... continui să pierd), poftesc, brusc, să mă răzbun cu țigări obișnuite (în loc de pufăitoare, țigara electronică), votcă, bere, pizza și Maretti cu pizza. Mai mult, având în vedere că Statul Islamic, securiștii regimului și milițiile Shabiha ne-au atras atenția la sănătate și frumusețe și am conștientizat, în sfârșit, importanța lor, vom da și noi (eu și cu Promy) acum o declarație. Începem să ne prostim, vorbind cu ”u” în loc de alte vocale odată pentru că e haram, apoi ca să nu facem riduri, cum proceda maică-mea la un moment dat când eram mică, iar taică-miu o poreclise ”Tururu Hu-Hu” (”Teroare Ha-Ha”) și-i cerea ”buru, muuru” în loc de ”bere, muiere”: ”Ducu tutu u hurum, utuncu su fucum numu lucruru hurum, cucu suntum mulufucu. Jurum pu stupunul Curun, pu unurugul Bubu, pu Muruttu cu puzzu, pu puzzu, pu uPhunu, pu tutunul Prumutuu, vurmu umpuțut du trudutur șu pu Mudum Duzustru, Futu lu Druculu! (rus mulufuc lu funul: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”). Adică: ”Dacă totul e haram, atunci să facem numai lucruri haram, căci suntem malefici. Jurăm pe stăpânul Chiron (înțeleptul Chiron centaurul din Olimp, proaspăt ales lider la primele alegeri libere din vara lui 2013), pe inorogul Bebe (mare guru, din păcate atât de blond încât a imigrat în Olimp, cu mine și cu Promy), pe Maretti cu pizza, pe pizza, pe iPhone, pe titanul Prometeu, vierme împuțit de trădător și pe Madame Dezastru, Fata lui Dracula!” (râs malefic la final: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”).   

Jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că mă bucur că Uniunea Europeană a acceptat (după multe presiuni) expunerea fotografiilor incomode ale lui Caesar (a zecilor de mii de victime ale torturii din spitalele militare siriene) la Parlamentul European și, totodată, a aprobat planul minimal de redistribuție a celor 40.000 de refugiați din Italia și Grecia către alte țări europene (foarte puțin, însă e un început). Sunt teroriști sau victimele terorismului, ale Statului Islamic, dar și ale terorismului de stat (la cote de crime împotriva umanității)? Pentru mulți politicieni nu e tocmai clar. Mai jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că aș vrea să se schimbe în bine relația dintre Turcia și kurzii sirieni. Să fim onești, aportul Turciei în criza siriană prezintă atât aspecte pozitive, cât și negative. Turcia poate fi lăudată că a primit cei mai mulți refugiați sirieni (1,8 milioane), în condiții optime în taberele de refugiați, cu toate că e depășită de afluxul uriaș și are dificultăți pentru a asigura servicii educaționale și medicale pentru cei aflați în afara taberelor. Din păcate, există și puncte slabe precum granița permeabilă ca un burete pe unde trec copiii fugiți de acasă (din întreaga lume)... nu, nu la club, în parc sau în vacanță, ci să se facă jihadiști și unde se servesc BOMBoane și tot felul de echipamente pentru extremiști. Apoi, Turcia manifestă o atitudine ostilă față de kurzii sirieni, campionii luptei împotriva Statului Islamic, comasând trupe la graniță și amenințând cu incursiuni militare în zona kurdă din nordul Siriei.

Progresele kurzilor de la Y.P.G. împotriva Statului Islamic îngrijorează regimul Erdogan din Turcia. Y.P.G., forțele militare kurde din Siria, au reușit să cucerească în iunie, cu suportul raidurilor aeriene americane, o localitate strategică, Tal Abyad, punct de aprovizionare important al Statului Islamic și, totodată, punct de control al unei întregi zone care permite conectarea a trei ”cantoane”: Afrin (la nord-vest de Aleppo), Kobane (la vest de Tal Abyad) și al-Jazira (în nord-estul provinciei Hasakeh). Kurzii sunt o problemă, Statul Islamic, nu? Y.P.G. reprezintă aripa militară a partidului Uniunea Democrată (P.Y.D.), afiliat cu Partidul Muncitoresc din Kurdistan  care a condus o revoltă împotriva statului turc timp de 30 de ani. Turcia se teme de instalarea unui stat kurd și dorește impunerea unei zone de excluziune aeriană pentru a se proteja atât de kurzi, cât și de Statul Islamic (o idee susținută și anterior, de ani buni, fără succes și fără cooperarea Statelor Unite). Asta înseamnă implicare militară aeriană, dar și terestră (pentru coordonare) și lupta, în unele zone, piept la piept, stradă cu stradă. Însă această acțiune ar deteriora relațiile și cu kurzii din Turcia și mai curând va îngreuna avansul kurzilor sirieni decât va afecta Statul Islamic. Practic, cum partidul lui Erdogan, AKP, a pierdut majoritatea în parlament și deja a pus o presiune enormă asupra populației prin susținerea agresivă a rebelilor (unii extremiști) și prin acceptarea a aproape 2 milioane de refugiați, iar intervenția militară (fără acordul Consiliului de Securitate ONU și în haosul de pe teren din Siria, unde adeseori nu se mai știe cine cu cine se luptă și sunt prezente grupări extremiste) este foarte riscantă, acțiunea militară este, totuși, mai puțin probabilă.

De asemenea, Iordania propune constituirea unei zone de excluziune aeriană în sudul Siriei (incluzând orașul Deraa), coordonate de rebeli susținuți de Iordania și de Statele Unite, cu sprijin militar iordanian. Apelurile Turciei și Iordaniei sunt mai curând un nou semnal pentru Statele Unite, dar, ca de obicei, Obama se uită și nu vede. În prezent, regimul mai controlează circa 20% din teritoriu. Începând din martie, regimul al-Assad a pierdut teritoriu in nord-vest, sud și centru către diverse grupuri printre care și Statul Islamic, al-Nusra (afiliată al-Qaida) și către rebeli mai moderați. Mulți analiști consideră că forțele proguvernamentale se concentrează pentru a obține controlul asupra unei zone din vest, întinzându-se de la nord de Damasc prin Homs și Hama până la coasta Mediteranei, cuprinzând zona alawitilor (șiiți minoritari dintre care face parte și actuala conducere). Oricum, regimul încă luptă pentru a-și menține avanposturile din alte părți ale țării, inclusiv din orașe ca Hasaka și Qamishli din nord-est sau Deir al-Zor în est, Deraa în sud și Aleppo în nord.

Și că vorbeam de Y.P.G. (care reprezintă pentru turci un pericol mai mare decât Statul Islamic!), s-au găsit și niște fii de-ai lui Dracula care și-au ascuțit colții de vampir și s-au dus să și-i scoată la Statul Islamic, împreună cu kurzii de la Y.P.G. Aceștia sunt Rubar și Armanchi. Au venit pentru că nu au suportat să asiste pasiv la atrocitățile Statului Islamic. Și-au plătit singuri drumul (București-Munchen-Suleimania și apoi transfer cu taxi în Siria) și o parte din echipament. Mănâncă simplu și destul de frugal (orez, lipii), beau ceai și ațipesc numai câteva minute în tranșee (nu știu cum pot în zgomotul ăla infernal, eu una mă chinuiesc ore în șir să adorm și mă trezesc aproape imediat, după coșmaruri (siriene și nu numai) sau dacă aud liftul, mieunatul mâțelor ori scârțâitul ușii, cu toate că folosesc dopuri antifonice). S-au împrietenit cu kurzii care sunt primitori, să juri că sunt și ei fiii lui Dracula și se simt ca acasă. Sunt deranjați de ideologia marxistă dominantă la Y.P.G., dar nu se lasă îndoctrinați, au plecat să lupte cu Statul Islamic alături de kurzi, nu să devină comuniști. Au intrat în focul luptei aproape imediat, după doar o săptămână de training la ”Academia din Rojava”, după ce au primit arme nu tocmai performante, cum au și kurzii. Însă sunt bine organizați și motivați (la fel ca ceilalți de la Y.P.G.). Unul dintre camarazii kurzi i-a salvat viața lui Armanchi, după ce bucureșteanul se ridicase în picioare, luând poziție de tragere, așezându-l la pământ și zicând ”nu e vremea ta să fii martir”. Și Rubar a fost la un pas de moarte când comandantul unității sale a călcat pe o mină improvizată și a fost ucis. Rubar a comentat, profund marcat:  „vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!“ Nu au venit să moară, dar, dacă s-ar întâmpla asta, sunt pregătiți:  „Nu am venit aici să mor. Am venit să fac ceva. Dar dacă va fi să mor, atunci asta e!” (Armanchi) Buni și fiii lui Dracula, vampirii și colții lor la ceva!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Examen cu BB (VII). O terapie pentru sufletul mânjit de căcat și sfâșiat de îndoială: presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de la Promy

Cum mă uitam lung la geam (dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare), Promy (adică Prometeu, eroul meu din copilărie) lasă iPhone 7 la care lucrează obsesiv, aproape non-stop (workaholic cum e) și vine val-vârtej la mine. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative (un pic de mobilizare nu strică). Îi tot spun că n-am chef de nimic și că nu mă simt în stare nici să mișc degetul mic de la piciorul stâng, dar Promy insistă să mergem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu pământul, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț. Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că e foarte simplu: ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Break on through – The Doors .

Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală. La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni) cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre cu șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercing și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică, mai mult Phoenix, gen ”Fată verde”, ”Mugur de fluier”, ”Nunta” Nunta – Phoenix . Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e promovată bine măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi sirenele dansează sirtaki pentru Promy. Foarte tare, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sirene, să-și facă șuvițe, piercinguri și tatuaje, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj (la sireni cel puțin) este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, vulturul a devenit mai popular decât mine”. Apoi scoate prototipul iPhone 7 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru, super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL): sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident.

Cum eu încă plângeam după un ciob din presse-papierul de cristal cu coral, spart, al lui Winston, Promy îmi promite că-mi dă el unul tare, cu coral roz... ce-i drept, ”made in China”, dar să juri că-i original. Păi, să vedem, trandafirul Micului Prinț e original? Teoretic, nu, e unul dintre niște miliarde de trandafiri, aparent la fel, dar, practic, e special, pentru că e trandafirul Micului Prinț și a fost domesticit de el (vorba vine, e cam figurant). Așa și presse-papierul chinezesc o să devină special când o să-l iau eu. Și orice cupă poate deveni Sfântul Graal, Dumnezeu știe. Ca în filmul ”Regele Pescar” al lui Terry Gilliam. Sacru și profanul. Sacrul irumpe în profan. Iar Promy nu-mi dă un ciob, îmi dă unul întreg. Promy îmi mai recomandă să iau și eu data viitoare un pic de coral albastru din Ataraxia de pe Gliese, îmi poate face el un presse-papier de cristal cu coral albastru: unic, original și indestructibil. Pe ăsta nimic nu-l va putea distruge. Așa că acum voi avea două. Pe al doilea îl păstrez eu, iar pe primul îl dăm înapoi lui Winston și celor care încearcă să rămână oameni. Thanks, Promy!

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” (Luna Amară – ”Gri dorian”, iar Dorian Gray?!). Nimeni nu mă înțelege, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid chiar și acasă. Vreau să ascult ceva empatic, așa că pun uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner , apoi Simfonia a V-a, partea a IV-a – Mahler . Eforturi supraumane de a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, pentru a respira, pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Mișcare în gol. Mireasa din filmul ”Melancholia” lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze un singur pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, cearceaful cald, lipicios și mototolit devine rece, imobil, perfect întins ca un giulgiu, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete deviate din traiectoria lor, care amenință să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne slab firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul... Să vină mai aproape. Să mă sfâșie. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Să treacă timpul. Dansuri simfonice op.45, partea a doua, Andante con moto – Rachmaninov . Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața. Fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on/Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” (Queen). De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul!

Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot. Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 7 și vine la mine. Îmi va da acum presse-papierul de cristal cu coral albastru de pe Gliese, deși nu-l merit. Mergem pe Gliese, doar noi doi. Sunt 6 recifuri de corali albaștri, iar Promy se hotărăște pentru reciful LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat. Ne uităm pe harta de la iPhone 7, încă în stadiu de draft: e super, 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, la recifurile de coral albastru LEA 4. Interesant, albastrul coralilor e fosforescent și seamănă cu ochii extratereștrilor rebeli de pe Dune. Promy culege 4 bucăți mici de coral albastru și face presse-papierul imediat. Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng (inclusiv de fericire). Are un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și ne întoarcem pe pământ. Eu îi mulțumesc din nou lui Promy și-i fac și eu o dedicație: Rapsodie pe o temă de Paganini - Rachmaninov . Strâng în palme presse-papierul, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi-e și teamă să-l apăs prea tare să nu se spargă. Dar a zis că e ”unbreakable”. Să vedem. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, chiar și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe Dune pisicii care stă pe calorifer - ”Kiry-Kiry, I’m afraid you’ve been chosen.”

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, vise, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahooii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahooii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Puri și simplu, nu merge. Științele, artele și școala care îi plac așa mult lui Promy nu fac decât să intoxice yahooii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahooii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Nu trebuie să știe nimic în afară de cine e stăpânul lor și câteva reguli simple de urmat. Școala ar trebui ori desființată, ori foarte sumară și ideologizată, ori să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Asta e o idee foarte bună, așa mințile yahooilor n-ar fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Iar responsabilitatea (care este condiționată de primele valori) este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari. Numai prostii. Derutați sărmanii yahooi. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și ”copiii”! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav, înseamnă mâncat gândaci, broaște râioase, porci, tone de căcat de înghițit, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen. Mă trec frisoane. Îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună. Un yahoo ”mentally deranged”. Măcar din rațiuni estetice, dacă nu morale. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă scârbă. Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

Examen cu Big Brother (VI). În căutarea unui ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston din ”1984”: doruri, frustrări și rătăciri

Ce să fac ca să dispară Zidul? Să fac o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să fac un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidul? Nu știu, poate că nici nu trebuie să-l arunc în aer. Nu e nici măcar un zid de cărămizi, nu, e unul de paie pe care aș putea să-l spulber dintr-o suflare. Precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.” ”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că lui Gabi, secretara, îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidul altfel. Să-l șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... E, dacă eu sunt traumatizată, oare cum o fi Gabi? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe Gabi cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de ”copii” din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani/ ’cause tomorrow never comes” Forget domani – Frank Sinatra Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă, și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied” (Megadeth – ”A tout le monde”). Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și ”copiii”! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți ”copii” în vagon. Mă uit la ei hipnotizată, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ”copiii” mă ajutau să conectez videoproiectorul. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt,nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, Gabi, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea. Nopți agitate, de spasme și zvârcoliri continue, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă de OZN a plafonierei. Orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg. Cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” (”Oblio”) – maximum 20 cu totul, stereotipice și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să te obișnuiești... Clanțele devin tăioase ca razele laser, îmi străpung pielea. Când vreau să mă așez, scaunele se retrag, iar mesele și biroul se îndepărtează în mod bizar. Mesele seamănă cu niște meduze otrăvitoare, gigantice, în ale căror umbrele se rotesc halucinant cataloage goale și numere fosforescente de la 8 la 10. Își îndreaptă spre mine tentaculele, fremătând de furie. Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu mă mai văd. Pereții devin incandescenți. Zidul se va prăbuși peste mine. Poate ne vom topi împreună într-o ultimă îmbrățișare stranie și totuși atât de familiară. Nu fac nimic. Nu pot. Aștept sfârșitul. Paralizată și fascinată de propria execuție ca prizonierul Inchiziției din povestirea lui E.A.Poe, ”Puțul și pendului”. Până la urmă, prizonierul se trezise din vrajă, reacționase ingenios și se eliberase. Eu nu. Aștept să coboare pendulul și să mă sfâșie. Tot mai aproape... Zidurile de metal lichefiat se scurg peste mine. Urlu, dar nu se aude niciun sunet. ”Strigătul” lui Munch.

Adorm, în sfârșit, pentru o două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel, mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate. La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (asta cu ”God created” e din filmul ”Me and Orson” - despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu ”copiii” la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”). Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi a îmbrățișat ”copiii” care stăteau pe margine, unul câte unul.

În timp ce strângeam ”copiii” în brațe, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Oau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fi-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe ”copiii”, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Strâng cearceaful năclăit, cu disperare, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? E ceva corect? Cine zicea asta? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fi-miu, urlu la bărbată-miu. Nu înțelegeți nimic, faceți doar mizerie și balamuc.

Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să le tai și lor gâtul și apoi să mă sinucid. M-au deranjat, fac mizerie, nu sunt femeia lor de serviciu sau sclava lor. Dacă n-am un pistol să le pun la tâmplă, merge și cuțitul. Un pistol la tâmplă? Cum adică, îmi vărs frustrările pe ei doi? De ce nu? M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele. Loser. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă. ”Roșu aprins - colorează-mi tăcerea” (Luna Amară – ”Roșu aprins”). Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge.

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place atitudinea asta? E un exemplu bun? Ajută cuiva? Cui prodest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

Winston (din ”1984”, Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Îl privea vrăjit. Putea să zărească acolo, prin el o altă lume: una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. O lume altfel. Total diferită de cea a lui Big Brother. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, umanitatea, dragostea, visele ... Mie mi s-a părut cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Voi încerca să găsesc un ciob din presse-papier. Îl voi căuta și, dacă nu-l voi găsi, îl voi reinventa.

Examen cu Big Brother (V). Reclamații la foruri academice – Pisica de Cheshire, evanescentă ca fantomele, dar cu un zâmbet pe care nici eu nu-l pot șterge

Dooor de ”copii”, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, descopăr că eu și încă vreo 6-7 ”copii” de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: circa 60% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi spună probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera” din ”Zonă”, în golfulețul meu din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș pe care o știu oricum de la fi-miu. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii ăia mari și inocenți din tablourile lui Tonitza...

M-am hotărât să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultat. Mai întâi, la forurile academice. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesz de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix? Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt. În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție al anchetei, probabil că n-o să mai găsesc pe nimeni: doamna X disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Un birou-fantomă. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curân de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de 6 ani?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Zombie-avocați cu ”smiling faces” și Zombie-polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free” A tout le monde (Megadeth) . Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” Zombie și fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-un Zombie cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi dau atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara. ”Stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”). Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Mă scoate din minți atitudinea asta. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial (l-am mai invocat și în episodul III): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (apud Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7) – a treia strategie de rezistență la totalitarism. Churchill și-a valorificat șansele (mai mult sau mai puțin slabe) și, în cele din urmă, a câștigat.

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac când vine dezastrul ca Zorba Grecul după prăbușirea minei (dans Zorba Grecul) ? Apropo, în acest caz, eu sunt dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

O să aștept aproximativ o lună, înainte de plângerea penală, feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? E, trebuie să aflu când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Doamna Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine! O reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului) unde am colaborat ca voluntar să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Emirul în drum spre Mecca din poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”. O prietenă mi-a adus aminte de poezia asta, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor de absolut. Autodevorator. A renunțat la tot. A ales calea cea grea. Și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern. Prin focul deșertului. Prin praf și arșiță, chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci. Nu se oprește. Chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca. Pe calea cea grea. Parcă văd și eu o cetate strălucind în depărtare, dincolo de dune. E Mecca? Sau e numai Fata Morgana?