Căutăm un colț ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e curat nesustenabil!

Deși situația din Siria e catastrofală (și, din păcate, nu e vorba de catastrofa de Madame Dezastru, nici de vreun dezastru natural... la 50 de cutremure pe zi) și se agravează pe zi ce trece, presiunile diplomatice pentru încheierea războiului (și a violenței) au fost din ce în ce mai reduse în ultima vreme, acordul de la Geneva din 2012 (Geneva Communiqué) nu a fost încă implementat, iar propunerile Ligii Arabe, planul în 6 pași al fostului Secretar General al ONU, Kofi Annan și conferința a doua de la Geneva din 2014 (Geneva II) nu au reușit să dea, deocamdată, rezultate semnificative.

Mai întâi, să vedem ce au presupus acordurile de la Geneva din 2012 și 2014. În mai 2012, Grupul de Acțiune pentru Siria, sub egida ONU, a propus o tranziție care oferă perspective de viitor tuturor sirienilor, fixează pași clari pentru atingerea acestui obiectiv, poate fi realizată într-un climat de siguranță, stabilitate și calm și se va obține în mod credibil și rapid, fără alte vărsări de sânge/violențe. Astfel, se recomandă următorii pași: constituirea unui guvern de tranziție cu puteri executive depline și care să includă membri ai guvernului și ai opoziției pe baza unui consimțământ mutual, participarea tuturor grupurilor și segmentelor din societate la o dezbatere națională serioasă, revizuirea ordinii constituționale și a sistemului legal, alegeri libere și corecte în sistem multi-partid pentru noile instituții și reprezentarea completă a femeilor în toate aspectele tranziției. Ulterior, în ianuarie 2014, a avut loc o a doua conferință internațională, lansată de ONU, însă fără rezultate relevante. Un detaliu tulburător: potrivit Syrian Observatory for Human Rights peste 1870 de persoane au fost ucise în cele 9 zile cât a durat conferința inițiată de ONU.  

La rândul său, fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a propus în martie 2012, împreună cu Liga Arabă și ONU, un plan de pace în 6 pași, constând în: 1. colaborare cu reprezentanții ONU pentru crearea unui proces politic (coordonat de sirieni) incluziv, menit să răspundă aspirațiilor și preocupărilor legitime ale poporului sirian, 2. angajamentul de a opri luptele și de a stopa violența în toate formele sale, indiferent de cine o comite, sub supravegherea ONU, 3. garantarea livrării la timp a ajutoarelor umanitare către toate zonele afectate de război și stabilirea unei pauze umanitare zilnice de două ore în acest sens, 4. intensificarea procedurilor pentru eliberarea persoanelor deținute în mod arbitrar, în mod special a categoriilor vulnerabile și a persoanelor implicate în activități politice nonviolente, furnizarea unei liste complete a centrelor de detenție, a accesului la aceste centre și a informațiilor necesare în acest caz, 5. asigurarea libertății de mișcare pentru jurnaliști și o politică de vize fără discriminare, 6. respectarea libertății de asociere și a dreptului de a demonstra pașnic ca garantate legal. În august 2012, Kofi Annan și-a dat demisia din funcția de mediator în conflictul sirian din partea ONU-Liga Arabă, invocând refuzul guvernului sirian de a implementa planul în 6 pași, escaladarea campaniei militare a opoziției și lipsa de unitate din Consiliul de Securitate ONU.

Să fim sinceri, deocamdată, ONU s-a limitat  de multe ori să plângă și să producă rapoarte, lucruri utile, dar, din păcate, insuficiente. În 2014, pe 22 februarie, Consiliul de Securitate a reușit să adopte, totuși, Rezoluția 2139 prin care condamnă și interzice bombardamentele aleatoare, atacurile cu bombe-butoi, precum și arestările/răpirile/disparițiile forțate și, totodată, cere ridicarea tuturor blocadelor (guvernamentale sau nu), eliberarea prizonierilor politici și accesul nerestricționat al ajutoarelor umanitare. Crede cineva că tovarășul-zeu al-Assad sau califul Ibrahim al Statului Islamic ascultă vreo recomandare ONU sau vreo ”predică de Nana” cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie (și eu, de regulă, fugeam, iar, uneori încercam să rezist numai pentru că mă aștepta, la sfârșit, o porție de cartofi pai ”ca la Paris”)? Au acești măreți și glorioși conducători vreo părere de rău, vreo limită sau vreo rușine în lupta lor pentru putere și control? Regretă doar că a mai rămas vreo bacterie (detectabilă la un control ONU) dintr-un medic, intelectual, jurnalist, activist, bătrânel sau bebeluș, ”dușmanii poporului”, viermi de trădători și teroriști, desigur.

În iulie 2014 a mai apărut o rezoluție a Consiliului de Securitate care autorizează livrarea ajutorului umanitar, fără permisiunea guvernului. Însă ONU întâmpină atât dificultăți de distribuție a ajutorului umanitar, cât și în ce privește sancțiunile. Dacă Obama, Big-Brotherul-fantomă (care e și mare cititor... de mailuri, postări pe Facebook, Twitter și youtube, deși se uită degeaba, că nu vede nimic), în ciuda faptului că a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, a avut permanent un discurs pozitiv, tipic american, mai exact că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic” sau e teribil de ”surprins” de evenimente (vorba lui Pristanda, ”curat” surprins!), ONU, la rândul său, se recunoaște depășit și, tocmai prin Înaltul său Comisar pentru Refugiați, António Guterres, caracterizează situația din Siria ca ”nesustenabilă” (”curat” nesustenabilă!). Frecvent, ONU nu poate vota o simplă rezoluție de trimitere a unor criminali la Curtea Penală Internațională (pentru crime împotriva umanității) ori de sancționare a tovarășilor-zei care se luptă cu medici, echipe de salvare, intelectuali, jurnaliști, femei însărcinate, bebeluși ori bătrânei, pentru că este blocat sistematic în Consiliul de Securitate de unii dintre membrii permanenți cu drept de veto precum China și Rusia (uneori și de Statele Unite, când genocidul este comis de Israel). Se pare că tovarășii-zei de pe planetă, responsabili pentru crime împotriva umanității, se susțin reciproc și-și apără imunitatea precum parlamentarii noștri penali (prin mjloace oculte, dar și legale).

În 2005, ONU și-a asumat principiul responsabilității de a proteja (R2P Principle - Responsability to protect), în cazul crimelor de masă. Ulterior, în 2013, în contextul atrocităților din Siria, unul dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, Franța, a propus reformarea și reglementarea procedurii de veto: membrii permanenți se vor abține (mutual) de la veto în situația crimelor de masă (dacă acest lucru nu contravine fundamental interesului lor național). Cu mai multă presiune și implicare la nivel global (fac și eu, cu umilele mele puteri, la scara mea, imposibilul, prin greva foamei, petiții și campanii, în colaborare cu activiștii de la Planet Syria), să sperăm că va avea loc o dezbatere internațională, se vor confrunta idei și propuneri, se va alege varianta optimă și se va efectua această reformă a sistemului de vot și veto la ONU. Ca să fie odată funcțional, să nu mai ghicim viitorul... apocalipsuri, fără succesuri și să depășească mereu orice imaginație/ficțiune (ex. Siria, Cambodgia etc.).

În opinia lui David Miliband, președinte și CEO al International Rescue Committee, reprezentantul actual ONU în Siria, Staffan de Mistura, se ocupă predominant de consultări... adică ”vorbește discuții” (pentru deschiderea și păstrarea canalelor de comunicare), iar cooperarea în Consiliul de Securitate ONU prezintă lacune. Până în prezent nu s-a reușit aplicarea unei presiuni puternice asupra părților aflate în conflict pentru a stopa uciderea civilior și distrugerea infrastructurii, nici din partea membrilor Consiliului de Securitate, nici din cea a țărilor cu influență în Siria: din motive birocratice și/sau de punere sub blocadă, circa 5 milioane de persoane nu au acces la ajutor umanitar. Și acum aproximativ 12,2 milioane au nevoie de ajutor umanitar (apă, mâncare, adăpost, servicii medicale și de igienă) în Siria, după statisticile ONU. Iar în zonele aflate sub blocadă guvernamentală (ca în Yarmouk, de pildă) trec jde mii de ani ca să ajungă la oameni o aspirină, o sticlă de apă sau un bob de orez (și, la un moment dat, nu mai ai cui să-i oferi ajutorul).

Din nefericire, acoperirea acestor nevoi în Siria, susține David Miliband, a fost realizată în 2014 doar într-un procentaj de 48% (față de 68% în 2013). Cei patru milioane de refugiați (scăpați numai de cele 50 de cutremure pe zi, atacuri cu arme chimice, răpiri/dispariții forțate și arestări) au și ei aceleași nevoi de bază. Principalele țări care au primit refugiați, la rândul lor, au nevoie de suport material: Turcia a cheltuit 4,5 miliarde de dolari pentru refugiați, Liban - 2,5 miliarde de dolari, Iordania (cu efortul Statelor Unite de a absorbi Marea Britanie!) - 871 milioane. Kurzii din Irak (care sunt primii în lupta cu Statul Islamic prin armata lor Peshmerga, au salvat ultimii yazidi de genocidul Statului Islamic și au primit și 250.000 de refugiați sirieni) se confruntă și ei cu aceleași probleme. Apelul ONU pentru refugiații din Siria a fost acoperit în 2014 doar 64% (față de 73% în 2013).

Ce propune David Miliband? Unu, tragerea la răspundere a celor responsabili și presiuni pentru facilitarea accesului ajutoarelor umanitare. Doi, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, împreună cu actorii regionali reprezentativi (Turcia, Iran, Arabia Saudită, Qatar) trebuie să trimită politicieni/diplomați cu experiență ca reprezentanți umanitari care să înțeleagă dimensiunea umanitară a conflictului, să monitorizeze și să combată restricțiile de acces, să medieze și să supravegheze încetarea focului, să colaboreze cu reprezentanții ONU pentru urgențele umanitare și să pregătească în detaliu rezoluții în Consiliul de Securitate cu toate părțile implicate (combatanți, susținătorii lor, ONU și ONG-uri). Trei, să fie acoperit apelul ONU pentru Siria în 2015.  

Asta doar pentru asigurarea accesului minimal la ajutoare umanitare. Găsirea unei soluții politice, stoparea violenței și tranziția Siriei spre democrație rămân, în continuare, o provocare la care trebuie să răspundem. În ce mă privește, je suis encore syrienne. Sper că și voi. Când este atâta rău în jurul nostru, trebuie să ne facem curaj să devenim mai buni. Haosul, nebunia și absurdul ne determină să fim mai raționali, mai logici și mai normali, sălbăticia - mai civilizați, distrugerea - mai creativi, urâtul - mai frumoși, nesimțirea - mai responsabili, minciuna - mai autentici, lanțurile - mai liberi, indiferența și ura - mai sensibili și mai iubitori (sincer, dacă se poate alege între astfel de ”talibani”, prefer ura indiferenței, căci ura, spre deosebire de indiferență, măcar îți recunoaște existența și te stimulează să reacționezi). Simplul nostru exemplu, în viața de fiecare zi, schimbă deja lumea și devine, de multe ori, molipsitor. Exercițiul faptelor bune ne ajută să ne regăsim când ne rătăcim, pentru că, uneori, de teama de a ne întoarce acasă, asemenea lui Ulise din poezia lui Marin Sorescu, căutăm un loc ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e ”curat” nesustenabil.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Mami, jur pe pizza că am mâncat supa de la tine! Greva foamei: zilele 13-14 și perioada de recuperare

Ca să o liniștesc pe maică-mea, vineri la prânz, în a treișpea zi de greva foamei, iau taxiul și mă duc la doctor. Liniștitor, într-adevăr: un pic de hiperglicemie, 125 mg/dl (evident, de la supradoza de miere de salcâm, dar altfel nu puteam minimiza slăbirea, asigura un minim de calorii și avea un minim de energie). Apoi, puls mărit (și când eram însărcinată era în jur de 140) și puțină hipertensiune (15/10), mult sub performanțele înregistrate la birou, în cercetare de piață, 17-18 maxima, luni la rând (când mă aflam într-un fel de comă fizică și psihică și nu mai eram capabilă nici să clipesc), apoi se regla singură, revenind la normal. Nu-i nimic, e totul sub control, voi merge din nou la doctor pentru analize și a verifica tensiunea și glicemia, am reușit măcar să reduc slăbirea la 4 kile. Spre deosebire de Beyonce (de care mi-e milă). Nu am mai perceput, oricum, senzația de foame din seara primei zile de greva foamei: eram full de la a unșpea limonadă.

A, și interesant, am mai făcut foamea cândva, în vremea liceului, când am primit drept premiu pentru rezultatele la o olimpiadă națională o excursie în străinătate. La Paris! Eram cazată într-o familie de francezi care îmi ofereau următorul meniu zilnic: o frunză de salată dimineața, o frunză de salată la prânz, o frunză de salată seara. Ce abundență și diversitate! Ca-n povestea cu sarmalele lui Bulă de luni până duminică sau a mea cu ”cașcaval, cașcaval” și ”cartofi, cartofi” (și a lui fii-miu... mare maestru și recordman la cartofi prăjiți). Ar fi trebuit să fiu cel puțin dimineața entuziastă, dacă nu și la masa de seară, dar nu puteam. Eu (obișnuită să fiu îndopată de la aperitiv (șuncă, ouă și cașcaval, desigur) la desert), aveam dureri groaznice de stomac și mă urcam pe pereți de foame, așa că, îndată ce scăpam de sub supravegherea gazdelor, evadam de acasă, fugeam la o brutărie, cumpăram repede o franzelă și o înfulecam pe furiș, la budă, aproape nemestecată, cu bale la gură și tremurând ca să nu fiu surprinsă. Culmea, francezii nu făceau discriminare cu mine, pur și simplu ăsta ea meniul lor și... păreau să se sature. ”La Paris totul e ca un vis”.

Sâmbătă dimineața, cum dorm tot puțin și prost (chiar cu somnifere) și tot nu obțin cearcănele convingătoare ale învățătoarei Cristiana Anghel în greva foamei, în timp ce maică-mea mă bombardează, slavă Domnului, nu cu bombe-butoi, ci cu SMS-uri și telefoane (interesându-se inclusiv ce să pună la supa pe care o voi testa duminică, în ziua în care închei greva foamei), dau pe gâr o limonadă cu trei linguri de miere și încerc să-mi adun ultima fărâmă de energie pentru a putea înregistra mesajul final (video pe youtube). Ah, dacă aș putea fi la fel de entuziastă ca atunci când lucram în cercetare de piață full-time, aveam cheratită herpetică (ochii aproape complet încețoșați) și, total surprinzător pentru România și pentru mine, am primit... concediu medical (primul și ultimul, cred)! Cât am savurat concediul! Ba chiar, unul dintre șefi, mi-a sporit entuziasmul când mi-a comunicat, pe un tonul lui Geoană când credea că a câștigat alegerile (”E, e, am câștigat, am câștigat!”), că și bunica lui a avut cheratită herpetică și a orbit. Aș vrea să-mi regăsesc entuziasmul de atunci. Din fericire, m-a ajutat băiatul meu, Alex, venit, în sfârșit, în vizită la mine (îl las la mama în timpul săptămânii, pe parcursul anului școlar, iar acum, în săptămânile de greva foamei, l-am încredințat mamei și în weekend, de-abia puteam avea grijă de mine și de mâțe). Alex face un pic curat (cu mătura, până și la mâțe în tăvița cu nisip), apoi, la rugămintea mea, se apucă să mă filmeze pe mine. Iese ceva ușor mișcat, cu mine din când în când decapitată (dar, desigur, ă, adică probabil, mai bine așa decât să mă decapiteze Statul Islamic), iar mâțele intervin și ele în cadru (sper că pentru autenticitate, pot depune și ele mărturie oricând). La sfârșit, mă simt mândră de fiul meu (e și salvator de mâțe și ”patriot” de când l-am plătit cu o găleată aripioare crocante de la KFC ca să protesteze la ”Uniți Salvăm Roșia Montana”).

Imediat după filmare, mă apucă o criză de ficat, cea mai puternică din viața mea, și mă zvârcolesc de durere (aș urla, dar nu mai am putere). Alex asistă și el. Brusc, mă simt precum Promy (titanul Prometeu, eroul meu și prietenul meu) în lanțuri pe Elbrus, în ger și jeg, spintecat de piroane și cu ficatul sfârtecat de bestia de vultur. E într-o stare avansată de descompunere (legumă putrezită, sucită și răsucită în continuu de viscol și de ciocul necruțător al vulturului) și, deodată, îl vizitează băiatul său, Deucalion. Durează un milion de ani doar să înțeleagă că a sosit fiul lui să-l vadă și tot atât ca să se adune un pic și să-l avertizeze că va veni potopul. Cu ultimele puteri, reușește să șoptească ”vine potopul”. Suferința tatălui lui și perspectivele de... viitor îl afectează și-l revoltă pe Deucalion, dar, în același timp, îi sporesc dragostea față de tatăl său și față de oameni și întăresc focul sacru din el. Deucalion preia focul sacru de la tatăl său, supraviețuiește potopului și reia proiectul civilizațional al tatălui său. Se pare că nici potopul nu poate stinge focul sacru. Sunt fericită și binecuvântată să mă doară ficatul (al meu, al lui Promy și al lumii întregi) și să-i predau, la rândul meu, focul sacru lui Alex.

Dumincă la prânz, în prima zi de după greva foamei, îi comunic și maică-mii trăirile mele și înțelege parcă numai că... mă doare ficatul și n-am mâncat supa de la ea (deocamdată). După-amiaza, îngrijorată de maică-mea și hotărâtă să-i fac pe plac, testez supa (cu morcovi). Beau o gură-două, apoi încerc morcovii fierți... doar că am uitat să mestec și, încă și mai mult, să înghit. Trebuie să mă limitez, oricum, la porții foarte mici (legume/fructe consumate separat, încet-încet). În cele din urmă, reușesc să mestec și să înghit 3-4 felii de morcov. Mami, îți jur, am mâncat supa! Jur pe bere, pizza și crenvurști în covrig. Seara, testez și spanac fiert (mai moale și mai ușor de mestecat/înghițit). Ficatul și stomacul nu prea fac față, dar le stimulez activitatea cu medicamente specifice. Încep și migrenele (sunt obișnuită). Oricum, totul e mult mai bine decât mă așteptam. De luni încolo, continui cu legume/fructe toată săptămâna (așa cum am procedat în săptămâna de pregătire înainte de greva foamei), păstrând, în același timp, în meniu limonadele cu sirop de arțar (înlocuiesc mierea cu siropul că am hiperglicemie) și reducând gradual doza de sirop. Cât de curând, ”cartofi, cartofi”... Și când m-oi răzbuna cu o pizza (cu sau fără bon de șpagă), o bere și crenvurști în covrig! Vai de mine, abia m-am purificat (ă, vroiam să zic, m-am detoxificat) și păcătuiesc iar?

 În rest, je suis encore syrienne. Sper că și voi.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

”De ești visătorul, eu îți sunt visul!” (Greva foamei: zilele 10-12)

 

Într-o stare de fantomă-epavă/mizerie/bacterie criogenată în Zid ori într-un sicriu de gheață, mă legăn abulic, în continuu, cu scaunul de la birou, ascultând hipnotizată scârțâitul enervant și intermitent... un geamăt slab care refuză atât să se stingă, cât și să se transforme în urlet. De mii de ani sunt captivă în coșmarul istoriei, bântuită de ”isme” (comunsim, fascism, jihadism etc.), cu mărețele lor realizări, și cerșesc ridicol Zidurilor un răspuns ce nu va veni niciodată (și nu mai am putere să urlu). Să-l chem în ajutor pe nașul-zân de la banca Transilvania (ăsta, în cazul meu, e înțeleptul Bebe, inorogul din tatuaj)? Să apelez la vrăjitoarele Melissa și Vanessa să ghicești dă succesuri pentru toată planeta? Că Obama se uită și nu vede. Nici că regimul sirian al toarșului zeu al-Assad își continuă netulburat atrocitățile, nici că Statul Islamic a cucerit orașul antic Palmira din Siria, îl devastează și face trafic cu obiecte de artă (totul e haram, mai puțin să furi, să violezi, să torturezi și să ucizi - e valabil pentru forțele de securitate ale regimului sirian și milițiile proguvernamentale Shabiha, de asemenea), a ridicat steagul negru (și eșafoadele) și în Ramadi (Irak), deține toate punctele de control ale graniței dintre Siria și Irak și celebrează... execuții și gropi comune în numele lui Dumnezeu.

Poate că e momentul să-mi îndoi genunchii înțepeniți (în fața lui Dumnezeu, nu a tovarășilor zei, talibanilor și Big Brotherilor). În sfârșit, îmi dă Dumnezeu lacrimi să plâng, că-mi simțeam ochii străpunși și pâjoliți ca de bombe-butoi. ”Rugăciunea mea primăvăratică nu se coace / la privirea ta, ca pe un copac? / De ești visătorul, eu îți sunt visul” (”Eu sunt, temătorule!”, R. M. Rilke, în traducerea inspirată a lui Dinu Pillat, mare intelectual român și martir al comunismului). E rația de poezie pe ziua de azi. Când lucram full-time (adică nonstop și cu deadline-uri de ieri până azi în cercetare de piață) îmi fixasem o normă de lectură de o pagină pe zi. Acum, după o lungă vreme în care (abia) am citit știri și rapoarte ONU/ale ONG-urilor (insuportabile) despre atrocitățile din Siria, mi-am impus rația de o poezie zilnic (mai mult nici nu fac față).

Mă ridic din genunchi (greu, ținându-mă de masă și dulap) și mă îndrept încet, clătinându-mă, spre oglindă. Îmi inspectez fața insuficient de palidă și fără cearcănele convingătoare, de invidiat, până la gură ale învățătoarei Cristiana Anghel când se afla în greva foamei. Deși nu sunt prea sigură pe mine, încep să repet cu voce scăzută: ”sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt o ființă umană, nu un gunoi, sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt o ființă umană, nu un gunoi...” Sunt și un hobbit, un troll și un boxtroll. Ce bine! Îl pun și eu pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) să facă un exercițiu similar la oglindă ca să se simtă dacă nu în putere, măcar la putere, stăpân pe sine (el, la fel ca mine, nu vrea să fie nici stăpânul, nici sclavul nimănui și respinge ab initio această paradigmă dezumanizantă a puterii și controlului). După o ”viață” petrecută mai mult în lanțuri, pe Elbrus sau la închisoare, mereu hărțuit și hăituit, (experimentând în puținul timp liber și câteva tentative eșuate de emigrare), acuzat că a distrus și planeta Krypton a lui Superman și a violat și Leviathani, uneori Promy nu mai poate identifica ce legumă, animal sau gunoi e. Eu îl ajut să se redescopere și să se accepte ca să continue jihadul spiritual (lupta interioară) și jihadul exterior - transmiterea focului sacru în lume, către oameni. Așa că Promy își suflă bretonul negru, lung, franjurat, asimetric, întins cu placa (e o coafură strategică ce-i permite deopotrivă să se ascundă și să îndrepte și el ceva pe lumea asta... cel puțin părul), se uită în oglindă și spune întâi mai slab, apoi cu tot mai tare și hotărât: ”Sunt titanul Prometeu, nu sunt legumă sau zeu. Sunt fericit, sunt liber, sunt acasă și... mă simt acasă pe pământ. Eu sunt viu, Știi-Tu-Cine (Zeus) nu mai e. Ole, ole, ole, ole, Știi-Tu-Cine nu mai e. Sunt la putere, ce pula mea!”   

Să nu cumva să uităm, după agonie și moarte urmează învierea (am simțit-o și eu, ba chiar și Promy până la urmă). Da, numai că agonia și moartea durează mii de ani, iar învierea circa un minut. Și am senzația că tot pierd și nu e vorba de astea 3 kile și un pic de până acum din greva foamei, nici de sufletul meu, slavă Domnului (de această dată), ci de mii și mii de copii, părinți și frați din Siria și de peste tot de pe pământ. Telenovela de coșmar, atroce și ridicolă, a ajuns la episodul un miliard și nu am găsit-o pe Elodia. Trecutul devine prezent, iar prezentul viitor. Și, de fapt, și eu, și Promy, și românii, și sirienii, ne-am săturat să ghicim viitorul... adică, știți voi, care viitor? Și, de fiecare dată, depășește orice imaginație. Să ne resemnăm că e un accident sau un dezastru natural? Nu, 50 de cutremure pe zi, torționari/ucigași profesioniști de copii și copii care joacă fotbal cu capete nu sunt un dezastru natural (și, din păcate, niște măreți conducători continuă să facă toate astea exclusiv pentru putere și control, pentru un împuțit de ”inel al puterii”!).

Atunci, cu atât mai mult, să rămânem umani, dacă nu în viață. Mă întorc la oglindă și repet ”sunt o ființă umană” până mi se usucă gura (complet, că o am mereu uscată) și nu mai pot articula niciun cuvânt. Apoi completez exercițiul cu o terapie hard: Biblia. Cred că Iisus a formulat cel mai bine ideea de foc sacru, de adevăr, bine și frumos, precum și faptul că adevărul, binele și frumosul nu trebuie ascunse (îngenunchiate, înlănțuite și scufundate în bezna temnițelor... inclusiv din sufletul nostru) ci, dimpotrivă, trebuie să le scoatem la lumină (pe blog, Facebook, Twitter, youtube, cărți, străzi, birouri, tribunale, parlamente etc.) și să le punem, ”nu sub obroc, ci în sfeșnic” ca să vadă toți cei din casă și să fie iluminați (atunci casa... de copii va fi, într-adevăr, mai acasă): ”Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.

Ne străduim să ne convingem că suntem la putere și (încă) umani, dar fantomele trecutului, prezentului și viitorului continuă să ne bântuie. Chiar acum, mii și mii de fantome din Siria, răpite de Shabiha, forțele de securitate sau de Statul Islamic, se lipesc și se freacă de mine în tăcere. Atingerea lor mă electrocutează și îmi sfâșie la nesfârșit ficatul (și sufletul). Că mi-a dat Dumnezeu să mă doară ficatul titanului Prometeu (și al lumii întregi). Ce să le spun? ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, ca-n ”Robotzi”? Sau să-i învăț, ca răzbunare și... consolare, limba dacă, replica magică, ”barzăcopilviezure”? În acest moment, vine la mine o familie obișnuită siriană: tata și băiatul mai mare au dispărut în război, fata cea mică a murit de foame, fata mai mare a reușit să scape ca prin miracol de la închisoare, însă a fost sechestrată de Statul Islamic, băiatul mijlociu a supraviețuit la Shabiha, dar a fost arestat de forțele de securitate, iar băiatul cel mic încearcă, disperat, să fugă, pe o barcă improvizată (eșuat în Mediterana, tremurând de foame și de frig, consumându-și propria urină și... așteptând neputincios un răspuns ce nu mai sosește niciodată).

Zdruncinată de atâtea șocuri, cu ochii uscați și goi, mama nu mai are lacrimi să plângă, nu mai poate să mânănce un bob de orez când știe că ei nu pot mânca, nu mai poate să bea o gură de apă când știe că ei nu pot bea, nu mai poate să se plimbe când știe că ei nu mai pot umbla, nu mai poate să se spele când știe că ei nu se pot spăla, nu mai poate să meargă la cimitir când știe că nu-i poate înmormânta. Ar vrea cel puțin să nu se mai zbată în incertitudine, să aprindă cineva ”făclia în sfeșnic, nu în obroc” (fie și lumina spectrală a unui telefon mobil într-o cavernă-spital unde se operează cu mâinile goale), să o privească în ochi și să-i spună adevărul, fără anestezic (căci tot nu e disponibil). Să le găsească măcar corpurile și să-i îngroape. Așa simt și eu (și am coșmaruri cu fii-miu, Alex, răpit de Shabiha/Statul Islamic și cu mine căutându-i deznădăjduită corpul și căzând și eu, într-un final, prizonieră). Orice aș face, rămân captivă în coșmarul istoriei și nu reușesc să mă trezesc. Iar Marea Britanie refuză sistemul de cote de refugiați al Uniunii Europene (care, oricum, alocă 40.000 de refugiați dominant spre Germania, Franța și Spania, nu în Marea Britanie) și, în general, să primească refugiați. Se mai poate lăuda și cu alte mărețe și nobile inițiative: acordarea beneficiilor sociale pentru imigranți abia după 4 ani, expulzarea șomerilor imigranți (dacă nu-și găsesc de lucru în 6 luni), confiscarea salariilor celor care muncesc la negru etc. Bravo! Mai exact: ”Rușinică, rușinică, rușinică!” Marea Britanie se comportă nu ca un gentleman, ci ca un taliban. Merită o ”predică de Nana” cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie. Sper că se tem de vampiri.

Sfâșiată de angoasă, epuizată de efort și de tăcerea Zidului, în acest moment am impresia că flacăra din focul sacru pe care m-am chinuit (și mă chinuiesc) atât s-o dăruiesc nu a fost (încă) primită (cu câteva mici excepții pentru care sunt recunoscătoare). Darul e fost refuzat... deocamdată. Și trebuie acceptat de bună voie, nu cu forța. Hei, oameni, voi toate ființele (i)raționale de pretutindeni, vă rog luați focul sacru la superofertă, acum la promoție la Madame Dezastru! Doar luna aceasta la prețul modic al unui vis frumos dimineața, la cafea, seara, la terasă, la berică sau la o țigară, în pauza de prânz! Garantăm cel mai mic preț. Mai târziu e prea târziu. Oferta expiră. Și Madame Dezastru. Ce să fac, asta e, știu că e haram și că cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, și totuși voi continua să dăruiesc focul sacru, flacăra din sfeșnic, indiferent ce se întâmplă. Voi încerca să (mai) rezist, să aștept (activ) și să am răbdare ca titanii. Nu fug (nici nu emigrez). Rămân aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther).

De fapt, nu e chiar așa, revoluția (exterioară, dar și cea interioară, din minte și din suflet) continuă. Inclusiv spiritul liber și democratic al Primăverii Arabe merge mai departe, cum spune în ”The Arab Spring Manifesto” (https://www.youtube.com/watch?v=l-MIZZ7NBlE) însuși Iyad el-Baghdadi, inițiatorul mișcării în Emiratele Arabe Unite. Iyad a fost arestat, apoi separat de familie și expulzat din țară pentru înaltă trădare... infracțiunea de a comite satiră pe Facebook (ex. ”Manualul tiranului” http://www.el-baghdadi.com/index.php/component/content/article/50-the-arab-tyrants-manual/the-arab-tyrants-manual/66-the-canonical-qarab-tyrants-manualq - pentru mine deloc suprinzător, bine punctat și sintetizat). El a avut curaj și disponibilitate să retweetuiasă petiția mea și susține cauza siriană. Iyad detestă și el orice crimă politică și cu atât mai mult masacrele, genocidurile și holocausturile, după cum a mărturisit: aproape a leșinat când a vizitat memorialul holocaustului din Cambodgia, altă măreață realizare comunistă a lui Pol Pot, despre care am scris și eu (este iar ceva ce-mi depășește imaginația, mă face să-mi fie rușine că provin de pe această planetă și să mă îndoiesc de umanitatea noastră). În Cambodgia se ajunsese la un asemenea grad de dezumanizare încât îi arestau și îi executau pe cei ce râdeau sau plângeau în public. ”Stay human, not alive”. Eu una nu sunt mândră de tovarășii zei și de sistemele lor, ci de Iyad, de cei de la Planet Syria și de alții ca ei.  

Da, și Salma Kahale, coordonatoarea activiștilor de la Planet Syria și directoarea Dawlaty (organizație nonprofit care se ocupă de drepturile omului, activism nonviolent pentru democrație și egalitate de gen), gestionează (în condițiile cele mai dificile) evenimente de sensibilizare cu privire la situația Siriei (și mii de mesaje din toată lumea), caută susținere și ajutoare, și, un detaliu relevant, are curaj să apară pe Facebook... încă în pielea goală (adică fără niqab (văl integral) și chiar fără hijab, vălul de pe cap). Asociat campaniei de la Planet Syria, Dr. Tennari, cu toate că a văzut mai mulți oameni morți decât vii și i-au rămas mai puține rude/prieteni decât a pierdut (și îl doare că tot pierde!), a creat un spital de teren la Sarmin, a trimis materiale video și petiții către ONU (care deocamdată s-a rezumat să plângă și să facă rapoarte) și a lansat un apel al medicilor din întreaga lume pentru oprirea bombelor-butoi. Iar Yassin al-Hajj Saleh, scriitor și activist (arestat și el acum circa 30 de ani, în tinerețe, torturat și ținut 16 ani la închisoare pentru un delict de opinie) și, totodată, soțul Samirei al-Khalil (scriitoare și activistă pentru drepturile omului, răpită de extremiști din biroul ei din Douma, lângă Damasc, împreună cu colegii, în 2013), la rândul lui, duce o campanie (inter)națională pentru recuperarea soției și a celor dispăruți. Închei acum cu cuvintele lui Iyad din ”Manifest”: ”Când singurele opțiuni prezente în meniu sunt alb și negru, nu înseamnă că roșu, albastru și verde reprezintă miniorități. Înseamnă doar că nu sunt în meniu. Responsabilitatea noastră istorică este să ne includem în meniu. (...)  (Tiranii) se tem de noi, nu de cei cu arme, ci de cei cu idei. (...) Dacă nu ne lasă să visăm, nu-i vom lăsa nici noi să doarmă”. Când roșu, orange, galben, albastru, verde, indigo și violet vor fi în meniu, casa de copii ”Pământ” va fi mai acasă și vom putea renaște din placenta curcubeului în grădina raiului, nu a iadului. Mă rog, măcar într-o lume mai normală.

 

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

 

Stay human... and alive!

Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului (greva foamei: zilele 7-9)

 

Ziceam mai înainte că sunt prea înțepenită ca să-mi îndoi genunchii. Da, în fața tovarășilor zei, talibanilor și Big Brotherilor. Mi-i îndoi numai în fața lui Dumnezeu, în rugăciune. Am făcut-o și vineri seara, rugându-mă să ducem focul sacru mai departe și să primim un semn de la oameni, chiar dacă știu, Zidurile sunt masive și strivitoare, comunicarea imposibilă, iar Obama se uită și nu vede. 

Titanul Prometeu (Promy) e și el cu mine, nu mă lasă singură pe cruce. Mai curând, eu îmi fac griji pentru el: el e floarea mea de cactus, de un albastru luminos și neverosimil, el e frumosul și puritatea din lumea asta hâdă și mizerabilă (frumosul care a fost devorat de genuni fără nume, uneori împreună cu mine, că sunt o proastă de dau din abis în abis). Nu (mai) vreau să dispară florile albastre. ”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume”. Pe Promy îl iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile albe, chit că n-am atâtea păcate, chiar și în aceste săptămâni, când mă aflu în greva foamei, indiferent dacă leșin sau nu. Poate că până la urmă m-aș târî și în fața lui Știi Tu Cine-Zeus pentru el, asta nu e umilință, e un gest de dragoste (slavă Domnului, ole, ole, ole, ole, Știi Tu Cine-Zeus nu mai e, în sfârșit, nu mai e... mă rog, a rămas doar în coșmarurile noastre și... în sistem, Olimpul trece în prezent printr-o tranziție dificilă către democrație, știm și noi în România). Ei acum, ce mă mai plâng, și înainte mă lua amețeala de la hipotiroidie (mixedem) și de oboseală. Of, nici zilele astea nu am reușit să mă odihnesc: am stat mai mult la birou de dimineața până seara ca să mă ocup de campanie și de petiție (pe mail, Facebook, Twitter, LinkedIn, youtube, blog, site-uri diverse). Nu înțeleg exact de ce, nu mi-e frică de leșin (nici n-ar fi prima oară, am mai leșinat prin excursii sau pe la birou), ci să nu cad și să-mi sparg capul, deși sunt conștientă că un cap de yahoo nu prezintă vreo valoare (poate alte părți ale corpului). Ne poate confirma și Kim Kardashian, mare profetă și vizionară, lansatoarea noului trend ”telfie” (de la buric în jos), nu ”selfie” (fața).

Sâmbătă la prânz, de oboseală, l-am rugat pe Promy să mă ajute să ne organizăm ”mai ușor și mai facil”. Abia după o oră realizez: oops, am produs un pleonasm. Se vede că sunt oboshită, intoxicată cu praful de pe videoproiector de la fackultate (nu, ăsta era ultimul lucru care mă murdărea acolo, în fabrica aia de fantome, diplome și șpăgi) și, din când în când, posedată de Bush Jr. Promy nu prea mă iartă pentru pleonasme, e mare păcat, nu știu câte rufe trebuie să calc pentru asta ca să ispășeșsc. Dar ”errare humanum est”, iar eu mi-am cerut scuze (nu ca tovarășii zei de pe pământ și din Olimp). Apoi, recidivez: cum mă simt un pic slăbită, îl rog pe Promy să mă ajute să ridic cana de coardă. A, nu, de coadă. Promy așteaptă să mă corectez sau să-mi cer iertare (”errare humanum est sed perseverare diabolicum”), și, cum nu o fac, intervine în cele din urmă ca un bărbat adevărat ce e (inventatorul civilizației pe deasupra). Sper să nu ajung să vorbesc ca Vanghelie, EBA sau Gigi. Cel mult, mă aștept să comunic precum băiețelul prietenei din copilărie (aflată în prezent în Canada) care învață acum limba română cu plural în "s", nu cu "uri" ca la Eba: pisis, cuțus, dulaps, papucs etc. În loc de succesuri, succesus!

Indiferent de ”dietă”, m-am străduit să nu-l lipsesc pe Promy (și nici pe mine) de baia împreună și de terapie... jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. Nu de alta, dar Promy are o nevoie insațiabilă de iubire și răsfăț (după mii și mii de ani de chinuri) și apoi e un obicei bun, nu doar al lui, ci și al meu, pe care nu vreau să-l pierdem. Am pierdut absurd mult prea mult (și prea mulți... jde mii de miliarde de vieți și de suflete de-a lungul istoriei ăsteia de coșmar). Și, din păcate, continuăm să pierdem. În timp ce tovarășii zei și Big Brotheri talibani de pe pământ își toarnă gheață-n cap la campaniile ”Ice bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică, participă la marșuri pentru pace/democrație/libertatea presei, fac pe martirii și dau vina pe dușmanii poporului, mai nou pe Statul Islamic. Nu mai e la modă să te lauzi cu atrocități (cu excepția Statului Islamic). Îmbrăcat impecabil ca-ntr-o revistă de modă, cu zâmbetul pe buze, în fața presei străine toarșu' al-Assad neagă existența bombelor-butoi și a prizonierilor politici (da, poate că așa e, într-adevăr, din Siria de la închisoare nu prea scapă nimeni viu). Toarșu' zeu al-Assad și toarșu' Țar Putin plâng cu lacrimi de crocodil la mormintele intelectualilor, opoziției, jurnaliștilor sau activiștilor (executați din ordinul lor), cum a procedat recent Putin la trecerea în neființă a unuia dintre ultimii opozanți, Boris Nemțov (mă mir că nu și-a dezgolit pectoralii de luptător de judo ca-n reclamele lui electorale și nu s-a bătut singur cu pumnii în piept). Vai de mine, iar au dispărut politicienii din opoziție, jurnaliștii și intelectualii? Ce-i asta, nu mai avem opoziție, intelectuali și presă? Cum e posibil?! Și numai Statul Islamic e de vină. Îi arăt eu Statului Islamic! Îl șterg de pe fața pământului. În rest, nu-și cer niciodată scuze și nu regretă decât că le-au rămas supraviețuitori. 1-2. O legumă putrezită și storcită din vreun jurnalist sau vreun intelectual.

Am fost în stare să-i ofer terapia ”Bill și Monica” lui Promy, căci nu m-am simțit (deocamdată) rău (cu excepția zilei a doua de greva foamei, când parcurgeam o perioadă de tranziție, de adaptare a organismului la noul ”stil de viață”) și nu am slăbit chiar așa de mult (doar 2 kile jumate în opt zile). Mi s-au lărgit pantalonii, dar încă nu-mi cad în vine. Îmi asigur, oricum, mult mai multe calorii comparativ cu copiii mei-fantomă, captivi în războaie, lagăre de muncă/închisori/centre de detenție sau sclavi sexuali. Și dacă ar fi vorba numai de deficitul caloric! Interesant, în martie, când eram foarte deprimată și devorată de coșmarul istoriei (de la zeii olimpieni până azi), deși mâncam (în silă, vomitând uneori) o pâine integrală pe zi, am slăbit 5 kile (de la 50 de la 45) în câteva săptămâni. Acum, acțiunea (împărtășită cel puțin în parte, cu voi și cu cei de la Planet Syria) mă ajută să ies un pic din depresie, nu și din coșmar. Ca de obicei, Obama se uită și nu vede (niciun feedback de la autorități deocamdată, în afară de call-centerul UE care a forwardat către alt serviciu competent). Și, sincer, nu-mi doresc decât să vină ”sfârșitul istoriei”, să evadăm odată pentru totdeauna din coșmar și să avem cu toții pe pământ un strop de normalitate (”2+2=4”), o gură de aer și un minut de liniște și pace fără să numărăm secundele. Chiar dacă pentru cei de vârsta mea e prea târziu și rămânem ”generații de sacrificiu”, să putem întrezări măcar ”luminița de la capătul tunelului”. Și cred că e, e lumina focului sacru care arde în fiecare dintre noi. S-o dăm mai departe. ”Dăruind vei dobândi”.

Vineri și sâmbătă seara, cu o stare psihică de fantomă de pe epava refugiaților sirieni (care, sărmanii, în loc să fie mântuiți, sunt etern condamnați să migreze dintr-un infern într-altul), am ascultat obsesiv ceva empatic, uvertura la ”Tristan și Isolda” (Wagner) și partea a IV-a din Simfonia a V-a în Do diez minor a lui Mahler. Pe de o parte, aspiram la o descompunere completă și-mi cerșeam dreptul la întuneric și la liniște, pe de alta, eram o fantomă veșnic neîmpăcată, blestemată să bântuie bezmetic, la nesfârșit ruinele propriei case (din Yarmouk, Douma, Aleppo etc.), și nu ale Zidurilor sistemului. Apoi, m-am simțit iar redusă la o ”cărămidă din Zid”, da, într-adevăr, una rebelă, desprinsă (ori poate expulzată) din Zid, însă sucită și răsucită de vânturi ostile și de bombe-butoi până se face praf, nu praf de stele. Evoluam încet-încet spre starea de bacterie criogenată, paralizată în Zid sau în sicriul de gheață, așa că duminică seara am recurs la terapia hard: valsul din Coppelia (Léo Delibes). Am mai dansat asta când mă aflam într-o stare mai avansată de epuizare, noaptea, la birou, în timpul proiectului de cercetare de piață care a reușit să mă aducă într-o îndelungată ”comă” fizică și psihică. Atunci, valsul ăsta reușise să mă purifice și să mă elibereze. Acum, îl iau pe Promy, trupurile noastre se lipesc, mâinile ni se îngemănează, simt transpirația palmei sale mari, marmoreene, cu degete lungi, fine de pianist, atingerea ei mă electrocutează tandru. Mă sprijin de Promy și, deși picioarele îmi sunt înțepenite și prinse parcă în dărâmături în Aleppo sau Yarmouk, sufletul meu se înalță spre cer. Zbor! Și mi-am regăsit fața umană. Imediat după, trecem la ”Anotimpurile” lui Vivaldi: nu numai că te dezmorțesc, ci te fac să pulsezi în ritmul tainic, uitat al firii, să curgi și să te topești dezlănțuit, fără teamă, fără regrete, în fluxul primordial al elementelor. ”Panta rhei”.

 

La sfârșit, o poezie de fantomă de pe epavă (că tot m-am simțit și eu așa și m-au inspirat poveștile reale - din păcate, repet cu oroare, realitatea depășește întotdeauna orice ficțiune). Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru blog și pentru Facebook (și, în general, pentru libertatea de expresie). În Iran, când am mers eu în 2013, nu exista practic acces la internet, iar Facebook, Twitter și youtube erau din start interzise. Și eu am restanță din Iran vreo 8500 de lovituri de bici la fundul gol pentru că am umblat dezbrăcată pe stradă... hm, cu jacheta descheiată și niște șuvițe de păr afară din hijab. Atunci, dârdâiam nu de frica bicelor, ci ca să nu-mi fie confiscat ceva din ce scriam în acel moment (anti-regim și anti-fundamentalism islamic) (mi s-a întâmplat să-mi fie ștearsă o povestire (din greșeală), n-aș mai suporta să-mi dispară un singur cuvânt). În alte părți, oamenii sunt executați pentru o poezie pe Facebook. Chiar Iyad el Baghdadi, unul dintre inițiatorii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite (singura personalitate... sau ”vierme împuțit de dușman al poporului” care mi-a răspuns la apel, adică a retweetuit petiția mea), a fost și el încarcerat în condiții crâncene, mai să fie executat pentru satiră și ”o poezie pe Facebook”, în timp ce nevasta însărcinată îl aștepta să se întoarcă acasă. ”Moarte intelectualilor!” Apoi, Iyad a fost expulzat din țară și redus la condiția unui aurolac pe străzi/prin aeroporturi (cel puțin pentru o vreme). Străin și respins, Iyad tremură nu atât pentru el, cât pentru familia lui care i-a rămas (deocamdată) blocată în țară, supusă presiunilor și amenințărilor, în pericol, apăsată și strivită de Zid.  

Se întâmplă însă și mai rău, sunt oameni (copii!) condamnați nu pentru o poezie pe Facebook, ci fără să facă nimic, doar pentru a se menține teroarea și... controlul (în Coreea de Nord, Siria, Irak etc.). În Siria și în Irak, la milițiile Shabiha și Statul Islamic, se ajunge la performanța (inimaginabilă pentru mine, ah, cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație bolnavă sau de forțare a limitelor!) de a transforma copiii nu numai în victime, ci și în torționari și călăi (care râd și aplaudă la execuții și joacă apoi fotbal cu capetele fraților lor). Totul e haram, mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi. Poezia de mai jos spune povestea unui băiat sirian-fantomă care ar vrea să fie acasă, în grădina de iasomii, la grătar, alături de cei dragi. Dar, din nefericire, s-a trezit deodată avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului (și nu mai are ce să piardă în afară de suflet). Și Dinu Pillat, marele intelectual român, arestat pentru lectura și distribuirea unor texte interzise, la ieșirea din temnițele comuniste (cu cicatrice la glezne, operele distruse, viața sa și a celor dragi făcută praf) nu mai vroia să se întoarcă să lucreze la Institutul Călinescu (unde activase), ci își dorea să rămână de-a pururi într-o grădină.

 

 

Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului

 

Brusc, s-a făcut întuneric și frig.

Briza mării s-a oprit.

Vasul continua să se legene încet, hipnotic.

Pescărușii au tăcut,

au planat lent

și s-au așezat solemn pe marginea bărcii,

de parcă ar fi oficiat un ritual bizar

ori ar fi avut loc o eclipsă de soare.

Nu știu ce s-a întâmplat.

Nu înțeleg.

Încerc să clipesc, însă am orbit,

mii de ace de gheață și foc mi-au străpuns ochii.

Am împietrit ca o cărămidă din Zid.

Nu mai simt nimic,

deși cred că ar trebui să-mi fie frig,

așa că încerc să mă acopăr cu aerul sidefat al mării,

cu aripile pescărușilor,

cu nisipul și cu valurile.

Cred că mi-e și foame,

până acum m-am hrănit numai cu amintiri și speranțe.

Sete nu, n-are cum să-mi fie:

am băut doar ultima porție de vise acum o oră,

împreună cu rația de urină.

 

Încerc să mă ridic și să fac câțiva pași, dar sunt prea slăbit și amețit,

vasul se clătină,

valurile se izbesc de el năucitor,

picioarele mi se împleticesc,

mulțimea mă împinge haotic, într-o mișcare browniană,

iar gravitația refuză să mă tragă în jos.

Ce bine! Zbor!

Dar nu, mulțimea mă strivește.

Mă zbat să înaintez,

târându-mă prin mulțime,

împiedicându-mă,

închizând ochii

ca să nu le văd

ochii goi ca niște caverne

și chipurile lor supte, subțiri și fărâmicioase

precum pergamentele dintr-o bibliotecă veche, părăsită.

 

Când ajung, în sfârșit, la bancheta din față,

mă întind lângă ea  

și mă opresc să-mi trag răsuflarea.

Vântul mă izbește sălbatic, șfichiuindu-mi obrajii,

marea se zvârcolește.

Plouă vertical, dar eu sunt la orizontală.

Cerul întreg, străin și ostil, curge peste mine.

Vreau să mă ghemuiesc, însă genunchii nu m-ascultă,

nu am niciun control asupra corpului meu.

La un moment dat, ploaia devine lină și amăgitoare

precum un cântec de sirene.

Mi se face, brusc, dor  

și mă simt atât de singur

încât îmi chem familia lângă mine, să-mi țină de urât.

Scot din buzunarul pătat și descusut

o poză ferfenițită, îngălbenită și murdară,

cu familia mea... și cățelul,

acasă, în grădină.

Atunci, iasomiile erau înflorite

și pe grătar sfârâia friptura de miel.

 

Tata și fratele mai mare mi-au murit în război.

Sunt martiri.

Fratele mai mic a murit de foame.

Mama a fost ucisă de o bombă-butoi cu clor, s-a asfixiat pe drum spre spital...

adică spre peștera unde funcționează acum serviciile de urgență,

la lumina telefoanelor mobile (dacă și le-au putut încărca cumva),

fără medicamente sau instrumente de prim ajutor.

Oricum, n-o puteau salva pe mami,

era prea târziu.

Și cred că a dispărut și doctorul la ultimul atac.

La noi sunt 50 de cutremure pe zi

din cauze... naturale.

Sora mai mică a fost răpită de milițiile Shabiha,

violată și torturată până la moarte.

Iar pe câine l-au mâncat vecinii.

Mai aveam o poză pe mobil în care apare și fratele mai mic,

cu ochii lui mari, căprui de gazelă (căci numai ochii au rămas din el)

și hainele lui peticite și soioase.

Era ultimul lui costumaș,

restul hainelor le-am ars (împreună cu mobila) ca să ne încălzim.

Îmi pare rău că nu mai pot activa poza asta,

mobilul s-a descărcat de mult

și ecranul lui seamănă acum cu pereții netezi și lucioși ai unui spital-peșteră.

O oglindă cu apele moarte,

în care nu mai văd nimic.

 

Aș vrea să pâng, dar sunt obosit și

ochii îmi sunt arși ca un pustiu

răscolit febril de vânturi aspre fără sfârșit.

Mă țin de banchetă și

încerc din nou să mă ridic.

Deodată, tresar, scuturat de frisoane.

Mă uit în față pierdut,

cu ochii dilatați de groază.

Ah, credeam că sunt prea ostenit și am văzut prea multe

ca să mai simt frica, însă chiar acum m-a cuprins iar o groază dementă, animalică:

corpul meu zace încremenit pe banchetă, de parcă ar fi mort.

Curios, stă ghemuit, așezat ca un fetus într-o placentă protectoare ori

în leagănul unui curcubeu.

Fața e palidă, trupul costeliv, mâinile descărnate, dar pe buze plutește un zâmbet straniu,

de parcă ar mai visa ori ar mai aștepta ceva.

Ar trebui poate să mă bucur că am scăpat de chin

sau, pur și simplu, să mă resemnez,

însă nu, nu pot.

Aș vrea să urlu, dar strigătele mi se sting în noapte,

înghițite de vânt și de valuri.

 

Cuprins de spaimă, deși ezitant la început,

îmi ating pleapele galbene de ceară și

părul umed și încurcat, cu gust de sare.

Îmi ciupesc corpul, poate se trezește.

Apoi, îl trag de mâini, de păr și de picioare.

Îl strâng în brațe dezănădăjduit.

Îl zgâlțâi și-l zmucesc.

Fiecare contact cu corpul meu mă pulverizează ca o bombă-butoi ori ca un Big Bang.

Nimic. Cred c-am murit.

Într-un fel, aș vrea să fie întuneric și liniște odată pentru totdeauna.

Aș vrea să mă descompun în tăcere,

celulă cu celulă, neuron cu neuron,

ascultând cântecul hipnotic al valurilor,

legănat de barcă,

oasele să mi se lichefieze,

carnea să mi se topească,

să fiu devorat lent de mare

și să mă preschimb în scoici, alge, apă și sare...

Apoi să mă hrănesc din placenta unui curcubeu

și să renasc în zori,

când pescărușii vor bate din aripi din nou.

Și totuși, ca-ntr-un blestem fără sfârșit,

avortat din pântecul curcubeului

în grădina iadului,

continui să bântui vasul năuc,

cerșind ridicol un răspuns.

 

 

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

 

Mulțumesc pentru susținere!

 

Stay human... and alive!