”Soft politics”: două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată

Dacă arunci o privire pe stradă în jurul tău, observi că românii merg cu capul în jos (și eu), în timp ce sirienii se deplasează cu capul în sus, către cer, de spaima bombelor-butoi azvârlite nonstop din elicoptere (în cazul în care mai pot să facă vreun pas și nu sunt deja prinși sub dărâmături, nu au dizabilități ori nu sunt epuizați de foame și mizerie). Suntem țara în care refugiații au intrat doar din greșeală și, cum spuneau unii protestatari, ”până și refugiații fug de noi”. Și tânjim și noi (unii măcar) să plecăm din țară, să ne dăm sirieni și să cerșim să ne adopte Germania. Oricum, dacă te afli în România și te uiți prea mult în sus, la stele, riști să te împiedici și să aluneci în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de monștri, zombie și fantome cu poșete Vuitton, girofar și trafalet de sfințit palate cu turnulețe. Nu mai ieși din ea nici dacă te tragi singur de păr ca baronul Munchausen. Oops, dar nu eram deja în mlaștină?  Hm, sper că flăcările de la Colectiv și forța sacrificiului celor tineri și curați vor elibera, în sfârșit, energiile renașterii și ale asănării mlaștinii.

Din nefericire, în Siria are loc un incendiu Colectiv generalizat, iar acesta se extinde pe întreaga planetă. Experții Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (din cadrul ONU) au confirmat utilizarea gazului muștar la Marea (de către Statul Islamic în atacuri asupra kurzilor din Siria), precum și a armelor cu clor în Idlib (primăvara aceasta), deși nu sunt nominalizați în raport autorii acestor mărețe și glorioase realizări. În același timp, au fost descoperite depozite nedeclarate de arme chimice, ceea ce pune în discuție controversatul acord între Rusia și Statele Unite din 2013 de eradicare a armelor chimce ale regimului, după atacul devastator cu gaze sarin din 2013. Raportul Institutului Internațional Contra-Terorism din 2014 a evaluat atacuri cu clor ale regimului, în perioada ianuarie – aprilie 2014, subliniind că s-a eșuat în gestionarea corespunzătoare a armelor chimice ale regimului și că, într-un fel, nesancționat, regimul este legitimat să recurgă la asemenea acțiuni și încurajează alte grupări militare să procedeze similar. Ca de obicei, Obama s-a uitat și nu a văzut.

Indiferent de rezultatele rapoartelor, Țarul continuă intervenția militară în sprijinul teroristului-șef și al regimului său. Raed Fares, jurnalist și activist Planet Syria din Kafranbel, se întreabă de ce Rusia bombardează (atacând spitale, situri arheologice și tabere de refugiați) o zonă aflată sub controlul rebelilor moderați, unde nu e nici urmă din Statul Islamic, iar oamenii nu sunt extremiști. Asta-i ca-n poezia lui Sorescu dedicată lui Promy (titanului Prometeu) cu eterna întrebare ”De ce ficatul?” ori în cea cu Iov, ”Care-i buba?” Deși sub asaltul bombelor-butoi și al rușilor și în pericol de a fi răpiți/arestați (și violați și torturați până la moarte), în Kafranbel dimpotrivă, societatea civilă face eforturi titanice pentru a funcționa. Au apărut centre pentru femei (educație, cunoștințe IT, ajutor de urgență, activism civic), centre educaționale și de terapie pentru copii, ba chiar și un post de radio (Radio Fresh). Raed a supraviețuit deja mai multor atentate puse la cale asupra sa de Statul Islamic (împușcat, mașina incendiată), răpirilor și torturilor (efectuate, în cazul lui, de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Dacă societatea civilă din oraș intră în declin, responsabilitatea îi aparține și Rusiei. În același timp, Raed cheamă americanii în ajutor. Vin americanii? Cred că o să-i aștepte așa cum îi așteptau și bunicii noștri la instalarea comunismului. Oricum, Obama se uită și nu vede.

În ce privește propaganda, Rusia atacă Occidentul cu propriile sale arme, după cum arată și Bogdan Oprea: ”Temele folosite în ultimele mari evenimente de pe scena geopoliticii mondiale, Crimeea și Siria, sunt voința poporului și lupta împotriva terorismului, iar, mai nou, în Republica Moldova, justiția și lupta anticorupție. Coincidență sau nu, sunt exact temele utilizate în ultimii ani de țările occidentale și, mai ales, de Statele Unite pentru a justifica propriile lor mișcări geopolitice. Doar că, de data aceasta, regia ultimelor trei mari mutări pe tabla de joc a geopoliticii - Crimeea, Siria și Republica Moldova - este semnată de Federația Rusă.” În ciuda propagandei, șeful CIA crede că Țarul vrea, de fapt, să scape de talibanul-șef din Siria, însă caută momentul și modalitatea potrivită. În ton cu șeful CIA, unele surse diplomatice ruse apreciază că, la un moment dat, sprijinul pentru teroristul-șef se va retrage. Totodată, liderul CIA consideră intervenția militară a Rusiei în Siria impulsivă și improvizată, fără o strategie pe termen lung. Hm, dar Statele Unite s-au remarcat cumva printr-o strategie în Siria și, în genere, în Orientul Mijlociu?  

Înainte de negocierile de pace de la Viena din 14 octombrie, Ministerul de Externe rus a declarat prin purtătoarea sa de cuvânt că Rusia nu se cramponează de o persoană, talibanul-șef, asta va decide poporul sirian. Totuși, Lavrov a criticat tentativele unora de a se eschiva de la negocieri, evitând munca și legându-se strict de debarcarea talibanului-șef. Mai mult, acesta a declarat că nu trebuie să existe o ”abordare simplistă” centrată pe eliminarea talibanului-șef, ci una focusată pe delimitarea grupărilor opoziției ”sănătoase” (care poate participa la negocieri) de cele extremiste. Mai ”extrem” și mai ”terorist” decât regimul, principalul autor al dezastrului și al victimelor dintre civili există oare cineva?

Aliatul Moscovei în Siria, Iranul, a îndemnat la o poziție ”realistă”, afirmând că poporul sirian va decide cine îl va conduce în mod democratic. Iranul și Rusia au interese comune în Siria, dar prezintă și poziții divergente, de nereconciliat în legătură cu guvernul dorit (secular – Rusia vs. alawit, anti-Israel și pro-Hezbollah – Iran) și reconstrucția armatei (o armată seculară, antrenată în Rusia, cu echipamente rusești și ușor de controlat vs. implicarea forțelor islamiste, a grupărilor paramilitare și a milițiilor, o trupă de peste 200.000 de persoane, acum mai puternice pe teren decât armata și sub dominație iraniană, așa cum se întâmplă și cu Hezbollah în Liban sau milițiile șiite din Irak). Semnarea tratatului nuclear cu Iran îngrijorează, de asemenea, Rusia, cu privire la o potențială apropiere între Iran și Occident. Cu amenințarea jihadiștilor și a unui colaps al regimului sirian, trecând peste Iran la nevoie, în absența apariției unor figuri credibile din partea opoziției, atât Rusia, cât și Statele Unite pot susține un alt lider al regimului.

În cele din urmă, Țarul ar putea dovedi o anumită flexibilitate, având în vedere că nu se poate încheia pace durabilă atâta timp cât talibanul-șef rămâne la putere. Planul de pace rus presupune lansarea unei noi constituții în 18 luni, validate prin referendum, apoi organizarea alegerilor prezidențiale. Nu se specifică dacă talibanul-șef va renunța la putere în timpul guvernului interimar de tranziție (o cerință a opoziției), dar se precizează că acesta nu va prezida procesul de reformă constituțională. Se solicită, în schimb, în acest plan, identificarea clară a grupărilor teroriste. Ce-i mai interesează, dacă luptă oricum cu oricine altcineva decât Statul Islamic, iar principalul terorist e regimul, alături de care Țarul se confruntă cu poporul sirian? Mulți diplomați occidentali și arabi nu consideră serios acest plan de pace rus pentru că nu clarifică soarta teroristului-șef și nu menționează un termen precis pentru debarcarea acestuia. În plus, puterea ar urma să aparțină, de facto, regimului, coordonatorul procesului de tranziție, iar acesta ar putea să o monopolizeze din nou și să comită abuzuri. Așadar, Statele Unite, Europa, Turcia și Arabia Saudită cer eliminarea talibanului-șef, fără de care vor persista instabilitatea și radicalizarea.

În urma discuțiilor de pace de la Viena, în format extins (20 țări, inclusiv Liga Arabă și Organizația pentru Cooperare Islamică), s-a reiterat ideea tranziției, a alegerilor peste 18 luni și a negocierilor dintre putere și opoziție, începând de la 1 ianurie 2016, fără a se stabili exact rolul jucat de talibanul-șef și fără a fi delimitate grupările teroriste (cu excepția al-Nusra al-Qaida și a Statului Islamic). De asemenea, la G20, desfășurat în aceste zile, se dezbat criza refugiaților, războiul din Siria și extremismul, iar Turcia, țara gazdă, a cerut din nou o zonă de excluziune aeriană în Siria. La același summit, Cameron a solicitat oprirea bombardamentelor Rusiei (pentru că stimulează conflictul și radicalizarea), evitarea atacării rebelilor moderați și retragerea sprijinului față de talibanul-șef care nu e doar principalul vinovat, ci și împiedică procesul de pacificare. Țarul insistă că nu bombardează decât Statul Islamic, iar FSA (rebelii moderați recunoscuți de Occident) îi oferă țintele! Nu ne mai miră vreo minciună de-a Țarului, ci dacă spune adevărul (mă rog, vreau să zic, dacă nu adevărul absolut, măcar ceva credibil). Cameron susține și programe de ajutor și integrare în muncă a refugiaților din tabere (Turcia, Liban, Iordania), pentru a limita migrația.

După atentatele Statului Islamic de la Paris,  Obama și-a exprimat solidaritatea cu francezii și a promis că-și va dubla eforturile pentru o tranziție pașnică în Siria și eliminarea Statului Islamic.  Până acum, Obama nu a făcut (mai) nimic... cu excepția unor gafe. ”Soft politics”. Își merită premiul de ”una dintre cele mai neinfluente persoane”, acordat de revista GQ. Și apropo de atentatele de la Paris, ca întotdeauna, media și chiar activiștii priviliegiază anumite teme, ignorând altele. Media activează după principiul metonimiei (selectarea anumitor aspecte care intră în agendă). Atrocitățile Statului Islamic sunt mediatizate masiv, dar nu și ale regimului sirian (și frații și copiii noștri din Siria suferă din cauza amândurora și se luptă atât cu regimul, cât și cu Statul Islamic). Similar, intervenția Rusiei în Siria nu este (excesiv) criticată de unele media și grupuri de activiști, comparativ cu alte acțiuni militare. Problema refugiaților pătrunde în agendă după cinci ani, abia când suntem ”invadați”, iar politicienii rezonează și promit să acționeze abia când văd pozele unor copii înecați pe drum spre Europa. Selectivitatea este deranjantă, însă, din păcate, dificil de diminuat (de aceea, ar fi bine să funcționeze măcar surse alternative de informare via Twitter, Facebook, youtube, bloguri, forumuri).

Acestea sunt mijloace alternative de expresie, informare și asociere, în măsura în care ele pot funcționa măcar limitat și nu sunt complet interzise. Revoluția siriană a transferat comunicarea adevărului (fie și în forma demistificării minciunilor și abuzurilor) și disidența din Siria dinspre intelectuali spre public, activiști ca cei de la Planet Syria. Nu mai era nevoie de metafore și aluzii pentru a transmite un mesaj subversiv. A apărut un element nou: puterea regimului poate fi depășită. S-au demascat minciuni, s-au oferit informații despre opresiune, arestări, torturi și execuții arbitrare. Spiritul era îndrăzneț și triumfător. Nu s-a încercat numai rezistența, ci și învingerea puterii. Textul ”Frica de a fi arestat” este un asemenea exemplu: îi pregătea pe protestatari, să știe la ce se pot aștepta, inclusiv la torturi și execuții, astfel încât să-și domine mai ușor frica.

Dar, frecvent, comunitatea internațională a ignorat mișcarea pentru libertate, ajungând să abordeze problema Siriei în termeni de: regim vs. Statul Islamic (trebuie să alegem între asemenea talibani și teroriști?). Astfel a luat naștere Planet Syria care continuă să activeze în ciuda violenței. În localitățile eliberate de sub autoritatea regimului, se înființează organizații locale care luptă pentru democrație, justiție și o societate pluralistă (fără vreo afiliere tribală ori spirit sectar). Sunt create centre educaționale și pentru drepturile femeii. Apar graffiti, pamflete, reviste și posturi de radio. Doar că bombele-butoi continuă să cadă și amenință societatea civilă emergentă. Extremiștii și baronii războiului împiedică și ei activitatea. Societatea civilă din Kafranbel este un exemplu pentru toți, cu atât mai mult că operează în condiții inimaginabile, cu 50 de cutremure pe zi din cauza bombelor-butoi, cu atentate, răpiri/arestări (urmate de torturi până la moarte). Din păcate, media occidentale nu transmit suficient atrocitățile regimului și eforturile de construcție a societății civile.   

Și că vorbim de media și comunicare, iată ce ne spune o jurnalistă siriană, Doha Hassan, aflată în Berlin ca refugiată. Deși a ajuns la Berlin de patru luni, încă nu s-a obișnuit, se confruntă cu un sentiment acut de dezrădăcinare și tânjește după un mediu familiar. Când merge cu metroul, dă muzica la maxim, încearcă să respire adânc și deschide pagina de Facebook cu evenimentele interne siriene, pentru a se ține la curent, a nu pierde contactul cu țara (funcția fatică) și a păstra ceva familiar în noua ei viață. Înțelege semnele de la metrou, dar nu vorbește limba germană. Mai are mult până să se adapteze. Nici măcar nu e prima renaștere: i s-a mai întâmplat în 2012, în Siria, când a trebuit să învingă tăcerea... tăcerea pumnului în gură și propria alienare și să înceapă o altă viață. Intră, așadar, pe pagina de Facebook și citește, deodată, că regimul a arestat-o pe prietena ei din Damasc, Lana Mardani care oferea ajutoare umanitare copiilor. Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Recitește mesajul de mii de ori, apoi aleargă pe străzi bezmetic, disperată, neputincioasă și chiar atunci e interceptată de autorități pentru a discuta despre actele ei de refugiat. Ce mai contează niște hârtii?

Se simte într-o comă cognitivă, nu mai poate să scrie. Insecuritatea prezentului și a viitorului atât în Siria, cât și în Germania ca refugiată o neliniștesc și o înspăimântă. Este singură și neajutorată, nu mai știe exact cine este și ce va deveni. Mahmoud, un supraviețuitor al închisorilor regimului, o încurajează să uite și să o ia de la capăt, deși el însuși își reprimă sentimentele, iar asta îi accentuează furia și înstrăinarea. Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un coșmar, iar coșmarul e un vis, logic, nu? Alți prieteni se gândesc mereu la Siria ca ea și consideră că trebuie să aibă răbdare: într-o zi, se vor întoarce. Și totuși, până atunci, trebuie să încerce să se adapteze, adică să înceapă o nouă viață pe o altă planetă: ”Suntem 4 milioane de sirieni refugiați, aflați în exil. Indivizi afectați, suferind adânc în interior. Traumele fizice și mentale ne copleșesc din toate părțile. Suntem victimele represiunii, arestărilor, distrugerii, morții. Am fost vânați și hingheriți. Suntem forțați să ne construim o nouă viață în mijlocul unei realități străine și ostile. Suntem forțați să ne adaptăm ca și cum tot ce am experimentat a fost numai un vis, un fel de coșmar. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat vreodată la noi în țară. Trebuie să renaștem pe o altă planetă.”

Și o altă experiență a exilului și a reîntoarcerii, povestea lui Mahmoud Abdel Rahman. Acesta a participat la protestele democratice, a fost activist media (a filmat și a pozat), apoi a părăsit țara din cauza războiului. S-a întors la Aleppo, nesigur pe sentimentele sale (dar mai simte oare ceva?), cu privire la prezent și îndeosebi la viitor (care viitor?). A trecut cu greu granița, iar mama a plâns de fericire când l-a revăzut (nu înțelege de ce, ar fi trebuit să fie îngrijorată pentru viața lui). S-a simțit străin și rătăcit când a ajuns, își pierduse sentimentul apartenenței la oraș și comunitate. Nu e acasă nici într-o tabără de refugiați, nici în Siria. La prima bombă-butoi, a tresărit, însă frații l-au încurajat: o să te obișnuiești. Trebuie să te obișnuiești cu frica, agonia, neputința, căderile (la propriu și la figurat, căci sunt 50 de cutremure pe zi care-ți fărâmă casa, corpul și sufletul), resentimentele și incertitudinea viitorului. Trebuie să te obișnuiești cu moartea. Și, mai rău, cu absența oricărei perspective (știm și noi, în România).

S-a întors nu de dor, nu din credința în revoluție, nu din solidaritate cu țara/comunitatea/protestatarii, ci din vinovăție. A înțeles că trebuie să revină când a văzut imaginile masacrului de la Douma de care e bântuit. Îl aude și îl vede pe bărbatul care plângea, disperat să-l ia cineva de-acolo, împreună cu familia sa, deși nu mai crede în nimeni și nimic și, de fapt, nu mai așteaptă nimic. Cum îți poți reprima lacrimile și țipetele și poți purta un dialog rațional, civilizat în mijlocul nebuniei și barbariei bombelor-butoi? Copiii morți îi apar mereu în minte și-l condamnă: ai aprins focul revoluției, acum totul arde și tu ai fugit și ne-ai lăsat pe noi aici. Ai plecat nu pentru că nu ai crezut că țara se va schimba, ci pentru că te-ai schimbat chiar tu. Ai făcut exact ceea ce i-ai acuzat pe ceilalți că nu e bine să facă, ai afilieri și puncte de vedere absolutiste, intolerante pe care le criticai înainte. Și, oricum, noi nu contăm pentru tine. Uneori îi vine să-i distrugă pe toți cei care nu cred în revoluție, căci revoluția nu trebuie să fie umană, ci să-și atingă scopul, indiferent de mijloace. Și cum poți să mai crezi în umanitate când aceasta te lasă să mori și te privește murind? Și asta e o banalitate ultramediatizată. Ne-am obișnuit. Cu moartea, poate și cu răul. Atunci îți vine să arunci tot în aer. Fie și ca să nu mai sufere nimeni. Și nici tu.

Și măcar dacă ar fi o sinucidere în masă ori un dezastru natural! ”Catastrofa siriană putea fi prevenită dacă linia roșie a umanității era ”protestatari uciși” și nu ”copilași refugiați înecați”. (Iyad El-Baghdadi, unul dintre liderii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite).

Închid știrile și netul, nu mai vreau să aud și să văd nimic. Îmi vine și mie să arunc tot în aer. Trântesc capacul laptopului și dau fuga la bucătărie să beau o bere. Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) e deja acolo. Fumează în tăcere acum și, din când în când, își suflă bretonul cu furie. El are motivele, ocazia și resursele să se răzbune și totuși nu procedează așa... ca bărbații ăștia adevărați care se luptă cu titani în lanțuri, femei însărcinate și bebeluși, tovarăși-zei, talibani și teroriști-șefi precum vechii stăpâni ai Olimpului, nenea Cronos, verișorul Știi Tu Cine-Zeus și nepoțelul Hermes, călăii săi și ai lumii întregi. Și, dacă cei din Olimp nu mai sunt decât în coșmarurile noastre și în sistem (unde mai bântuie fantomele lor), pe pământ au rămas încă destui creați parcă după chipul și asemănarea lor. Și, oricum, n-are rost să arunci totul în aer, nu rezolvi nimic astfel. Nu poți recupera nimic din ce ai pierdut (și tot pierzi, însă cei care pierd câștigă în cele din urmă). Și noi mai mult iubim decât urâm lumea asta și ne-am sacrificat pentru ea, indiferent dacă merită. Și, dacă nu mai simțim iubirea, ne prefacem că ne pasă. Nu suntem proști de dăm din abis în abis? Dar ce mai contează?

Și aici, în Olimp, la doi ani jumate de la revoluția noastră democratică, încă ne confruntăm cu instabilitate, inclusiv lovituri de stat și răpiri. Parcă Promy nu a dispărut deja prea mult, de nu știu câte ori, niște mii de ani la rând, premiat pentru fapte bune și opere subversive (științe, arte, focul sacru dăruit oamenilor) cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, ger și jeg. Și abandonat pe Elbrus. Dulce exil! Afla de ce anume e vinovat (fie și că a distrus planeta Krypton a lui Superman sau a violat Leviathani) după ce era condamnat. Își dorea uneori să vină cineva să-l scuipe și să urineze pe rănile lui, doar-doar i-or acorda atenție, dar, la un moment dat, uitau până și de el. Și uita și el (nu mai înțelegea nimic, ajungea în stadiul de legumă putrezită, nimeni nu-l putea recunoaște și nici el pe nimeni, însă coșmarul continua). Într-un final, îi era indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele erau imposibile. Și supraviețuirea nu e viață.

E momentul ca Promy să fie prezent. Din păcate, nu te lasă nici în ziua de azi să respiri. Încă nu avem parte de un minut de liniște fără să numărăm secundele. Iar justiția nu e deocamdată funcțională, la fel ca în România (ce să mai vorbim de Siria?). De câțiva ani încercăm să avansăm cu dosarul lui Apollo și să obținem condamnarea lui penală. Apollo a fost cândva o persoană de treabă și un artist talentat, însă s-a rinocerizat. Este și el, cumva, o victimă a sistemului. Procesul de degradare a început când și-a confecționat o diplomă din pielea jupuită a a intelectualului Marsias, inventatorul flautului și un artist mai talentat ca Apollo, în memoria căruia Promy a compus o simfonie anul trecut. Apoi Apollo și-a (tot) dedicat singur ode și asemenea diplome până și-a pervertit și pierdut talentul. Cu doi ani și ceva în urmă, a fost pe punctul de a-și produce astfel de diplome din pielea întregii noastre echipe. Nici până acum nu a fost condamnat, deși sunt opt mărturii la dosar, cine ia în considerare viermi de trădători, câini de teroriști, porci de violatori și legume împuțite de pușcăriași, unii dintre ei, intelectuali? Și, culmea, mama lui Promy, Temis (care s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru frații, copiii și nepoții ei, precum și pentru alții condamnați pe nedrept) e zeița justiției.

Mâțele râcâie la ușă și apoi îmi sar în brațe. Le dau jos, nu le mai suport, mă zgârâie și îmi sfâșie pielea. Jupoi, la rândul meu, etichetele de pe sticlele de bere și foliile de aluminiu de la medicamente. Pielea mi se duce fâșii. Sufletul și el. Așa e mereu. Haideți, veniți toți și faceți-vă o diplomă din pielea mea, înrămați-o frumos și pe urmă înfulecați-mi organele... dacă nu vă e prea scârbă! Lăsați-l pe Promy și pe toți ceilalți! Nu vă mai atingeți de nimeni! Aș vrea să-i spun lui Promy că-l iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile lui albe enervante, deși nu am atâtea păcate să ispășesc, și chiar i le port, iar Promy să-mi răspundă că mă iubește atât că îmi permite să fac asta. Ba îmi oferă și Maretti cu pizza. Dar nu mai avem chef de nimic și nu mai vrem nimic. Suntem paralizați iar în Zid, sfârtecați de piroane, arși de bombe-butoi, fulgerașe și flegme divine, înlănțuiți de stăncă, festinul bestiilor antropofage și pielea și sufletul curg din noi, fâșii-fâșii, la nesfârșit. Suntem din nou singuri pe cruce, cu toate că stăm unul lângă altul și suntem devorați împreună. Iremediabil singuri. Și constatăm toate astea nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o lege a firii (mă rog, a nefirescului, a absurdului), o normă a anormalului pe care o respingem doar formal, din inerție.

Cu un gest abrupt, înecându-se și tușind, fără să-mi arunce vreo privire, Promy își trage căștile și începe să asculte ”Marșul Funebru” de Chopin. Să mai fie și muzică, nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură. Dar asta îl face și mai invidios, iar furia și frustrarea cresc sălbatic, halucinant, pe punctul de a dezlănțui un incendiu Colectiv universal. Tresare spasmodic, corpul i se cambrează, își acoperă fața cu bretonul negru, lung, filat, asimetric și îndreptat cu placa, însă stropi de transpirație îi picură pe palmele încinse (pe care nu-mi permite să le ating). Într-un simulacru de sinucidere, își strânge cablul de la căști în jurul gâtului alb, înalt, ca de marmură. Îl las. Știu că nu e momentul pentru un sărut gay, salvator de la un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise. La fel ca frații și copiii noștri din Siria, nici noi nu mai așteptăm vreo salvare. Stăm unul lângă altul, în tăcere, crispați, fără să ne atingem, ca două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată și amestecate bizar cu cremă de ciocolată, frișcă, sânge, limfă și fragmente de organe. ”Soft politics”. La urma urmei, nu suntem refugiați, nici imigranți, ci împuțiți de pușcăriași, viermi de trădători și câini turbați de teroriști. Nimeni nu ne vrea și nici noi nu vrem nicăieri. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Ne prăbușim în întuneric, ca prin vis, fără să ne mai pese de nimic. Muzica s-a terminat. ”When the music’s over / turn out the light”.

”De ești visătorul, eu îți sunt visul!” (Greva foamei: zilele 10-12)

 

Într-o stare de fantomă-epavă/mizerie/bacterie criogenată în Zid ori într-un sicriu de gheață, mă legăn abulic, în continuu, cu scaunul de la birou, ascultând hipnotizată scârțâitul enervant și intermitent... un geamăt slab care refuză atât să se stingă, cât și să se transforme în urlet. De mii de ani sunt captivă în coșmarul istoriei, bântuită de ”isme” (comunsim, fascism, jihadism etc.), cu mărețele lor realizări, și cerșesc ridicol Zidurilor un răspuns ce nu va veni niciodată (și nu mai am putere să urlu). Să-l chem în ajutor pe nașul-zân de la banca Transilvania (ăsta, în cazul meu, e înțeleptul Bebe, inorogul din tatuaj)? Să apelez la vrăjitoarele Melissa și Vanessa să ghicești dă succesuri pentru toată planeta? Că Obama se uită și nu vede. Nici că regimul sirian al toarșului zeu al-Assad își continuă netulburat atrocitățile, nici că Statul Islamic a cucerit orașul antic Palmira din Siria, îl devastează și face trafic cu obiecte de artă (totul e haram, mai puțin să furi, să violezi, să torturezi și să ucizi - e valabil pentru forțele de securitate ale regimului sirian și milițiile proguvernamentale Shabiha, de asemenea), a ridicat steagul negru (și eșafoadele) și în Ramadi (Irak), deține toate punctele de control ale graniței dintre Siria și Irak și celebrează... execuții și gropi comune în numele lui Dumnezeu.

Poate că e momentul să-mi îndoi genunchii înțepeniți (în fața lui Dumnezeu, nu a tovarășilor zei, talibanilor și Big Brotherilor). În sfârșit, îmi dă Dumnezeu lacrimi să plâng, că-mi simțeam ochii străpunși și pâjoliți ca de bombe-butoi. ”Rugăciunea mea primăvăratică nu se coace / la privirea ta, ca pe un copac? / De ești visătorul, eu îți sunt visul” (”Eu sunt, temătorule!”, R. M. Rilke, în traducerea inspirată a lui Dinu Pillat, mare intelectual român și martir al comunismului). E rația de poezie pe ziua de azi. Când lucram full-time (adică nonstop și cu deadline-uri de ieri până azi în cercetare de piață) îmi fixasem o normă de lectură de o pagină pe zi. Acum, după o lungă vreme în care (abia) am citit știri și rapoarte ONU/ale ONG-urilor (insuportabile) despre atrocitățile din Siria, mi-am impus rația de o poezie zilnic (mai mult nici nu fac față).

Mă ridic din genunchi (greu, ținându-mă de masă și dulap) și mă îndrept încet, clătinându-mă, spre oglindă. Îmi inspectez fața insuficient de palidă și fără cearcănele convingătoare, de invidiat, până la gură ale învățătoarei Cristiana Anghel când se afla în greva foamei. Deși nu sunt prea sigură pe mine, încep să repet cu voce scăzută: ”sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt o ființă umană, nu un gunoi, sunt o ființă rațională, nu o maimuță posedată, sunt o ființă umană, nu un gunoi...” Sunt și un hobbit, un troll și un boxtroll. Ce bine! Îl pun și eu pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) să facă un exercițiu similar la oglindă ca să se simtă dacă nu în putere, măcar la putere, stăpân pe sine (el, la fel ca mine, nu vrea să fie nici stăpânul, nici sclavul nimănui și respinge ab initio această paradigmă dezumanizantă a puterii și controlului). După o ”viață” petrecută mai mult în lanțuri, pe Elbrus sau la închisoare, mereu hărțuit și hăituit, (experimentând în puținul timp liber și câteva tentative eșuate de emigrare), acuzat că a distrus și planeta Krypton a lui Superman și a violat și Leviathani, uneori Promy nu mai poate identifica ce legumă, animal sau gunoi e. Eu îl ajut să se redescopere și să se accepte ca să continue jihadul spiritual (lupta interioară) și jihadul exterior - transmiterea focului sacru în lume, către oameni. Așa că Promy își suflă bretonul negru, lung, franjurat, asimetric, întins cu placa (e o coafură strategică ce-i permite deopotrivă să se ascundă și să îndrepte și el ceva pe lumea asta... cel puțin părul), se uită în oglindă și spune întâi mai slab, apoi cu tot mai tare și hotărât: ”Sunt titanul Prometeu, nu sunt legumă sau zeu. Sunt fericit, sunt liber, sunt acasă și... mă simt acasă pe pământ. Eu sunt viu, Știi-Tu-Cine (Zeus) nu mai e. Ole, ole, ole, ole, Știi-Tu-Cine nu mai e. Sunt la putere, ce pula mea!”   

Să nu cumva să uităm, după agonie și moarte urmează învierea (am simțit-o și eu, ba chiar și Promy până la urmă). Da, numai că agonia și moartea durează mii de ani, iar învierea circa un minut. Și am senzația că tot pierd și nu e vorba de astea 3 kile și un pic de până acum din greva foamei, nici de sufletul meu, slavă Domnului (de această dată), ci de mii și mii de copii, părinți și frați din Siria și de peste tot de pe pământ. Telenovela de coșmar, atroce și ridicolă, a ajuns la episodul un miliard și nu am găsit-o pe Elodia. Trecutul devine prezent, iar prezentul viitor. Și, de fapt, și eu, și Promy, și românii, și sirienii, ne-am săturat să ghicim viitorul... adică, știți voi, care viitor? Și, de fiecare dată, depășește orice imaginație. Să ne resemnăm că e un accident sau un dezastru natural? Nu, 50 de cutremure pe zi, torționari/ucigași profesioniști de copii și copii care joacă fotbal cu capete nu sunt un dezastru natural (și, din păcate, niște măreți conducători continuă să facă toate astea exclusiv pentru putere și control, pentru un împuțit de ”inel al puterii”!).

Atunci, cu atât mai mult, să rămânem umani, dacă nu în viață. Mă întorc la oglindă și repet ”sunt o ființă umană” până mi se usucă gura (complet, că o am mereu uscată) și nu mai pot articula niciun cuvânt. Apoi completez exercițiul cu o terapie hard: Biblia. Cred că Iisus a formulat cel mai bine ideea de foc sacru, de adevăr, bine și frumos, precum și faptul că adevărul, binele și frumosul nu trebuie ascunse (îngenunchiate, înlănțuite și scufundate în bezna temnițelor... inclusiv din sufletul nostru) ci, dimpotrivă, trebuie să le scoatem la lumină (pe blog, Facebook, Twitter, youtube, cărți, străzi, birouri, tribunale, parlamente etc.) și să le punem, ”nu sub obroc, ci în sfeșnic” ca să vadă toți cei din casă și să fie iluminați (atunci casa... de copii va fi, într-adevăr, mai acasă): ”Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.

Ne străduim să ne convingem că suntem la putere și (încă) umani, dar fantomele trecutului, prezentului și viitorului continuă să ne bântuie. Chiar acum, mii și mii de fantome din Siria, răpite de Shabiha, forțele de securitate sau de Statul Islamic, se lipesc și se freacă de mine în tăcere. Atingerea lor mă electrocutează și îmi sfâșie la nesfârșit ficatul (și sufletul). Că mi-a dat Dumnezeu să mă doară ficatul titanului Prometeu (și al lumii întregi). Ce să le spun? ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, ca-n ”Robotzi”? Sau să-i învăț, ca răzbunare și... consolare, limba dacă, replica magică, ”barzăcopilviezure”? În acest moment, vine la mine o familie obișnuită siriană: tata și băiatul mai mare au dispărut în război, fata cea mică a murit de foame, fata mai mare a reușit să scape ca prin miracol de la închisoare, însă a fost sechestrată de Statul Islamic, băiatul mijlociu a supraviețuit la Shabiha, dar a fost arestat de forțele de securitate, iar băiatul cel mic încearcă, disperat, să fugă, pe o barcă improvizată (eșuat în Mediterana, tremurând de foame și de frig, consumându-și propria urină și... așteptând neputincios un răspuns ce nu mai sosește niciodată).

Zdruncinată de atâtea șocuri, cu ochii uscați și goi, mama nu mai are lacrimi să plângă, nu mai poate să mânănce un bob de orez când știe că ei nu pot mânca, nu mai poate să bea o gură de apă când știe că ei nu pot bea, nu mai poate să se plimbe când știe că ei nu mai pot umbla, nu mai poate să se spele când știe că ei nu se pot spăla, nu mai poate să meargă la cimitir când știe că nu-i poate înmormânta. Ar vrea cel puțin să nu se mai zbată în incertitudine, să aprindă cineva ”făclia în sfeșnic, nu în obroc” (fie și lumina spectrală a unui telefon mobil într-o cavernă-spital unde se operează cu mâinile goale), să o privească în ochi și să-i spună adevărul, fără anestezic (căci tot nu e disponibil). Să le găsească măcar corpurile și să-i îngroape. Așa simt și eu (și am coșmaruri cu fii-miu, Alex, răpit de Shabiha/Statul Islamic și cu mine căutându-i deznădăjduită corpul și căzând și eu, într-un final, prizonieră). Orice aș face, rămân captivă în coșmarul istoriei și nu reușesc să mă trezesc. Iar Marea Britanie refuză sistemul de cote de refugiați al Uniunii Europene (care, oricum, alocă 40.000 de refugiați dominant spre Germania, Franța și Spania, nu în Marea Britanie) și, în general, să primească refugiați. Se mai poate lăuda și cu alte mărețe și nobile inițiative: acordarea beneficiilor sociale pentru imigranți abia după 4 ani, expulzarea șomerilor imigranți (dacă nu-și găsesc de lucru în 6 luni), confiscarea salariilor celor care muncesc la negru etc. Bravo! Mai exact: ”Rușinică, rușinică, rușinică!” Marea Britanie se comportă nu ca un gentleman, ci ca un taliban. Merită o ”predică de Nana” cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie. Sper că se tem de vampiri.

Sfâșiată de angoasă, epuizată de efort și de tăcerea Zidului, în acest moment am impresia că flacăra din focul sacru pe care m-am chinuit (și mă chinuiesc) atât s-o dăruiesc nu a fost (încă) primită (cu câteva mici excepții pentru care sunt recunoscătoare). Darul e fost refuzat... deocamdată. Și trebuie acceptat de bună voie, nu cu forța. Hei, oameni, voi toate ființele (i)raționale de pretutindeni, vă rog luați focul sacru la superofertă, acum la promoție la Madame Dezastru! Doar luna aceasta la prețul modic al unui vis frumos dimineața, la cafea, seara, la terasă, la berică sau la o țigară, în pauza de prânz! Garantăm cel mai mic preț. Mai târziu e prea târziu. Oferta expiră. Și Madame Dezastru. Ce să fac, asta e, știu că e haram și că cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, și totuși voi continua să dăruiesc focul sacru, flacăra din sfeșnic, indiferent ce se întâmplă. Voi încerca să (mai) rezist, să aștept (activ) și să am răbdare ca titanii. Nu fug (nici nu emigrez). Rămân aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther).

De fapt, nu e chiar așa, revoluția (exterioară, dar și cea interioară, din minte și din suflet) continuă. Inclusiv spiritul liber și democratic al Primăverii Arabe merge mai departe, cum spune în ”The Arab Spring Manifesto” (https://www.youtube.com/watch?v=l-MIZZ7NBlE) însuși Iyad el-Baghdadi, inițiatorul mișcării în Emiratele Arabe Unite. Iyad a fost arestat, apoi separat de familie și expulzat din țară pentru înaltă trădare... infracțiunea de a comite satiră pe Facebook (ex. ”Manualul tiranului” http://www.el-baghdadi.com/index.php/component/content/article/50-the-arab-tyrants-manual/the-arab-tyrants-manual/66-the-canonical-qarab-tyrants-manualq - pentru mine deloc suprinzător, bine punctat și sintetizat). El a avut curaj și disponibilitate să retweetuiasă petiția mea și susține cauza siriană. Iyad detestă și el orice crimă politică și cu atât mai mult masacrele, genocidurile și holocausturile, după cum a mărturisit: aproape a leșinat când a vizitat memorialul holocaustului din Cambodgia, altă măreață realizare comunistă a lui Pol Pot, despre care am scris și eu (este iar ceva ce-mi depășește imaginația, mă face să-mi fie rușine că provin de pe această planetă și să mă îndoiesc de umanitatea noastră). În Cambodgia se ajunsese la un asemenea grad de dezumanizare încât îi arestau și îi executau pe cei ce râdeau sau plângeau în public. ”Stay human, not alive”. Eu una nu sunt mândră de tovarășii zei și de sistemele lor, ci de Iyad, de cei de la Planet Syria și de alții ca ei.  

Da, și Salma Kahale, coordonatoarea activiștilor de la Planet Syria și directoarea Dawlaty (organizație nonprofit care se ocupă de drepturile omului, activism nonviolent pentru democrație și egalitate de gen), gestionează (în condițiile cele mai dificile) evenimente de sensibilizare cu privire la situația Siriei (și mii de mesaje din toată lumea), caută susținere și ajutoare, și, un detaliu relevant, are curaj să apară pe Facebook... încă în pielea goală (adică fără niqab (văl integral) și chiar fără hijab, vălul de pe cap). Asociat campaniei de la Planet Syria, Dr. Tennari, cu toate că a văzut mai mulți oameni morți decât vii și i-au rămas mai puține rude/prieteni decât a pierdut (și îl doare că tot pierde!), a creat un spital de teren la Sarmin, a trimis materiale video și petiții către ONU (care deocamdată s-a rezumat să plângă și să facă rapoarte) și a lansat un apel al medicilor din întreaga lume pentru oprirea bombelor-butoi. Iar Yassin al-Hajj Saleh, scriitor și activist (arestat și el acum circa 30 de ani, în tinerețe, torturat și ținut 16 ani la închisoare pentru un delict de opinie) și, totodată, soțul Samirei al-Khalil (scriitoare și activistă pentru drepturile omului, răpită de extremiști din biroul ei din Douma, lângă Damasc, împreună cu colegii, în 2013), la rândul lui, duce o campanie (inter)națională pentru recuperarea soției și a celor dispăruți. Închei acum cu cuvintele lui Iyad din ”Manifest”: ”Când singurele opțiuni prezente în meniu sunt alb și negru, nu înseamnă că roșu, albastru și verde reprezintă miniorități. Înseamnă doar că nu sunt în meniu. Responsabilitatea noastră istorică este să ne includem în meniu. (...)  (Tiranii) se tem de noi, nu de cei cu arme, ci de cei cu idei. (...) Dacă nu ne lasă să visăm, nu-i vom lăsa nici noi să doarmă”. Când roșu, orange, galben, albastru, verde, indigo și violet vor fi în meniu, casa de copii ”Pământ” va fi mai acasă și vom putea renaște din placenta curcubeului în grădina raiului, nu a iadului. Mă rog, măcar într-o lume mai normală.

 

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

 

Stay human... and alive!

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce! Pregătire pentru greva foamei

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce!

Pentru prima oară în viață sunt nevoită să recurg la o formă de protest în care mă regăsesc mai puțin și pe care l-aș fi clasificat altădată ca extrem: greva foamei. Acum nu mi se mai pare nimic extrem comparativ cu se întâmplă în Siria, de 4 ani și mai bine, de când a început războiul civil: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. În Siria nu se poate vorbi de viață și, din păcate, nici măcar de supraviețuire (oricum, supraviețuirea nu e viață). Dacă un copil obișnuit își dorește jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza, un copil sirian (în special din zonele sub blocadă guvernamentală) vrea să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi (cu sau fără arme chimice). În timp ce un om obișnuit își face planuri de viață (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.), un sirian își face planuri de moarte: ar prefera să fie ucis de bombe-butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

De 4 ani și ami bine, coșmarul Siriei a devenit și al meu personal (un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc). După nenumărate petiții și proteste rămase fără răspuns, în timp ce situația din Siria continuă să se degradeze inimaginabil, m-am hotărât să fac greva foamei. În memoria copiilor mei sirieni (îngeri) și din solidaritate cu cei ce continuă să sufere și să moară. Nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”teroriști” sau ”trădători”. Nu sunt ”dușmanii poporului”. Nu sunt cifre/statistici. Nu sunt extratereștri. Sunt oameni. Sunt copiii mei. Je suis syrienne. Greva foamei reprezintă doar un mic sacrificiu, incomparabil cu agonia continuă a sirienilor (și a mea din suflet). Voi începe greva foamei strategic, de ziua mea, poate voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la moșu’ Santa Klaus. Și altă dată, mi-am mai dat demisia de la fuckultate cu o zi înainte de examenul de titularizare când a trebuit să trec note-fantomă unor studenți-fantomă. Ăsta e stilul unic și inegalabil, autentic și original, ”Madame Dezastru”. Mi s-a spus și atunci: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” Încă refuz să mă obișnuiesc. Și... ”je ne regrette rien”.

Bine, dar cum procedez mai departe? De data asta, nu mă mai rușinez și mă grăbesc să închid netul, gândindu-mă la toți cei care nu au acces (nici măcar într-o versiune cenzurată), ci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru net, fie și monitorizat de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă (ca Obama). Oops, l-a deschis deja mâța noastră, spirit înalt și mare intelectuală, Guru, pe Ejobs și Bestjobs: probabil că e îngrijorată că mai șomez (deși scrisul și politica asta nenorocită mă consumă 25 de ore din 24), așa că îmi caută ea job. Să-i comunic să verifice și ofertele de voluntariat în Siria. Hm, ce să fac? Păi, deocamdată să-i dau brânci lui Guru de pe laptop și apoi să consult Goagălul. Până și un ”maimuțoi implementat” ca Vanghelie, ”ejaculat” din PSD, altminteri om ”complicat”, chiar dacă nu a citit atâtea ”almanahe” precum ”Căldărescu” (ăsta e, de fapt, Cărtărescu), știe să caute o păpădie sau un viezure pe ”Goagăl”. ”Barzăcopilviezure” (astea sunt ultimele cuvinte din limba dacă pe care să le rostești când nu mai ai nimic altceva de spus). Mai e și ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” (din ”Robotzi”). Așadar, mă uit pe Goagăl și, surprinzător, găsesc instrucțiuni specifice pentru greva foamei. Ți se precizează exact ce trebuie să mănânci în luna dinainte (mai exact, să treci gradat de la mâncare procesată, junk-food și dulciuri la legume și fructe fresh bio), apoi ce vitamine și minerale, electroliți, ceaiuri și limonade să consumi când faci greva foamei și cum să revii la regimul alimentar obișnuit, după ce închei greva foamei. Cred că astea sunt pentru protestatarii americani răsfățați care au acces la mâncare bio înainte și după greva foamei, vitamine și minerale scumpe... precum și care au de unde să slăbească. OK, o să mă străduiesc să urmez instrucțiunile (cel puțin în ultima zi de pregătire, fără partea bio), dar ce fac cu spitalul, cine îmi sponsorizează mie o lună de spitalizare, că doar n-o să apelez la ”motanul Felix” de la Antenuțe? Te costă ceva să fii (un pic) martir.

Să mă interesez mai întâi la spital, la N. Paulescu (unde a mai fost internată altă grevistă a foamei, învățătoarea Cristiana Anghel), sunt specializați pe nutriție și au ceva experiență cu astfel de cazuri. Sun și mi se comunică din start că îmi trebuie trimitere de la medicul de familie pentru orice spital de stat, iar în asemenea situații vă imaginați ce trimiteri se dau... fără număr, fără număr (și eu nu am, oricum, asigurare și medic de familie). Pe Cristiana Anghel au acceptat-o pur și simplu pentru că suferea de diabet și se afla în evidența spitalului. Bun, atunci o să stau acasă, o săptămână-două măcar (cât nu sunt riscuri majore pentru sănătate, chiar și pentru cei care au unele afecțiuni). Comod, în pat, chit că o să mă anchilozez nu ca prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu) în lanțuri pe Elbrus mii și mii de ani, dar măcar ca fii-miu (care e capabil să stea nemișcat pe scaun la un joc video și trei săptămâni). O să le fac cinste tuturor de ziua mea cu un electrolit delicios (noua formulă energizantă complexă cu apă, sare, bicarbonat de sodiu, clorură de potasiu și o lingură de zahăr/miere ori poate, în varianta de fițe, sirop de arțar bio). Ăsta va fi meniul meu. Gandhi însuși a optat pentru asemenea formule de greva foamei pe perioade scurte, incluzând în ”meniu” electroliți și limonade. Buni și electroliții la ceva!

Mă gândeam să adaug în ”meniu” limonada Master Cleanse Lemonade (cu lămâie, sirop de arțar și ardei de Cayenne), cu efect detoxifiant, la sugestia unui site. Noroc că am dat peste un interviu cu Beyonce, una din ultimele supraviețuitoare ale acestei cure, și mi-a pierit cheful. Da' ce m-a apucat? Am luat-o razna de tot, citesc interviuri cu Beyonce? Ce treabă are ea cu protestele și greva foamei? Păi, uite, are: ea a apelat cu succesuri la cura de slăbire bazată pe limonade Master Cleanse Lemonade și a pierdut 1-2 kile pe zi. Eu, la circa 45 de kile ale mele, dacă aș slăbi în ritmul lui Beyonce sau ca sirienii din zonele aflate sub blocadă guvernamentală, aș ajunge la minus în câteva săptămâni. Master Cleanse Lemonade te curăță ”binidităt”. ”Dităt”. ”Stay human, not alive”, vorba lui Orwell. Și, dacă mor ”dităt”, o să impresioneze pe cineva, vreun zeu taliban de pe pământ precum al-Assad sau Țarul, prietenul lui? Nu, o să jubileze că scapă de încă un ”dușman al poporului”. Când mă gândesc că trebuie să contactez asemenea zei talibani de pe pământ (pe lângă ONU, UE, Obama sau Santa Klaus), Santa Klaus mi se pare... Santa Claus. Până și Mikey Mouse mi s-ar fi părut Santa Claus. Întâmplător, am accesat și niște site-uri vedge care promovează cura cu Master Cleanse Lemonade. După ce ești felicitat pentru decizia înțeleaptă și ți fac recomandări referitoare la dietă, la sfârșit ți se comunică ceva de genul: hei, acum, dacă te-ai purificat, să nu mai păcătuiești, să nu te mai atingi de carne, lapte, pește și ouă, rămâi vedge! Asta-i ca-n filmul ăla hollywoodian recent cu ”Noe” fundamentalistul care era convins că oamenii merită să fie luați de potop pentru că sunt păcătoși: au mâncat carne.

Conform instrucțiunilor pentru greva foamei de pe net, trebuie să consumi doar fructe și legume fresh bio în ultimele trei săptămâni de pregătire (se acceptă și lapte în antepenultima săptămână). Oricum, toți insistă că măcar în ultima săptămână să mănânci exclusiv fructe și legume, de preferință proaspete. Păi, pentru mine asta înseamnă să încep greva foamei cu trei săptămâni înainte și să slăbesc amețitor (parcă nu sunt deja amețită!): eu nu mă satur cu o frunză de salată, ci cu minim o pâine integrală pe zi și, în plus, n-am ținut niciodată cură de slăbire. Dintre ceaiuri îl aleg pe cel de urzici (cu multe minerale), iar într-o zi testez și electrolitul și mi se pare foarte scârbos (mai ales în versiunea apă cu săruri și miere/zahăr/sirop de arțar, cu un gust la fel de grețos ca berea tutti-frutti din Iran). Mai scârbos decât politica asta nenorocită?! În ultima săpămână, încep drumurile zilnice pentru a mă aproviziona cu circa 20-30 litri apă plată (torn din sticle de 5 în cele de 2 litri, nici acum n-am putere și-mi tremură mâinile, darămite mai târziu). Mai trebuie și 10 borcane de miere și circa 75 de lămâi, dar le voi lua pe parcurs (rămân la limonade cu miere, nu cu sirop de arțar și ardei de Cayenne ca în cura Master Cleanse). În cele din urmă, mă hotărăsc să ascult sfaturile inițiaților și să trec la fructe și legume (mai mult fierte, nu fresh, că nu-mi ajung cele proaspete nici pe-o măsea) în ultima săptămână. Într-un final, optez pentru leguma preferată a lui fii-miu, cartoful (el, vegetarian convins, cred că o să intre în Guiness Book pentru performanțele sale la chipsuri și cartofi prăjiți) și încep să-i fac competiție (câte 15-20 de cartofi pe zi). În două zile, uit gustul pâinii și al berii (așa mi s-a întâmplat și în Iran, dar pofesc mai mult la pace, democrație și oprirea crimelor împotriva umanității decât la bere, pizza și crenvurști în covrig). ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi” În loc de ”sarmale-sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. Acum e miercuri, sunt încă entuziastă (duminica e cel mai rău, ajungi pe ”culmile disperării” și blestemi sarmalele).

Dar ce mă mai plâng eu? Unii au reușit performanța (năucitoare și înspăimântătoare) de a face greva foamei pentru 7 luni (cubanezul Guillermo Fariñas - împotriva cenzurii pe internet, americanul Robert Cohen - împotriva producției/comercializării produselor lactate periculoase pentru sănătate). Pe mine chiar mă sperie recordurile astea macabre. Nu mă interesează niciun record, nu e o competiție (decât cu tine însuți), nu caut o nouă ocazie să-mi depășesc limitele, nu vreau senzații tari, nici experimente extreme, nici să apar la Antena 3 (acolo ești băgat în seamă numai dacă-l înjuri pe Băsescu și, oricum, eu nu mă cobor la nivelul ăsta, să dau interviu la Antena 3). Eu o să mă limitez la câteva săptămâni de greva foamei, e numai un gest de solidaritate și împărtășire a suferinței, din dragoste și disperare. Mi-e teamă că n-o să am fața gravă și concentrată de Harry Potter, ci pe cea de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. De fapt, nu vreau nicio față de Harry Potter, îmi vreau numai fața umană. Însă, în fine, n-o să-mi dau seama prea bine ce moacă am căci o să fiu mai mult leșinată. Și, dacă leșin, ce dacă? O să-mi aduc aminte ce-mi spunea prietenul meu vechi, titanul Prometeu (Promy): ”Cea mai fericită parte din viața mea au fost leșinurile”.

Și eu, și Promy preferăm agoniei, descompunerii și paraliziei o moarte rapidă și o înmormântare frumoasă. Asta reflectă și fanteziile noastre tanatice: eu am visat dintotdeauna să mor împușcată la o revoluție, mai nou și să mă decapiteze jihadiștii la o fabrică de brânzici (strângând tandru o brânzică moale și pufoasă în brațe) ori să sfârșesc precum un cartof prăjit (ce moarte delicioasă!). Până acum, Promy, săracul, nu a reușit nici să trăiască, nici să moară: eram confuză când trebuia să-i aprind o lumânare la biserică, nu se încadra nici la vii, nici la morți (poate voi propune eu categorii intermediare, inclusiv pentru legume, zombie și fantome de care e plin pământul). Promy ar fi încântat să moară de cancer de la sex oral (cum zicea Michael Douglas), iar la înmormânatarea sa (cu flori, lumânări, manele cathartice și alaiuri fastuoase) să-i plângă nevestele și amantele (deși nu a avut atâtea ca Suleyman Magnificul în zeci de mii de ani). Dar, în ultima vreme, eu una am refuzat și fanteziile tanatice și plimbările la cimitir: mă simțeam vinovată și mi-era rușine de copiii mei din Siria dispăruți printre dărâmături, asfixiați cu clor/gaze sarin, violați și torturați până la moarte în închisori ori morți de foame. De fapt, și eu, și Promy, am vrea să trăim (și să nu mai moară nimeni, nicio muscă Drosophila Melanogaster de-a lui Promy pentru experimente, cu atât mai mult milioane de copii), însă nu mai putem evada din coșmarul istoriei.

Promy îmi tot spunea că ar vrea să se trezească odată din coșmarul istoriei și să fie renăscut, nu resuscitat, cum i s-a întâmplat de milioane de ori până acum. Îl înțeleg, și eu am simțit ce înseamnă asta. Epuizată, la rândul meu, de atâtea agonii, morți și resuscitări (accentuate de chinul scrisului) și de tentative eșuate de a evada din coșmar, l-am rugat pe Promy să-mi dea și mie un pic din puterea lui titanică. Săracu’, după mii și mii de ani de agonie, zice că nu mai are, dar nu-i nimic, el dă și din ce nu are. ”Dăruind vei dobândi”. Ai, dă! N-ai, dă! Și atunci vei avea. În cantități zguduitoare, abisale, titanice! Pentru început, Promy îmi va oferi terapia pariziană cu Chanel no. 5, și, dacă mai e nevoie, voi apela la zăpadă roz de căpșuni și iaurt cu Stracciatella de la mine din țara mea, recent instalată în cadă, Stracciatella (ca să fiu și eu la modă, toată lumea își face țară!), pe care Promy nu vrea deocamdată să mi-o recunoască și mi-o lasă fantomă, deși știe că detest fantomele, de la șefi și instituții-fantomă la președinți-fantomă, țări-fantomă și războaie-fantomă... cu victime reale. Un minut de liniște și de fericire, poate și un somn de frumusețe (mie mi-a pierit somnul ”dităt” în ultima vreme)! Ce-i asta? Cum îți permiți, sclavă obraznică, Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, cățea turbată, femeie născută la sindrom premenstrual, bulangiu degenerat, Don Quijote castrat și fără vise, Vampi, fata lui Dracula, maimuță posedată, golancă, ciumpalacă, teroristă, trădătoare și băsistă împuțită ce ești?! Nu, renunț la somnul de frumusețe că mă simt prost față de cei care au parte de peste 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur). ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters sau... în traducerea de la concertul ”The Wall” (a la Irina Margareta Nistor), ”la dracu', nu!” Lăsăm somnul de frumusețe și recurgem exclusiv la terapii, apoi Promy se va abține câteva săptămâni de la ele, că doar n-o să profaneze un cadavru. Sper că nu s-a molipsit de la zei și păsărele antropofage (care-l consumau și în ipostaza de legumă putrezită și storcită) și a devenit necrofil.

Chiar dacă nu ăsta e scopul principal și nici nu vreau să mă focusez, în mod egoist, pe mine (dimpotrivă, vreau să evadez un pic din mine), o să iau greva foamei și ca pe un ritual de purificare (fizică și spirituală). Și, dacă simt că nu mai pot de foame, o să pun mâna pe o carte, că și-așa n-am citit nimic de multă vreme, în afară de Biblie și rapoarte ONU sau ale ONG-urilor despre atrocitățile din Siria (și asta nu tocmai frecvent căci sunt insuportabile!), iar la știri mă uit doar o dată pe săptămână (sau mai rar) și îmi spun de fiecare dată că nu o să supraviețuiesc. Apoi mai înfulec o carte. Și tot așa. Chiar dacă nu mai sunt în stare să procesez nici titlul. Așa proceda un amic din liceu. Să încerc să aplic metoda lui. Eu una trebuie să recunosc că-n liceu mă săturam numai cu pizza.

Exisă, totuși, și o consolare. Am ajuns la o concluzie, punându-mi la lucru înțelepciunea mea de Madame Dezastru (aflată la venerabila vârstă mentală și afectivă de 2 ani și 10 luni, hm, prea matură, cred, pentru lumea asta!): 1. mai bine citat decât resuscitat și 2. tot timpul, de când mă știu, orice am făcut, m-am căcat pe mine și la propriu și la figurat. De data asta, gata, că nu mai am ce!

Stay human... and alive!

P.S. Puteți intra și voi în legatură cu activiștii democratici nonviolenți de la "Planet Syria" cu care colaborez în prezent: www.planetsyria.org. Se simt săracii singuri pe cruce acum, savurează orice mesaj de susținere și, clar, preferă să fie bombardați de mesaje decât de bombe-butoi.

Is there anybody out there?

Situația din Siria se deteriorează pe zi ce trece: peste 200.000 de morți, mai mult de jumătate din populație refugiată (3 milioane de refugiați extern și peste 9 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor fie de armată, de rebeli sau de Statul Islamic). În Irak, Statul Islamic a început un genocid împotriva kurzilor, creștinilor și în special a comunității yazidi, ucigând peste 5000 de persoane din această comunitate, luând în sclavie peste 8000 și determinând peste 50.000 să se refugieze. Sunt cifre care spun mult. Din păcate, nu e vorba de cifre, nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”dușmanii poporului/Islamului”, ”spioni (americani)” sau poate însuși ”diavolul”. Sunt oameni. Care au fost înghițiți de acest coșmar al istoriei din care nu ne mai putem trezi. ”Is there anybody out there?”   

 
Interesant, forțele americane l-au avut în mână, în 2004, în Irak, pe mărețul și gloriosul calif Ibrahim/al-Baghdadi al Statului Islamic și i-au dat drumul pentru că ”nu reprezenta un pericol”. Pentru CIA, desigur, nu e un pericol, dar pentru mine e. Și pentru o planetă întreagă. E ca și cum i-ai elibera pe Stalin, pe Hitler, pe al-Assad, pe Kim jong-un, pe Țarul Putin și zici că nu, nu e niciun pericol. În schimb, CIA arestează și torturează oameni nevinovați la Guantanamo și în sute de închisori secrete, însă pe calif nu l-a reținut. A arestat și condamnat drept terorist inclusiv pe un american convertit, Harroun, care venise să lupte în Siria pentru libertate și democrație, împotriva regimului, de partea rebelilor moderați de la FSA (sprijiniți chiar de Statele Unite), împingându-l până la urmă la sinucidere (din cauza acuzațiilor false de terorism și a obligației de a colabora cu serviciile secrete). Îi poți înțelege și pe cei care luptă împtriva regimului sirian. Mărețul și gloriosul conducător al Siriei, al-Assad, e responsabil pentru persecuția sunniților, zeci de mii de morți sub tortură în închisoare, trupe de ucigași și torționari de copii, ”fantome” evident, sute de mii de morți prin intermediul armelor chimice (gaze sarin, arme cu clor etc.), mai mult de jumătate dintre locuitori refugiați extern și intern, o țară făcută praf. Pentru asemenea performanțe, al-Assad a primit suportul entuziast politic și material al Rusiei și al Iranului, acesta din urmă intervenind inclusiv pe teren cu luptători-miliții șiite, training și bani. Fiind ea însăși un adevărat exemplu de democrație și pace în lume, Rusia se opune sistematic oricărei rezoluții ONU de trimitere a lui al-Assad la Curtea Penală Internațională. De asemenea, al-Assad se poate lăuda că e la originea Statului Islamic ca parte din mișcarea de rezistență anti-regim, la început susținută prin intermediul donațiilor unor sunniți bogați din Arabia Saudită, Qatar sau Turcia, unii doar cu intenția (lăudabilă) de a-i proteja pe sunniți discriminați de regimul șiit al lui al-Assad și de a-l răsturna pe acesta. Apropo, milionarii ăștia amărâți care au sponsorizat Statul Islamic de ce nu imigrează în califat, nu e visul oricărui musulman autentic?

Și, apropo de susținătorii Statului Islamic, puștii ăștia din Occident care se înscriu în Statul Islamic și vin să lupte în Siria/Irak (că e cool, le ordonează viața lor anomică, îi scoate din depresie, marginalizare și alienare, le dă un scop în viață și o cauză pentru care să se sacrifice), comunică pe chat, pe rețelele de socializare cu jihadiștii, fug de acasă de sub ochii părinților și autorităților, pleacă cu miile din Europa, Statele Unite, Canada și Australia sub ochii serviciilor secrete ca să devină măreți și glorioși războinici în califat, în timp ce Obama se uită și nu vede. Oare puștii ăștia cred că totul e un joc video, nu știu diferența dintre realitate și ficțiune? De fapt, există vreuna? În viața mea cel puțin au interferat și s-au combinat mereu. Ficțiunea e cea mai cutremurătoare și autentică realitate (eu una trebuie să cobor în infern, să trăiesc și să retrăiesc de mii de ori mai intens ca în realitate (fie și propriile experiențe) și să agonizez în parametri optimi pentru a scrie două cuvinte). Ficțiunea e realitate pentru mine, iar realitea ficțiune (într-o lume de fantome – șefi-fantomă, instituții-fantomă, Big Brotheri-fantomă ca Obama, țări-fantomă, armate-fantomă și războie-fantomă... cu victime reale). E un joc video? Nu, nu e. Într-un joc video sunt reguli și limite. Aici totul e permis. Absolut orice. Și se întâmplă. Și depășește orice imaginație. Aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație bolnavă sau de forțare a limitelor, dar nu, nu e. Pe mine nu m-ar fi dus imaginația atât de departe. La torționari și ucigași profesioniști de copii ca cei din forțele de represiune ale regimului sirian sau la copii care torturează și execută alți copii, decapitează și joacă fotbal cu capete ca la Statul Islamic. Să vadă musulmanii înșiși până unde poate duce o dictatură sau un jihad. Și pentru ce? Pentru Dumnezeu? Nu, din păcate, numai pentru putere.

La rândul lui, la competiție cu califul al-Baghdadi și cu prietenul său, Țarul Putin, al-Assad se agață de putere și face lucruri care depășesc orice imaginație. Un adevărat spirit liber și democratic, al-Assad se laudă, în interviurile date presei occidentale, că nu a aruncat nicio bombă-butoi (asta e o ”copilărie”, cum să facă așa ceva, armata se luptă cu butoaie?) și că nu are niciun prizonier politic. Da, așa e, i-a exterminat deja pe (mai) pe toți (zeci de mii) prin înfometare, mizerie, violuri și tortură până la moarte, inclusiv pe copiii arestați. Dacă de la Statul Islamic a mai scăpat cineva (întreg sau nu), de la centrele de detenție ale lui al-Assad nu (prea) iese nimeni viu. Un activist nonviolent arestat pentru înregistrarea video a unui protest și închis la Aleppo Central Prison, scăpat ca prin minune, a mărturisit și el lumii ce bine a fost tratat (abia așteaptă să se întoarcă): forțat să stea într-o anvelopă de mașină, bătut sever cu cabluri și, în același timp, i-a văzut pe ceilalți prizonieri torturați și înfometați. În oferta specială era inclus și un program de urlete: de la 5 la 6 a.m. femeile/fetele, iar de la 7 a.m. încolo - bărbații/băieții. Sunt și eu captivă într-un coșmar de urlete și al tăcerii... pumnului în gură.

Interesant, al-Assad nu arestează și nu luptă (mai) deloc cu adevărații teroriști, cei de la Statul Islamic: se abține să-i atace, derulează unele afaceri cu aceștia (de exemplu, cu petrol), profitând de pe urma acestora ca să concentreze pe lupta cu rebelii moderați și sperând că amenințarea Statului Islamic îi va readuce (parțial măcar) suportul populației (mai seculare). Al-Assad luptă numai cu propriul popor. Până la ultimul. La fel ca Statul Islamic. Dar îi acuză pentru tot ce se întâmplă pe rebelii moderați de la FSA, pe cei de la al-Nusra sau pe Statul Islamic, deși regimul său este la originea celor mai multe atrocități, până și a Statului Islamic și a războiului civil, exportat cu multă generozitate și... succesuri la vecini, în Irak (cu toate că, să recunoaștem, unele crime de război/împotriva umanității aparțin inclusiv rebelilor de la al-Nusra (al-Qaida) și, într-o mai mică măsură, chiar și rebelilor moderați de FSA). Al-Assad a introdus instigatori ca să resusciteze sectarismul religios, să incite sunniții împotriva șiiților, a bombardat deopotrivă biserici creștine, moschei sunnite și șiite, ba chiar și orașe șiite și sunnite, ca să-i ridice pe unii împotriva altora și să-și consolideze astfel puterea. Pare hotărât să-și decimeze poporul până la ultimul. Și, dacă mai supraviețuiesc, să zicem, 28 de sunniți și 13 șiiți, aceștia să se măcelărească între ei. Vai de mine, rămâne stăpânul singur, fără niciun sclav? Nu-i nimic. Cine are nevoie de sclavi? Erau doar niște câini turbați care au mușcat mâna stăpânului, niște viermi împuțiți de teroriști, niște gunoaie de trădători, dușmanii poporului. De fapt, al-Assad (cu regimul său) e singurul dușman al poporului, de ce nu se execută singur? Sau să-i conferim Premiul Nobel pentru Pace pentru asemenea palmares? Ori poate îl va obține Țarul Putin, aliatul său. E, într-adevăr, competiție. Și amândoi sunt fani recunoscuți ai competiției.

Apropo de Premiul Nobel pentru Pace, în sfârșit, în 2014, a fost acordat pe drept Malalei Yousafzai din Pakistan, fetiței împușcate în cap de talibani (pentru că vroia și... încă mai vrea să meargă la școală!), luptătoare pentru drepturile copiilor la educație, precum și indianului Kailash Satyarthi care a eliberat peste 80.000 de copii din sclavie (numărul halucinant spune ceva despre gravitatea problemei). Ziarul Novaia Gazeta din Rusia, opozant al Țarului, ai cărui jurnaliști au fost împușcați (de pildă, Anna Politkovskaya și Anastasia Baburova), a fost nominalizat și el la Premiul Nobel pentru Pace. Dacă ar câștiga într-o zi, oare cine ar veni să-și ridice premiul? Fantomele jurnaliștilor că tot trăim într-o lume-fantomă? În Rusia, toți și toate dispar, până și ”omuleții verzi”, soldații-fantomă care luptă fără să li se recunoască vreun merit militar și sunt aruncați după ce mor la gunoi, transportați cu camioane inscripționate ”Încărcătura 200” și azvârliți la groapa comună. Sunt ”deșeuri biologice”, ”pagube colaterale”, nu? Și numai Statul Islamic e de vină. 

Chiar dacă nu va câștiga anul acesta Premiul Nobel pentru Pace, mâine-poimâine îl vezi și pe al-Assad urmând exemplul prietenulor săi ruși și participând la proteste precum cel de la Paris pentru pace și libertatea presei, în semn de solidaritate cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, uciși de jihadiști. Cred că s-a implicat deja în campaniile anti-cancer la sân ori și-a turnat o găleată de gheață în cap ca să ajute bolnavii de scleroză laterală amiotrofică. E un spirit caritabil. Și, de fapt, poate că e mai bine pentru cetățenii din Siria să dispară. Cine ar vrea să-și găsească copiii violați, uciși prin tortură (electrocutați și cu unghiile smulse), asfixiați cu gaze sarin și clor, împușcați de lunetiști-fantomă sau decimați de ”bombele-butoi” aruncate de-a valma din elicopter pentru a teroriza populația? Sau să nu-i mai găsească deloc (nici măcar să-i îngroape) după ce i-au răpit milițiile pro-guvernamentale shabiha? Să se bucure, așadar, sirienii că vine armata eliberatoare a Statului Islamic cu legea sharia (după un regim secular ceva mai permisiv sub aspect religios)? Cine? Cei care învață și pun copiii să arunce școli și biserici în aer, să împuște oamenii, să omoare cu pietre, să crucifice, să incendieze, să tortureze, să violeze, să decapiteze și să joace fotbal cu capete? Asta e educația și distracția lor, în loc să meargă la școală sau să se joace. Vorba lui Hagi, ”bună și școala la ceva!”.

Ca dovadă eliberarea ultimilor palestinieni (arabi sunniți, nu șiiți, yazidi, creștini sau kurzi!) de la Yarmouk de către Statul Islamic, după peste 3 ani de blocadă guvernamentală... Asta înseamnă fără case (devenite doar niște dărâmături), fără apă, fără mâncare (oamenii (care nu au murit încă de foame) au slăbit între 20-50 de kile și toate organele din corp au fost afectate de malnutriție), fără acces la medicamente ori ajutor umanitar, fără curent electric, fără căldură (și-au ars mobilele și hainele ca să se încălzească)... Numai fără... fără...? Nu, guvernul le-a oferit generos bombardamente (bombe-butoi aruncate din elicopter), răpiri și vacanțe eterne la închisori sau la centrele de detenție ale milițiilor shabiha. Mai sunt peste 500.000 de oameni blocați astfel. Dacă vreun părinte slăbit se împleticește, căzând din picioare și se târăște până la punctul de control cu copilul bolnav și înfometat pentru a lua mâncare sau medicamente, soldații îl privesc uimiți. Cum e posibil?! N-au mai crăpat odată dușmanii poporului, teroriștii și trădătorii ăștia împuțiți?! Să-i expediem atunci cu tot cu copii la închisoare sau la shabiha, să terminăm odată cu ei. Puținii medici rămași (după bombardamente intenționate, răpiri sau arestări) s-au retras în peșteri/adăposturi improvizate în subteran, lucrează cu ustensile din epoca de piatră, la lumina telefoanelor mobile/lanternelor și trebuie să acopere de nevoie toate specialitățile (fără medicamente sau anestezice). Ei, cei mai mari eroi ai războiului, sunt și cei mai traumatizați: au văzut atâta durere (indescriptibilă), zeci de mii de persoane le-au murit în brațe, inclusiv mii de copii pe care n-au putut să-i salveze. Au văzut mai mult morți decât vii și, de multe ori, nu au putut face nimic, oricât s-au străduit. Plus că se simt ignorați și neajutorați, singuri pe cruce. Oricum, medicii au fost prima țintă a regimului: ca să se asigure că nu mai supraviețuiește nimeni. În mod absurd și feroce, continuăm să ne condamnăm salvatorii și să-i premiem pe cei care fac războaie și genociduri.

”Hunger Games” și lecția de supraviețuire? Nu, din păcate, e mai mult lecția de disperare. Ce facem? Așteptăm ca toți să se stingă în tăcere... într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet? Dacă am urla să sară pământul în aer, nu ar fi de ajuns. Eu una, de 3 ani și mai bine, de când a început războiul civil în Siria, am auzit în continuu urlete sau tăcerea pumnului în gură zi și noapte și de atunci mă tot dezintegrez de durere și de rușine, cu atât mai mult că ONU nu poate vota o simplă rezoluție (din cauza veto-urilor Rusiei și Chinei) ori trimite nici măcar ajutor umanitar pe teren. Să vedem alternativele. Iată, Statul Islamic, în numele lui Dumnezeu, le-a oferit o șansă puținilor supraviețuitori de la Yarmouk: pe unii i-a răpit, apoi a jucat fotbal cu capetele altora și și-a marcat teritoriul cu capete, în stilul său unic și inegalabil, autentic și original. Cu toate astea, un pianist, Ayham Ahmad (o legumă mutantă de circa 40 de kile), în ciuda slăbiciunii și a amenințărilor extremiștilor că-i vor tăia mâinile (căci muzica e haram), și-a scos pianul în stradă și, cu ultimele puteri, continuă să cânte printre dărâmături Haydn și jazz, îmblânzind durerea și alinând sufletele celor din jur.   

Ah, sirienii nu trebuie să aleagă între al-Assad și Statul Islamic. E un blestem să alegi între talibani. Știu și eu ce înseamnă, am ales și eu în anul 2000 în turul II între Iliescu (un personaj mânjit de sânge de la Revoluție și mineriade, încă președinte de onoare al unui partid) și extremistul Vadim Tudor. Atunci, m-am încuiat în cameră pentru mai mult de o lună și am vrut să mor... dar mi-am dat seama că eram moartă deja. De rușine.  

Oricum, până și în aceste condiții inimaginabile, unii au reușit să reziste atât Statului Islamic, cât și lui al-Assad. Așa-numitul Caesar, un fotograf (de cadavre ale prizonierilor politici!), a demisionat și a pus la dispoziția opiniei publice și a ONU fotografiile a 11.000 de prizonieri uciși prin tortură. Unii generali sirieni au refuzat să ucidă protestatari, iar unii băieți au refuzat încorporarea în armata siriană, cu toate că știau că o să fie arestați (iar de la al-Assad din închisoare nu (prea) scapă nimeni viu). Un doctor din Aleppo, deși se simte singur pe cruce, a văzut atâta agonie și atâta moarte și e exasperat de cele circa 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur), și-a relocat cabinetul sub pământ și utilizează ”peștera” ca adăpost anti-bombe și, totodată, ca atelier de pictură și memorial pentru martiri (intelectuali sau nu) exterminați de regim sau de Statul Islamic. Alt doctor (Dr. Tennari), cu toate că a văzut mai mulți oameni morți decât vii și i-au rămas mai puține rude/prieteni decât a pierdut (și îl doare că tot pierde!) a creat un spital de teren la Sarmin, a trimis materiale video și petiții către ONU (care deocamdată s-a rezumat să plângă și să facă rapoarte) și a lansat un apel al medicilor din întreaga lume pentru oprirea bombelor-butoi. Dar, ce să facă ONU? E un dezastru natural inexorabil, nu? Iar niște tineri din Siria au organizat un campionat de șah în memoria Dr. Rania Abbasi, medic, campioană națională la șah, activist și mamă a 6 copii, arestată în 2013 (împreună cu toți cei 6 copii ai ei!) și dispărută fără urmă.

Nor, designer și proprietară a unui magazin de lenjerie (și mamă a trei copii!) a izbutit să rămână un înger în infern. În timpul protestelor din Homs, s-a trezit că-i intră în magazin niște copii protestatari răniți de forțele de ordine/securitate/armată. Deși știa că poate fi arestată, violată și torturată până la moarte și avea 3 copii, Nor și-a învins teama, a căutat o trusă de prim ajutor, i-a ajutat pe puști, iar apoi a căutat niște medici care să-i trateze. Incidentul a făcut-o să se implice mai mult: a ajuns, astfel, pe lista neagră a ”dușmanilor poporului”, așa că, atunci când a încercat să treacă de un punct de control (în dorința de a obține un pașaport și a pleca în Egipt cu copiii), a fost arestată. A fost torturată (electrocutată, atârnată cu capul în jos și bătută cu un cablu), dar nu a spus numele colaboratorilor ei pentru că i-ar fi așteptat aceeași soartă, poate și moartea. În cele din urmă, a fost eliberată și și-a regăsit copiii într-o tabără de refugiați din Liban. Având dovada torturii, cicatrice, semnele binecuvântate ale sacrificiului (un avantaj pentru cei ce vor să emigreze, ONU le oferă prioritate), a aplicat la un program ONU și a primit permis de rezidență în Marea Britanie pentru 5 ani. Călătoria pe o barcă improvizată, foarte periculoasă, supraaglomerată (se iau 1000 călători în loc de 100) a costat-o 10.000 de dolari. Și, din păcate, mulți sirieni, având de ales între bombe-butoi, răpiri/arestări, mizerie și foamete, preferă să-și bea propria urină pe vas și apoi să se scufunde.

Să ne amintim cum a început revoluția siriană care a fost (și ea) furată și s-a transformat într-un război civil devastator. În 2011, 15 puști (între 10-14 ani) au desenat grafitti anti-regim pe zidurile unei școli din Daraa: au fost și ei arestați și torturați. Arestarea lor a constituit, de fapt, scânteia revoluției anti-regim din Siria. Apropo de desen (profesionist de această dată), un caricaturist (de anvergură internațională), Ali Farzat, l-a satirizat pe mărețul și gloriosul conducător, iar pentru asta a fost recompensat prin: răpirea sa în plină stradă de către trupele shabiha, ruperea mâinilor ca să-i piară cheful de cârcoteală și o bătaie soră cu moartea. ”Moarte intelectualilor!” După ce a fost abandonat șiroind de sânge undeva pe lângă aeroport, s-au întâmplat trei miracole (la care au contribuit și oamenii): cineva l-a dus înapoi în oraș, altcineva l-a transportat la spital, iar un medic a îndrăznit să-l trateze, toți trei cu riscul vieții. Acum, după tratamente de specialitate în Occident, și-a revenit și poate să lucreze din nou. Următoarea caricatură a fost chiar cea mărețului și gloriosului conducător al-Assad împreună cu prietenul său, Țarul și... o svastică. Trăiască intelectualii!

Între timp, în Irak, forțele kurde (”peshmerga”), antrenate în lupte, au refuzat să accepte genocidul (asupra lor și a comunității yazidi), au avut curajul să înfrunte Statul Islamic, i-au salvat și pe puținii yazidi rămași și își apără mai departe teritoriile. Unii jurnaliști, unii juriști și unele feministe au îndrăznit să sfideze Statul Islamic, chiar dacă au fost torturați și executați public. Un bărbat arestat de talibanii de la Statul Islamic a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600 de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, se chinuise să stea nemișcat, fără să scoată un sunet, în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria urină ca să nu moară de deshidratare. Într-un sfârșit, aceștia au reușit să găsească adăpost într-un sat. Unele fete yazidi de numai 14 ani, deși au fost încarcerate, înfometate, bătute, insultate, amenințate cu moartea și violul dacă nu se convertesc la Islam, apoi vândute unor talibani de vază și căsătorite forțat, au refuzat să-și schimbe credința, ba chiar au reușit într-un final să evadeze de la Statul Islamic. Sute de fete yazidi au refuzat jihadul sexual, iar sute de fete sunnite irakiene au refuzat să se mărite cu jihadiști cu prețul vieții. Sute de civili (sunniți!) au refuzat să accepte Statul Islamic drept ”stăpân”, iar 10 medici au refuzat să preleveze organe pentru Statul Islamic, cu toate că știau că o să fie executați. În Europa, polițistul musulman Ahmed Merabet s-a sacrificat apărându-i de jihadiști pe jurnaliștii de la Charlie Hebdo (profanatorii profetului său!), iar Lassana Bathly, originar din Mali, i-a salvat în mod ingenios pe ostaticii de la magazinul evreiesc.

Îi înțelegi și pe cei care s-au conformat de frică: poate erau uciși nu doar ei, ci masacrat întreg satul lor. Jihadiștii sunt frecvent legați de tancuri ca să le vină cheful de luptă și să nu-și abandoneze pozițiile. Și se cunoaște ce li se întâmplă câinilor de trădători, dușmanilor poporului, ai jihadului și ai Islamului (de fapt, cel mai mare dușman al Islamului e chiar Statul Islamic). Iar, după război, dacă mai supraviețuiește cineva, o să-și petreacă timpul distractiv, pe termen nedefinit, la Guantanamo sau în cine știe ce închisori secrete ale CIA. Toată lumea trebuie să fie jihadistă! Nu există nicio excepție. În Mosul, ocupat în 2014 de Statul Islamic, oamenii sunt biciuiți public dacă soția nu poartă (cum trebuie) mănuși sau, din rațiuni de business, au lăsat magazinul deschis în timpul slujbei religioase. Nimeni nu are voie să fie diferit. Totul e interzis, totul e haram, mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ăsta-i jihadul, ce e corect? 

În Siria, unii dintre generalii care, spre meritul lor, au refuzat să tragă în popor au dezertat din armata siriană și au format FSA (Free Syrian Army), trupele de rebeli ”moderați”, atrăgând peste 20.000 de dezertori din armată. Din păcate, Revoluția pentru libertate și democrație a degenerat într-un război civil devastator. În scurt timp, FSA a pierdut mii și mii de luptători în favoarea Statului Islamic și al-Nusra (afiliată al-Qaida), apoi a făcut alianțe (din rațiuni de război) cu extremiștii de la al-Nusra. În plus, FSA e măcinată de corupție și neprofesionalism, are și ea unele crime de război/împotriva umanității pe conștiință și a eșuat în a proteja securitatea cetățenilor din regiunile aflate sub control. Ca întotdeauna, revoluția anti-regim a fost furată și, de această dată, s-a transformat într-un război sectar devastator.

Ce se (mai) poate face? Căderea prețului barilului de petrol (o înțelegere inspirată dintre Arabia Saudită și Statele Unite), de la 117$/baril anul trecut la 57$/baril în prezent, lovește deopotrivă regimul lui al-Assad, Statul Islamic și Rusia (exportatori). Apoi, Turcia trebuie să-și securizeze frontiera cu Siria ca să nu mai fie tranzitată de BOMBoane de la și pentru jihadiști. O zonă de excluziune aeriană (în Siria în special) e complicată, presupune costuri umane și materiale ridicate și, oricum, trebuie completată de lupta la sol a forțelor rebele și a aliaților. Ar salva, totuși, vieți și ar susține lupta rebelilor moderați împotriva regimului și a Statului Islamic. Sau să fie înghețate luptele/traficul de arme și să reînceapă urgent negocierile pentru pace între al-Assad și rebelii moderați, inclusiv societatea civilă, activiștii nonviolenți. Al-Assad trebuie neapărat să cadă, dar nu trebuie înlocuit cu un (alt) taliban. Ce-ar fi dacă ar da o mână de ajutor însuși sunniții împotriva Statului Islamic? Interesant, sunniții din Irak au mai făcut-o cândva în lupta cu al-Qaida. Atunci, liderii triburilor sunnite au colaborat cu trupele americane și au învins al-Qaida. Au cerut în schimb un suport efectiv și permanent pentru sunniți din partea guvernului și a americanilor. Și l-au primit: premierul irakian, al-Maliki, i-a lăsat fără joburi, i-a arestat pe sunniții protestatari și a chemat până și armata pentru a reprima protestele, în timp ce Big Brotherul-fantomă, Obama, se uita și nu vedea nimic. De aceea, liderii sunniți, chiar dacă nu agreează excesele Statului Islamic, sunt acum foarte entuziaști să se implice. Sunniții (atât din Siria cât și din Irak), discriminați și persecutați de regimurile șiite, trebuie reintegrați. Interesant, cum a reușit o ”bandă de psihopați” ca Statul Islamic (cum zic arabii, tocmai sunniții) să învingă o armată de un circa 1 milion de oameni, finanțată și antrenată cu bani din State? De kurzi nu a trecut Statul Islamic, dar de armata irakiană da. A, și salarizează și 50.000 de soldați-fantomă (nu, nu ca cei ai Țarului, ci doar pe hârtie). Păi, să bântuie atunci fantomele astea Statul Islamic și să-l sperie un pic, poate pleacă. Schimbarea premierului irakian al-Maliki cu al-Abadi, un lider (potențial) mai deschis, mai transparent, mai echilibrat și mai capabil de a crea o uniune națională este un pas înainte.

Fie ca, încet-încet, să ne trezim din coșmarul istoriei, să învățăm ceva din experiență, oricât de dureroasă ar fi, casa de copii ”Pământ” să redevină acasă și pentru sirieni și irakieni, iar copiii să nu mai ridice mâinile și să se predea când văd un aparat de fotografiat, ci să zâmbească.

P.S. Dacă vreți să intrați în legătură cu activiștii nonviolenți, democratici din Siria (surprinzător, există.... ă, mai există și mai sunt pe baricade!), accesați linkul https://www.planetsyria.org/en și transmiteți-le un mesaj de susținere. Mai târziu e prea târziu.

 

P.S. Dacă vreți să intrați în legătură cu activiștii nonviolenți, democratici din Siria (surprinzător, există.... ă, mai există și mai sunt pe baricade!), accesați linkul de mai jos și transmiteți-le un mesaj de susținere (de care au o nevoie disperată). Vă mulțumesc. Mai târziu e prea târziu.

https://www.planetsyria.org/en