Testamentul unui cap decapitat

Dragi talibani,

Știu că pentru ”o anumită parte a presei” sunt erou-martir, iar pentru celaltă parte a presei – spion american, vierme de trădător și dușmanul poporului.

Indiferent de asta, vă mulțumesc că m-ați decapitat.

Eram, oricum, o sclavă obraznică și enervantă care vă cerea insistent baie de Cleopatra cu lapte și miere, crenvurști în covrig și bere (cu alcool, nu din aia dulceagă, scârboasă, tutti-frutti ca-n Iran) și nu eram capabilă nici să spăl geamurile ca lumea, că n-am talent la asta ca Vaclav Havel.

Ei, puteați să-mi dați înainte un sedativ PC sau o folie întreagă, chit că n-avea niciun efect (nici măcar placebo). Eram, oricum, pietrificată de groază și nu vroiam decât să se termine odată.

Puteați să mă lăsați să fac și eu o scenă de adio de tip ”moare regina Cleopatra” sau ”moare Kim Jong Ile: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc.

Puteați să-mi aprindeți o lumânare, să-mi aduceți o floare (o ramură de liliac, ăsta e preferatul meu) și să-mi cântați o manea cathartică pentru sufletul meu zbuciumat și chinuit.

Acum, faptul e consumat. Nu e mare pagubă.

De altfel, nu știam ce să fac cu capul meu. Yahoo-ii n-au nevoie de cap. Nu capul e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, cum a descoperit și marea inovatoare și revoluționară, profeta și vizionara, guru Kim Kardashian (altminteri un hobbit photoshopat) care a trecut de la selfie (de regulă, imaginea feței) la telfie (imaginea corpului de la buric în jos) și a lansat un nou trend global. Uitați-vă pe pagina ei de Facebook, chiar dacă e haram. Dacă aveți cap.

Acest testament este adresat... oamenilor. Foarte ciudat, acum am descoperit. Deși sunt perfect conștientă că peste tot sunt Ziduri și comunicarea e imposibilă și mai curând mă ascultă un ficus, o moluscă sau un aspirator USB... ori USL.

Nu o să vă țin o ”predică de Nana” cum îmi făcea mie mătușă-mea când eram mică, ore în șir căci, în acest caz, v-ați dori, desigur, să ajungeți la Guantanamo decât să mă ascultați. Vă rog numai câteva lucruri. Deci decât, vorba lui Vanghelie ori a lui Gigi, să ejaculez acum un discurs de maimuțoi implementat, pentru oamenii umani, oamenii de bine din lumea interlopă, jihadiști sau nu.

Mai întâi, să nu umblați cu capul meu peste tot, ca Perseu cu capul Meduzei, să sperii lumea cu privirea mea și să-i paralizez pe toți de groază.

Așezați-mi mai bine capul în dulapul cu bibelouri sau îl puteți monta pe o pânză, lipit de codițe (cum credeam eu când aveam trei ani că se face portretul), asta dacă nu e haram și tabloul nu o să fie la fel de frumos ca ”portretul lui Dorian Gray”.

Vă rog să nu uitați să mă spălați pe dinți în fiecare zi cu Colgate Total Whitening.

Să mă spălați pe cap în fiecare săptămână cu Head & Shoulders Ocean Energy și atunci să-mi ungeți părul cu balsamul Garnier Ultra Doux.

Să mă pieptănați în fiecare zi și să-mi împletiți părul în două cozi.

Să-mi ștegeți fața o dată pe săpătămână cu crema abrazivă Nivea All-In-One Extra Deep Cleansing și să mă dați în fiecare zi cu crema Nivea Visage Q10 Plus Light.

Să-mi rujați buzele în fiecare zi cu rujul Revlon 535 Rum Raisin.

Și, la sfârșit, să mă parfumați cu Chanel no. 5.

Nu mă supăr dacă jucați fotbal cu capul meu, cu condiția să creați echipamente albastre ca ale Squadrei Azzurra, majoretă să fie Kim Kardashian, iar cupa să fie înmânată de unul dintre viitorii laureați ai Premiului Nobel pentru Pace precum Țarul Putin, Big Brother-ul-fantomă Obama, mărețul conducător al-Assad sau gloriosul calif Ibrahim al Statului Islamic.

Vă mai rog să nu spuneți celor de la asigurări că moartea mea e sinucidere, accident ori că am comis vreo infracțiune, ca să nu încadreze ”incidentul” la excluderi, iar soțul și copilul să piardă banii de asigurare.

Să mai zic la final, precum concurentele la Miss Univers, ceva sublim și nobil, că-mi doresc pace și democrație în lume? Și ”fac totul” pentru asta? Asap. I’m doing my best. Mai bine nu mai spun nimic.

În rest, e bine. Sunt bine. Trăiesc bine și vă doresc și vouă tuturor ”să trăiți bine”!

Examen cu Big Brother (38): O lecție pentru talibani: terapia pariziană

În continuare, mă străduiesc să combat insomniile și depresia nu doar cu povestea pterodactilului Popescu și cu propriile mele planuri (ce am, îmi fac planuri?) privind țara mea, Stracciatella, ci și cu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” ori cu terapia pariziană. Aceasta din urmă nu are nevoie decât de un ingredient special: parfumul Chanel no. 5 – clasic, seducător, deopotrivă persistent și fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate, un amestec subtil de forță și delicatețe. Acum e și el pe cale de dispariție și, cu atât mai mult, ar trebui savurat: U.E. sancționează parfumuri, nu pe Țarul Putin sau Statul Islamic. Terapia pariziană presupune ca, după duș, să te îmbraci exclusiv cu parfumul Chanel no. 5 și să aștepți partenerul. Nu-ți trebuie răbdare titanică pentru asta, parfumul îl va aduce în câteva secunde. Va sosi plutind ca Tom și Jerry când simt mirosul îmbătător de cașcaval sau de brânzică (iar cașcaval și brânzici?). Restul vine de la sine. Va fi ca la Paris. Totul de vis. Desigur (sau, cel puțin, probabil), acesta nu este un drum spre o fantasmatică, iluzorie Mecca sau Shangri-La, nici vreun refugiu în Utopia, în Califatul islamic sau chiar în țara mea, Stracciatella.

Mai țineți minte insula din filmul lui Stan și Bran, ”Utopia”, unde niște paria, niște loseri respinși de societate, încearcă să construiască o lume perfectă, fără discriminare, fără legi și fără taxe, unde toți să se simtă acasă? Culmea, Bran e în film un paria, deși a moștenit o avere de milioane de dolari... căci aceasta se duce toată pe taxe. L-a învins sistemul, logic, nu? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Îi rămâne doar o mică insulă drept moștenire unde se decide să meargă împreună cu Stan, să nu mai știe nimic de lumea asta rapace și injustă. Celor doi li se alătură un tânăr aventurier (care se săturase de munca de jos, de șefi și de sarcini absurde) și un om fără țară, un câine de pripas (care-și petrecuse viața în containerele vapoarelor și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte). Aceștia nimeresc însă, din greșeală, pe altă insulă (bogată în rezerve de uraniu). În scurt timp, apare pe insulă și o femeie, o actriță care fugea de căsătorie și de convențiile vieții sociale, dar ea se integrează bine în grupul primilor veniți.

Surprinzător, grupul funcționează excelent până la sosirea ”invadatorilor” care doresc să trăiască și ei într-o țară fără discriminare, fără legi și fără taxe. Bulversați de potopul ”invadatorilor”, cei cinci recurg la primele tentative de a reglementa situația (pentru evita alunecarea ”țării” în haos) și, astfel, produc și lansează propriile legi. Din păcate, reacția de respingere este puternică, cei cinci temerari sunt condamnați la moarte, însă eroii noștri reușesc până la urmă să fugă. Omul fără țară ajunge din nou în container, actrița se mărită, aventurierul își pierde visele, ascultă iar de șefi absurzi și face muncă de jos pe nimic, în timp ce Stan și Bran se refugiază pe insula reală, proprietatea lui Bran. În sfârșit, acasă! O, da, numai că nu mai îi aparține lui Bran, statul a rechiziționat-o pentru neplata la termen a unei taxe de moștenire. Previzibil. Nu trebuie să fii baba Promida ca să ghicești viitorul, și, totuși, nu vrem să credem. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cu ajutorul terapiei pariziene, eu mă relaxez, iar Promy ajunge curând să se simtă acasă, pe Pământ și să redescopere paradisul, dacă nu în Vamă, măcar în patul nostru sacru. Grație acestei terapii, Promy evoluează mult mai rapid, în doar câteva zile (față de săptăluni și ani mai înainte), de la starea de ”Taci and don’t touch” (când se află în grevă (nud sub chador), nu vorbește cu nimeni și nu vrea să se apropie nimeni de el) la cea de ”Taci and touch” (când se simte un gunoi  nereciclabil și cere să fie tratat ca un jeg, inclusiv de mine) și apoi la cea de latin lover parizian. Jur că e așa pe Mecca, ă, pardon, cred că iar mă posedă Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Jur pe constituție, democrație, stat de drept și Maretti cu pizza. Chiar acum e în grevă, nud sub chador, și strigă:

– Taci and don’t touch!

– Vrei să faci o mică grevă nud sub chador, Promy? Îți dau un sărut prin el... Așa nu te ating.

– Taci, Ile!

Tocmai atunci, Her intră în sufragerie, călcând apăsat de se zgâlțâie podeaua. Poartă blugi albaștri, tociți și rupți la genunchi, iar părul lung, blond, bogat îi curge în valuri pe spatele lat și puternic. Tenul proaspăt bronzat (natural) îi strălucește de sănătate. Scanează atent sticla de suc (fresh bio de portocale roșii) de pe masă, își umple un pahar și îl bea pe nerăsuflate. Apoi se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de ghemotocul negru din colțul camerei și zâmbește cu o anumită superioritate olimpiană, și, în același timp, tandru și înțelegător:

– Prietenul meu vrea cumva un sărut gay salvator prin chador? A venit chiar acum blonda de la Chippendales să-ți dea un sărut gay, pasional, prin chador, intervine Her, privindu-l galeș cu ochii lui mari, albaștri, languroși.

– Taci, Her! And don’t touch! Nu vreau sărutul gay decât de la fostul șef invizibil al lui Ile, ripostează Promy, strângându-și mai tare chadorul pe el. Să vedem dacă acum mă iubește și face ceva pentru mine. Să-mi dea un sărut gay, pasional.

– Hai să vedem dacă sărută mai bine ca mine, îl provoacă Her. Fac pariu că nu mă întrece. Pe o pungă de Maretti cu pizza, râde el zgomotos, dezvelindu-și dinții de un alb orbitor.

– Ah, ce bine că îmi place competiția! În curând o să fie un concurs de săruturi gay salvatoare. Toate pentru mine! Na, uite, am trecut de la starea de ”taci and don’t touch” la faza următoare, ”taci and touch”, mă simt deja un gunoi nereciclabil, așa că vreau să fiu atins și terfelit mai departe, să nu cumva să mă dezobișnuiesc, asta dacă nu vă e prea scârbă de mine.

– Promy, dacă te tratezi singur ca pe un jeg sau te neglijezi prea mult, asta înseamnă să le dai satisfacție zeilor și Big Brotherilor, e exact ce vor ei, zic eu pe un ton afectat-îngrijorat. Și, oricum, dacă procedezi așa la nesfârșit, chiar ajungi o mizerie și vei fi incapabil să creezi și să-i ajuți pe ceilalți, adică să faci lucrurile care-ți plac și pe care ai fost menit să le faci. Deci decât... voi lua măsuri ferme, doar nu stau să te aștept până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Știi că nu am răbdare. Îți trag chadorul și-ți aplic de îndată terapia pariziană. O să te transformi imediat într-un latin lover.

Nu vreau ca Promy să petreacă multă vreme în grevă nud sub chador, e destul că mi-a sustras iar vălul negru integral. Mi-e teamă să nu iasă femeia islamică din mine. Așa obosită și bulversată cum sunt, s-ar putea să o iau complet razna și să-mi dau sufletul Big Brotherilor, să-l arunce la gunoi, cum am făcut la venirea din Iran, când eram posedată de chador. Noroc că-mi păzește Guru presse-papierul. Eu l-aș fi pierdut până acum, odată cu cheile, portofelul, batistele sau mănușile. Slavă Domnului, cu ajutorul lui Guru sufletul meu e în siguranță.

Apropo de femeia islamică și de chador, îmi vine, brusc, o idee: Promy intenționase mai demult să-și lărgească echipa prin atragerea și promovarea unor femei defavorizate. O propusese, în acest sens, pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, actualmente comisar european, numai că mi-am folosit dreptul de veto și am respins-o vehement. Acum, îi voi sugera o nouă persoană, poate va scoate singur capul de sub chador:  

– Promy, mai știi când ai zis că vrei să aduci femei dezavantajate la noi în echipă și ai propus-o pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, fata unui mahăr comunist și una dintre persoanele apropiate de Iliescu? Vreau să-ți recomand pe altcineva. O feministă... convertită la Islam! O cunoști pe scriitoarea Theresa Corbin din Statele Unite? Nu se poate să nu fi auzit de ea. E feministă, dar a devenit musulmană când a realizat că doar Islamul respectă cu adevărat femeia și-i oferă drepturi corespunzătoare – la educație, la decizii privind căsătoria/proprietățile. Înțelegi, vălul nu e menit să oprime femeia, dimpotrivă, o protejează de agresiuni sexuale, egalizează și promovează modestia ca să nu fie favorizate persoanele cu bani/frumoase/prea cochete etc. Și eu, cu chadorul pe mine, le vedeam pe toate femeile curve, iar pe toți bărbații porci de violatori.

Am reușit! Chadorul se cutremură, Promy scoate, în sfârșit, capul,  își suflă bretonul cu furie și începe să turuie revoltat:

– Feministă islamistă?! Nu ajungeau blonda de Jill cu tirul, cavalerul ăla zăpăcit, Don Quijote, care nu-și scoate armura nici la budă, bestia mare, neagră și cu coarne... ă, corn, Bebe, ”Marele Blond”, Alex, intelectualul rafinat care îneacă zeii în bale și cu tine, Madame Dezastru, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic? Nu era destul? Chiar că s-au adunat în Olimp toți ciudații. Mai mult e prea mult. Nicio feministă islamistă la noi în echipă! Vorba lui Roger Waters, ”No fucking way!” ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Să mă împuște Bombo! A, apropo de Bombo, așa-zisul ăsta erou, martir și deținut politic, a scris o carte în închisoare. O carte în închisoare! Cum e posibil? Noi, titanii, am făcut cu totul altceva la închisoare. Nu ne-am permis decât să ne zvârcolim în tăcere, mii și mii de ani. Au scris bestiile antropofage, cuiele, piroanele și scuipaturile divine, corozive ca razele laser pe corpurile noastre și în sufletele noastre o minunată odă pentru măreții conducători și glorioasele lor realizări. Și nu accept nicio feministă islamistă în echipă. Nu mă cobor la nivelul ăsta. Jur pe fabrica de diplome!

– Haide, Promy, dă-i o șansă! Ea poate să învețe. Dacă-i explici de 15.000 de ori. E om, nu zeu.

– Crezi că educația o poate îndrepta? Mă tem că e prea târziu, iar eu nu-i dau o diplomă-fantomă.

Aici are dreptate (și drepturi când?) Înțeleg, sunt și eu traumatizată, nu am putut depăși experiențele recente din mediul universitar privat. Urăsc fantomele, m-am săturat să mă bântuie și să mă posede, vreau ca ele ori să-și găsească odată liniștea, ori să se trezească odată la viață. Ce să fac, le mulțumesc și eu ”zeilor” de la fuckultate. Și aștept, cu o răbdare titanică, numărul de dosar de la Parchet și demararea anchetei. Măcar aici voi demonstra că am răbdare. Din păcate, tot timpul aflu vești încurajatoare din domeniul educației și cercetării. Cum ar fi performanțele la licitații trucate, trafic de influență, șpăgi și aranjamente ale celor nouă miniștri inclupați în dosarul ”Microsoft”. ”O, ce veste minunată!” Bună și justiția la ceva. Iar la țară au manuale digitale, trupă latino și petrecere de Halloween, însă școala e-ntr-o rână, buda – în curte și copiii, lihniți de foame, se gândesc doar la corn și lapte. Mă tem și eu, de multe ori, că, în cazul ființelor raționale, comunicarea e imposibilă. Automat, și educația. Dar Promy a reușit ceva cu mine:

– Educația, oricum, nu se reduce la diplome, reale sau fantomă. Însă tu, Promy, uite, mi-ai topit Zidurile în lacrimi, ai izbutit să mă faci să te iubesc și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”, șoptesc înroșindu-mă, cu ochi strălucitori și un zâmbet pierdut. Cred că, de fapt, asta înseamnă adevărata educație. Sau, în alte cuvinte, să reușești acea revoluție din minte și din suflet.

– Da, desigur. Adică probabil. Am făcut eu nu doar revoluții spirituale, abstracte, ci și materiale, concrete – cum ar fi cea din Olimp, printre altele și ca să te salvez pe tine.

– Știu, Promy, îți mulțumesc, îngaim, topită de dor.

– Și nu mai aveam altă șansă. Am făcut-o din dragoste și disperare.

– Și dup-aia ți-ai furat-o singur, intervine Her.

– Da, frate. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Mă simt și acum, la putere, condamnat. Sau condamnat la putere? Și, dacă schimbăm pe nenea Cronos cu Știi Tu Cine și pe Știi Tu Cine cu nenea Cronos sau un dictator cu talibani ori armata ori...

– ”Dictatori bio” ca mine, frățioare...

– Da, Her, exact, n-am rezolvat nimic. Disperarea fără dragoste duce la personaje ca Știi Tu Cine și nenea Cronos. Disperarea pentru putere, vreau să zic. Și nu, nu e o problemă de IQ, ci de paradigme socio-cognitive. Cei care gândesc strict în termeni de putere/bani/popularitate/control sunt foarte periculoși. Uite-l pe nenea Cronos – o persoană inteligentă, flexibilă și capabilă. Capabilă de multe... Să-și înghită proprii copii. Iar când disperarea pentru putere se asociază cu prostia (ca la Știi Tu Cine), dezastrul e și mai mare. Dacă e ceva ce am detestat întotdeauna, asta a fost prostia delirantă și plină de ură a puterii.

Chadorul tresaltă, Promy își ascunde sub breton fața încinsă, îmbrobonită de sudoare și-și apasă apoi buzele cu mâna, presându-le spasmodic, de parcă și-ar băga singur pumnul în gură, cu toate că îi vine să vomite.

– Ce faci, frățioare, îți bagi singur pumnul în gură?

– Ah, Her, încă mai cred că e mai bine să fiu o legumă mutantă, putrezită și storcită decât să mă fac zeu. Am suferit atât tocmai pentru că nu am vrut să fiu ca ei. Și ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. În rest, am pierdut tot. Îmi păstrez părerea: mai bine să fiu condamnat pentru prea multă iubire decât să fiu premiat pentru prea multă ură, dar, știi Her, m-am săturat de lanțuri și de ”votat” talibani.

– De fapt, talibanii ar trebui condamnați, nu tu, împreună cu mine și cu toți cei dragi și... opera ta. Știi că ei fac totul praf, fără să clipească. Nu au nicio limită și nicio rușine. Pe tine și pe Iisus vă răstignesc în fiecare clipă. Îl jupoaie de viu și pe Dumnezeu și-i mănâncă coaiele, așa e, cum ai spus chiar tu, ripostează Her.

– Eu mai fac, totuși, o încercare de a-i schimba. Uitați, dragii mei, adoptând principiul lui Hagi (”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”), în ideea că 2+2 o să facă 4, m-am gândit să le propunem talibanilor jihadiști terapia pariziană. S-ar putea ca ei să reziste (apoca)lipsurilor și torturilor de tot felul, dar terapia pariziană cred că dă rezultate excelente în cazul lor. Eu unul, ați văzut, cu ajutorul terapiei pariziene, trec repede de la faza de gunoi nereciclabil la cea de latin lover și mă simt cineva. O persoană, nu un animal sau o legumă storcită. Îmi trec atât ideile de criogenare, cât și cele de răzbunare ori de a redeveni martir.

– Decât jeg și loser, mai bine martir... fie și taliban, rostesc eu pe un ton declamativ.

– Da, Ile, ca sărmanul acela băiat, rapperul britanic, L Jinny, mare luptător anti-sistem, care, sătul de mizeria și sclavia capitalistă corporatistă, de indiferență și discriminare, de falsitate și corupție, epuizat (la numai 20 de ani) de lupta cu sistemul, din dragoste și disperare, a ales calea războiului sfânt. A jihadului militar, nu spiritual. Se pare că el e cel care l-a decapitat dintr-o lovitură pe jurnalistul american James Foley, în numele lui Allah, logic, nu? La fel de frustrați, luptătorii suniți de la Statul Islamic, discriminați de puterea șiită de la Bagdad, profitând de slăbiciunea statului irakian, au hotărât să-și facă țară... califat islamic, trecând totul prin foc și sabie. Și mi-e teamă că nu e focul meu sacru. Al meu iluminează, al lor face scrum. Seamănă mai mult cu fulgerașele lui Știi Tu Cine.

Cu chipul pământiu, tremurând de parcă aș fi lovită de fulger, mă las încet pe jos, lângă Promy și mă lipesc de el. Îi strâng mâna cu putere și murmur înfiorată:

– D-da, Promy. A-a-ai vă-vă-zut? Toți cei executați sunt calmi în fața morții: s-au obișnuit cu execuțiile înscenate și cu teroarea, așa că fie nu iau în serios propria execuție, fie abia așteaptă să se termine.

– Norocoșii! Mai că-i invidiez... dacă nu mi-ar fi atâta milă și nu m-ar chinui iar neputința și frustrarea! răspunde Promy cu glas întretăiat, ghemuindu-se mai mult sub chador. Sărmanii prizonieri ai Statului Islamic au exact aceleași bune obiceiuri ca mine, aproape că îmi fac competiție. Bine că suport competiția! Dar m-am săturat de competiția paraliziilor milenare liber alese, a agoniilor și a Holocausturilor.

– Promy, așa ceva nu ar trebui să existe, spune Her tare și apăsat. În dulcele stil clasic... olimpian, ăștia execută și musulmani de-ai lor dacă ascultă Lady Gaga, Inna, Katy Perry sau se numesc Ali ori Hussein. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar uita la selfie-ul sau telfie-ul lui Kim Kardashian? Ar fi curată pornografie. Și, apropo de educație, de ce ziceați mai devreme, copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, dușmanii poporului. Nici măcar noi, ăștia din Olimp, nu ne-am petrecut atât de instructiv copilăria.

– Așa e, Her, noi măcar am avut parte cât de cât de copilărie, chit că tu, săracu’, erai și atunci hăitut de Madame Hera. Sper că nu ai devenit nostalgic.

– Poate tu, frățioare! Ție-ți era mai milă de tăticuțu’ decât mie, fiul lui natural. Mare noroc am avut: eu și tăticuțu’, stăpânul Olimpului, eram ca Luke și Darth Vader. Plus varianta feminină a lui Darth, mămicuța noastră scumpă și dragă care, așa cum spun filmele hollywoodiene, m-a iubit și m-a protejat toată viața. Sincer, încă n-am apucat să respir. Poate că ai reușit tu, acum că ai renăscut, mă bucur pentru tine. Știi ce, Promy, dacă o să te văd nostalgic, îți dau una de zbori pe SPP1001. Ba nu, o să-ți trântesc o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Adică probabil.

– Bravo, frățioare! Așa să faci. Însă să știi că după tine nu o să plâng și, de fapt, nu o să-i pară nimănui rău. Doar n-o să regrete un ”dictator bio”.

Promy își trage mai bine chadorul pe el și bretonul pe față, apoi își încleștează mâna într-a mea, strângându-mă convulsiv. Fața îi arde. Oftează adânc, apoi reia, dezlănțuindu-se ca un tsunami:

– Acești copii vor fi niște luptători glorioși. Ai lui Allah sau ai lui Abu Bakr al-Bagdadi, mărețul conducător al Statului Islamic, proaspătul... calif Ibrahim? Călăul lui Foley a preferat și el să se închine marelui calif, Ibrahim cel preacurat... atât de curat încât acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor. Mă gândesc să lansez o nouă colecție din seria Cha D’Or by Promy – sutiene din satin cu dantelă și cristale Swarovski pentru vacile din califat. Apropo, califul nostru cel preaumil și preacurat, ca un băiat de cartier ce e, băiat de băiat care se respectă, poartă și el un ceas Rolex precum Alex, intelectualul nostru depresiv, ă, scuze de pleonasm. Un loser de succesuri. Mâine-poimâine se declară descendentul direct al lui Allah. Un bărbat adevărat și un model pentru toți tinerii dezorientați.

– Ce-ar fi să-i faci o farsă și să-i teleportezi ceasul Rolex în Tartar? zic eu, luminându-mă brusc la față. Să vedem dacă și-l găsește. Bebe nu cred că o să coboare în Tartar după el, cum a făcut cu ceasul lui Alex, când Her, Pegas și cu tine erați prizonieri, iar tu, intoxicat cu substanțe radioactive, ai confundat ceasul cu brățara.

– În care Tartar? Vechiul Tartar a fost desființat, a mai rămas doar Startarul turistic. Din păcate, califul Ibrahim a creat un Tartar real în jurul lui, la competiție cu zeii, de calitate olimpiană, nu-i așa, Obama?

– Obama se uită și nu vede, ca de obicei, pufnesc eu. Cred că e singurul președinte american care are întotdeauna o atitudine pozitivă: nu știe și nu poate nimic. N-a zis că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic”? Și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”. Iar califul mai are un pic și ocupă Grecia, Bulgaria și România, ba chiar și Rusia, doar l-a amenințat și pe Țar. Să vedem care e mai bărbat! Ce tare! Talibanii se dau în vânt după confruntările cu dictatorii, de-asta le-a plăcut lupta cu al-Assad din Siria. Îi excită, probabil, să-și măsoare mușchii. Uau, o să fie un război între un calif taliban și un Țar taliban.

– Un război în care, bineînțeles, victimele suntem noi, replică Promy, cu un zâmbet trist. Dar, până la urmă, o să pățească și ei ca dictatorul Ianukovici din Ucraina: de la aurolac, copil al străzii, infractor, cu o amantă chelnăriță, la dictator cu palate, ruine romane, grădină zoologică, apoi răsturnat de pe tron de revoluție. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Toți dispar, cât ai clipi. Dacă înțelegi asta, totul e mai ușor. Uite, Ile, terapia pariziană te scapă imediat de toate aceste ispite. S-o aplicăm chiar acum. Dau lecții gratis. Să învețe și ei, săracii, mai bine fac terapie pariziană, în loc să dea foc la sate și biserici, să profaneze cimitire, să violeze fete creștine sau yazidi răpite, să vândă sclavi, să crucifice, să decapiteze, să omoare cu pietre ori să mutileze organe genitale și suflete.

Îi trag chadorul, îi dau mâna și-l ajut să se ridice. Când îi zăresc trupul alb, statuar, marmorean, de o perfecțiune clasică, simt că iese bestia antropofagă din mine și o să-l devorez. Îi suflu bretonul negru, franjurat, asimetric, lung până la bărbie. Îmi aruncă privirea lui hipnotică și tulburătoare, de o noblețe tragică, a eternului condamnat. Surâde melancolic, de parcă ar ști că peste puțin timp va plonja iar în hăuri fără nume și fără margini. Singur... Ochii lui negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, care au scrutat adâncurile fără teamă, fără regrete fără speranță, ard sfâșietor ca stelele ce se sting. Îi las să mă absoarbă, lent și dureros, în abisul lor orbitor. Îi sărut cicatricele de la piept și de la ficat, apoi sfârcurile, gâtul, buzele și urechea stângă, rotindu-mi limba în cercuri de foc și înfigând-o cât mai profund. Promy geme ușor de plăcere și-mi mângâie, la rândul lui, sânii și fundul. Her chicotește, fluieră și aplaudă, așa că îmi împletesc degetele cu ale lui Promy și părăsim sufrageria, îndreptându-ne spre dormitor.

Aici, la fel ca în restul casei, pereții au forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona) și sunt zugrăviți în culoarea caldă, odihnitoare a cafelei cu lapte. Aflați într-o casă ecologică, pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Măcar ei respiră. Și-i aduc și lui Promy o gură de aer. Pe pereți, pe măsuță și pe noptieră se găsesc obiecte decorative, lucrate meticulos în lemn de pin, reprezentări zoomorfice și antropomorfice – fauni și nimfe (doar nu zei). Patul uriaș este acoperit de o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă. Un miros delicios de cremă de zahăr ars plutește în aer. Pe jos, calci pe un covor (natural... creat de Promy) de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei. Ferestrele-frunze sunt pictate în culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a se cufunda în întuneric.

Covorul de frunze ruginii foșnește tandru-mângâietor sub picioarele noastre. Nu mai am răbdare să ajungem în pat. Mă dezbrac, mă dau cu parfum Chanel no. 5, apoi îl trag pe Promy pe covorul de frunze. Îmi sărută cicatricele de la piept și de la ficat, pe care le am și eu, căci am împărtășit suferința lui. Inhalează adânc, răvășit de dor, aroma parfumului și își plimbă îndelung, arzând de dorință, limba pe corpul meu, de la buze la vârfurile picioarelor, elecrizându-mă cu atingerile lui. Două frunze rubinii i se agață în părul umed de transpirație și amenință să-i deterioreze coafura, dar lui Promy nu-i mai pasă. Ne tăvălim amândoi prin frunze și ne topim împreună în strălucirea orbitoare, rubiniu-aurie a toamnei, sfâșietor de vie ca lumina stelelor ce se sting. Sperma lui are miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească.”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. Rămânem o vreme îmbrățișați pe covorul mătăsos de frunze, cu palmele îngemănate. Ferestrele scânteiază ca vitraliile de la catedrala Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...

Examen cu Big Brother (36): De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

Împachetez. Mâinile îmi tremură, totul îmi scapă pe jos din palmele cuprinse de o transpirație rece. Azi e duminică, trebuie să plec. Chit că nu ajung mai departe de capătul străzii, apoi mă refugiez, mai mult sau mai puțin discret, înapoi în casă. Cât să mai merg (pe jos, fără să mă teleportez)? Cine îmi cară mie bagajele? Și unde mă duc? Cine îmi mai aduce mie papucii încălziți pe calorifer și cafeluța fierbinte la pat, cum făcea pe vremuri bunică-mea, Mama Coca?  

– Unde plecași tu, Ilenică? Cui mă lăsași tu, Ilenică? se lamentează Promy, frângându-și mâinile, pe punctul de a-și smulge părul din cap (iar el ține la coafură!).

– Promy, termină cu teatrul ăsta ieftin! Parc-ai fi o bocitoare.

– Păi ce, numai tu să-ți faci showul? Mie îmi bagi pumnul în gură? Am și eu drepturi. Și, spune-mi, nu trebuie să mă prefac că mă sperii și mă îngrijorez? Nu trebuie să vin să te caut pe stradă și să te strig disperat, chit că te văd pe iPhone 7 unde ești?

– Promy, dacă mă mai monitorizezi, nu mă mai întorc niciodată. Și, să știi, dacă ieși pe stradă după mine și mă vede lumea cu tine, sunt și mai în nesiguranță. Unde ești tu, acolo e pericolul.

– Dacă nu plâng după tine, sunt nesmțit, am ajuns un bolovan, a rămas numai stânca din mine, cum a zis Kafka. Dacă plâng, mă dau în spectacol sau mă prefac. Dacă nu vin după tine, ești în pericol și mie nu-mi pasă. Dacă vin după tine, ești și mai în pericol și mie nu-mi pasă. M-ai înnebunit, Ile. Vezi că-ți spun acum o ”odă pentru Kim Jong Ile” de să mă ții minte! Sau mai bine o ”predică de Nana”, exact ca mătușă-ta.

– Dacă începi acum o ”predică de Nana”, o să fug înainte să-mi fac bagajele, așa că va trebui să-mi împachetezi tu lucrurile și să mi le aduci.

– Bine, Ile, cu plăcere. De fapt, din dragoste și disperare. Dar, spune-mi, te rog, de ce-ți faci tu întotdeauna bagajele duminica, iar luni te întorci entuziastă aici, acasă, în Olimp?

– Păi, Promy, funcționez pe principiul lui Bulă: ”sarmale-sarmale”. Știi povestea lui Bulă? Mânca, sărmanul, numai sarmale de luni până duminică și tot așa. Lunea era un fan înfocat al sarmalelor, joia începea să-și piardă entuziasmul, iar duminica le blestema. Pentru ca să o ia de la capăt lunea, cu avânt revoluționar și o poftă nebună de sarmale. La mine se aplică varianta ”cașcaval-cașcaval” sau ”brânzici-brânzici”, de luni până duminică. Eu sunt în mod obișnuit o adoratoare a brânzicilor, dar, duminica, brusc, mă satur. Am fobie de brânzici. Logic, nu? E exact invers ca în morala angajatului, cea inscripționată pe plăcuțe de lemn și vândută adesea prin târguri: acolo, oamenii sunt foarte deprimați luni, când încep serviciul, și în extaz duminica, în weekend. Eu nu. Eu semăn cu Bulă.

– Sunt invidios. Ce n-aș da să am și eu parte de atâta variație! Eu sunt născut duminica. În duminica lui Bulă. Și am rămas blocat acolo, degeaba blestem sarmalele. Natural born on Sunday. God created on Sunday.

– Atunci așteaptă ziua de luni, Promy. Titanii știu să aștepte, nu? Indiferent de asta, sper că demisia mea de la voi (a treia în semn de protest) e valabilă. Nu mi-ai dat niciun formular specific pentru a-l completa, a rămas doar o demisie verbală... Se pune?

– Cum să nu se pună? Iar Bebe și cu mine am zis chiar să sărbătorim, tu n-ai vrut. Și formulare am, normal. Ce, mie nu-mi trebuie pentru demisia mea pe care sper să mi-o dau înainte să primești tu numărul de dosar de la Parchet? Vrei unul? Sau mai întâi te ajut să-ți faci bagajele?

Refuz mai mult sau mai puțin politicos și continui să împachetez. Ce am? Mi-am pierdut iar răbdarea? Mi-am pierdut-o eu sau ”timpul nu mai are răbdare”? Dacă azi e duminică, mâine va fi luni, logic, nu? Sigur? Sau cel puțin probabil? Nu pot să aștept măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Acum, în sfârșit, în Olimp e liniște... după ce au fost executați Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera și a fost dejucată lovitura de stat al lui Pando și a Antenuței. Ambele în mod inteligent și discret, pentru a nu genera noi scandaluri și a amplifica problemele deja existente. Cu câteva zile înainte de nașterea lui Bebe junior, Bebe senior a fost teleportat pe SPP1001, i-a transformat pe cei doi foști stăpâni ai Olimpului într-un snop apetisant de trifoi cu patru foi și i-a înghițit cât ai clipi. A făcut-o din nou invidioasă pe Rocinante, ca la execuția legală a timpului... a lui nenea Cronos.

Să minți și să furi (focul sacru) ca să salvezi vieți nu e un păcat. De asemenea, să pui deasupra soarta unei planete comparativ cu cea a unor dictatori care o amenințau și ar fi urlat, după ce ar fi făcut praf planeta, ca întotdeauna, ”Prometeu e de vină” sau ”SPP1001 e de vină”. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Antropofagia nu mai e constituțională, dar fitofagia este, în continuare, permisă, deci, procedura s-a încadrat în limitele legii. Sau legea nu se mai aplică pe alte planete? Ori titanii pot fi și ei consumați din nou, având în vedere că sunt legume? Indiferent de asta, titanii (Mene, Deu și Promy) au dansat dezlănțuit, un sirtaki (”Zorba”) de s-a zguduit pământul.

Imediat după marele eveniment, a avut loc un protest ”Salvați mogulii!”, iar sărmanul Promy, ”băiat deștept” din energie și infrastructură, IT și sănătate, încă zdruncinat de ultimele întâmplări și amețit de extaz, a crezut că se referă la el sau la Apollo, marele artist al poporului, multiplu (auto)medialiat. Surprinzător, Apollo și Caliope au fost, în sfârșit, arestați și se află sub anchetă. Sperăm ca aceasta să dureze cât mai mult, măcar 10-20 de ani ca la București. Din păcate, protestul ”Salvați mogulii!” nu-l viza pe el, ci pe patronul Antenuțelor, ”motanul Felix”, proaspăt devenit erou-martir și deținut politic, victima lui Băsescu, evident.

Chiar în momentul nașterii lui Bebe junior, în timp ce Promy o asista pe Mi Ko,  a survenit lovitura de stat a lui Pando și a Antenuței. Cu ajutorul lui Pando, Antenuța reușise să-și încarce coiful dezactivat și se pregătea să evadeze din Tartar, dar Promy a izbutit în cele din urmă să o oprească și să-i sustragă coiful. Antenuța a rămas, așadar, sub maximă supraveghere, dezonorată, fără coif, cu acces la net doar o dată pe săptămână și condamnată la porție dublă de mâncare din aia bio scârboasă, iar Pando a fost exilată pe VJ45, la ginerele său, Deu. Nu știu ce a fost în capul lui Pando: Antenuța nu ar fi împărțit cu ea puterea sub nicio formă. Se folosise de ea ca s-o șteargă din închisoare și să acceadă la putere. Ar fi ținut-o o zi-două prin preajmă, pe lângă tron, însă ulterior ar fi expediat-o în Tartar (în cel real!), aruncând, impasibilă, spre Pando, fulgerașe din sceptru și surâzând engimatic precum un Sfinx.

Pando a crezut-o pe Antenuța? Mai curând a vrut s-o creadă. La fel cum Promy, în ciuda exploziei Pandoruței de pe Gliese (când ea și-a exprimat foarte direct nemulțumirile legate de revoluție și reformă), a vrut să creadă că e doar o cădere nervoasă (le cunoștea foarte bine și pe ale lui) și că singurul ei mare păcat e nimfomania. Dar e nimfomania un păcat? Dacă vă uitați la ”Nimfomana” lui Lars von Trier, deocamdată permis de CNC, devine problematică această conceptualizare. Pentru Promy nu nimfomania a fost un păcat capital, ci faptul că l-a trădat și Pando, scurt timp după Pan. O persoană apropiată, din familie, de care era atașat... Un nou ciob de presse-papier (unul elegant, din platină, încrustat cu cristale Swarovski de un albastru intens, ireal ca florile de cactus de pe Gliese ori ca ochii Pandoruței) i-a străpuns inima. Sau era un piron? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Promy a încercat să rezolve discret și, în același timp, prompt, problema, evitând în mod diplomatic scandalul, foarte periculos în acest acest moment nu doar pentru el și familia lui, ci și pentru reforma din Olimp.

Cu siguranță (adică probabil), sărmanul Deu l-a strâns în brațe titanic și l-a umplut de băluțe de fericire pe tăticuțul său pentru că i-a trimis-o pe soacră-sa în exil, după ce a dat o lovitură de stat. Să nu uite cumva că e născut din spuma balelor. Din fericire, Pando a șters-o urgent, cu prima delegație sosită pe VJ45. Toată lumea s-a bucurat, cu excepția lui Epi care continuă să plângă după scorpia lui de nevastă. La câteva zile după tentativa de lovitură de stat, deși pe moment l-am susținut pe Promy și eram pregătită să-mi scot colțișorii de vampir ca să-l apăr pe el și democrația din Olimp, am fost posedată de Pando într-o noapte: l-am făcut pe Promy ”zdreanță, cârpă, pămpălău și jeg de trădător”. Ba chiar intenționam să-i introduc în fund compasul mare, de tablă cu care vroiam să înțep în clasa a VII-a intelectualii. ”Moarte intelectualilor!” Apoi mi-a părut rău. Eu nu-i voi ierta niciodată un lucru lui Pando: nu că l-a pipăit pe Promy (sub blugii strategic rupți la spate), nici că m-a posedat pe mine, nici că l-a abandonat și l-a înșelat nonstop pe săracul Epi, nici că a dat lovitură de stat tocmai când lucrurile începuseră să se așeze în Olimp, ci că, la lansarea Startarului turistic, l-a invitat exclusiv pe Dracula din România, în ciuda listei actualizate de Promy și de mine care-l includea și pe legendarul rege Dapix, inventatorul sistemului cușmocentric, al cușmo-piramidelor și al celebrei expresii: ”Barzăcopilviezure”.   

Atlas, ca de obicei, n-a observat nimic, era cufundat în jocul ”Plante vs. Zombie”. Bebe l-a ajutat să finalizeze nivelul 7, apoi Promy l-a teleportat pe VJ45 la terapie intensivă. Prima probă pentru VJ, înainte de a-l convinge pe Mene să emigreze și pe Dio să se dezalcolizeze! După două ore, Atlas a apărut pe malul oceanului, adormit, fără consolă. De atunci, sforăie la competiție cu Europa. Secretul calmului său englezesc nu e ”Suleyman Magnificul” ca la Chiron, ci consola. Însă, dacă îi privezi de serial sau de joc, cred că se declanșează revolte de proporții cosmice, un tsunami universal de zboară și Kim Jong-un până pe SPP1001.

Aveam de sărbătorit trei mari evenimente: nașterea lui Bebe junior (care seamănă leit cu mama lui, Mi Ko, a moștenit trăsăturile ei delicate și ochișorii ei căprui, luminoși), condamnarea lui Știi Tu Cine... Zeus și dejucarea fermă și ingenioasă a loviturii de stat, așa că am mers cu toții pe Gliese, la bungalourile în culorile curcubeului – eu, Promy, Mene, Mi Ko, Bebe junior, Bebe senior, Deu, Her, Alex, Jill (fără Don Quijote, are interdicție pe această planetă până va renunța la spadă, la armură și la salvarea domnițelor petrecărețe). În plus, trebuia să-l ducem pe sărmanul Epi, foarte afectat de ultimele evenimente și îndurerat de dispariția scorpiei de Pando, să-l consoleze un pic sirenele.

În sfârșit, pe Gliese, Promy a jucat meciul de fotbal promis pe stadionul olimpic ”Meneceu”, construit chiar de fratele său, Mene. De când visează bietul titan o statuie jucând fotbal! Astfel, deși mereu presat de timp și foarte oboshit, Promy a conceput echipament albastru ca florile de cactus de pe Gliese atât pentru echipă (improvizată ad-hoc și intitulată ”Nu mă uita”), cât și pentru majorete. Păi, dacă tot se dau titanii în spectacol, s-o facem și noi, să nu se mai simtă, săracii, singuri pe cruce. Jill, Mi Ko și cu mine am acceptat cu entuziasm să fim majorete.

Înainte de meci, am țopăit și am zbierat cât ne țineau bojocii: ”Nu mă uita” e cea mai tare / Madame Dezastru dă bine din picioare / Blonda cu tirul, Mi Ko cu Excelul / Și pe dușmani îi trimitem la Bellu / Titanii au talent să se joace cu focul / Și nu ne va învinge nici potopul”. Da, am și eu trei calități (să mi le repet, să le știu dacă mă cheamă cineva vreodată la interviu): 1. dau bine din picioare, 2. sunt expertă în demisii în semn de protest (ofer consultanță în acest sens la prețuri promoționale – un bilet dus până-n Tartar, căci de-acolo nu mai există întoarcere, ”lasciate ogne speranza voi ch'entrate”), 3. ii iubesc pe Promy și pe Dumnezeu. Încă îi mai iubesc? Sigur? Măcar probabil? Și până când?

Pe stadionul de pe Gliese nu se înjură... prea mult, nu se aruncă cu cutii de bere sau Cola (astea se reciclează), și în niciun caz cu petarde, scaune rupte sau spectatori dezmembrați. Polițiștii nu arestează și nu amendează membrii galeriei pentru jigniri aduse ”organului canin” ca în România. Cum nu era timp de dezbatere și trebuia luată rapid o decizie, Her s-a sacrificat să fie, simultan, căpitan de echipă și antrenor. A organizat doar două antrenamente înainte meci. Promy a jucat ca mijlocaș, a alergat surprinzător de bine, a driblat, a creat multe faze de gol, a intrat și la atac și a dat 7 goluri (unul la vinclu). Înfrângere umilitoare pentru ”dușmani”, mai rău ca a Braziliei în fața Germaniei (7 la 1) – la noi, 17 la 1. Chiar că i-am trimis la Bellu.

Am sărbătorit, totul e bine acum, atunci de ce mai plec? Și-l las pe Promy singur, fie și numai până luni? Dacă se întâmplă ceva tocmai în noaptea asta? Hm, poate că e mai bine să-l iau și pe Promy cu mine. O să-l întreb imediat, să verific măcar dacă acum se simte acasă în Olimp.

– Ce-ar fi să emigrăm în țările nordice sau să facem măcar o plimbare? Cu bicicleta?

– Lasă-mă, Ile, știi că de-abia merg pe jos până la budă, darămite cu bicicleta. Și m-am săturat să emigrez. Sunt un prost de dau din abis în abis, exact ca Brunnhilde. Nici oamenii pe care i-am creat și i-am ajutat să progreseze nu-s prea departe de mine. Evoluția continuă. Se prostesc din ce în ce mai mult. Ai văzut, coeficientul de inteligență a scăzut cu 14 puncte procentuale din secolul XIX, din epoca victoriană până acum.

– Asta au descoperit cercetătorii britanici? Ăștia, cercetătorii britanici, au mai descoperit că găina mutantă care nu-și pierdea vremea pe Facebook, ci făcea ouă de aur a născut un șarpe înaripat. Nu, nu, era ”Evenimentul” lui Cristoiu, ci cercetătorii britanici. Poate că l-a născut pe Quetzalcoatl. Apropo, Quetzalcoatl, șarpele înaripat, zeul toltecilor și aztecilor, a inventat și el civilizația ca tine. Spune-mi, te rog, Pando și-a tras-o cu Quetzalcoatl? Nu l-am văzut la lansarea Startarului turistic. Oricum, valoroși cercetătorii britanici! Mai bine investești în Startar decât să le dai lor bani de cercetare. Sau mă pui pe mine să prezic viitorul.  

Ce-am pățit? Am febră, sunt posedată de Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector? Și eu, și Promy am jurat împreună (pe democrație, Constituție, Maretti și iPhone, nu pe Al-Lac, Al-Cool sau Al-Cola!) că nu vom mai ghici niciodată viitorul. Apropo de viitor, se pare că trendul e întoarcerea la natură, la paradisul adamic și la inocență. În acest sens, un deputat rus a propus să fie interziși pantofii cu toc (deformează picioarele), apoi tenișii și espadrilele (provoacă platfus): în curând o să umblăm iar desculți, știința ne întoarce la natură. Și UE a interzis porcul, țăranul român, parfumul Channel no. 5 și țigările mentolate. Europa arde și Madame Merkel se piaptănă. Bine că are părtul scurt și drept deja, ce ne făceam dacă stătea să se coafeze câteva ore cu placa în fiecare dimineață, ca știm noi cine, persoană importantă, VIP fără drept de vot. Și clericii discutau la căderea Constantinopolului despre sexul îngerilor.

Promy așază ultimul tricou, împăturit impecabil, în pungă, apoi în valiză. Oftează, își suflă bretonul negru, lung până la bărbie, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa și zâmbește trist:

– Legat de Pando și Quetzalcoatl nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta. În ce privește scăderea IQ-ului, din păcate, Ile, e pe bune. 

– Atunci ăsta e și efectul pervers al civilizației tale, iubire. Oamenii sunt comozi, puturoși și nu mai sunt în stare de nimic. Incapabili să reacționeze, nu, nu numai la Madame Dezastru, ci și la stimuli precum o catastrofă ecologică sau un război. Uite, Europa și Statele Unite în criza din Ucraina și în cele din Orientul Mijlociu. Sau Atlas.

– Eu cred că e și o problemă socio-demografică. Oamenii inteligenți refuză să mai procreeze. Ce om inteligent mai face copii pe planeta asta, în ziua de azi?

Tac și mă uit în jos. Iau punga plină de tricouri frumos împăturite din valiză și încep s-o mototolesc, fâșâind melodios, fără să rostesc niciun cuvânt. Nu, în ziua de azi, oamenii mai mult sau mai puțin inteligenți care sunt dispuși să se implice, să acționeze ca să lase ceva în urma lor își fac țară, nu copii. Păi, ce, există vreo legătură între copii și țară? Copiii se fac pentru țară sau țara pentru copii? Vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, ”No fucking way!” sau... ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Vai de mine, tocmai mi-am adus aminte de țara mea, Stracciatella, o neglijasem și vroiam să-l rog pe Promy ceva, neapărat, înainte să plec: 

– Promy, dacă acum tot universul e al tău, Stracciatella e și ea țara ta, te rog să o recunoști și să nu mi-o lași fantomă! Urăsc fantomele, spun precipitat, înroșindu-mă.

– Da, Ile, universul e al meu, Stracciatella e a mea, sigur că da, dar nu e țara mea. E o cadă, nu o țară! Dacă mă chemi în cada ta, vin cu mare plăcere. Însă, dacă mă inviți în țara ta, o să te refuz, răspunde Promy pe un ton aparent calm și detașat, surâzând ușor superior.

– Și eu care vroiam să-ți ofer numai ție viză! Lasă, Promy, când o să-mi ceri tu azil în Stracciatella, o să te refuz și eu, o să-ți dau brânci afară din cadă, vreau să spun din țară.

– Ba din cadă. Și să știi că m-am săturat să emigrez. Am pierdut șirul agoniilor, infarcturilor, evadărilor și emigrărilor...

Îmi ia punga șifonată din mână și o pune la loc tacticos în geamantan. Apoi închide valiza și se așază pe ea încet pe ea, tronsnindu-și oasele. Își scoate o pungă de Maretti cu pizza, o desface și începe să crănțene bruschettele una câte una, plescăind și lingându-și degetele, cu pupilele dilatate de plăcere.

– Să-ți spun drept, dacă e ceva pentru care merită să mă întorc pe Pământ, acela e Maretti cu pizza, reia Promy. Totuși, când mă duc la shopping, trebuie să am grijă să nu care cumva să mă rătăcesc precum soldații-fantomă, ”omuleții verzi” ruși, la graniță. Prin țările sau... căzile altora! Misterioase sunt căile ”omuleților verzi”...

– Iubire, dacă văd ”omuleți verzi” în cada... ăăă... țara mea, îmi scot colțișorii de vampir. Fii atent, dacă te mai bate gândul să emigrezi, grăbește-te. Mai târziu e prea târziu. O să ajungă califatul talibanilor de la Statul Islamic (din Siria și Irak) până aici, în Grecia, ba chiar și în România. Acoperă și zonele care au aparținut/au fost supuse Imperiului Otoman. Iar Obama se uită și nu vede. Abia aștept s-o zăresc pe Antenuța fără coif, cu chador/burka, mutilată genital și încuiată în casă, la bucătărie, că muierile n-au voie să circule neînsoțite de un bărbat. Să nu deschidă gura neîntrebată și să răspundă atunci doar ce vrea califul. Iar Dio să consume Al-Cola, nu Al-Cool. Na, uite c-o să reușești asta fără să-l internezi la clinică pentru dezalcoolizare. Și poate că o să lupt și eu de partea talibanilor. De ce să rămân în țara mea mică și de căcat când pot alege puritatea islamică? De ce să fiu asfixiată de falsuri grosolane, minciună și copy-paste când pot asculta vocea lui Allah, să mă cutremur de adevăr și să urmez calea cea dreaptă a jihadului, la fel ca mii de alți europeni? Unica și adevărata, autentica și originala, inconfudabila și inegalabila voce a lui Allah este Statul Islamic și numai el. De ce să fiu o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil când pot să fiu un taliban? De ce să lupt cu sistemul până mă fac praf când pot să port un război sfânt? De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

– Știi de ce, Ile? Mai ții minte când a-a-am-am... a-a-vut în-în-tâlnirea de gradul minus 25, altitudine 5500 metri cu Știi Tu Cine... Știi Tu Unde, tu apărai telecomanda de la portalul infernului și eu mi-am reproșat că nu m-am făcut un pic taliban ca să te salvez? Tu mi-ai spus că mai bine mori decât să fii salvată de un taliban și că mă iubești așa zdreanță, cârpă și pămpălău cum sunt, de nu-s capabil să omor o muscă și nu aș vrea să sufere nici o Drosophila Melanogaster. Eu însumi mi-am zis de nenumărate ori că prefer să fiu o legumă putrezită și storcită decât să mă fac zeu.

– Da, Promy, ai dreptate. Mereu ai dreptate, nu și drepturi. Chiar dacă împărtășesc cu talibanii revolta anti-sistem, nevoia de puritate, jihadul interior, spiritual (lupta cu sine pentru purificare și perfecționare, în numele lui Dumnezeu), dezgustul față de idolatrie și cultul sacrificiului, nu înseamnă că sunt de acord și cu scopul (califatul islamic unde se aplică una dintre cele mai opresive legi, sharia) ori cu mijloacele lor (jihadul exterior, războiul sfânt în forma sa militară).

Accepțiunea jihadului, atât în vechime, cât și în contemporaneitate, este dominant una militară, însă există și un înțeles spiritual (apărut sub influența sufismului) – războiul sfânt ca luptă interioară. Violența este permisă doar ca autoapărare, conform unor versete din Coran. Dar autoapărarea ce semnifică exact și până unde poate merge? Unii se pot simți atacați de cultura occidentală, cu valorile ei, și, astfel, îndreptățiți să riposteze prin forța armelor. Din păcate, deși a preluat (ca profeți), din cultura ebraică și creștină, pe Adam, Noe, Iosif, Moise, David, Solomon, Avraam, Iona sau Iisus, Coranul înregistrează unele atitudini intolerante la adresa persoanelor de altă religie (evrei, creștini) sau fără religie, exploatate de jihadiști pentru a se legitima. Mai ales în surele de la Medina, comparativ cu cele de la Mecca, atunci când profetul Mahomed se confrunta cu provocări mai numeroase și mai diverse, în calitate de lider religios, militar și politic. Unii spun că acestea din urmă ar avea prioriate, plasându-se cronologic ulterior.

În ultimele luni, mii de copii și tineri nu doar din Irak și Siria, ci și din Europa, Turcia sau Statele Unite au hotărât să asculte cuvântul lui Allah din Coran și să se înroleze în Statul Islamic. Abu Hattab, un băiețel de 13 ani (de vârsta lui fii-miu) din Turcia, recent înscris în Statul Islamic, știe deja să tragă cu mai multe arme, inclusiv cu mitraliera. El a declarat presei: „Nu vreau să mai ies cu prietenii mei, să mă distrez. Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare. Înainte mă duceam în parc, la mare, însă mi-am dat seama că greşeam. Acum am ales calea dreaptă. (...) Îmi place Statul Islamic, deoarece ucide necredincioşii, non-suniţii şi cei care s-au convertit la alte religii decât Islamul. Oamenii ucişi de Statul Islamic sunt agenţi americani. Trebuie să-i eliminăm, aşa cum spune Allah în Coran.” Și în Coran e cuvântul Domnului, transmis direct profetului (nu mediat cum e în Biblie), incontestabil și etern valabil, oriunde pe pământ.

Și, pentru a duce cuvântul Domnului mai departe, jihadiștii decapitează, crucifică, lapidează, iau oameni în sclavie, trec prin foc și sabie (la propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă, suniți aidoma lor. Nu au milă nici monumentele străvechi: au aruncat în aer mormântul lui Iona (profet islamic!) din Mosul, împreună cu moscheea sa (sunită!) – un gest simbolic în lupta lor anti-idolatrie, pentru redeșteptarea adevăratei credințe și reînvierea practicilor religioase originare. Israelul, de asemenea, a reușit anul acesta, în timpul războiului său ”chirurgical” din Gaza, performanța de a produce distrugerea moscheei Al-Omari, monument istoric și cultural. Iar, apropo de Iona, în Iran, Mohsen Amir Aslani, un ”eretic”, ”dușman al poporului”, a fost executat pentru insultarea profetului Iona. ”Pagube colaterale!”

Talibanii de la Statul Islamic au reușit asemenea performanțe de purificare religioasă și etnică (nu doar împotriva minorităților creștine/yazidi sau ”ereticilor” șiiți, ci și contra kurzilor suniți ca și ei), încât până și al-Qaida lui Bin Laden din care se trag (originară din mujahedinii sponsorizați de americani să lupte contra Rusiei sovietice în Afganistan) s-a dezis de ei. Binecuvântați să fie Al-Lac, Al-Cola, Qatar, Arabia Saudită, Turcia și... Statele Unite care au sponsorizat sărmanii martiri jihadiști sau au închis ochii atunci când Statul Islamic făcea prăpăd în Siria, pentru a trece ulterior la Irak. Somnul rațiunii naște monștrii, nu-i așa, Obama?

Promy își suflă cu forță bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat milenii de paralizie liber alaseă și se ridică în picioare. Are fața congestionată, îmbrobonită de sudoare, iar ochii negri melancolici, umbriți de gene lungi, îi ard. Inspiră adânc, încercând să-și regleze respirația, apoi rostește încet, dar apăsat:

– Iar ideea de a nu forța pe nimeni să adere la islamism, prezentă într-unul dintre versete și citată ca exemplu de toleranță religioasă, ce înseamnă, Ile? Ai de ales între convertire, sclavie sau moarte? La Statul Islamic cel puțin cam așa e. Indiferent de asta, scopul NU scuză mijloacele. O acțiune este definită în primul rând prin mijloacele ei, nu prin scopurile ei. Republici comuniste, fasciste, califat islamic, țări-fantomă, toate sunt niște utopii construite și consolidate prin minciună și teroare. Să premiem atunci minciuna și teroarea? Să le cauționăm? Ce vorbeam mai înainte? Suntem capabili de orice? Nu, și asta e bine. Capabili de orice sunt doar bărbați adevărați ca Știi Tu Cine, țarul Putin sau califul Ibrahim al Statului Islamic.

– Să facem atunci, cu toții, din dragoste și disperare, un jihad spiritual pentru a rămâne oameni și a calcula corect ”2+2=4”, pentru că toți suntem frați și toți ne uităm la ”Suleyman Magnificul”, evrei, creștini, musulmani sau budiști, spun cu glas tremurător și ochii în lacrimi. Să nu ne temem decât de noi înșine, căci ”Binele ce te întâmpină vine de la Dumnezeu, iar răul ce te întâmpină vine de la tine însuți”, spune atât de frumos Coranul, și pentru toți ”Dumnezeu e un scut îndeajuns.” Invitația la jihad interior și la aromonie exterioară o lansează cineva cu autoritate. O ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”! Jur pe Al-Cool, ă, pardon, pe Al-Cola, ă, pe Mecca! Și-așa plecasem pe drum spre Mecca precum emirul din poezia lui Macedonski când am început lupta cu sistemul din România. Jur pe Mecca!

– Ba să te juri pe fabrica ta de diplome, doamna!

– Taci, Promy! Ține-ți ciocul ăla cârcotaș. Am și eu demnitatea mea. Dacă-mi mai zici așa, te decapitez! Scuze, am glumit. Nici nu știu ce să mai spun. Pneumoultramicroscopicsilicovolcaniconioză...

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...