Is there anybody out there?

Situația din Siria se deteriorează pe zi ce trece: peste 200.000 de morți, mai mult de jumătate din populație refugiată (3 milioane de refugiați extern și peste 9 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor fie de armată, de rebeli sau de Statul Islamic). În Irak, Statul Islamic a început un genocid împotriva kurzilor, creștinilor și în special a comunității yazidi, ucigând peste 5000 de persoane din această comunitate, luând în sclavie peste 8000 și determinând peste 50.000 să se refugieze. Sunt cifre care spun mult. Din păcate, nu e vorba de cifre, nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”dușmanii poporului/Islamului”, ”spioni (americani)” sau poate însuși ”diavolul”. Sunt oameni. Care au fost înghițiți de acest coșmar al istoriei din care nu ne mai putem trezi. ”Is there anybody out there?”   

 
Interesant, forțele americane l-au avut în mână, în 2004, în Irak, pe mărețul și gloriosul calif Ibrahim/al-Baghdadi al Statului Islamic și i-au dat drumul pentru că ”nu reprezenta un pericol”. Pentru CIA, desigur, nu e un pericol, dar pentru mine e. Și pentru o planetă întreagă. E ca și cum i-ai elibera pe Stalin, pe Hitler, pe al-Assad, pe Kim jong-un, pe Țarul Putin și zici că nu, nu e niciun pericol. În schimb, CIA arestează și torturează oameni nevinovați la Guantanamo și în sute de închisori secrete, însă pe calif nu l-a reținut. A arestat și condamnat drept terorist inclusiv pe un american convertit, Harroun, care venise să lupte în Siria pentru libertate și democrație, împotriva regimului, de partea rebelilor moderați de la FSA (sprijiniți chiar de Statele Unite), împingându-l până la urmă la sinucidere (din cauza acuzațiilor false de terorism și a obligației de a colabora cu serviciile secrete). Îi poți înțelege și pe cei care luptă împtriva regimului sirian. Mărețul și gloriosul conducător al Siriei, al-Assad, e responsabil pentru persecuția sunniților, zeci de mii de morți sub tortură în închisoare, trupe de ucigași și torționari de copii, ”fantome” evident, sute de mii de morți prin intermediul armelor chimice (gaze sarin, arme cu clor etc.), mai mult de jumătate dintre locuitori refugiați extern și intern, o țară făcută praf. Pentru asemenea performanțe, al-Assad a primit suportul entuziast politic și material al Rusiei și al Iranului, acesta din urmă intervenind inclusiv pe teren cu luptători-miliții șiite, training și bani. Fiind ea însăși un adevărat exemplu de democrație și pace în lume, Rusia se opune sistematic oricărei rezoluții ONU de trimitere a lui al-Assad la Curtea Penală Internațională. De asemenea, al-Assad se poate lăuda că e la originea Statului Islamic ca parte din mișcarea de rezistență anti-regim, la început susținută prin intermediul donațiilor unor sunniți bogați din Arabia Saudită, Qatar sau Turcia, unii doar cu intenția (lăudabilă) de a-i proteja pe sunniți discriminați de regimul șiit al lui al-Assad și de a-l răsturna pe acesta. Apropo, milionarii ăștia amărâți care au sponsorizat Statul Islamic de ce nu imigrează în califat, nu e visul oricărui musulman autentic?

Și, apropo de susținătorii Statului Islamic, puștii ăștia din Occident care se înscriu în Statul Islamic și vin să lupte în Siria/Irak (că e cool, le ordonează viața lor anomică, îi scoate din depresie, marginalizare și alienare, le dă un scop în viață și o cauză pentru care să se sacrifice), comunică pe chat, pe rețelele de socializare cu jihadiștii, fug de acasă de sub ochii părinților și autorităților, pleacă cu miile din Europa, Statele Unite, Canada și Australia sub ochii serviciilor secrete ca să devină măreți și glorioși războinici în califat, în timp ce Obama se uită și nu vede. Oare puștii ăștia cred că totul e un joc video, nu știu diferența dintre realitate și ficțiune? De fapt, există vreuna? În viața mea cel puțin au interferat și s-au combinat mereu. Ficțiunea e cea mai cutremurătoare și autentică realitate (eu una trebuie să cobor în infern, să trăiesc și să retrăiesc de mii de ori mai intens ca în realitate (fie și propriile experiențe) și să agonizez în parametri optimi pentru a scrie două cuvinte). Ficțiunea e realitate pentru mine, iar realitea ficțiune (într-o lume de fantome – șefi-fantomă, instituții-fantomă, Big Brotheri-fantomă ca Obama, țări-fantomă, armate-fantomă și războie-fantomă... cu victime reale). E un joc video? Nu, nu e. Într-un joc video sunt reguli și limite. Aici totul e permis. Absolut orice. Și se întâmplă. Și depășește orice imaginație. Aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație bolnavă sau de forțare a limitelor, dar nu, nu e. Pe mine nu m-ar fi dus imaginația atât de departe. La torționari și ucigași profesioniști de copii ca cei din forțele de represiune ale regimului sirian sau la copii care torturează și execută alți copii, decapitează și joacă fotbal cu capete ca la Statul Islamic. Să vadă musulmanii înșiși până unde poate duce o dictatură sau un jihad. Și pentru ce? Pentru Dumnezeu? Nu, din păcate, numai pentru putere.

La rândul lui, la competiție cu califul al-Baghdadi și cu prietenul său, Țarul Putin, al-Assad se agață de putere și face lucruri care depășesc orice imaginație. Un adevărat spirit liber și democratic, al-Assad se laudă, în interviurile date presei occidentale, că nu a aruncat nicio bombă-butoi (asta e o ”copilărie”, cum să facă așa ceva, armata se luptă cu butoaie?) și că nu are niciun prizonier politic. Da, așa e, i-a exterminat deja pe (mai) pe toți (zeci de mii) prin înfometare, mizerie, violuri și tortură până la moarte, inclusiv pe copiii arestați. Dacă de la Statul Islamic a mai scăpat cineva (întreg sau nu), de la centrele de detenție ale lui al-Assad nu (prea) iese nimeni viu. Un activist nonviolent arestat pentru înregistrarea video a unui protest și închis la Aleppo Central Prison, scăpat ca prin minune, a mărturisit și el lumii ce bine a fost tratat (abia așteaptă să se întoarcă): forțat să stea într-o anvelopă de mașină, bătut sever cu cabluri și, în același timp, i-a văzut pe ceilalți prizonieri torturați și înfometați. În oferta specială era inclus și un program de urlete: de la 5 la 6 a.m. femeile/fetele, iar de la 7 a.m. încolo - bărbații/băieții. Sunt și eu captivă într-un coșmar de urlete și al tăcerii... pumnului în gură.

Interesant, al-Assad nu arestează și nu luptă (mai) deloc cu adevărații teroriști, cei de la Statul Islamic: se abține să-i atace, derulează unele afaceri cu aceștia (de exemplu, cu petrol), profitând de pe urma acestora ca să concentreze pe lupta cu rebelii moderați și sperând că amenințarea Statului Islamic îi va readuce (parțial măcar) suportul populației (mai seculare). Al-Assad luptă numai cu propriul popor. Până la ultimul. La fel ca Statul Islamic. Dar îi acuză pentru tot ce se întâmplă pe rebelii moderați de la FSA, pe cei de la al-Nusra sau pe Statul Islamic, deși regimul său este la originea celor mai multe atrocități, până și a Statului Islamic și a războiului civil, exportat cu multă generozitate și... succesuri la vecini, în Irak (cu toate că, să recunoaștem, unele crime de război/împotriva umanității aparțin inclusiv rebelilor de la al-Nusra (al-Qaida) și, într-o mai mică măsură, chiar și rebelilor moderați de FSA). Al-Assad a introdus instigatori ca să resusciteze sectarismul religios, să incite sunniții împotriva șiiților, a bombardat deopotrivă biserici creștine, moschei sunnite și șiite, ba chiar și orașe șiite și sunnite, ca să-i ridice pe unii împotriva altora și să-și consolideze astfel puterea. Pare hotărât să-și decimeze poporul până la ultimul. Și, dacă mai supraviețuiesc, să zicem, 28 de sunniți și 13 șiiți, aceștia să se măcelărească între ei. Vai de mine, rămâne stăpânul singur, fără niciun sclav? Nu-i nimic. Cine are nevoie de sclavi? Erau doar niște câini turbați care au mușcat mâna stăpânului, niște viermi împuțiți de teroriști, niște gunoaie de trădători, dușmanii poporului. De fapt, al-Assad (cu regimul său) e singurul dușman al poporului, de ce nu se execută singur? Sau să-i conferim Premiul Nobel pentru Pace pentru asemenea palmares? Ori poate îl va obține Țarul Putin, aliatul său. E, într-adevăr, competiție. Și amândoi sunt fani recunoscuți ai competiției.

Apropo de Premiul Nobel pentru Pace, în sfârșit, în 2014, a fost acordat pe drept Malalei Yousafzai din Pakistan, fetiței împușcate în cap de talibani (pentru că vroia și... încă mai vrea să meargă la școală!), luptătoare pentru drepturile copiilor la educație, precum și indianului Kailash Satyarthi care a eliberat peste 80.000 de copii din sclavie (numărul halucinant spune ceva despre gravitatea problemei). Ziarul Novaia Gazeta din Rusia, opozant al Țarului, ai cărui jurnaliști au fost împușcați (de pildă, Anna Politkovskaya și Anastasia Baburova), a fost nominalizat și el la Premiul Nobel pentru Pace. Dacă ar câștiga într-o zi, oare cine ar veni să-și ridice premiul? Fantomele jurnaliștilor că tot trăim într-o lume-fantomă? În Rusia, toți și toate dispar, până și ”omuleții verzi”, soldații-fantomă care luptă fără să li se recunoască vreun merit militar și sunt aruncați după ce mor la gunoi, transportați cu camioane inscripționate ”Încărcătura 200” și azvârliți la groapa comună. Sunt ”deșeuri biologice”, ”pagube colaterale”, nu? Și numai Statul Islamic e de vină. 

Chiar dacă nu va câștiga anul acesta Premiul Nobel pentru Pace, mâine-poimâine îl vezi și pe al-Assad urmând exemplul prietenulor săi ruși și participând la proteste precum cel de la Paris pentru pace și libertatea presei, în semn de solidaritate cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, uciși de jihadiști. Cred că s-a implicat deja în campaniile anti-cancer la sân ori și-a turnat o găleată de gheață în cap ca să ajute bolnavii de scleroză laterală amiotrofică. E un spirit caritabil. Și, de fapt, poate că e mai bine pentru cetățenii din Siria să dispară. Cine ar vrea să-și găsească copiii violați, uciși prin tortură (electrocutați și cu unghiile smulse), asfixiați cu gaze sarin și clor, împușcați de lunetiști-fantomă sau decimați de ”bombele-butoi” aruncate de-a valma din elicopter pentru a teroriza populația? Sau să nu-i mai găsească deloc (nici măcar să-i îngroape) după ce i-au răpit milițiile pro-guvernamentale shabiha? Să se bucure, așadar, sirienii că vine armata eliberatoare a Statului Islamic cu legea sharia (după un regim secular ceva mai permisiv sub aspect religios)? Cine? Cei care învață și pun copiii să arunce școli și biserici în aer, să împuște oamenii, să omoare cu pietre, să crucifice, să incendieze, să tortureze, să violeze, să decapiteze și să joace fotbal cu capete? Asta e educația și distracția lor, în loc să meargă la școală sau să se joace. Vorba lui Hagi, ”bună și școala la ceva!”.

Ca dovadă eliberarea ultimilor palestinieni (arabi sunniți, nu șiiți, yazidi, creștini sau kurzi!) de la Yarmouk de către Statul Islamic, după peste 3 ani de blocadă guvernamentală... Asta înseamnă fără case (devenite doar niște dărâmături), fără apă, fără mâncare (oamenii (care nu au murit încă de foame) au slăbit între 20-50 de kile și toate organele din corp au fost afectate de malnutriție), fără acces la medicamente ori ajutor umanitar, fără curent electric, fără căldură (și-au ars mobilele și hainele ca să se încălzească)... Numai fără... fără...? Nu, guvernul le-a oferit generos bombardamente (bombe-butoi aruncate din elicopter), răpiri și vacanțe eterne la închisori sau la centrele de detenție ale milițiilor shabiha. Mai sunt peste 500.000 de oameni blocați astfel. Dacă vreun părinte slăbit se împleticește, căzând din picioare și se târăște până la punctul de control cu copilul bolnav și înfometat pentru a lua mâncare sau medicamente, soldații îl privesc uimiți. Cum e posibil?! N-au mai crăpat odată dușmanii poporului, teroriștii și trădătorii ăștia împuțiți?! Să-i expediem atunci cu tot cu copii la închisoare sau la shabiha, să terminăm odată cu ei. Puținii medici rămași (după bombardamente intenționate, răpiri sau arestări) s-au retras în peșteri/adăposturi improvizate în subteran, lucrează cu ustensile din epoca de piatră, la lumina telefoanelor mobile/lanternelor și trebuie să acopere de nevoie toate specialitățile (fără medicamente sau anestezice). Ei, cei mai mari eroi ai războiului, sunt și cei mai traumatizați: au văzut atâta durere (indescriptibilă), zeci de mii de persoane le-au murit în brațe, inclusiv mii de copii pe care n-au putut să-i salveze. Au văzut mai mult morți decât vii și, de multe ori, nu au putut face nimic, oricât s-au străduit. Plus că se simt ignorați și neajutorați, singuri pe cruce. Oricum, medicii au fost prima țintă a regimului: ca să se asigure că nu mai supraviețuiește nimeni. În mod absurd și feroce, continuăm să ne condamnăm salvatorii și să-i premiem pe cei care fac războaie și genociduri.

”Hunger Games” și lecția de supraviețuire? Nu, din păcate, e mai mult lecția de disperare. Ce facem? Așteptăm ca toți să se stingă în tăcere... într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet? Dacă am urla să sară pământul în aer, nu ar fi de ajuns. Eu una, de 3 ani și mai bine, de când a început războiul civil în Siria, am auzit în continuu urlete sau tăcerea pumnului în gură zi și noapte și de atunci mă tot dezintegrez de durere și de rușine, cu atât mai mult că ONU nu poate vota o simplă rezoluție (din cauza veto-urilor Rusiei și Chinei) ori trimite nici măcar ajutor umanitar pe teren. Să vedem alternativele. Iată, Statul Islamic, în numele lui Dumnezeu, le-a oferit o șansă puținilor supraviețuitori de la Yarmouk: pe unii i-a răpit, apoi a jucat fotbal cu capetele altora și și-a marcat teritoriul cu capete, în stilul său unic și inegalabil, autentic și original. Cu toate astea, un pianist, Ayham Ahmad (o legumă mutantă de circa 40 de kile), în ciuda slăbiciunii și a amenințărilor extremiștilor că-i vor tăia mâinile (căci muzica e haram), și-a scos pianul în stradă și, cu ultimele puteri, continuă să cânte printre dărâmături Haydn și jazz, îmblânzind durerea și alinând sufletele celor din jur.   

Ah, sirienii nu trebuie să aleagă între al-Assad și Statul Islamic. E un blestem să alegi între talibani. Știu și eu ce înseamnă, am ales și eu în anul 2000 în turul II între Iliescu (un personaj mânjit de sânge de la Revoluție și mineriade, încă președinte de onoare al unui partid) și extremistul Vadim Tudor. Atunci, m-am încuiat în cameră pentru mai mult de o lună și am vrut să mor... dar mi-am dat seama că eram moartă deja. De rușine.  

Oricum, până și în aceste condiții inimaginabile, unii au reușit să reziste atât Statului Islamic, cât și lui al-Assad. Așa-numitul Caesar, un fotograf (de cadavre ale prizonierilor politici!), a demisionat și a pus la dispoziția opiniei publice și a ONU fotografiile a 11.000 de prizonieri uciși prin tortură. Unii generali sirieni au refuzat să ucidă protestatari, iar unii băieți au refuzat încorporarea în armata siriană, cu toate că știau că o să fie arestați (iar de la al-Assad din închisoare nu (prea) scapă nimeni viu). Un doctor din Aleppo, deși se simte singur pe cruce, a văzut atâta agonie și atâta moarte și e exasperat de cele circa 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur), și-a relocat cabinetul sub pământ și utilizează ”peștera” ca adăpost anti-bombe și, totodată, ca atelier de pictură și memorial pentru martiri (intelectuali sau nu) exterminați de regim sau de Statul Islamic. Alt doctor (Dr. Tennari), cu toate că a văzut mai mulți oameni morți decât vii și i-au rămas mai puține rude/prieteni decât a pierdut (și îl doare că tot pierde!) a creat un spital de teren la Sarmin, a trimis materiale video și petiții către ONU (care deocamdată s-a rezumat să plângă și să facă rapoarte) și a lansat un apel al medicilor din întreaga lume pentru oprirea bombelor-butoi. Dar, ce să facă ONU? E un dezastru natural inexorabil, nu? Iar niște tineri din Siria au organizat un campionat de șah în memoria Dr. Rania Abbasi, medic, campioană națională la șah, activist și mamă a 6 copii, arestată în 2013 (împreună cu toți cei 6 copii ai ei!) și dispărută fără urmă.

Nor, designer și proprietară a unui magazin de lenjerie (și mamă a trei copii!) a izbutit să rămână un înger în infern. În timpul protestelor din Homs, s-a trezit că-i intră în magazin niște copii protestatari răniți de forțele de ordine/securitate/armată. Deși știa că poate fi arestată, violată și torturată până la moarte și avea 3 copii, Nor și-a învins teama, a căutat o trusă de prim ajutor, i-a ajutat pe puști, iar apoi a căutat niște medici care să-i trateze. Incidentul a făcut-o să se implice mai mult: a ajuns, astfel, pe lista neagră a ”dușmanilor poporului”, așa că, atunci când a încercat să treacă de un punct de control (în dorința de a obține un pașaport și a pleca în Egipt cu copiii), a fost arestată. A fost torturată (electrocutată, atârnată cu capul în jos și bătută cu un cablu), dar nu a spus numele colaboratorilor ei pentru că i-ar fi așteptat aceeași soartă, poate și moartea. În cele din urmă, a fost eliberată și și-a regăsit copiii într-o tabără de refugiați din Liban. Având dovada torturii, cicatrice, semnele binecuvântate ale sacrificiului (un avantaj pentru cei ce vor să emigreze, ONU le oferă prioritate), a aplicat la un program ONU și a primit permis de rezidență în Marea Britanie pentru 5 ani. Călătoria pe o barcă improvizată, foarte periculoasă, supraaglomerată (se iau 1000 călători în loc de 100) a costat-o 10.000 de dolari. Și, din păcate, mulți sirieni, având de ales între bombe-butoi, răpiri/arestări, mizerie și foamete, preferă să-și bea propria urină pe vas și apoi să se scufunde.

Să ne amintim cum a început revoluția siriană care a fost (și ea) furată și s-a transformat într-un război civil devastator. În 2011, 15 puști (între 10-14 ani) au desenat grafitti anti-regim pe zidurile unei școli din Daraa: au fost și ei arestați și torturați. Arestarea lor a constituit, de fapt, scânteia revoluției anti-regim din Siria. Apropo de desen (profesionist de această dată), un caricaturist (de anvergură internațională), Ali Farzat, l-a satirizat pe mărețul și gloriosul conducător, iar pentru asta a fost recompensat prin: răpirea sa în plină stradă de către trupele shabiha, ruperea mâinilor ca să-i piară cheful de cârcoteală și o bătaie soră cu moartea. ”Moarte intelectualilor!” După ce a fost abandonat șiroind de sânge undeva pe lângă aeroport, s-au întâmplat trei miracole (la care au contribuit și oamenii): cineva l-a dus înapoi în oraș, altcineva l-a transportat la spital, iar un medic a îndrăznit să-l trateze, toți trei cu riscul vieții. Acum, după tratamente de specialitate în Occident, și-a revenit și poate să lucreze din nou. Următoarea caricatură a fost chiar cea mărețului și gloriosului conducător al-Assad împreună cu prietenul său, Țarul și... o svastică. Trăiască intelectualii!

Între timp, în Irak, forțele kurde (”peshmerga”), antrenate în lupte, au refuzat să accepte genocidul (asupra lor și a comunității yazidi), au avut curajul să înfrunte Statul Islamic, i-au salvat și pe puținii yazidi rămași și își apără mai departe teritoriile. Unii jurnaliști, unii juriști și unele feministe au îndrăznit să sfideze Statul Islamic, chiar dacă au fost torturați și executați public. Un bărbat arestat de talibanii de la Statul Islamic a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600 de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, se chinuise să stea nemișcat, fără să scoată un sunet, în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria urină ca să nu moară de deshidratare. Într-un sfârșit, aceștia au reușit să găsească adăpost într-un sat. Unele fete yazidi de numai 14 ani, deși au fost încarcerate, înfometate, bătute, insultate, amenințate cu moartea și violul dacă nu se convertesc la Islam, apoi vândute unor talibani de vază și căsătorite forțat, au refuzat să-și schimbe credința, ba chiar au reușit într-un final să evadeze de la Statul Islamic. Sute de fete yazidi au refuzat jihadul sexual, iar sute de fete sunnite irakiene au refuzat să se mărite cu jihadiști cu prețul vieții. Sute de civili (sunniți!) au refuzat să accepte Statul Islamic drept ”stăpân”, iar 10 medici au refuzat să preleveze organe pentru Statul Islamic, cu toate că știau că o să fie executați. În Europa, polițistul musulman Ahmed Merabet s-a sacrificat apărându-i de jihadiști pe jurnaliștii de la Charlie Hebdo (profanatorii profetului său!), iar Lassana Bathly, originar din Mali, i-a salvat în mod ingenios pe ostaticii de la magazinul evreiesc.

Îi înțelegi și pe cei care s-au conformat de frică: poate erau uciși nu doar ei, ci masacrat întreg satul lor. Jihadiștii sunt frecvent legați de tancuri ca să le vină cheful de luptă și să nu-și abandoneze pozițiile. Și se cunoaște ce li se întâmplă câinilor de trădători, dușmanilor poporului, ai jihadului și ai Islamului (de fapt, cel mai mare dușman al Islamului e chiar Statul Islamic). Iar, după război, dacă mai supraviețuiește cineva, o să-și petreacă timpul distractiv, pe termen nedefinit, la Guantanamo sau în cine știe ce închisori secrete ale CIA. Toată lumea trebuie să fie jihadistă! Nu există nicio excepție. În Mosul, ocupat în 2014 de Statul Islamic, oamenii sunt biciuiți public dacă soția nu poartă (cum trebuie) mănuși sau, din rațiuni de business, au lăsat magazinul deschis în timpul slujbei religioase. Nimeni nu are voie să fie diferit. Totul e interzis, totul e haram, mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ăsta-i jihadul, ce e corect? 

În Siria, unii dintre generalii care, spre meritul lor, au refuzat să tragă în popor au dezertat din armata siriană și au format FSA (Free Syrian Army), trupele de rebeli ”moderați”, atrăgând peste 20.000 de dezertori din armată. Din păcate, Revoluția pentru libertate și democrație a degenerat într-un război civil devastator. În scurt timp, FSA a pierdut mii și mii de luptători în favoarea Statului Islamic și al-Nusra (afiliată al-Qaida), apoi a făcut alianțe (din rațiuni de război) cu extremiștii de la al-Nusra. În plus, FSA e măcinată de corupție și neprofesionalism, are și ea unele crime de război/împotriva umanității pe conștiință și a eșuat în a proteja securitatea cetățenilor din regiunile aflate sub control. Ca întotdeauna, revoluția anti-regim a fost furată și, de această dată, s-a transformat într-un război sectar devastator.

Ce se (mai) poate face? Căderea prețului barilului de petrol (o înțelegere inspirată dintre Arabia Saudită și Statele Unite), de la 117$/baril anul trecut la 57$/baril în prezent, lovește deopotrivă regimul lui al-Assad, Statul Islamic și Rusia (exportatori). Apoi, Turcia trebuie să-și securizeze frontiera cu Siria ca să nu mai fie tranzitată de BOMBoane de la și pentru jihadiști. O zonă de excluziune aeriană (în Siria în special) e complicată, presupune costuri umane și materiale ridicate și, oricum, trebuie completată de lupta la sol a forțelor rebele și a aliaților. Ar salva, totuși, vieți și ar susține lupta rebelilor moderați împotriva regimului și a Statului Islamic. Sau să fie înghețate luptele/traficul de arme și să reînceapă urgent negocierile pentru pace între al-Assad și rebelii moderați, inclusiv societatea civilă, activiștii nonviolenți. Al-Assad trebuie neapărat să cadă, dar nu trebuie înlocuit cu un (alt) taliban. Ce-ar fi dacă ar da o mână de ajutor însuși sunniții împotriva Statului Islamic? Interesant, sunniții din Irak au mai făcut-o cândva în lupta cu al-Qaida. Atunci, liderii triburilor sunnite au colaborat cu trupele americane și au învins al-Qaida. Au cerut în schimb un suport efectiv și permanent pentru sunniți din partea guvernului și a americanilor. Și l-au primit: premierul irakian, al-Maliki, i-a lăsat fără joburi, i-a arestat pe sunniții protestatari și a chemat până și armata pentru a reprima protestele, în timp ce Big Brotherul-fantomă, Obama, se uita și nu vedea nimic. De aceea, liderii sunniți, chiar dacă nu agreează excesele Statului Islamic, sunt acum foarte entuziaști să se implice. Sunniții (atât din Siria cât și din Irak), discriminați și persecutați de regimurile șiite, trebuie reintegrați. Interesant, cum a reușit o ”bandă de psihopați” ca Statul Islamic (cum zic arabii, tocmai sunniții) să învingă o armată de un circa 1 milion de oameni, finanțată și antrenată cu bani din State? De kurzi nu a trecut Statul Islamic, dar de armata irakiană da. A, și salarizează și 50.000 de soldați-fantomă (nu, nu ca cei ai Țarului, ci doar pe hârtie). Păi, să bântuie atunci fantomele astea Statul Islamic și să-l sperie un pic, poate pleacă. Schimbarea premierului irakian al-Maliki cu al-Abadi, un lider (potențial) mai deschis, mai transparent, mai echilibrat și mai capabil de a crea o uniune națională este un pas înainte.

Fie ca, încet-încet, să ne trezim din coșmarul istoriei, să învățăm ceva din experiență, oricât de dureroasă ar fi, casa de copii ”Pământ” să redevină acasă și pentru sirieni și irakieni, iar copiii să nu mai ridice mâinile și să se predea când văd un aparat de fotografiat, ci să zâmbească.

P.S. Dacă vreți să intrați în legătură cu activiștii nonviolenți, democratici din Siria (surprinzător, există.... ă, mai există și mai sunt pe baricade!), accesați linkul https://www.planetsyria.org/en și transmiteți-le un mesaj de susținere. Mai târziu e prea târziu.

 

P.S. Dacă vreți să intrați în legătură cu activiștii nonviolenți, democratici din Siria (surprinzător, există.... ă, mai există și mai sunt pe baricade!), accesați linkul de mai jos și transmiteți-le un mesaj de susținere (de care au o nevoie disperată). Vă mulțumesc. Mai târziu e prea târziu.

https://www.planetsyria.org/en

Examen cu Big Brother (36): De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

Împachetez. Mâinile îmi tremură, totul îmi scapă pe jos din palmele cuprinse de o transpirație rece. Azi e duminică, trebuie să plec. Chit că nu ajung mai departe de capătul străzii, apoi mă refugiez, mai mult sau mai puțin discret, înapoi în casă. Cât să mai merg (pe jos, fără să mă teleportez)? Cine îmi cară mie bagajele? Și unde mă duc? Cine îmi mai aduce mie papucii încălziți pe calorifer și cafeluța fierbinte la pat, cum făcea pe vremuri bunică-mea, Mama Coca?  

– Unde plecași tu, Ilenică? Cui mă lăsași tu, Ilenică? se lamentează Promy, frângându-și mâinile, pe punctul de a-și smulge părul din cap (iar el ține la coafură!).

– Promy, termină cu teatrul ăsta ieftin! Parc-ai fi o bocitoare.

– Păi ce, numai tu să-ți faci showul? Mie îmi bagi pumnul în gură? Am și eu drepturi. Și, spune-mi, nu trebuie să mă prefac că mă sperii și mă îngrijorez? Nu trebuie să vin să te caut pe stradă și să te strig disperat, chit că te văd pe iPhone 7 unde ești?

– Promy, dacă mă mai monitorizezi, nu mă mai întorc niciodată. Și, să știi, dacă ieși pe stradă după mine și mă vede lumea cu tine, sunt și mai în nesiguranță. Unde ești tu, acolo e pericolul.

– Dacă nu plâng după tine, sunt nesmțit, am ajuns un bolovan, a rămas numai stânca din mine, cum a zis Kafka. Dacă plâng, mă dau în spectacol sau mă prefac. Dacă nu vin după tine, ești în pericol și mie nu-mi pasă. Dacă vin după tine, ești și mai în pericol și mie nu-mi pasă. M-ai înnebunit, Ile. Vezi că-ți spun acum o ”odă pentru Kim Jong Ile” de să mă ții minte! Sau mai bine o ”predică de Nana”, exact ca mătușă-ta.

– Dacă începi acum o ”predică de Nana”, o să fug înainte să-mi fac bagajele, așa că va trebui să-mi împachetezi tu lucrurile și să mi le aduci.

– Bine, Ile, cu plăcere. De fapt, din dragoste și disperare. Dar, spune-mi, te rog, de ce-ți faci tu întotdeauna bagajele duminica, iar luni te întorci entuziastă aici, acasă, în Olimp?

– Păi, Promy, funcționez pe principiul lui Bulă: ”sarmale-sarmale”. Știi povestea lui Bulă? Mânca, sărmanul, numai sarmale de luni până duminică și tot așa. Lunea era un fan înfocat al sarmalelor, joia începea să-și piardă entuziasmul, iar duminica le blestema. Pentru ca să o ia de la capăt lunea, cu avânt revoluționar și o poftă nebună de sarmale. La mine se aplică varianta ”cașcaval-cașcaval” sau ”brânzici-brânzici”, de luni până duminică. Eu sunt în mod obișnuit o adoratoare a brânzicilor, dar, duminica, brusc, mă satur. Am fobie de brânzici. Logic, nu? E exact invers ca în morala angajatului, cea inscripționată pe plăcuțe de lemn și vândută adesea prin târguri: acolo, oamenii sunt foarte deprimați luni, când încep serviciul, și în extaz duminica, în weekend. Eu nu. Eu semăn cu Bulă.

– Sunt invidios. Ce n-aș da să am și eu parte de atâta variație! Eu sunt născut duminica. În duminica lui Bulă. Și am rămas blocat acolo, degeaba blestem sarmalele. Natural born on Sunday. God created on Sunday.

– Atunci așteaptă ziua de luni, Promy. Titanii știu să aștepte, nu? Indiferent de asta, sper că demisia mea de la voi (a treia în semn de protest) e valabilă. Nu mi-ai dat niciun formular specific pentru a-l completa, a rămas doar o demisie verbală... Se pune?

– Cum să nu se pună? Iar Bebe și cu mine am zis chiar să sărbătorim, tu n-ai vrut. Și formulare am, normal. Ce, mie nu-mi trebuie pentru demisia mea pe care sper să mi-o dau înainte să primești tu numărul de dosar de la Parchet? Vrei unul? Sau mai întâi te ajut să-ți faci bagajele?

Refuz mai mult sau mai puțin politicos și continui să împachetez. Ce am? Mi-am pierdut iar răbdarea? Mi-am pierdut-o eu sau ”timpul nu mai are răbdare”? Dacă azi e duminică, mâine va fi luni, logic, nu? Sigur? Sau cel puțin probabil? Nu pot să aștept măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Acum, în sfârșit, în Olimp e liniște... după ce au fost executați Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera și a fost dejucată lovitura de stat al lui Pando și a Antenuței. Ambele în mod inteligent și discret, pentru a nu genera noi scandaluri și a amplifica problemele deja existente. Cu câteva zile înainte de nașterea lui Bebe junior, Bebe senior a fost teleportat pe SPP1001, i-a transformat pe cei doi foști stăpâni ai Olimpului într-un snop apetisant de trifoi cu patru foi și i-a înghițit cât ai clipi. A făcut-o din nou invidioasă pe Rocinante, ca la execuția legală a timpului... a lui nenea Cronos.

Să minți și să furi (focul sacru) ca să salvezi vieți nu e un păcat. De asemenea, să pui deasupra soarta unei planete comparativ cu cea a unor dictatori care o amenințau și ar fi urlat, după ce ar fi făcut praf planeta, ca întotdeauna, ”Prometeu e de vină” sau ”SPP1001 e de vină”. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Antropofagia nu mai e constituțională, dar fitofagia este, în continuare, permisă, deci, procedura s-a încadrat în limitele legii. Sau legea nu se mai aplică pe alte planete? Ori titanii pot fi și ei consumați din nou, având în vedere că sunt legume? Indiferent de asta, titanii (Mene, Deu și Promy) au dansat dezlănțuit, un sirtaki (”Zorba”) de s-a zguduit pământul.

Imediat după marele eveniment, a avut loc un protest ”Salvați mogulii!”, iar sărmanul Promy, ”băiat deștept” din energie și infrastructură, IT și sănătate, încă zdruncinat de ultimele întâmplări și amețit de extaz, a crezut că se referă la el sau la Apollo, marele artist al poporului, multiplu (auto)medialiat. Surprinzător, Apollo și Caliope au fost, în sfârșit, arestați și se află sub anchetă. Sperăm ca aceasta să dureze cât mai mult, măcar 10-20 de ani ca la București. Din păcate, protestul ”Salvați mogulii!” nu-l viza pe el, ci pe patronul Antenuțelor, ”motanul Felix”, proaspăt devenit erou-martir și deținut politic, victima lui Băsescu, evident.

Chiar în momentul nașterii lui Bebe junior, în timp ce Promy o asista pe Mi Ko,  a survenit lovitura de stat a lui Pando și a Antenuței. Cu ajutorul lui Pando, Antenuța reușise să-și încarce coiful dezactivat și se pregătea să evadeze din Tartar, dar Promy a izbutit în cele din urmă să o oprească și să-i sustragă coiful. Antenuța a rămas, așadar, sub maximă supraveghere, dezonorată, fără coif, cu acces la net doar o dată pe săptămână și condamnată la porție dublă de mâncare din aia bio scârboasă, iar Pando a fost exilată pe VJ45, la ginerele său, Deu. Nu știu ce a fost în capul lui Pando: Antenuța nu ar fi împărțit cu ea puterea sub nicio formă. Se folosise de ea ca s-o șteargă din închisoare și să acceadă la putere. Ar fi ținut-o o zi-două prin preajmă, pe lângă tron, însă ulterior ar fi expediat-o în Tartar (în cel real!), aruncând, impasibilă, spre Pando, fulgerașe din sceptru și surâzând engimatic precum un Sfinx.

Pando a crezut-o pe Antenuța? Mai curând a vrut s-o creadă. La fel cum Promy, în ciuda exploziei Pandoruței de pe Gliese (când ea și-a exprimat foarte direct nemulțumirile legate de revoluție și reformă), a vrut să creadă că e doar o cădere nervoasă (le cunoștea foarte bine și pe ale lui) și că singurul ei mare păcat e nimfomania. Dar e nimfomania un păcat? Dacă vă uitați la ”Nimfomana” lui Lars von Trier, deocamdată permis de CNC, devine problematică această conceptualizare. Pentru Promy nu nimfomania a fost un păcat capital, ci faptul că l-a trădat și Pando, scurt timp după Pan. O persoană apropiată, din familie, de care era atașat... Un nou ciob de presse-papier (unul elegant, din platină, încrustat cu cristale Swarovski de un albastru intens, ireal ca florile de cactus de pe Gliese ori ca ochii Pandoruței) i-a străpuns inima. Sau era un piron? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Promy a încercat să rezolve discret și, în același timp, prompt, problema, evitând în mod diplomatic scandalul, foarte periculos în acest acest moment nu doar pentru el și familia lui, ci și pentru reforma din Olimp.

Cu siguranță (adică probabil), sărmanul Deu l-a strâns în brațe titanic și l-a umplut de băluțe de fericire pe tăticuțul său pentru că i-a trimis-o pe soacră-sa în exil, după ce a dat o lovitură de stat. Să nu uite cumva că e născut din spuma balelor. Din fericire, Pando a șters-o urgent, cu prima delegație sosită pe VJ45. Toată lumea s-a bucurat, cu excepția lui Epi care continuă să plângă după scorpia lui de nevastă. La câteva zile după tentativa de lovitură de stat, deși pe moment l-am susținut pe Promy și eram pregătită să-mi scot colțișorii de vampir ca să-l apăr pe el și democrația din Olimp, am fost posedată de Pando într-o noapte: l-am făcut pe Promy ”zdreanță, cârpă, pămpălău și jeg de trădător”. Ba chiar intenționam să-i introduc în fund compasul mare, de tablă cu care vroiam să înțep în clasa a VII-a intelectualii. ”Moarte intelectualilor!” Apoi mi-a părut rău. Eu nu-i voi ierta niciodată un lucru lui Pando: nu că l-a pipăit pe Promy (sub blugii strategic rupți la spate), nici că m-a posedat pe mine, nici că l-a abandonat și l-a înșelat nonstop pe săracul Epi, nici că a dat lovitură de stat tocmai când lucrurile începuseră să se așeze în Olimp, ci că, la lansarea Startarului turistic, l-a invitat exclusiv pe Dracula din România, în ciuda listei actualizate de Promy și de mine care-l includea și pe legendarul rege Dapix, inventatorul sistemului cușmocentric, al cușmo-piramidelor și al celebrei expresii: ”Barzăcopilviezure”.   

Atlas, ca de obicei, n-a observat nimic, era cufundat în jocul ”Plante vs. Zombie”. Bebe l-a ajutat să finalizeze nivelul 7, apoi Promy l-a teleportat pe VJ45 la terapie intensivă. Prima probă pentru VJ, înainte de a-l convinge pe Mene să emigreze și pe Dio să se dezalcolizeze! După două ore, Atlas a apărut pe malul oceanului, adormit, fără consolă. De atunci, sforăie la competiție cu Europa. Secretul calmului său englezesc nu e ”Suleyman Magnificul” ca la Chiron, ci consola. Însă, dacă îi privezi de serial sau de joc, cred că se declanșează revolte de proporții cosmice, un tsunami universal de zboară și Kim Jong-un până pe SPP1001.

Aveam de sărbătorit trei mari evenimente: nașterea lui Bebe junior (care seamănă leit cu mama lui, Mi Ko, a moștenit trăsăturile ei delicate și ochișorii ei căprui, luminoși), condamnarea lui Știi Tu Cine... Zeus și dejucarea fermă și ingenioasă a loviturii de stat, așa că am mers cu toții pe Gliese, la bungalourile în culorile curcubeului – eu, Promy, Mene, Mi Ko, Bebe junior, Bebe senior, Deu, Her, Alex, Jill (fără Don Quijote, are interdicție pe această planetă până va renunța la spadă, la armură și la salvarea domnițelor petrecărețe). În plus, trebuia să-l ducem pe sărmanul Epi, foarte afectat de ultimele evenimente și îndurerat de dispariția scorpiei de Pando, să-l consoleze un pic sirenele.

În sfârșit, pe Gliese, Promy a jucat meciul de fotbal promis pe stadionul olimpic ”Meneceu”, construit chiar de fratele său, Mene. De când visează bietul titan o statuie jucând fotbal! Astfel, deși mereu presat de timp și foarte oboshit, Promy a conceput echipament albastru ca florile de cactus de pe Gliese atât pentru echipă (improvizată ad-hoc și intitulată ”Nu mă uita”), cât și pentru majorete. Păi, dacă tot se dau titanii în spectacol, s-o facem și noi, să nu se mai simtă, săracii, singuri pe cruce. Jill, Mi Ko și cu mine am acceptat cu entuziasm să fim majorete.

Înainte de meci, am țopăit și am zbierat cât ne țineau bojocii: ”Nu mă uita” e cea mai tare / Madame Dezastru dă bine din picioare / Blonda cu tirul, Mi Ko cu Excelul / Și pe dușmani îi trimitem la Bellu / Titanii au talent să se joace cu focul / Și nu ne va învinge nici potopul”. Da, am și eu trei calități (să mi le repet, să le știu dacă mă cheamă cineva vreodată la interviu): 1. dau bine din picioare, 2. sunt expertă în demisii în semn de protest (ofer consultanță în acest sens la prețuri promoționale – un bilet dus până-n Tartar, căci de-acolo nu mai există întoarcere, ”lasciate ogne speranza voi ch'entrate”), 3. ii iubesc pe Promy și pe Dumnezeu. Încă îi mai iubesc? Sigur? Măcar probabil? Și până când?

Pe stadionul de pe Gliese nu se înjură... prea mult, nu se aruncă cu cutii de bere sau Cola (astea se reciclează), și în niciun caz cu petarde, scaune rupte sau spectatori dezmembrați. Polițiștii nu arestează și nu amendează membrii galeriei pentru jigniri aduse ”organului canin” ca în România. Cum nu era timp de dezbatere și trebuia luată rapid o decizie, Her s-a sacrificat să fie, simultan, căpitan de echipă și antrenor. A organizat doar două antrenamente înainte meci. Promy a jucat ca mijlocaș, a alergat surprinzător de bine, a driblat, a creat multe faze de gol, a intrat și la atac și a dat 7 goluri (unul la vinclu). Înfrângere umilitoare pentru ”dușmani”, mai rău ca a Braziliei în fața Germaniei (7 la 1) – la noi, 17 la 1. Chiar că i-am trimis la Bellu.

Am sărbătorit, totul e bine acum, atunci de ce mai plec? Și-l las pe Promy singur, fie și numai până luni? Dacă se întâmplă ceva tocmai în noaptea asta? Hm, poate că e mai bine să-l iau și pe Promy cu mine. O să-l întreb imediat, să verific măcar dacă acum se simte acasă în Olimp.

– Ce-ar fi să emigrăm în țările nordice sau să facem măcar o plimbare? Cu bicicleta?

– Lasă-mă, Ile, știi că de-abia merg pe jos până la budă, darămite cu bicicleta. Și m-am săturat să emigrez. Sunt un prost de dau din abis în abis, exact ca Brunnhilde. Nici oamenii pe care i-am creat și i-am ajutat să progreseze nu-s prea departe de mine. Evoluția continuă. Se prostesc din ce în ce mai mult. Ai văzut, coeficientul de inteligență a scăzut cu 14 puncte procentuale din secolul XIX, din epoca victoriană până acum.

– Asta au descoperit cercetătorii britanici? Ăștia, cercetătorii britanici, au mai descoperit că găina mutantă care nu-și pierdea vremea pe Facebook, ci făcea ouă de aur a născut un șarpe înaripat. Nu, nu, era ”Evenimentul” lui Cristoiu, ci cercetătorii britanici. Poate că l-a născut pe Quetzalcoatl. Apropo, Quetzalcoatl, șarpele înaripat, zeul toltecilor și aztecilor, a inventat și el civilizația ca tine. Spune-mi, te rog, Pando și-a tras-o cu Quetzalcoatl? Nu l-am văzut la lansarea Startarului turistic. Oricum, valoroși cercetătorii britanici! Mai bine investești în Startar decât să le dai lor bani de cercetare. Sau mă pui pe mine să prezic viitorul.  

Ce-am pățit? Am febră, sunt posedată de Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector? Și eu, și Promy am jurat împreună (pe democrație, Constituție, Maretti și iPhone, nu pe Al-Lac, Al-Cool sau Al-Cola!) că nu vom mai ghici niciodată viitorul. Apropo de viitor, se pare că trendul e întoarcerea la natură, la paradisul adamic și la inocență. În acest sens, un deputat rus a propus să fie interziși pantofii cu toc (deformează picioarele), apoi tenișii și espadrilele (provoacă platfus): în curând o să umblăm iar desculți, știința ne întoarce la natură. Și UE a interzis porcul, țăranul român, parfumul Channel no. 5 și țigările mentolate. Europa arde și Madame Merkel se piaptănă. Bine că are părtul scurt și drept deja, ce ne făceam dacă stătea să se coafeze câteva ore cu placa în fiecare dimineață, ca știm noi cine, persoană importantă, VIP fără drept de vot. Și clericii discutau la căderea Constantinopolului despre sexul îngerilor.

Promy așază ultimul tricou, împăturit impecabil, în pungă, apoi în valiză. Oftează, își suflă bretonul negru, lung până la bărbie, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa și zâmbește trist:

– Legat de Pando și Quetzalcoatl nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta. În ce privește scăderea IQ-ului, din păcate, Ile, e pe bune. 

– Atunci ăsta e și efectul pervers al civilizației tale, iubire. Oamenii sunt comozi, puturoși și nu mai sunt în stare de nimic. Incapabili să reacționeze, nu, nu numai la Madame Dezastru, ci și la stimuli precum o catastrofă ecologică sau un război. Uite, Europa și Statele Unite în criza din Ucraina și în cele din Orientul Mijlociu. Sau Atlas.

– Eu cred că e și o problemă socio-demografică. Oamenii inteligenți refuză să mai procreeze. Ce om inteligent mai face copii pe planeta asta, în ziua de azi?

Tac și mă uit în jos. Iau punga plină de tricouri frumos împăturite din valiză și încep s-o mototolesc, fâșâind melodios, fără să rostesc niciun cuvânt. Nu, în ziua de azi, oamenii mai mult sau mai puțin inteligenți care sunt dispuși să se implice, să acționeze ca să lase ceva în urma lor își fac țară, nu copii. Păi, ce, există vreo legătură între copii și țară? Copiii se fac pentru țară sau țara pentru copii? Vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, ”No fucking way!” sau... ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Vai de mine, tocmai mi-am adus aminte de țara mea, Stracciatella, o neglijasem și vroiam să-l rog pe Promy ceva, neapărat, înainte să plec: 

– Promy, dacă acum tot universul e al tău, Stracciatella e și ea țara ta, te rog să o recunoști și să nu mi-o lași fantomă! Urăsc fantomele, spun precipitat, înroșindu-mă.

– Da, Ile, universul e al meu, Stracciatella e a mea, sigur că da, dar nu e țara mea. E o cadă, nu o țară! Dacă mă chemi în cada ta, vin cu mare plăcere. Însă, dacă mă inviți în țara ta, o să te refuz, răspunde Promy pe un ton aparent calm și detașat, surâzând ușor superior.

– Și eu care vroiam să-ți ofer numai ție viză! Lasă, Promy, când o să-mi ceri tu azil în Stracciatella, o să te refuz și eu, o să-ți dau brânci afară din cadă, vreau să spun din țară.

– Ba din cadă. Și să știi că m-am săturat să emigrez. Am pierdut șirul agoniilor, infarcturilor, evadărilor și emigrărilor...

Îmi ia punga șifonată din mână și o pune la loc tacticos în geamantan. Apoi închide valiza și se așază pe ea încet pe ea, tronsnindu-și oasele. Își scoate o pungă de Maretti cu pizza, o desface și începe să crănțene bruschettele una câte una, plescăind și lingându-și degetele, cu pupilele dilatate de plăcere.

– Să-ți spun drept, dacă e ceva pentru care merită să mă întorc pe Pământ, acela e Maretti cu pizza, reia Promy. Totuși, când mă duc la shopping, trebuie să am grijă să nu care cumva să mă rătăcesc precum soldații-fantomă, ”omuleții verzi” ruși, la graniță. Prin țările sau... căzile altora! Misterioase sunt căile ”omuleților verzi”...

– Iubire, dacă văd ”omuleți verzi” în cada... ăăă... țara mea, îmi scot colțișorii de vampir. Fii atent, dacă te mai bate gândul să emigrezi, grăbește-te. Mai târziu e prea târziu. O să ajungă califatul talibanilor de la Statul Islamic (din Siria și Irak) până aici, în Grecia, ba chiar și în România. Acoperă și zonele care au aparținut/au fost supuse Imperiului Otoman. Iar Obama se uită și nu vede. Abia aștept s-o zăresc pe Antenuța fără coif, cu chador/burka, mutilată genital și încuiată în casă, la bucătărie, că muierile n-au voie să circule neînsoțite de un bărbat. Să nu deschidă gura neîntrebată și să răspundă atunci doar ce vrea califul. Iar Dio să consume Al-Cola, nu Al-Cool. Na, uite c-o să reușești asta fără să-l internezi la clinică pentru dezalcoolizare. Și poate că o să lupt și eu de partea talibanilor. De ce să rămân în țara mea mică și de căcat când pot alege puritatea islamică? De ce să fiu asfixiată de falsuri grosolane, minciună și copy-paste când pot asculta vocea lui Allah, să mă cutremur de adevăr și să urmez calea cea dreaptă a jihadului, la fel ca mii de alți europeni? Unica și adevărata, autentica și originala, inconfudabila și inegalabila voce a lui Allah este Statul Islamic și numai el. De ce să fiu o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil când pot să fiu un taliban? De ce să lupt cu sistemul până mă fac praf când pot să port un război sfânt? De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

– Știi de ce, Ile? Mai ții minte când a-a-am-am... a-a-vut în-în-tâlnirea de gradul minus 25, altitudine 5500 metri cu Știi Tu Cine... Știi Tu Unde, tu apărai telecomanda de la portalul infernului și eu mi-am reproșat că nu m-am făcut un pic taliban ca să te salvez? Tu mi-ai spus că mai bine mori decât să fii salvată de un taliban și că mă iubești așa zdreanță, cârpă și pămpălău cum sunt, de nu-s capabil să omor o muscă și nu aș vrea să sufere nici o Drosophila Melanogaster. Eu însumi mi-am zis de nenumărate ori că prefer să fiu o legumă putrezită și storcită decât să mă fac zeu.

– Da, Promy, ai dreptate. Mereu ai dreptate, nu și drepturi. Chiar dacă împărtășesc cu talibanii revolta anti-sistem, nevoia de puritate, jihadul interior, spiritual (lupta cu sine pentru purificare și perfecționare, în numele lui Dumnezeu), dezgustul față de idolatrie și cultul sacrificiului, nu înseamnă că sunt de acord și cu scopul (califatul islamic unde se aplică una dintre cele mai opresive legi, sharia) ori cu mijloacele lor (jihadul exterior, războiul sfânt în forma sa militară).

Accepțiunea jihadului, atât în vechime, cât și în contemporaneitate, este dominant una militară, însă există și un înțeles spiritual (apărut sub influența sufismului) – războiul sfânt ca luptă interioară. Violența este permisă doar ca autoapărare, conform unor versete din Coran. Dar autoapărarea ce semnifică exact și până unde poate merge? Unii se pot simți atacați de cultura occidentală, cu valorile ei, și, astfel, îndreptățiți să riposteze prin forța armelor. Din păcate, deși a preluat (ca profeți), din cultura ebraică și creștină, pe Adam, Noe, Iosif, Moise, David, Solomon, Avraam, Iona sau Iisus, Coranul înregistrează unele atitudini intolerante la adresa persoanelor de altă religie (evrei, creștini) sau fără religie, exploatate de jihadiști pentru a se legitima. Mai ales în surele de la Medina, comparativ cu cele de la Mecca, atunci când profetul Mahomed se confrunta cu provocări mai numeroase și mai diverse, în calitate de lider religios, militar și politic. Unii spun că acestea din urmă ar avea prioriate, plasându-se cronologic ulterior.

În ultimele luni, mii de copii și tineri nu doar din Irak și Siria, ci și din Europa, Turcia sau Statele Unite au hotărât să asculte cuvântul lui Allah din Coran și să se înroleze în Statul Islamic. Abu Hattab, un băiețel de 13 ani (de vârsta lui fii-miu) din Turcia, recent înscris în Statul Islamic, știe deja să tragă cu mai multe arme, inclusiv cu mitraliera. El a declarat presei: „Nu vreau să mai ies cu prietenii mei, să mă distrez. Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare. Înainte mă duceam în parc, la mare, însă mi-am dat seama că greşeam. Acum am ales calea dreaptă. (...) Îmi place Statul Islamic, deoarece ucide necredincioşii, non-suniţii şi cei care s-au convertit la alte religii decât Islamul. Oamenii ucişi de Statul Islamic sunt agenţi americani. Trebuie să-i eliminăm, aşa cum spune Allah în Coran.” Și în Coran e cuvântul Domnului, transmis direct profetului (nu mediat cum e în Biblie), incontestabil și etern valabil, oriunde pe pământ.

Și, pentru a duce cuvântul Domnului mai departe, jihadiștii decapitează, crucifică, lapidează, iau oameni în sclavie, trec prin foc și sabie (la propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă, suniți aidoma lor. Nu au milă nici monumentele străvechi: au aruncat în aer mormântul lui Iona (profet islamic!) din Mosul, împreună cu moscheea sa (sunită!) – un gest simbolic în lupta lor anti-idolatrie, pentru redeșteptarea adevăratei credințe și reînvierea practicilor religioase originare. Israelul, de asemenea, a reușit anul acesta, în timpul războiului său ”chirurgical” din Gaza, performanța de a produce distrugerea moscheei Al-Omari, monument istoric și cultural. Iar, apropo de Iona, în Iran, Mohsen Amir Aslani, un ”eretic”, ”dușman al poporului”, a fost executat pentru insultarea profetului Iona. ”Pagube colaterale!”

Talibanii de la Statul Islamic au reușit asemenea performanțe de purificare religioasă și etnică (nu doar împotriva minorităților creștine/yazidi sau ”ereticilor” șiiți, ci și contra kurzilor suniți ca și ei), încât până și al-Qaida lui Bin Laden din care se trag (originară din mujahedinii sponsorizați de americani să lupte contra Rusiei sovietice în Afganistan) s-a dezis de ei. Binecuvântați să fie Al-Lac, Al-Cola, Qatar, Arabia Saudită, Turcia și... Statele Unite care au sponsorizat sărmanii martiri jihadiști sau au închis ochii atunci când Statul Islamic făcea prăpăd în Siria, pentru a trece ulterior la Irak. Somnul rațiunii naște monștrii, nu-i așa, Obama?

Promy își suflă cu forță bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat milenii de paralizie liber alaseă și se ridică în picioare. Are fața congestionată, îmbrobonită de sudoare, iar ochii negri melancolici, umbriți de gene lungi, îi ard. Inspiră adânc, încercând să-și regleze respirația, apoi rostește încet, dar apăsat:

– Iar ideea de a nu forța pe nimeni să adere la islamism, prezentă într-unul dintre versete și citată ca exemplu de toleranță religioasă, ce înseamnă, Ile? Ai de ales între convertire, sclavie sau moarte? La Statul Islamic cel puțin cam așa e. Indiferent de asta, scopul NU scuză mijloacele. O acțiune este definită în primul rând prin mijloacele ei, nu prin scopurile ei. Republici comuniste, fasciste, califat islamic, țări-fantomă, toate sunt niște utopii construite și consolidate prin minciună și teroare. Să premiem atunci minciuna și teroarea? Să le cauționăm? Ce vorbeam mai înainte? Suntem capabili de orice? Nu, și asta e bine. Capabili de orice sunt doar bărbați adevărați ca Știi Tu Cine, țarul Putin sau califul Ibrahim al Statului Islamic.

– Să facem atunci, cu toții, din dragoste și disperare, un jihad spiritual pentru a rămâne oameni și a calcula corect ”2+2=4”, pentru că toți suntem frați și toți ne uităm la ”Suleyman Magnificul”, evrei, creștini, musulmani sau budiști, spun cu glas tremurător și ochii în lacrimi. Să nu ne temem decât de noi înșine, căci ”Binele ce te întâmpină vine de la Dumnezeu, iar răul ce te întâmpină vine de la tine însuți”, spune atât de frumos Coranul, și pentru toți ”Dumnezeu e un scut îndeajuns.” Invitația la jihad interior și la aromonie exterioară o lansează cineva cu autoritate. O ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”! Jur pe Al-Cool, ă, pardon, pe Al-Cola, ă, pe Mecca! Și-așa plecasem pe drum spre Mecca precum emirul din poezia lui Macedonski când am început lupta cu sistemul din România. Jur pe Mecca!

– Ba să te juri pe fabrica ta de diplome, doamna!

– Taci, Promy! Ține-ți ciocul ăla cârcotaș. Am și eu demnitatea mea. Dacă-mi mai zici așa, te decapitez! Scuze, am glumit. Nici nu știu ce să mai spun. Pneumoultramicroscopicsilicovolcaniconioză...

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...