Sunt prea înțepenită ca să-mi îndoi genunchii. Greva foamei: zilele 4-6.

Am ajuns cu bine în a șasea zi de greva foamei, cu ”meniu” alcătuit din electroliți, ceaiuri de urzică și limonade cu sirop de arțar/miere de salcâm (pe cea de tei am vomitat-o). Organismul s-a obișnuit cu noul ”stil de viață” (ah, urăsc asta cu ”o să te obișnuiești”, însă de această dată chiar era nevoie). Duminică, când am început greva foamei, într-o zi am uitat deja să mestec. Va fi o adevărată provocare să mușc dintr-o felie de pâine. Și o redescoperire. Dacă inițial, dimineața, de ziua mea, hăpăiam limonadele în disperare, una după alta, salivând ca un câine pavlovian, la a unșpea eram full, nu mai puteam să respir. Mi-a trecut într-o zi senzația de foame (cu excepția unei mici strângeri de stomac când organismul își cere ”masa”, limonada, mult mai ușoară decât durerile și arsurile mele obișnuite de stomac), apoi relativ și cea de sete, dar am continuat să mă hidratez bine (3-4 litri de lichide pe zi) și să consum 10-12 limonade cu câte 2-3 linguri de miere de salcâm/sirop de arțar. Astfel, am slăbit circa două kile în 6 zile (nu vreau să depășesc recordul lui Beyonce). Când Iisus, la rândul Său, a postit 40 de zile în pustiu și a fost apoi ispitit de diavol să prefacă pietrele din jur în pâini, El i-a răspuns ferm: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

De fapt, mi-e rușine să înghit și o gură de apă când mă gândesc la copiii mei sirieni care au parte de 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur, adică probabil) și, de foame, inhalează gaze sarin/clor, devorează nonstop așchii din bombele-butoi aruncate din elicoptere și bucăți din propriile organe sfărâmate, iar de sete își beau propria urină (sau pe-a altora) în zonele sub blocadă guvernamentală, închisori/centre de detenție ori pe vasele de refugiați aflate în derivă pe mare, rătăcind bezmetic și deznădăjduit ca niște fantome, fără a-și găsi vreodată locul sau pacea, precum omul care-și petrecuse toată viața în container, pe un vas și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte din filmul ”Utopia” al lui Stan și Bran. Casa de copii ”Pământ” nu e (încă) acasă.

Da, îmi cau stau și limonadele în gât, dar fac eforturi să le beau în continuare. Mă străduiesc, de asemenea, să obțin cearcăne proeminente ca ale învățătoarei Cristiana Anghel când era în greva foamei. Nici dacă le-aș picta, nu mi-ar ieși ceva similar, sunt invidioasă. Pe vremuri, când eram la liceu, consideram cearcănele foarte senzuale și romantice și uneori mi le desenam cu fard/creion dermatograf. ”Où sont les neiges d'antan?” Așadar, mă uit în oglindă și bombăn: las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Nici de cearcăne nu ai parte. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. De fapt, nu e chiar așa de greu ca la comisia de votare, la vot în Anglia/Franța/altă parte din afara țării (bravo românilor din diaspora!) sau la exit-poll, când lucram full time (adică nonstop și cu deadline-uri de azi până ieri) în cercetare de piață: de-abia se trezea unul dintre colegi din leșin, că pica încă o dată și trebuia să fie resuscitat. Iar eu am ajuns la concluzia că e mai bine să fii citat decât resuscitat (la nesfârșit!). Foștii colegi din cercetare de piață (și nu numai) știu de ce.

Și nici nu pot compara acest mic sacrificiu de acum cu perioada când mă aflam într-un fel de comă psihică și fizică, în urma unui studiu de piață, pentru mai bine de un an (în care fiecare secundă a durat miliarde de ani): eram strivită de Zid și zăceam inertă într-un sicriu de gheață, inima mă strângea ca o gheară de vultur, mă sufocam, totul se învârtea cu mine, mă împleticeam la fiecare pas, nu mai puteam articula două cuvinte, nu mai puteam să îndoi degetele și nici să clipesc, nu mai puteam să mai gândesc și să mai simt nimic în afară de starea aia de paralizie și neputință și oboseala cumplită de a schița cel mai mic gest, doar pulsul și tensiunea erau la cote maxime. Nu vroiam decât să se termine totul și să fie odată întuneric și liniște pentru totdeauna, dar până și atunci m-am prefăcut că-mi pasă de colegi (care agonizau și ei în parametri optimi sub conducerea unui șef-Big Brother), am participat la acțiunile lor și mi-am dat prima demisie în semn de protest. Și nu-mi pare rău. Au urmat cea de-a doua demisie în semn de protest de la fuckultatea-fantomă și cea de la scris, însă văd că nu mă învăț minte și recidivez.

Chiar dacă până acum totul decurge, mulțumesc lui Dumnezeu, mai bine decât mă așteptam și poftesc mai tare la o lume mai normală (unde ”2+2=4”) decât la crenvurști în covrig, pizza și bere, cum am uitat gustul berii și al pâinii în 2 zile, din săptămâna de pregătire de dinainte de greva foamei (când meniul meu a constat preponderent în cartofi fierți și i-am făcut competiție aprigă lui fii-miu), iar în prezent consum (aproape) exclusiv limonade (și îmi mai amintesc numai formulele din reclame - ”gustul aspru și amărui” al berii, pâinea ” rumenă, aburindă, proaspăt scoasă din cuptor”), mi-am jurat, totuși, să mă răzbun într-o zi. Cum? Mă purific un pic și apoi să păcătuiesc din nou? De ce nu? Ce-ar fi ca, peste o lună și ceva, să-mi fac de cap, mai exact să urmez exemplul lui Sebastian Lăzăroiu care și-a comandat o pizza prin telefon, a umblat după bonul de șpagă câteva ore, a plătit 65 RON, iar ulterior a mâncat pizza rece? ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, în traducerea românească a la Irina Margareta Nistor, ”La dracu', nu!” Îmi vine numărul de dosar de la Parchet înainte de bonul de șpagă.

Apropo de bani, nu mi-e clar, cine mă plătește pe mine, pe catastrofa asta de Madame Dezastru? CIA, motanul Felix sau poate Băsescu? Nu mi-au mai livrat salariul de mult. Să le fac reclamație și lor? Nu, nu am nevoie de altă plată decât cea de la Dumnezeu. Chiar așa: ieri, pe 21 mai, de ziua onomastică, dimineața, am auzit clopotele la biserică, am plâns de fericire și m-am simțit (iar) renăscută. M-am dus la biserică (e aproape, câțiva pași), încet-încet, clătinându-mă (ușor), cu mers legănat de gâscă din ”Pisicile Aristocrate”, și am aprins lumânări pentru toate victimele crimelor politice, masacrelor, genocidurilor, holocausturilor și războaielor de la Promy (titanul Prometeu), Iisus și până acum în Siria (și oriunde în lume). Promy și Iisus au fost și ei victimele sistemului. Dar și mari eroi, martiri și spirite înalte care nu doar au salvat vieți, ci au făcut lumea să se schimbe prin însuși exemplul lor. Sunt foarte mulți martiri și în ziua de azi (numai creștini peste 4000!), nu mai zic de arabii sirieni (șiiți ori suniți), yazidi sau kurzi. Mult prea mulți martiri, inclusiv copii. Și nicio muscă Drosophila Melanogaster de-a lui Promy de experiment nu ar trebui să sufere și să moară. Aș vrea să le dau tuturor înapoi tot ce au pierdut (inclusiv sufletele rătăcite), dar, din păcate, nu pot decât să plâng, să mă rog pentru sufletul lor și să aprind o lumânare. Și să duc focul sacru mai departe, în memoria lor. ”Nu secați, nu secați/ lacrimi de amarnică dragoste!” (Goethe). Fericiți cei ce plâng, cei blânzi, cei milostivi, cei cu inima curată, făcătorii de pace, cei ce însetează de dreptate, cei ce suferă pentru dreptate și cei persecutați pentru credința lor! După agonie și moarte, urmează învierea. Cu toții, vom ”învia din morți, cu moartea pre moarte călcând”.

Dumnezeu m-a (răs)plătit deja de nenumărate ori și continuă să o facă. Pe pământ, aștept acum feedback pentru petiție: deocamdată, nu am primit decât de la prieteni și familie (inclusiv Alex, fii-miu, deși mai reticent și îngrijorat la început, m-a ajutat cu pozele și filmările), împreună cu urările de ziua de naștere/onomastică. Vă mulțumesc tuturor, aveam mare nevoie să semneze cineva petiția și, totodată, să aud o vorbă bună, să mă facă cineva hobbit, troll sau boxtroll cum îi zic eu lui Promy și plânge săracul de fericire, căci e născut și el în lanțuri, din spuma balelor, nu a valurilor. Trăiască flegma în care m-am născut! De la autorități nu a sosit niciun feedback în afară de cel de la call-centerul UE care, în termen de 3 zile, mi-a transmis că au forwardat petiția către alt serviciu competent. Sper să vină înainte de numărul meu de dosar de la Parchet (care se tot înregistrează de mai bine de 2 ani).

La un moment dat, am deschis mailul și am descoperit o atenționare: cineva a retweetuit petiția mea. Oops, să văd mai bine. Nu se poate, al-Baghdadi, califul Ibrahim al Statului Islamic? Mă trec fiori, mi se taie respirația și îmi îngheață (complet) degetele pe taste. Cum așa? Ăsta întâi mă decapitează, apoi îmi răspunde. Mă uit și mai bine: nu, din fericire, e Iyad el Baghdadi, unul dintre inițiatorii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite, care a suferit și el foarte mult: a fost arestat pentru activitate online, în social media și expulzat ulterior din țară (am trimis petiția pe Twitter și activiștilor, scriitorilor și jurnaliștilor influenți din lista de contacte a celor de la Planet Syria). Răspunsul lui (pentru ”o anumită parte a presei” un erou/martir al Revoluției, iar pentru cealaltă parte a presei un vierme împuțit de trădător și dușmanul poporului) e un stimul pentru mine. Revoluția exterioară e necesară, însă, din păcate, nu și suficientă: ea trebuie să fie completată cu un jihad spiritual și o revoluție interioară, în minte și în suflet, ca să nu mai schimbăm între ele tot felul de ”sisteme” și talibani (pe toarșu' zeu al-Assad cu toarșu' zeu califul), cum s-a întâmplat în Orientul Mijlociu (oricum, extremele prezintă multe similarități). Această revoluție interioară (care nu mai poate fi furată așa ușor), e dificil de pus în practică (precum socoteala asta buclucașă, ”2+2=4”) și durează ceva până simțim efectele ei în spațiul public. Dar asta e calea. ”Calea, Adevărul și Viața”.

Să vedem dacă pot să mă ridic acum de pe scaun, de la birou, după ce postez pe blog. M-am anchilozat nu ca Promy, ci ca Alex la jocurile video. Promy sărmanul a fost răsplătit de zei pentru creația sa și faptele sale bune (salvarea oamenilor și schimbarea lumii prin darul științelor/artelor/focului sacru) cu mii și miii de ani de vacanță pe Elbrus (apoi, mai recent, și în Tartar), abandonat în lanțuri, ger și jeg, sfârtecat de piroane, ars de fulgerașe, înecat în bale divine corozive ca acidul sulfuric, devorat de viu/mort/legumă putrezită de păsărele antropofage, la nesfârșit, în timp ce măreți și glorioși tovarăși zei ca Zeus (și... sistemul său) s-au premiat pentru răpiri, violuri, torturi, crime, persecuții, Cutia Pandorei și potop cu diplome, medalii, temple și statui. Uitați-vă numai la Luvru, de pildă (unde Promy deține o singură statuie (în ipostaza clasică, în lanțuri, pe Elbrus) din perioada romantică, iar zeii au fără număr, fără număr...). De ce trebuie să fie mereu premiați cei care ar trebui condamnați și condamnați cei care ar trebui premiați? Pe pământ, cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Asta e istoria. Istoria e un coșmar din care nu ne mai putem trezi. Și, totuși, Promy nu regretă nimic din ce-a făcut. Și continuă să ducă focul sacru mai departe. Cred că trebuie să ne jucăm cu toții un pic ”de-a Promy”, indiferent ce s-ar întâmpla, așa cum procedează și milioane de oameni acum în Siria sau în alte părți, în condiții inimaginabile. Să ne străduim să rămânem umani (și, cât se poate, în viață), fără să ne târâm în genunchi și să cerșim îndurare de la Big Brotheri și zei talibani. Vorba lui Promy: ”sunt prea înțepenit ca să-mi îndoi genunchii”. 

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

 

 

Mulțumesc pentru susținere!

 

Stay human... and alive!

  P.S. Guru (Kiry-Kiry) și Pesi (Piersicuță) sunt și ei sirieni, foarte umani și plini de viață, un exemplu pentru orice yahoo ca noi.

 

 

 

 

 

 

 

Bună și lămuia la ceva! Greva foamei: zilele 1-3

Încă nu au scăpat de mine tovarășii zei de pe pământ, talibanii și Big Brotherii. Madame Dezastru, sclava obraznică și băgăcioasă, catastrofa, femeia născută la sindrom premenstrual, cavalerul castrat și fără vise, bulangiul degenerat, cea mai proastă vacă, maimuța posedată, Vampi, fata lui Dracula, golanca, ciumpalaca, terorista (cu reclamații!), trădătoarea și băsista împuțită vă mulțumește, mult iubiți și stimați tovarăși zei de pretutindeni, pentru răul pe care (i) l-ați făcut (pentru că, astfel, ați stimulat-o să facă bine) și promite că o să vă mai enerveze un pic.

Da, chiar așa. I'm doing my best. Duminca trecută, de ziua mea, am început greva foamei pentru a primi cadou oprirea crimelor împotriva umanității în Siria și pretuntindeni în lume. Într-o primă fază, am crezut că nu mai fac față maratonului filmărilor, pozelor și mesajelor trimise către prieteni, autorități, media și ONG-uri. Și trebuia să încep să mă obișnuiesc cu ”meniul”, limonade cu miere/sirop de arțar, ceaiuri și electroliți (ah, urăsc expresia asta ”o să te obișnuiești”, m-a marcat cel mai mult în viață și încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă inițial consumam 2-3 limonade odată cu câte 2-3 linguri miere/sirop de arțar per limonadă, cu ochii sticlind de poftă și salivând ca un câine pavlovian, la a 11-a limonadă deja eram full, simțeam că explodez, nu mai puteam nici să respir. M-am străduit să hăpăi 10-12 asemenea  limonade pe zi, plus ceaiuri de urzică (bogate în minerale) și electroliți (cu clorură de potasiu, bicarbonat de sodiu și sare) pentru acoperirea funcțiilor vitale ale organismului.

Dacă în prima zi am fost furată de iureșul activităților, a doua zi, luni, mă simțeam de parcă mă călcase Țarul cu tancul sau rămăsesem paralizată printre dărâmături în Aleppo, Douma sau Yarmouk, pălită de o bombă-butoi. Dormisem doar 3-4 ore (cu somniferul!). Da, pot să mă laud, am reușit performanța să dorm foarte puțin și prost în ultima vreme (adică în ultimii ani... multe nopți albe și zile negre în care fiecare secundă a durat un milion de ani). Prietenul meu, Promy (titanul Prometeu) îmi tot zice: ”Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te!”, dar, deocamdată, nu am recuperat prea mult. Așadar, luni, epuizată de pregătiri, emoții și insomnie, aveam o stare de leșin și de-abia puteam să mă țin pe picioare, astfel că drumul până la budă mi se părea o odisee. M-am băgat în pat, mi-am luat poezii de Eminescu să mă relaxez, însă n-am izbutit să procesez nici ”Somnoroase păsărele”. Am fost binecuvântată și cu grețuri ca în timpul sarcinii (din fericire, numai pentru o zi, cele din perioada sarcinii au durat circa 9 luni, fiind și mai accentuate în primele 3-4). Când eram însărcinată, nu puteam să consum decât ouă (eventual cu puțină pâine prăjită) și... filme horror. Mă uitam la filme horror și, fiind anemică, mestecam în gol. A fost unica perioadă când am degustat filme comerciale hollywoodiene. Acum nu mai devorez filme horror, e suficient să mă uit la știri. Am renunțat la televizor din 2012, de când Handicapatos a expus fundul premierului în emisiunea sa, dar continui să accesez știrile online (uneori și reportaje) și, de fiecare dată, îmi jur că nu supraviețuiesc. Ah, am tot spus, aș fi dat orice să fie un exercițiu de imaginație sau o forțare a limitelor, însă, din păcate, întotdeauna realitatea depășește orice ficțiune. În ridicol și atrocitate.

Luni spre marți am reușit în sfârșit să dorm (chit că nici somnul de veci nu mi-ar ajunge) și acum mă simt de parcă am renăscut. Și sunt capabilă să mă felicit singură că m-am informat bine înainte de a începe greva foamei, printre altele și că am citit interviuri cu vedete precum Naomi Campbell sau Beyonce care au recurs la astfel de ”cure”  cu Master Cleanse Lemonade - limonade cu sirop de arțar și ardei de Cayenne (diete pentru slăbire, nu de purificare/detoxifiere sau în semn de protest). Sărmana Beyonce a slăbit într-un ritm năucitor: 1-2 kile pe zi. Cum nu intenționam să-i fac competiție și să-i bat recordul, eu am scos ardeiul de Cayenne din limonadă (că are efect laxativ și ajută la slăbit), am înlocuit (la majoritatea limonadelor) siropul de arțar cu miere de salcâm (are mai multe calorii) și am consumat 10-12 limonade cu câte 2-3 linguri de miere, uneori și cu sirop de arțar. Pentru variație. ”Sarmale, sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. ”Cartofi, cartofi” - meniul meu săptămâna trecută. ”Limonade, limonade”, meniul meu în aceste săptămâni. Vorba lui Hagi, bună și lămuia la ceva E marți, sunt încă entuziastă, abia duminica blestemi sarmalele/cartofii/limonadele!

Procedând astfel, am reușit să slăbesc numai 1 kil în două zile. De la 10% pierdere din masa corporală (5 kile la mine că am plecat de la 45) trebuie monitorizare medicală, iar de la 18-20% (8 kile la mine) pot surveni riscuri pentru sănătate. De regulă, slăbești 10% în două săptămâni, respectiv 20% într-o lună (în varianta totală de greva foamei, doar cu apă). Nu știu exact cum e pentru celelalte versiuni (cu limonade), cu excepția mărturiilor vedetelor. Depinde și de fiecare organism în parte. Să vedem. Eu nu vreau să bat niciun record, cu atât mai mult pe-al lui Beyonce, sunt o lady, o las să dețină supremația. În același timp, ca să nu mă anchilozez complet (la competiție nu cu Promy, ci cu Alex, fii-miu, cu jocurile lui video), mi-am programat plimbări după masă (adică după limonade), înainte și înapoi, prin cei câțiva metri din holocătăfrageria mea din Titan. Mie îmi place în Titan (într-unul anume, Promy).

În ce privește petiția, feedback-ul obținut pentru ea ”e admirabil, e sublim, dar lipsește cu desăvârșire”. Deocamdată... Mă rog, UE mi-a trimis după 3 zile un mesaj prin reprezentanții de la call center: au forwardat petiția către forurile competente cum ar fi European External Action Service. Sper să primesc un răspuns înainte de numărul de dosar de la Parchet. Mă refeream la dosarul meu de corupție de la fackultate, privind acordarea notelor-fantomă studenților-fantomă: e la Parchet de 2 ani și, în dulcele stil clasic românesc ”merge și așa”, continuă să se înregistreze. Aștept numărul de dosar ca pe Godot. Poate voi primi mai repede un feedback pentru oprirea crimelor împotriva umanității în Siria și peste tot în lume. Asta e o problemă mult mai gravă. ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

Je suis syrienne. Sper că și voi.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

JE SUIS SYRIENNE. PETIȚIE GREVA FOAMEI

Către Siria (regimul al-Assad), ONU, UE, Statele Unite ale Americii, România, Rusia, Iran:

 “Hey you! Don’t help them to bury the live.

Don’t give in without a fight.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

După 4 ani de război civil, statisticile sunt șocante în Siria: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. Mulți copii au fost arestați/forțați să dispară, violați și torturați (uneori până la moarte) de forțele de securitate sau de milițiile proguvernamentale Shabiha.

Din păcate, nu e vorba de numere/statistici, nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”dușmanii poporului”, ”spioni (americani)”, ”teroriști”, ”trădători” sau poate însuși ”diavolul”. Sunt oameni. Paralizați și sufocați de ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii (ca în Pink Floyd, ”The Wall”). Coșmarul sirienilor a devenit și al meu, de mai bine de 4 ani (nu mă lasă nici pe mine să trăiesc și nici să dorm). La fel ca alți sirieni, am supraviețuit până acum. Oricum, simpla supraviețuire nu e viață. Viața nu poate exista fără pace, libertate, democrație, respectarea drepturilor omului, un minim nivel de trai. Viața înseamnă normalitate. 2+2 să facă 4, nu 5 sau minus 23 de milioane (populația siriană înainte de război în 2011) ori cât vrea Big Brother. ”Hunger Games” și lecția de supraviețuire? Nu, din nefericire, e mai mult lecția de abandon și disperare, agonia celor crucificați și lăsați singuri pe cruce. Ce facem? Așteptăm ca toți să ne stingem în tăcere... într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet? „Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, spunea Stephen Dedalus in romanul „Ulise” al lui James Joyce. Tot încercăm să ne trezim din coșmarul sirian, dar parcă suntem încă prizonieri în el. ”Is there anybody out there?”

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL OBIȘNUIT: jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza.

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL SIRIAN (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală): să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi.

Un om obișnuit își face PLANURI DE VIAȚĂ (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.).

Un sirian își face PLANURI DE MOARTE: ar prefera să fie ucis de bombe butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

Totuși, chiar în acest context, mulți oameni încearcă să rămână umani, chiar dacă nu neapărat în viață (“stay human, not alive”, în termenii lui Orwell). De aceea, în memoria copiilor mei sirieni (îngeri acum) și în semn de solidaritate cu cei care continuă să sufere, străduindu-se, în același timp, să rămână umani, încep greva foamei de ziua mea (17 mai 2015), în speranța că voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, precum și garanții solide pentru prevenirea pe viitor a oricărei crime politice, cu atât mai mult a crimelor împotriva umanității. Greva foamei e un disconfort fizic minor, nu înseamnă prea mult comparativ cu suferința sirienilor (și a mea din suflet – insuportabile). “Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil” spunea cândva Malraux. Îl asigur pe Malraux că durerea mea și a sirienilor este insuportabilă.

În acest sens, solicit:

•     Încetarea bombardamentelor aleatoare, inclusiv a atacurilor cu bombe-butoi, utilzând o zonă de excluziune aeriană dacă este necesar

•     Începerea imediată a unor negocieri de pace serioase între toate părțile implicate (inclusiv activiștii democratici nonviolenți) și susținătorii lor internaționali

•     Încheierea tuturor atacurilor cu arme chimice (gaz sarin, arme cu clor etc.)

•     Ridicarea tuturor blocadelor guvernamentale

•     Facilitarea distribuirii rapide și fără obstrucțiuni a ajutorului umanitar către cei în nevoie (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală)

•     Stoparea detențiilor arbitrare și a disparițiilor forțate

•     Oprirea răpirilor, violurilor, torturilor și execuțiilor civililor, aplicate inclusiv copiilor; încetarea abuzurilor și crimelor comise fie de milițiile proguvernamentale Shabiha, fie de forțele de securitate ori de Statul Islamic

•     Eliberarea deținuților politici

•     Judecarea și condamnarea vinovaților pentru crime împotriva umanității (prin intermediul Curții Penale Internaționale, al unui tribunal internațional ad-hoc etc.)

•     Demararea reformei ONU asftel încât să fie stopate acum și pentru totdeauna crimele împotriva umanității (discutarea propunerii Franței în acest sens, lansarea unei dezbateri internaționale și adoptarea celei mai bune variante); Consiliul de Securitate ONU nu mai trebuie să fie blocat de vetourile Rusiei și Chinei în cazul crimelor împotriva umanității.

•     Iran, Rusia: încheierea susținerii politice și militare pentru regimul al-Assad, principalul responsabil pentru dezastrul curent din Siria.

     

În acest moment, mă simt crucificată pentru fiecare persoană care suferă în Siria și tânjesc să mă pot elibera (împreună cu toți ceilalți sirieni). Nu vreau să las oamenii singuri pe cruce. Refuz să fiu o altă ”cărămidă din Zid” (“another brick in the Wall”) și să asist pasiv la acest coșmar, amorțită confortabil (“comfortably numb”) la televizor sau pe internet. Sper că ne vom trezi din acest coșmar, vom dărâma împreună ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii și vom face ”casa de copii”, Planeta Siria cea străină, să devină acasă pentru toți sirienii. Casa de copii nu e acasă. Copiii mei sirieni nu ar trebui să se predea când văd o cameră foto (crezând că e o armă), ci ar trebui să zâmbească. Planeta Siria, trezește-te! Pământule, trezește-te!

                             

Je suis syrienne.

      “Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all

      Together we stand, divided we fall.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

Stay human... and alive!

VA ROG SEMNATI PETITIA AICI:

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Vă mulțumesc pentru susținere!

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce! Pregătire pentru greva foamei

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce!

Pentru prima oară în viață sunt nevoită să recurg la o formă de protest în care mă regăsesc mai puțin și pe care l-aș fi clasificat altădată ca extrem: greva foamei. Acum nu mi se mai pare nimic extrem comparativ cu se întâmplă în Siria, de 4 ani și mai bine, de când a început războiul civil: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. În Siria nu se poate vorbi de viață și, din păcate, nici măcar de supraviețuire (oricum, supraviețuirea nu e viață). Dacă un copil obișnuit își dorește jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza, un copil sirian (în special din zonele sub blocadă guvernamentală) vrea să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi (cu sau fără arme chimice). În timp ce un om obișnuit își face planuri de viață (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.), un sirian își face planuri de moarte: ar prefera să fie ucis de bombe-butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

De 4 ani și ami bine, coșmarul Siriei a devenit și al meu personal (un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc). După nenumărate petiții și proteste rămase fără răspuns, în timp ce situația din Siria continuă să se degradeze inimaginabil, m-am hotărât să fac greva foamei. În memoria copiilor mei sirieni (îngeri) și din solidaritate cu cei ce continuă să sufere și să moară. Nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”teroriști” sau ”trădători”. Nu sunt ”dușmanii poporului”. Nu sunt cifre/statistici. Nu sunt extratereștri. Sunt oameni. Sunt copiii mei. Je suis syrienne. Greva foamei reprezintă doar un mic sacrificiu, incomparabil cu agonia continuă a sirienilor (și a mea din suflet). Voi începe greva foamei strategic, de ziua mea, poate voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la moșu’ Santa Klaus. Și altă dată, mi-am mai dat demisia de la fuckultate cu o zi înainte de examenul de titularizare când a trebuit să trec note-fantomă unor studenți-fantomă. Ăsta e stilul unic și inegalabil, autentic și original, ”Madame Dezastru”. Mi s-a spus și atunci: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” Încă refuz să mă obișnuiesc. Și... ”je ne regrette rien”.

Bine, dar cum procedez mai departe? De data asta, nu mă mai rușinez și mă grăbesc să închid netul, gândindu-mă la toți cei care nu au acces (nici măcar într-o versiune cenzurată), ci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru net, fie și monitorizat de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă (ca Obama). Oops, l-a deschis deja mâța noastră, spirit înalt și mare intelectuală, Guru, pe Ejobs și Bestjobs: probabil că e îngrijorată că mai șomez (deși scrisul și politica asta nenorocită mă consumă 25 de ore din 24), așa că îmi caută ea job. Să-i comunic să verifice și ofertele de voluntariat în Siria. Hm, ce să fac? Păi, deocamdată să-i dau brânci lui Guru de pe laptop și apoi să consult Goagălul. Până și un ”maimuțoi implementat” ca Vanghelie, ”ejaculat” din PSD, altminteri om ”complicat”, chiar dacă nu a citit atâtea ”almanahe” precum ”Căldărescu” (ăsta e, de fapt, Cărtărescu), știe să caute o păpădie sau un viezure pe ”Goagăl”. ”Barzăcopilviezure” (astea sunt ultimele cuvinte din limba dacă pe care să le rostești când nu mai ai nimic altceva de spus). Mai e și ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” (din ”Robotzi”). Așadar, mă uit pe Goagăl și, surprinzător, găsesc instrucțiuni specifice pentru greva foamei. Ți se precizează exact ce trebuie să mănânci în luna dinainte (mai exact, să treci gradat de la mâncare procesată, junk-food și dulciuri la legume și fructe fresh bio), apoi ce vitamine și minerale, electroliți, ceaiuri și limonade să consumi când faci greva foamei și cum să revii la regimul alimentar obișnuit, după ce închei greva foamei. Cred că astea sunt pentru protestatarii americani răsfățați care au acces la mâncare bio înainte și după greva foamei, vitamine și minerale scumpe... precum și care au de unde să slăbească. OK, o să mă străduiesc să urmez instrucțiunile (cel puțin în ultima zi de pregătire, fără partea bio), dar ce fac cu spitalul, cine îmi sponsorizează mie o lună de spitalizare, că doar n-o să apelez la ”motanul Felix” de la Antenuțe? Te costă ceva să fii (un pic) martir.

Să mă interesez mai întâi la spital, la N. Paulescu (unde a mai fost internată altă grevistă a foamei, învățătoarea Cristiana Anghel), sunt specializați pe nutriție și au ceva experiență cu astfel de cazuri. Sun și mi se comunică din start că îmi trebuie trimitere de la medicul de familie pentru orice spital de stat, iar în asemenea situații vă imaginați ce trimiteri se dau... fără număr, fără număr (și eu nu am, oricum, asigurare și medic de familie). Pe Cristiana Anghel au acceptat-o pur și simplu pentru că suferea de diabet și se afla în evidența spitalului. Bun, atunci o să stau acasă, o săptămână-două măcar (cât nu sunt riscuri majore pentru sănătate, chiar și pentru cei care au unele afecțiuni). Comod, în pat, chit că o să mă anchilozez nu ca prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu) în lanțuri pe Elbrus mii și mii de ani, dar măcar ca fii-miu (care e capabil să stea nemișcat pe scaun la un joc video și trei săptămâni). O să le fac cinste tuturor de ziua mea cu un electrolit delicios (noua formulă energizantă complexă cu apă, sare, bicarbonat de sodiu, clorură de potasiu și o lingură de zahăr/miere ori poate, în varianta de fițe, sirop de arțar bio). Ăsta va fi meniul meu. Gandhi însuși a optat pentru asemenea formule de greva foamei pe perioade scurte, incluzând în ”meniu” electroliți și limonade. Buni și electroliții la ceva!

Mă gândeam să adaug în ”meniu” limonada Master Cleanse Lemonade (cu lămâie, sirop de arțar și ardei de Cayenne), cu efect detoxifiant, la sugestia unui site. Noroc că am dat peste un interviu cu Beyonce, una din ultimele supraviețuitoare ale acestei cure, și mi-a pierit cheful. Da' ce m-a apucat? Am luat-o razna de tot, citesc interviuri cu Beyonce? Ce treabă are ea cu protestele și greva foamei? Păi, uite, are: ea a apelat cu succesuri la cura de slăbire bazată pe limonade Master Cleanse Lemonade și a pierdut 1-2 kile pe zi. Eu, la circa 45 de kile ale mele, dacă aș slăbi în ritmul lui Beyonce sau ca sirienii din zonele aflate sub blocadă guvernamentală, aș ajunge la minus în câteva săptămâni. Master Cleanse Lemonade te curăță ”binidităt”. ”Dităt”. ”Stay human, not alive”, vorba lui Orwell. Și, dacă mor ”dităt”, o să impresioneze pe cineva, vreun zeu taliban de pe pământ precum al-Assad sau Țarul, prietenul lui? Nu, o să jubileze că scapă de încă un ”dușman al poporului”. Când mă gândesc că trebuie să contactez asemenea zei talibani de pe pământ (pe lângă ONU, UE, Obama sau Santa Klaus), Santa Klaus mi se pare... Santa Claus. Până și Mikey Mouse mi s-ar fi părut Santa Claus. Întâmplător, am accesat și niște site-uri vedge care promovează cura cu Master Cleanse Lemonade. După ce ești felicitat pentru decizia înțeleaptă și ți fac recomandări referitoare la dietă, la sfârșit ți se comunică ceva de genul: hei, acum, dacă te-ai purificat, să nu mai păcătuiești, să nu te mai atingi de carne, lapte, pește și ouă, rămâi vedge! Asta-i ca-n filmul ăla hollywoodian recent cu ”Noe” fundamentalistul care era convins că oamenii merită să fie luați de potop pentru că sunt păcătoși: au mâncat carne.

Conform instrucțiunilor pentru greva foamei de pe net, trebuie să consumi doar fructe și legume fresh bio în ultimele trei săptămâni de pregătire (se acceptă și lapte în antepenultima săptămână). Oricum, toți insistă că măcar în ultima săptămână să mănânci exclusiv fructe și legume, de preferință proaspete. Păi, pentru mine asta înseamnă să încep greva foamei cu trei săptămâni înainte și să slăbesc amețitor (parcă nu sunt deja amețită!): eu nu mă satur cu o frunză de salată, ci cu minim o pâine integrală pe zi și, în plus, n-am ținut niciodată cură de slăbire. Dintre ceaiuri îl aleg pe cel de urzici (cu multe minerale), iar într-o zi testez și electrolitul și mi se pare foarte scârbos (mai ales în versiunea apă cu săruri și miere/zahăr/sirop de arțar, cu un gust la fel de grețos ca berea tutti-frutti din Iran). Mai scârbos decât politica asta nenorocită?! În ultima săpămână, încep drumurile zilnice pentru a mă aproviziona cu circa 20-30 litri apă plată (torn din sticle de 5 în cele de 2 litri, nici acum n-am putere și-mi tremură mâinile, darămite mai târziu). Mai trebuie și 10 borcane de miere și circa 75 de lămâi, dar le voi lua pe parcurs (rămân la limonade cu miere, nu cu sirop de arțar și ardei de Cayenne ca în cura Master Cleanse). În cele din urmă, mă hotărăsc să ascult sfaturile inițiaților și să trec la fructe și legume (mai mult fierte, nu fresh, că nu-mi ajung cele proaspete nici pe-o măsea) în ultima săptămână. Într-un final, optez pentru leguma preferată a lui fii-miu, cartoful (el, vegetarian convins, cred că o să intre în Guiness Book pentru performanțele sale la chipsuri și cartofi prăjiți) și încep să-i fac competiție (câte 15-20 de cartofi pe zi). În două zile, uit gustul pâinii și al berii (așa mi s-a întâmplat și în Iran, dar pofesc mai mult la pace, democrație și oprirea crimelor împotriva umanității decât la bere, pizza și crenvurști în covrig). ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi” În loc de ”sarmale-sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. Acum e miercuri, sunt încă entuziastă (duminica e cel mai rău, ajungi pe ”culmile disperării” și blestemi sarmalele).

Dar ce mă mai plâng eu? Unii au reușit performanța (năucitoare și înspăimântătoare) de a face greva foamei pentru 7 luni (cubanezul Guillermo Fariñas - împotriva cenzurii pe internet, americanul Robert Cohen - împotriva producției/comercializării produselor lactate periculoase pentru sănătate). Pe mine chiar mă sperie recordurile astea macabre. Nu mă interesează niciun record, nu e o competiție (decât cu tine însuți), nu caut o nouă ocazie să-mi depășesc limitele, nu vreau senzații tari, nici experimente extreme, nici să apar la Antena 3 (acolo ești băgat în seamă numai dacă-l înjuri pe Băsescu și, oricum, eu nu mă cobor la nivelul ăsta, să dau interviu la Antena 3). Eu o să mă limitez la câteva săptămâni de greva foamei, e numai un gest de solidaritate și împărtășire a suferinței, din dragoste și disperare. Mi-e teamă că n-o să am fața gravă și concentrată de Harry Potter, ci pe cea de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. De fapt, nu vreau nicio față de Harry Potter, îmi vreau numai fața umană. Însă, în fine, n-o să-mi dau seama prea bine ce moacă am căci o să fiu mai mult leșinată. Și, dacă leșin, ce dacă? O să-mi aduc aminte ce-mi spunea prietenul meu vechi, titanul Prometeu (Promy): ”Cea mai fericită parte din viața mea au fost leșinurile”.

Și eu, și Promy preferăm agoniei, descompunerii și paraliziei o moarte rapidă și o înmormântare frumoasă. Asta reflectă și fanteziile noastre tanatice: eu am visat dintotdeauna să mor împușcată la o revoluție, mai nou și să mă decapiteze jihadiștii la o fabrică de brânzici (strângând tandru o brânzică moale și pufoasă în brațe) ori să sfârșesc precum un cartof prăjit (ce moarte delicioasă!). Până acum, Promy, săracul, nu a reușit nici să trăiască, nici să moară: eram confuză când trebuia să-i aprind o lumânare la biserică, nu se încadra nici la vii, nici la morți (poate voi propune eu categorii intermediare, inclusiv pentru legume, zombie și fantome de care e plin pământul). Promy ar fi încântat să moară de cancer de la sex oral (cum zicea Michael Douglas), iar la înmormânatarea sa (cu flori, lumânări, manele cathartice și alaiuri fastuoase) să-i plângă nevestele și amantele (deși nu a avut atâtea ca Suleyman Magnificul în zeci de mii de ani). Dar, în ultima vreme, eu una am refuzat și fanteziile tanatice și plimbările la cimitir: mă simțeam vinovată și mi-era rușine de copiii mei din Siria dispăruți printre dărâmături, asfixiați cu clor/gaze sarin, violați și torturați până la moarte în închisori ori morți de foame. De fapt, și eu, și Promy, am vrea să trăim (și să nu mai moară nimeni, nicio muscă Drosophila Melanogaster de-a lui Promy pentru experimente, cu atât mai mult milioane de copii), însă nu mai putem evada din coșmarul istoriei.

Promy îmi tot spunea că ar vrea să se trezească odată din coșmarul istoriei și să fie renăscut, nu resuscitat, cum i s-a întâmplat de milioane de ori până acum. Îl înțeleg, și eu am simțit ce înseamnă asta. Epuizată, la rândul meu, de atâtea agonii, morți și resuscitări (accentuate de chinul scrisului) și de tentative eșuate de a evada din coșmar, l-am rugat pe Promy să-mi dea și mie un pic din puterea lui titanică. Săracu’, după mii și mii de ani de agonie, zice că nu mai are, dar nu-i nimic, el dă și din ce nu are. ”Dăruind vei dobândi”. Ai, dă! N-ai, dă! Și atunci vei avea. În cantități zguduitoare, abisale, titanice! Pentru început, Promy îmi va oferi terapia pariziană cu Chanel no. 5, și, dacă mai e nevoie, voi apela la zăpadă roz de căpșuni și iaurt cu Stracciatella de la mine din țara mea, recent instalată în cadă, Stracciatella (ca să fiu și eu la modă, toată lumea își face țară!), pe care Promy nu vrea deocamdată să mi-o recunoască și mi-o lasă fantomă, deși știe că detest fantomele, de la șefi și instituții-fantomă la președinți-fantomă, țări-fantomă și războaie-fantomă... cu victime reale. Un minut de liniște și de fericire, poate și un somn de frumusețe (mie mi-a pierit somnul ”dităt” în ultima vreme)! Ce-i asta? Cum îți permiți, sclavă obraznică, Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, cățea turbată, femeie născută la sindrom premenstrual, bulangiu degenerat, Don Quijote castrat și fără vise, Vampi, fata lui Dracula, maimuță posedată, golancă, ciumpalacă, teroristă, trădătoare și băsistă împuțită ce ești?! Nu, renunț la somnul de frumusețe că mă simt prost față de cei care au parte de peste 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur). ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters sau... în traducerea de la concertul ”The Wall” (a la Irina Margareta Nistor), ”la dracu', nu!” Lăsăm somnul de frumusețe și recurgem exclusiv la terapii, apoi Promy se va abține câteva săptămâni de la ele, că doar n-o să profaneze un cadavru. Sper că nu s-a molipsit de la zei și păsărele antropofage (care-l consumau și în ipostaza de legumă putrezită și storcită) și a devenit necrofil.

Chiar dacă nu ăsta e scopul principal și nici nu vreau să mă focusez, în mod egoist, pe mine (dimpotrivă, vreau să evadez un pic din mine), o să iau greva foamei și ca pe un ritual de purificare (fizică și spirituală). Și, dacă simt că nu mai pot de foame, o să pun mâna pe o carte, că și-așa n-am citit nimic de multă vreme, în afară de Biblie și rapoarte ONU sau ale ONG-urilor despre atrocitățile din Siria (și asta nu tocmai frecvent căci sunt insuportabile!), iar la știri mă uit doar o dată pe săptămână (sau mai rar) și îmi spun de fiecare dată că nu o să supraviețuiesc. Apoi mai înfulec o carte. Și tot așa. Chiar dacă nu mai sunt în stare să procesez nici titlul. Așa proceda un amic din liceu. Să încerc să aplic metoda lui. Eu una trebuie să recunosc că-n liceu mă săturam numai cu pizza.

Exisă, totuși, și o consolare. Am ajuns la o concluzie, punându-mi la lucru înțelepciunea mea de Madame Dezastru (aflată la venerabila vârstă mentală și afectivă de 2 ani și 10 luni, hm, prea matură, cred, pentru lumea asta!): 1. mai bine citat decât resuscitat și 2. tot timpul, de când mă știu, orice am făcut, m-am căcat pe mine și la propriu și la figurat. De data asta, gata, că nu mai am ce!

Stay human... and alive!

P.S. Puteți intra și voi în legatură cu activiștii democratici nonviolenți de la "Planet Syria" cu care colaborez în prezent: www.planetsyria.org. Se simt săracii singuri pe cruce acum, savurează orice mesaj de susținere și, clar, preferă să fie bombardați de mesaje decât de bombe-butoi.