Antigona și fetele unui președinte-fantomă scot colții de vampiri la școala-fantomă din România și jihadiștii-fantomă de la Statul Islamic

”Sunt un soldat-fantomă, un ”omuleț verde” din Ucraina. Țarul m-a trimis să-mi ucid frații. Sau ei pe mine. Cu toate că nu știu dacă mai contează, sunt mort într-un fel. Nu mi se recunoaște niciun merit în război, nu voi primi nicio medalie, nimeni nu va vărsa vreo lacrimă pentru mine dacă voi cădea pe câmpul de luptă, voi ajunge la gunoi (dacă nu eram deja, cred că m-am născut la gunoi) ca un ”deșeu biologic” ce sunt, într-o groapă comună sau adus în sicrie de zinc, cu camioanele inscripționate ”Încărcătura 200” și îngropat noaptea, în secret, fără slujbă, fără lumânare, ca un câine de pripas. De fapt, cum să-mi aprindă o lumânare? Nu mă încadrez nici la vii, nici la morți. Nici acum, nici când voi trece pe lumea cealaltă. De asemenea, dacă răpesc și violez pe cineva ori dacă se întâmplă să comit un masacru, nu mă poate trage nimeni la răspundere. Maică-mea nu știe nimic de mine, am dispărut și nu pot s-o contactez. Dacă îi spun cu gura mea, nu mă crede, zice că am înnebunit, doar știe că frații ruși și ucraineni nu se luptă între ei. Și preferă să-l creadă pe Țaru'. Deși aici e un mediu familiar, ca la mine acasă, am ger de crapă pietrele, ciorbă, votcă și gagici (și nu vreau fetițe de 5-6 ani, sclave sexuale primite ca premiu/pradă de război, că sunt om credincios, mi-e frică de Dumnezeu și, oricum, nu sunt pedofil), aș prefera să lupt în Siria cu Statul Islamic ca alți ruși sau iranieni (tot soldați-fantomă), în loc să-mi ucid frații și ei pe mine. Nu știu ce să mai spun. Cred că o să mai comand o votcă. A, chiar în acest moment îmi aduc aminte de o fată din Țara lui Dracula, ”Madame Dezastru” căreia i-a fost milă de mine (i-e tare milă de fantome ca mine, cred că din solidaritate, e fantomă și ea) și m-a învățat limba dacă... ”barzăcopilviezure”. E o formulă magică pe care o s-o rostesc Țarului la întoarcere (și, dacă nu, o să-l bântui). Jur că știam de Dracula, nu și de daci. Bună și limba dacă la ceva!”

E mult mai bine să fii fantomă, mă rog, soldat-fantomă sau Don Quijote castrat și fără vise ca mine, confirm, cu înțelepciunea mea milenară de 2 ani și 10 luni, după ce mă despart de ”omulețul verde”. Nu mă mai simt singura ființă vie de pe pământ, nu mai am impresia că sunt atât de privilegiată și nu mai mi-e rușine, nu mai mi-e frică că o să se sfârșească totul imediat (și nu mai număr, împreună cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) și copiii noștri sirieni, minutele și secundele până la următorul sfârșit atroce și ridicol), deși, dacă mă întrebați de vreun deadline, paralizez de groază sau produc apocalipsuri la scară personală și universală (cum a fost atunci când am uitat farfuriile murdare în chiuvetă și am infestat întreg paradisul cu gândaci). Istoria rămâne un coșmar (care continuă să crească năucitor, într-o mișcare browniană, bezmetică). Suprasaturată să înghit în continuu săbii, cuțite, cuie, piroane, cioburi, stânci, Ziduri, fulgerașe, bombe-butoi, clor, acid, flegme divine (căci suntem născuți din spuma balelor, logic, nu?) și apoi să mai și fac conversație cu familia ori să zâmbesc (cu un zâmbet prietenos de smiling-face, cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut, exact ca la Paris, de vis), mai îmi dau demisia în semn de protest (nu de la scris, asta a fost cu aproape trei ani în urmă, ci de la tot și toate și-mi vine să arunc universul în aer, să nu mai sufere nimeni). Și totuși, după supradoza de real, acum până și coșmarul pare un vis. E mult mai avantajos și confortabil psihic și fizic să percepi totul ca un vis și să fii fantomă (suflet fără corp) decât zombie (corp fără suflet) sau o serie de monștri (hăituiți sau nu de propria conștiință ca de ”portretul lui Dorian Gray”). Le-am încercat și pe-astea și nu vreau să recidivez. Oricum, prefer să fiu cavaler-fantomă, castrat și fără vise (care știe încă să aprecieze lucrurile mici și mari) decât student-fantomă sau cadru didactic-fantomă.  

Apropo, înainte să primesc numărul de dosar de la Parchet (pe care-l așteptam ca pe Godot ori ca bunicii noștri pe americani la instalarea comunismului în România), am recepționat decizia Parchetului (de pe lângă Judecătoria sectorului 6), când am verificat întâmplător cutia de scrisori. Vestea bună e că (în mod miraculos pentru România, cu toate că ar trebui sa fie ceva obișnuit) unul dintre funcționarii de la Comisia Prezidențială (Departamentul pentru Educație și Cercetare) a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea mea către poliție. Între timp, deși eu nu am fost contactată pentru a prezenta probele și nici nu mi s-a comunicat, in ciuda solicitarilor, numărul de dosar de la Parchet (de pe lângă Tribunalul Bucuresti), dosarul a înaintat, a fost transferat la Parchetul de pe lângă Judecatoria Sector 6, s-a desfășurat o anchetă, iar persoanele implicate (decanul, șefa de catedra, secretara și cei 6 studenți-fantomă) au fost audiate. Așa că sunt fericită și recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să zgalțâim un pic sistemul, să facem presiune și să creem o mică breșă în Zid. Le mulțumesc și celor care nu m-au ajutat, sper să o facă data viitoare. De asemenea, le sunt datoare celor care mi-au pus bețe în roate: astfel, m-au stimulat să reacționez. Totul este, de fapt, mult peste așteptări: estimam că nu voi primi niciun feeback de la "comitetele și comițiile" la care expediasem sesizarea. Personal, am luat această inițiativă ca pe un ritual de purificare a conștiinței și de exorcizare a demonilor și fantomelor comunismului mafiot care încă mai bântuie România.

Vestea proastă e că, având în vedere că au fost audiate exclusiv persoanele acuzate și s-a luat ca probă numai înregistrarea audio, dosarul a fost clasat în februarie 2015 (24 februarie - ordonanța procurorului, 13 martie - ștampila poștei) de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6. Eu cred că s-a comis o eroare că nu mi s-a transmis numărul de dosar de la Parchet (am ajuns să am și o vorbă "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"), nu am fost informată cu privire la evoluția anchetei, nici nu am fost invitată la audieri. Pe lângă înregistrare, dețineam și lucrările studenților și listele de prezență la examen (cu nume și semnături) pe care nu figurează niciunul dintre studenții-fantomă. Dar poate că i-am șters eu, logic, nu? Sunt expertă la șters. Eu am fost vizitată doar de un comisar de la Poliția Capitalei, în aprilie 2013. În acel moment, comisarul părea surprins plăcut că are în lucru o asemenea plângere (prima în cariera lui!), era foarte cooperant și m-a ajutat să completez rapid declarația (practic, am confirmat ce scrisesem în sesizare). În rest, nu am fost contactată pentru a participa la audieri pe parcursul anchetei.

Am aflat toate informațiile, inclusiv decizia Parchetului abia miercuri seară, pe 1 iulie 2015, când am verificat accidental cutia de scrisori. Mă așteptam să primesc răspuns de la Parchet pe mail (cum mi-a scris anterior Poliția Capitalei), consideram că dosarul nici nu a apucat să se înregistreze (nu-mi parvenise numărul de dosar ori vreo informație despre stadiul anchetei, nu am fost chemată la vreo audiere cu probele pe care le dețineam, m-am trezit direct cu decizia de clasare), așa că mi-am verificat preponderent mailul, nu și cutia postală. Nu mai e timp pentru a contesta decizia Parchetului, dar, la sugestia fetelor de la Apador (care au o altfel de atitudine și mă ajută în lupta mea pentru o Românie/lume mai normală), voi face un memoriu către Parchetul General prin care să cer infirmarea ordonanței de clasare și dispunerea redeschiderii urmăririi penale. Este o posibilitate prevazută de art. 335 din Codul de Procedură Penal, chiar dacă șansele sunt infime. Voi anexa memoriului copii xerox după lucrările studenților și fișele de prezență la exemen (cu nume și semnături), precum și transcrierea (toată sau doar pe intervalele de timp relevante) a ”discuției” de la Decanat (când secretara urla și spumega și mă făcea în toate felurile, sub ochii decanului și ai șefei de catedră). Cum așa? Nu suportam nici înainte să ascult ceva din înregistrare, mă lua cu leșin, mă sufocam, îmi venea să vomit și orice atingeam mă electrocuta. Plus că simțeam avalanșa de căcat asupra mea, intrându-mi în corp, curgându-mi prin sânge și contaminându-l ireversibil, oricâte dușuri făceam, și câte 5 la rând. Parcă aș coborî în Tartar sau într-o închisoare siriană de unde să nu mai ies niciodată. Hm, figurau și înainte, în plângere, câteva citate din fantome celebre... pentru copy-paste, ”muncă patriotică” și ”mărețe realizări” precum nota ”0=10”. Voi transcrie măcar câteva fragmente memorabile din dezbaterile în ”dulcele stil clasic” academic românesc. ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Îmi aduc aminte că într-o zi, anul ăsta, am ajuns întâmplător (am greșit trenul) la metrou la Grozăvești și, dacă înainte nici nu suportam să trec cu metroul prin stație (mă cuprindeau frisoane, tremuram și plângeam când vedeam copiii), de data asta totul mi s-a părut un vis. Mă gândeam că o să mor, dar ce bine că sunt fantomă și eu, cavaler-fantomă! Ce mai contează acum? Așadar, iau înregistrarea și încep să ascult: ah, mai mult mă stresează că nu înțeleg vorbele decanului (rostește cuvintele încet și neclar) decât situația în sine. Măcar să-mi notez câteva replici care să corespundă cu sesizarea, chit că durează o săptămână. Pe măsură ce ascult, mă simt tot mai mândră și mai fericită și nu-mi vine să cred că am rezistat și am reacționat (după ce mă transformasem într-un monstru... un pitic ghebos, spălat pe creier, cu sânge și limfă de rahat, cu gura strâmbă și mâini lacome și apucătoare, înecat în propriile buzunare colcăind de șpăgi, pentru care cursurile și notele erau ale sale, însă mai mult ale secretarei). Uau, asta sunt eu, Madam Dezastru? Și încă n-ați scăpat de mine, vă mai enervez un pic, ”mult iubiți și stimați” tovarăși zei, talibani și Big Brotheri!

După "lupte seculare" de 3 zile pentru a identifica cutia potrivită și plicul anti-șoc corespunzător (am umblat disperată, cu picioarele umflate, pline de basici, de colo-colo, cerșind cutii, plicuri și hartie de împachetat, fie și din aia pentru prăjituri de la cofetărie, așa cum am procedat și în alte dăți), am găsit în cele din urmă o cutie reciclabilă, am acoperit-o cu folie albă, am lipit-o, am atașat și un plic anti-șoc conținând DVD-ul cu înregistrarea și am reușit într-un final să expediez coletul cu memoriul către Parchetul General. La coletăria de la mine din Titan, niciodată n-au nimic, nici cutie, nici plic, nici hartie, nici scotch, nici pix. Parcă sunt și ei pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase... stăpânele marețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului.

După atâta alergătură, chiar acum mă răzbun/consolez cu (încă) o bere și o pizza Roma cu șuncă, ciuperci și măsline (o ofertă specială la Pizza Hut, valabilă vara asta: primești 2 pizza medii pe blat italian la prețul uneia) pentru decizia de clasare și neregularitățile anchetei, precum și pentru dificultatea de a trimite un amărât de colet în România (în România, nu în Siria!), dar și sărbătoresc mica breșă în Zid și pe toți cei care m-au ajutat să o producem, începând cu prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu). Îi suflu cât pot de tare lui Promy bretonul negru, lucios, filat, asimetric, îndreptat cu placa, lung până la bărbie, inspir adânc mirosul răvășitor de ceară de păr (sau e mai mult aroma de pizza, după atâtea drumuri și greva foamei?), îi strâng mâna albă, marmoreeană, cu degete fine de pianist, ridic paharul și spun cu ochii sticlind de poftă:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy! Hm, deja îți cad în gură.

– Și ochii? Nu-mi lăsați nici ochii?!

– Da' ce? De când ai votat, ei, acum doi ani, ai făcut grevă nud sub chador și ți-ai luat concediu medical, ți-a intrat în cap că ai drepturi?

– Da, de fapt, știu ce drepturi am. Chiar eu am zis declarația drepturilor curând după primele alegeri libere de acum 2 ani, când am fost din nou recompensat cu lovituri de stat, răpiri și dispariții (împreună cu voi). Atunci, după o lună de grevă nud sub chador, am rupt tăcerea și am spus clar ce drepturi avem: dreptul la agonie, la abandon, la teroare, la mizerie, la dezastru, dreptul la scârbă și la disperare etc.

– Și, între timp, după ce că s-au păstrat toate cele vechi, au mai apărut și altele, inclusiv pentru copii. Nu mai zic de copiii noștri sirieni. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Ce e corect? Ultimele incidente de la protestele din România (nu din Siria), îmi pun credința (în statul de drept) la încercare și mă determină să mă întreb dacă România (mai) e stat polițienesc. După împușcarea în cap (cu un pistol cu bile) a băiatului care refuzase să se legitimeze după un protest, polițiștii din România recidivează prin acțiuni eroice demne de milițiile Shabiha sau securiștii din Siria. Recent, polițiștii români au chemat la secții pentru audieri sau au căutat la domiciliu/locul de muncă mai mulți cetățeni din România, pentru a investiga dacă au semnat sau nu o petiție online. Oamenii respectivi semnaseră o petiție care critica lipsa de reacție a unor instituții publice din Hunedoara în legătură cu gestionarea și rezolvarea controverselor apărute din cauza micro-hidrocentralei de pe Râul Alb. Prin petiție, adresată și Ministrului de Interne, se cerea inclusiv demiterea unui șef de Inspectorat Județean de Poliție.

Eu una am pierdut deja șirul petițiilor create/semnate/trimise de mine, nu mă tem, dimpotrivă abia aștept să mă aresteze și pe mine. Sunt nerăbdătoare să ajung la închisoare în România (unde ar fi trebuit să fiu și pentru cele 6 note false șterse), hm, e aglomerat, nu sunt cele mai bune condiții, dar poți savura compania vedetelor/politicienilor (Udrea, Bica, Iacob-Ridzi), plus că nu dispari... imediat ca în Siria, în mizerie, fără apă/mâncare, fără asistență medicală, violat și torturat până la moarte. Și, apropo de legitimare, chiar dacă oficial polițiștii trebuie să se prezinte/legitimeze ei înșiși mai înainte, nu au voie să folosească forța decât în legitimă apărare și trebuie să aibă o motivație serioasă pentru legitimare, cum legea e neclară, e mai bine să arătați cartea de identitate, altfel riscați să fiți conduși la secție. Ulterior, puteți să faceți reclamație polițistului dacă a acționat necorespunzător.

– Ce e corect? Tu. Tu ești, Promy. Și mai puțin contează ce legumă, animal, gunoi sau bacterie ești, cât să iasă ”2+2=4”. Sau măcar să încerci. Și să nu renunți.

– Eu am făcut totul ilegal, mărturisește Promy, lingându-mi tandru și lent sosul salsa de pe degetul mijlociu.

– Păi, dacă tot ce e bun e interzis și tot ce e rău e premiat, normal c-ai comis numai ilegalități. Dumnezeu însuși, Iisus, e un infractor, confirm eu, ridicând degetul mijlociu curățat parțial de limba lui Promy (deși sosul salsa, sincer, nu mi se pare mizerie, comparativ cu politica asta împuțită). Jos sistemul!

***

Bine ar fi să fie infractori ca Promy sau ca Dumnezeu și securiștii sirieni, milițiile Shabiha sau Statul Islamic. Acesta din urmă reușește și el să ne uimească mereu prin mărețele sale realizări. În prezent, Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive cum ar fi campionatul de fotbal cu capete decapitate sau concursul de memorare a unor versete din Coran cu premiu sclave sexuale, cu vârste începând de la 5-6 ani (al-Sabi, prizoniere necredincioase, obținute ca pradă de război, în special yazidi, dar și creștine, kurde, șiite etc.), care uneori sunt folosite și ca scut uman în luptă. Până și lucrătoarea umanitară americană răpită de Statul Islamic, Kayla Mueller, a fost răsplătită pentru faptele ei bune cu funcția de sclavă sexuală (premiul, trofeul personal al califului), împreună cu niște fete yazidi. Ea a rezistat eroic în captivitate, a reușit să-și învingă frica, durerea și rușinea și să-și asume un rol protector, matern în raport cu fetele yazidi, de fapt, niște copii. Statul Islamic iubește atât de mult cultura încât a aruncat în aer nenumărate moschei (inclusiv pe cea cu mormântul profetului islamic Iona), face trafic de obiecte de artă și a jucat fotbal cu capul marelui arheolog din Palmyra (în vârstă de 80 și ceva de ani), Asaad, care a avut tăria să rămână în Palmyra în ciuda invaziei extremiștilor, să încerce să protejeze patrimoniul și apoi reziste torturilor și să accepte să fie executat decât să divluge locul unde se aflau anumite artefacte de valoare. Fan al culturii, Statul Islamic a detonat templul antic Baalshamin, dedicat zeului Baal, din Palmyira, a intrat cu buldozerele în mănăstirea creștină Mar Elian (veche de 1500 de ani), a răpit și ucis creștini (inclusiv preoți misionari) și a distrus peste 50 de mausolee, biblioteci și ruinele lui Nimrud în Irak.

Statul Islamic nu e doar preocupat de cultură și sport, ci și de sănătatea populației, de aceea a utilizat arme chimice (pentru curățarea completă a populației) la Marea, a interzis fumatul și i-a flagelat în public pe toți cei pe care i-a prins fumând. Biciuiește în public nu numai nevestele păcătoase cărora nu le stă bine mănușa sau vălul, ci și pe bărbații lor, eventual și vecinii... că se uită după bombe-butoi ori după vreun șobolan să-l mănânce în loc să fie atenți cum circulă păcătoasele astea pe stradă, chit că nici nu au voie să meargă fără soții lor și nici nu înțeleg cum pot înainta cu atâtea văluri (nu trebuie să li se zărească nici genele), plus că se coc de căldură (eu nu mă descurcam nici cu chadorul, vălul integral iranian, care lasă descoperită fața). Milițiile femeilor jihadiste au ucis în bătaie fete doar pentru că priveau hainele din vitrina unui magazin și nu purtau codul vestimentar corespunzător categoriei lor (fete nemăritate, văduve, divorțate, măritate). La naiba, așa le trebuie, ce, tocmai acum le arde de shopping păcătoaselor? Aș fi vrut să fi inventat/imaginat eu astea!

După datele ONU, prizonierele Statului Islamic sunt propuse mai întâi comandanților, ulterior vândute străinilor cu bani înscriși în Statul Islamic la prețuri mari (și peste o mie de dolari) și în cele din urmă simplilor soldați. În acest caz, o sclavă sexuală de 9 ani costă 165 dolari, o adolescentă – 124 dolari, iar una de 20 ani – 40 de dolari. Practic, peste 2500 de fete yazidi au fost oficial luate prizoniere, iar 5000 sunt date dispărute. Asta înseamnă fetițe răpite, dezbrăcate, tratate ca pe vite, vândute în pielea goală la târgul de sclavi și transportate astfel pe stradă/în camioane la grămadă, lăsate în frig, foamete și mizerie, violate în continuu, apoi operate pentru a se li se coase himenul la loc și revândute la târgul de sclavi, în aceleași condiții, ca virgine. Și tot așa. Unele fete au fost cumpărate, violate, operate și vândute ca virgine de zeci de ori într-un singur an. Din fericire, dacă unii distrug trupuri, suflete, vieți și vise, alții salvează: riscându-și viața zi de zi, avocatul Khaleel al-Dakh, un Oscar Schindler irakian, a reușit să elibereze peste 1.000 de yazidi din mâinile Statului Islamic. A creat o echipă de informatori/spioni care ia legătura cu fetele sclave, le strecoară telefoane pentru a putea comunica cu ele, așteaptă un moment oportun să intervină și atunci fug cu fetițele în brațe până la un loc ascuns. Dacă sunt prinși, sunt torturați și executați, desigur, cum s-a și întâmplat, de altfel, în echipa avocatului, pentru asemenea fapte bune. În mod similar, după răpirea propriei sale nepoate (kurde) și recuperarea ei contra cost, omul de afaceri irakian, Abdullah, răscumpără sute de fete răpite cu prețuri între 6000-35.000 dolari. Iar fetele yazidi s-au organizat și ripostează și ele: o cântăreață, Xate Shingali, de 30 de ani a fondat batalionul ”Fetele Soarelui” care înfruntă jihadiștii (”Ei ne violează, noi îi ucidem”).

Indiferent cine este autorul acestor răpiri (Statul Islamic, milițiile Shabiha sau securiștii), dispar prea mulți, inclusiv mii de copii. Și nici măcar un tovarăș-zeu taliban și Big Brother precum al-Assad sau califul Statului Islamic nu ar trebui să dispară așa și să se dezintegreze (mai mult sau mai puțin lent) până la extincție. Am și eu coșmaruri în continuu, de ani de zile, cu ochii deschiși/închiși, (relativ) trează sau în somnul meu agitat, cu multe întreruperi, ba că nu mai găsesc nimic din Promy (ceea ce e(ra) foarte probabil, dacă nu sigur în Olimp până foarte curând), ba că nu mai e Alex, fii-miu, nu am nici corpul lui să-l îngrop ori descopăr din el doar un degețel scheletic, cu unghia smulsă, ars cu acid și pătat de urină, apoi, înainte să ajung la ONU să raportez situația (cu tot cu degețel), sunt și eu răpită și, eventual, mi se cere să arunc acid pe copii și să mă piș pe ei. O înmormântare e un lux și un privilegiu, de-asta am și evitat în ultima vreme plimbările mele rituale la cimitirul familiei pe care le savuram înainte, odată cu liniștea și pacea de acolo (mă simțeam vinovată și mi-era rușine). Antigona știe: chinuindu-se să respecte legea tradiției și memoria fratelui ei (tot un ”dușman al poporului”), ea a încălcat legea cetății și l-a îngropat pe ascuns pe fratele ei, asumându-și eticheta de ”trădător” și pedeapsa pentru aceștia - să fie îngropată de vie. ”Antigonele” din Siria din tabăra de refugiați Shatila - Beirut (o zonă sordidă și periculoasă unde, când plouă, din cauza scurgerilor și a proastelor izolații, copii, supraviețuitori (până în acel moment) ai războiului și dictaturii, au murit electrocutați) joacă într-o transpunere a tragediei grecești. Multe ”Antigone” siriene au trecut prin experiențe similare, ba chiar, mai rău decât Antigona propriu-zisă, în ciuda căutărilor disperate, cu riscul/prețul vieții, n-au mai găsit nimic din cei dispăruți. Însă tragedia are un rol cathartic: prin împărtășire și joc, le ajută să spună adevărul, să sublimeze durerea și să se elibereze. 

”Antigona” e o sursă de empatie, inspirație și rezistență pentru oricine, dar nu e suficientă pentru a distruge Statul Islamic. Legat de asta, într-o dimineață, când mă aflam pe budă, după ”lupte seculare”, brusc, m-am iluminat. Ca mii și mii de alți puști, fetele lui Obama, Malia și Sahsa, pot fugi oricând de acasă să se facă jihadiste (fără ca tăticuțul lor să știe ceva, deși le citește și lor toate mailurile, postările pe Facebook, Twitter și youtube, și fără ca să reacționeze cumva, că e un Big Brother-fantomă) și să ajungă sclave sexuale (nu mi-e clar, de fapt, poate că sunt prea bătrâne pentru Statul Islamic și nu mai sunt deja virgine la 17, respectiv 14 ani, iar Obama, desigur, adică probabil, habar n-are). Acolo, vor fi atât de enervante și figurante, vor cere insistent atâtea lucruri încât Statul Islamic, exasperat, va imploda. Aș putea să le rog pe Malia și Sasha, de asemenea, să facă presiuni pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei în dosarul școlii-fantomă. Lor nu le rezistă nimic. Bune și fetele lui Obama la ceva! Eu, dacă voi fi sclavă, voi rămâne și eu una obraznică, nesimțită și băgăcioasă și voi solicita expres de la Statul Islamic baie cu lapte de Cleopatra, țigări, votcă, bere, pizza și crenvurști în covrig/hot dogs.

Ah, când mă gândesc că totul e haram (mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi, ca la securiștii regimului sirian sau la milițiile Shabiha) și cum mă aflu în perioada de recuperare după greva foamei (aproape gata... doar kilograme, din păcate, restul nu poate fi recuperat și... continui să pierd), poftesc, brusc, să mă răzbun cu țigări obișnuite (în loc de pufăitoare, țigara electronică), votcă, bere, pizza și Maretti cu pizza. Mai mult, având în vedere că Statul Islamic, securiștii regimului și milițiile Shabiha ne-au atras atenția la sănătate și frumusețe și am conștientizat, în sfârșit, importanța lor, vom da și noi (eu și cu Promy) acum o declarație. Începem să ne prostim, vorbind cu ”u” în loc de alte vocale odată pentru că e haram, apoi ca să nu facem riduri, cum proceda maică-mea la un moment dat când eram mică, iar taică-miu o poreclise ”Tururu Hu-Hu” (”Teroare Ha-Ha”) și-i cerea ”buru, muuru” în loc de ”bere, muiere”: ”Ducu tutu u hurum, utuncu su fucum numu lucruru hurum, cucu suntum mulufucu. Jurum pu stupunul Curun, pu unurugul Bubu, pu Muruttu cu puzzu, pu puzzu, pu uPhunu, pu tutunul Prumutuu, vurmu umpuțut du trudutur șu pu Mudum Duzustru, Futu lu Druculu! (rus mulufuc lu funul: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”). Adică: ”Dacă totul e haram, atunci să facem numai lucruri haram, căci suntem malefici. Jurăm pe stăpânul Chiron (înțeleptul Chiron centaurul din Olimp, proaspăt ales lider la primele alegeri libere din vara lui 2013), pe inorogul Bebe (mare guru, din păcate atât de blond încât a imigrat în Olimp, cu mine și cu Promy), pe Maretti cu pizza, pe pizza, pe iPhone, pe titanul Prometeu, vierme împuțit de trădător și pe Madame Dezastru, Fata lui Dracula!” (râs malefic la final: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”).   

Jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că mă bucur că Uniunea Europeană a acceptat (după multe presiuni) expunerea fotografiilor incomode ale lui Caesar (a zecilor de mii de victime ale torturii din spitalele militare siriene) la Parlamentul European și, totodată, a aprobat planul minimal de redistribuție a celor 40.000 de refugiați din Italia și Grecia către alte țări europene (foarte puțin, însă e un început). Sunt teroriști sau victimele terorismului, ale Statului Islamic, dar și ale terorismului de stat (la cote de crime împotriva umanității)? Pentru mulți politicieni nu e tocmai clar. Mai jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că aș vrea să se schimbe în bine relația dintre Turcia și kurzii sirieni. Să fim onești, aportul Turciei în criza siriană prezintă atât aspecte pozitive, cât și negative. Turcia poate fi lăudată că a primit cei mai mulți refugiați sirieni (1,8 milioane), în condiții optime în taberele de refugiați, cu toate că e depășită de afluxul uriaș și are dificultăți pentru a asigura servicii educaționale și medicale pentru cei aflați în afara taberelor. Din păcate, există și puncte slabe precum granița permeabilă ca un burete pe unde trec copiii fugiți de acasă (din întreaga lume)... nu, nu la club, în parc sau în vacanță, ci să se facă jihadiști și unde se servesc BOMBoane și tot felul de echipamente pentru extremiști. Apoi, Turcia manifestă o atitudine ostilă față de kurzii sirieni, campionii luptei împotriva Statului Islamic, comasând trupe la graniță și amenințând cu incursiuni militare în zona kurdă din nordul Siriei.

Progresele kurzilor de la Y.P.G. împotriva Statului Islamic îngrijorează regimul Erdogan din Turcia. Y.P.G., forțele militare kurde din Siria, au reușit să cucerească în iunie, cu suportul raidurilor aeriene americane, o localitate strategică, Tal Abyad, punct de aprovizionare important al Statului Islamic și, totodată, punct de control al unei întregi zone care permite conectarea a trei ”cantoane”: Afrin (la nord-vest de Aleppo), Kobane (la vest de Tal Abyad) și al-Jazira (în nord-estul provinciei Hasakeh). Kurzii sunt o problemă, Statul Islamic, nu? Y.P.G. reprezintă aripa militară a partidului Uniunea Democrată (P.Y.D.), afiliat cu Partidul Muncitoresc din Kurdistan  care a condus o revoltă împotriva statului turc timp de 30 de ani. Turcia se teme de instalarea unui stat kurd și dorește impunerea unei zone de excluziune aeriană pentru a se proteja atât de kurzi, cât și de Statul Islamic (o idee susținută și anterior, de ani buni, fără succes și fără cooperarea Statelor Unite). Asta înseamnă implicare militară aeriană, dar și terestră (pentru coordonare) și lupta, în unele zone, piept la piept, stradă cu stradă. Însă această acțiune ar deteriora relațiile și cu kurzii din Turcia și mai curând va îngreuna avansul kurzilor sirieni decât va afecta Statul Islamic. Practic, cum partidul lui Erdogan, AKP, a pierdut majoritatea în parlament și deja a pus o presiune enormă asupra populației prin susținerea agresivă a rebelilor (unii extremiști) și prin acceptarea a aproape 2 milioane de refugiați, iar intervenția militară (fără acordul Consiliului de Securitate ONU și în haosul de pe teren din Siria, unde adeseori nu se mai știe cine cu cine se luptă și sunt prezente grupări extremiste) este foarte riscantă, acțiunea militară este, totuși, mai puțin probabilă.

De asemenea, Iordania propune constituirea unei zone de excluziune aeriană în sudul Siriei (incluzând orașul Deraa), coordonate de rebeli susținuți de Iordania și de Statele Unite, cu sprijin militar iordanian. Apelurile Turciei și Iordaniei sunt mai curând un nou semnal pentru Statele Unite, dar, ca de obicei, Obama se uită și nu vede. În prezent, regimul mai controlează circa 20% din teritoriu. Începând din martie, regimul al-Assad a pierdut teritoriu in nord-vest, sud și centru către diverse grupuri printre care și Statul Islamic, al-Nusra (afiliată al-Qaida) și către rebeli mai moderați. Mulți analiști consideră că forțele proguvernamentale se concentrează pentru a obține controlul asupra unei zone din vest, întinzându-se de la nord de Damasc prin Homs și Hama până la coasta Mediteranei, cuprinzând zona alawitilor (șiiți minoritari dintre care face parte și actuala conducere). Oricum, regimul încă luptă pentru a-și menține avanposturile din alte părți ale țării, inclusiv din orașe ca Hasaka și Qamishli din nord-est sau Deir al-Zor în est, Deraa în sud și Aleppo în nord.

Și că vorbeam de Y.P.G. (care reprezintă pentru turci un pericol mai mare decât Statul Islamic!), s-au găsit și niște fii de-ai lui Dracula care și-au ascuțit colții de vampir și s-au dus să și-i scoată la Statul Islamic, împreună cu kurzii de la Y.P.G. Aceștia sunt Rubar și Armanchi. Au venit pentru că nu au suportat să asiste pasiv la atrocitățile Statului Islamic. Și-au plătit singuri drumul (București-Munchen-Suleimania și apoi transfer cu taxi în Siria) și o parte din echipament. Mănâncă simplu și destul de frugal (orez, lipii), beau ceai și ațipesc numai câteva minute în tranșee (nu știu cum pot în zgomotul ăla infernal, eu una mă chinuiesc ore în șir să adorm și mă trezesc aproape imediat, după coșmaruri (siriene și nu numai) sau dacă aud liftul, mieunatul mâțelor ori scârțâitul ușii, cu toate că folosesc dopuri antifonice). S-au împrietenit cu kurzii care sunt primitori, să juri că sunt și ei fiii lui Dracula și se simt ca acasă. Sunt deranjați de ideologia marxistă dominantă la Y.P.G., dar nu se lasă îndoctrinați, au plecat să lupte cu Statul Islamic alături de kurzi, nu să devină comuniști. Au intrat în focul luptei aproape imediat, după doar o săptămână de training la ”Academia din Rojava”, după ce au primit arme nu tocmai performante, cum au și kurzii. Însă sunt bine organizați și motivați (la fel ca ceilalți de la Y.P.G.). Unul dintre camarazii kurzi i-a salvat viața lui Armanchi, după ce bucureșteanul se ridicase în picioare, luând poziție de tragere, așezându-l la pământ și zicând ”nu e vremea ta să fii martir”. Și Rubar a fost la un pas de moarte când comandantul unității sale a călcat pe o mină improvizată și a fost ucis. Rubar a comentat, profund marcat:  „vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!“ Nu au venit să moară, dar, dacă s-ar întâmpla asta, sunt pregătiți:  „Nu am venit aici să mor. Am venit să fac ceva. Dar dacă va fi să mor, atunci asta e!” (Armanchi) Buni și fiii lui Dracula, vampirii și colții lor la ceva!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Evadați printr-o spărtură din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm ”mersul pe valuri”!

Un weekend fericită ca la revoluția din Decembrie 1989, apoi două săptămâni deprimată cu senzația că sunt o bacterie abulică și o mizerie neînțeleasă de nimeni... Nu mai am lacrimi să plâng, așa că-l rog pe Bebe (inorogul din tatuaj) să-mi împrumute o lacrimă de-a sa, purificatoare și consolatoare, cu puterea învierii și a vindecării. Lacrimile nu doar curăță, eliberează și alină durerea, ci și spală păcatele lumii. Apoi, deodată, mă simt fantomă, una prea obosită ca să mai bântuie și să mai cerșească răspunsuri de la Ziduri. Ultimul neuron mi-a explodat demult, zac inertă, incapabilă să clipesc măcar, mă agasează orice zgomot (scârțâitul ușii, al scaunelor, liftul și mâțele) și am impresia că sunt hăituită și hărțuită de toți, așadar, empatizez, de această dată, cu Obama, un președinte și un Big Brother-fantomă, care, deși spionează pe toată lumea și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, nu vede și nu aude nimic, nu știe și nu poate nimic: ”Vai, toată lumea mă asaltează, nu știu unde să mă mai ascund. Nu mai zic de fetele mele, Malia si Sasha... dacă le-am răzgâiat, așa-mi trebuie. Toată lumea vrea ceva de la mine, inclusiv ”nebuna” aia din Țara lui Dracula, Madame Dezastru, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”băsistă împuțită”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”jegoasa de la nouă”, ”teroristă” și ”trădătoare”, mai nou și ”curvă” (cum bine a spus Ioan Rus). A ajuns și Bush Jr. să-mi dea lecții, iar lumea e nostalgică după el. După mine nu o să fie nimeni nostalgic. Și Țarul îmi trântește verde în față că nu sunt bărbat. Și eu care credeam că să fii președintele Statelor Unite înseamnă să dormi, să te plimbi, să faci poze cu familia și cu cățelul, toți să te iubească, să-ți fie prieteni și followeri pe Facebook și Twitter și să-ți dea like-uri! Ah, și mai am atât de mult... 1 an jumate. Parcă nu se mai termină mandatul ăsta. Tocmai acum mi-a transmis cineva că mi-au fugit și mie fetele de acasă, în Siria să se facă jihadiste și să se mărite cu băieți de treabă de la Statul Islamic. Sunt puțin surprins, dar nu șocat. Ce dacă? Credeți că mă fac alb ca Michael Jackson de spaimă și blond ca Marylin Monroe? Nu-i nimic. Mare pagubă. Să-mi lase măcar tablourile, pe-astea le apăr și de băieții de la Led Zeppelin, și de jihadiști.”  

Obama nu observă nici dacă îl calcă Țarul cu tancul sau îi intră în fund o bombă-butoi cu clor. Ah, trebuie să ies din personajul ăsta, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) o să înceapă o grevă nud sub chador (vălul integral iranian) sau, mai rău, una sexuală, căci exclude din start să pună mâna pe fundul lui Obama. Nu știu de ce mă îngrijorez, doar nu vreau să-mi crească tensiunea (proaspăt verificată), am deja 15/10. Nu vreau să ajung iar la 17-18 maxima ca la birou, în cercetare de piață, când eram în ”comă”, cădeam din picioare, nu puteam să gândesc și să simt altceva în afară de... oboseală și de silă și făceam eforturi supratitanice să înțeleg și să răspund monosilabic la întrebările doctorului: ”De ce te stresezi?” Niciun răspuns. ”Ia un sedativ PC” ”Da” (iau și acum, pot să înghit o cutie odată cu tot cu ambalaj, și tot degeaba). ”De tine nu-ți pasă?” ”Nu.” ”Ai familie?” ”Da”. ”De familia ta nu-ți pasă?” ”Nu.” ”De colegi nu-ți pasă?” ”Nu.” (Adevărul e că nu-mi păsa, dar m-am prefăcut că-mi pasă, m-am solidarizat cu ei și mi-am dat prima demisie în semn de protest). ”Crezi că-ți ridică statuie?” ”Nu.” ”Vrei să mori?” ”Da.”

În rest, acum, în afară de tensiune și crizele de ficat, se pare că a funcționat dacă nu purificarea, măcar detoxifierea, analizele de sânge mi-au ieșit perfecte, glicemia s-a (auto)reglat, iar colesterolul general a scăzut cu 100 (chiar și cel mai periculos, LDL, care se poate depune pe vasele de sânge dacă s-a acumulat în exces, are valori normale). Oricum, urăsc întrebările astea ale medicilor (care, în mod fatal, adeseori se neglijează ei înșiși) aproape la fel de mult ca următoarea serie de întrebări ale apropiaților (transmise fie direct, fie pe mail sau SMS): ”Ce faci? Ce (mai) faci? Ce-ai pățit? Ce s-a-ntâmplat? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? De mine nu-ți pasă?!” Cât de curând, va trebui probabil să postesc din nou pentru că, deși am păstrat în meniu limonadele cu sirop de arțar bio și ceaiul de urzici, am cumpărat lapte și fulgi de ovăz bio, în același timp, am început deja să mă răzbun cu crenvurști (cu cașcaval topit) în covrig/rulouri, shaorma, ouă ochiuri, pizza și Maretti cu pizza (cu toate că înainte nu împărțea cu nimeni Maretti cu pizza și nu-i dădea nici lui fii-su, Deu (Deucalion), șpagă Maretti cu pizza ca să-i ofere viză pe planeta unde a emigrat... și/sau să-l aresteze el, Promy a așteptat până când am putut consuma eu Maretti și m-a servit personal). M-a făcut să plâng de fericire. Și continuăm să ne răzbunăm... ”Răzbunarea e dulce”.

Răzbunarea nu mă face însă să mă simt mai puțin fantomă. Și ce dacă? Înseamnă că sunt și eu cumva în rândul lumii. Timp de un an (din iulie 2012, de când am renăscut (după acea parcă nesfârșită ”comă”), până în august 2013), m-am perceput vie și uneori (insuportabil și inacceptabil de) fericită, astfel încât mi-era frică mereu că mă prăbușesc (iar) în abis și, în același timp, mă ardea rușinea. Am vrut ca fantomele să revină la viață sau să-și găsească liniștea odată pentru totdeauna. Și eu, și Promy, și copiii noștri din Sira și din alte părți căutăm cu disperare un minut de liniște și pace, un minut de imposibilă normalitate în care să nu numărăm secundele până la (un nou) sfârșit (de fiecare dată mult peste așteptări, depășind orice imaginație și orice profeție apocaliptică).

Dacă sunt și eu fantomă (și încă una proastă, neînțeleasă, incapabilă de nimic și absurdă, la rândul ei), nu e nicio problemă. Să mă obișnuiesc și să-mi văd de treabă. Cum spune Sorescu, așa trebuie să procedăm: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă / Fie în fața ori în spatele hainelor, / Anexați cu o clamă” Fața umană? ”Mersul pe valuri?” (tot Sorescu: ”Așa că înaintez somnambulic, / Mă ține mlaștina, / Iluzoriu acoperiș pe casă. / Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje, / Lumea care-și vede de treabă / Și nu crede în mersul pe valuri.” Ne lasă (pe mine sau pe altcineva, nu mai zic de intelectuali) politica să respirăm și să ne vedem de treabă? Ce glumă proastă! Mai bine răspundem și noi ca bravul soldat Svejk la toate cerințele și argumentele ridicole ale morții/regimului austro-ungar (într-o altă poezie soresciană): ”Să mă pupi în fund”. Sau un sfat foarte util din poezia ”Atavism”: ”Lăsați perdelele / Trageți obloanele / Și mai luați-vă o dată tensiunea. / După ce a văzut totul - ploi, războaie, / Soare, cârtițe, evenimente, / Repetate mereu aidoma / Omenirea nu cred că mai dorește serios / Să mai vadă ceva. / Totuși uite-o lipită de ferestre / În ochi cu un gol.” Ar trebui să-mi iau tensiunea și, totuși, rămân lipită de fereastră, praf din praful ei și al lumii întregi. Vanitas vanitatum. Și știam deja că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiectorul fuckultății-fantomă.

La un moment dat, totul mi se pare un vis. N-am mai avut senzația asta de vis de mulți ani (de prin 2009, de când m-am (re)apucat de scris). Da, scrisul m-a făcut să plonjez în infern și să agonizez în parametri optimi la nesfârșit, mai intens ca-n realitate (chiar dacă sunt experiențe proprii) până mor și, când în cele din urmă se face întuneric și liniște și cred că am scăpat, vine cineva și mă resuscitează. Și tot așa. Mereu. Mi-am depus și a treia demisie în semn de protest de la scris, dar mai fac voluntariat că sunt proastă de dau din abis în abis (împreună cu Promy), din dragoste și disperare. Probabil că, dintr-o supradoză de real (absurd, atroce și devastator la scară personală și universală), s-a creat un mecanism de (auto)apărare care mă determină să percep totul în registru oniric. Ce mai contează că sunt fantomă... nemuritoare blestemată, captivă într-un coșmar etern? Coșmarul e și el un vis, nu e nimic real.

Se pare că nu ne putem trezi, deocamdată, din acest coșmar și trebuie să-l acceptăm ca atare, chiar dacă eu una refuz să mă obișnuiesc. La perpetuarea și creșterea acestui coșmar contribuie, din păcate, și Iranul care trimite și mai departe mii de luptători în Siria și face presiuni asupra Rusiei pentru ajutor militar, economic și politic acordat regimului. Tovarășul-zeu al-Assad și regimul său, principalii autori ai acestui dezastru, merită susținere, logic, nu? În opinia reprezentantului ONU în Siria, Staffan de Mistura, Iranul cheltuiește anual cel puțin 6 miliarde de dolari în Siria (unii vorbesc de sume mult mai mari, de 15-20 de miliarde). Dar, ca de fiecare dată, în acest coșmar descopăr îngeri în infern, cum ar fi Muzoon, Malala siriană din Iordania (taberele de refugiați) care încearcă să convingă fetele să nu se mărite în adolescență, ci să continue școala. Din rațiuni de securitate și suport, în teroarea și mizeria războiului, părinții caută să le căsătorească repede. Mizeria și răpirea/dispariția forțată/arestarea sunt (încă) lucruri comune în Siria. Un bărbat se presupune că poate oferi protecție, însă e un lucru iluzoriu. Din nefericire, aproape o treime din fete renunță la școală și se mărită înainte de a fi pregătite pentru căsnicie și copii. Îmi aduc aminte și de echipele ”Căștile Albe” (”White Helmets”) care, deși sunt targetate/bombardate cu bombe-butoi/arme chimice și răpite/arestate (asta înseamnă de obicei morți sau pe moarte... torturați până la moarte), își continuă misiunea, ajungând să salveze 17.796 de vieți (ei chiar merită Premiul Nobel pentru Pace).  

M-a impresionat și regizorul (britanic), Sean McAllister, arestat și el cândva în 2011 pur și simplu pentru că filma un documentar în Siria despre un cuplu de disidenți sau... ”viermi de trădători”. Filmul său, realizat în ciuda presiunilor și interdicțiilor, ”A Syrian Love Story”, a câștigat premiul întâi la festivalul Sheffield Doc/Fest. Este vorba de povestea de dragoste a unor activiști care s-au cunoscut în închisoare (cu 20 ani în urmă, pe vremea lui Hafez al-Assad, tatăl actualului dictator), Amer și Ragda, comunicând prin spărtura din Zid. Au supraviețuit amândoi, s-au căsătorit și au făcut patru copii. După un șir nesfârșit de arestări și traume, inclusiv cele generate de războiul civil, protagoniștii sunt epuizați și sfâșiați între rolurile de activiști și cele familiale/personale (tatăl rămas în Franța cu copiii, iar mama în Turcia, consultant pentru un partid de opoziție, după o tentativă eșuată de sinucidere... când nu putuse suporta că asistase pasiv din Franța, exclusiv online, la escaladarea violenței în Siria). Dar, chiar dacă sunt separați, cei doi continuă să se iubească. Fie și prin spărtura în Zid.

Aș vrea ca iubirea lor și comunicarea prin spărtura din Zidul închisorii să fie un stimul pentru întreaga Planeta Siria. Din păcate, deși situația în Siria e (tot mai) disperată (4 milioane de refugiați extern, mai mult de jumătate din populație dislocată de la casele lor (refugiați intern), peste 500.000 în zone aflate sub blocadă guvernamentală, sute de mii arestați/răpiți/dispăruți forțat, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție/spitale militare, peste 12 milioane care au nevoie urgentă de ajutor umanitar), reacțiile planetei sunt (tot mai) slabe și/sau ineficiente. Îngroziți și exasperați de cele 50 de cutremure pe zi, de atacuri cu bombe-butoi și arme chimice, de violuri și torturi până la moarte, de foamete și mizerie, copiii noștri sirieni nu mai așteaptă să vină să-i salveze Statul Islamic și preferă să cerșească mii de euro pentru o croazieră cu vaporașul pe Mediterana unde să-și bea propria urină și apoi să se scufunde. Unii spun că mureau (mai mult sau mai puțin lent) în Siria, iar în taberele de refugiați continuă să moară (mai mult sau mai puțin lent), așa că aleg calea epavelor și fantomelor. Printre ei, numeroși copii rămași fără părinți, singuri și traumatizați, care fug de recrutarea în armata siriană/Statului Islamic/altor rebeli, de căsătorii forțate/sclavie sexuală, de mizerie și de escaladarea violenței, pe drumuri periculoase, negociind cu traficanți, împușcați (uneori) de grăniceri. Marea Mediterană, în marea ei generozitate, a absorbit deja peste 5365 de refugiați, numai în 2014 și 2015, încheindu-le, în sfârșit, agonia. Păi, Marea Mediterană e de vină? Nu știu, poate Băsescu e sau poate Statul Islamic. Și de ce ar trebui să încercăm să salvăm niște ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”extraterești”, oricum, ”pagube colaterale” în acest război?

Suprasolicitate de afluxul refugiaților, fără a primi susținere internațională, Iordania, Libanul, Turcia și kurzii din Irak au început să limiteze accesul și să reducă ajutoarele umanitare: de exemplu, în Liban (unde se găsesc 1,2 milioane de refugiați la o populație inițială de 4,5 milioane), alocația de hrană a scăzut de la 27 la 19 dolari pe lună și Libanul ia în calcul relocarea sirienilor înapoi în Siria, în tabere de refugiați, în timp ce în Iordania (unde sunt prezenți peste 600.000 de sirieni la o populație pre-criză de 6,7 milioane) alocația se ridică la 14 dolari pe lună. Turcia (unde se află 1,8 milioane de refugiați) se străduiește să mențină porțile deschise și să asigure condiții de ”cinci stele” în taberele de refugiați, dar are nevoie și ea de susținere internațională și de împărțirea poverii. Egiptul (unde au ajuns peste 100.000 de refugiați) a arestat mii de refugiați sirieni care vroiau să traverseze Mediterana. Nu-i nimic, copiii noștri sirieni sunt obișnuiți să fie umiliți și să trăiască în teroare. Dacă asta mai e viață (și nici măcar supraviețuire!).

La nivel global, numai 2,2% (mai puțin de 90.000) dintre refugiații sirieni au fost redistribuiți, iar apelul ONU pentru refugiații sirieni este acoperit, în prezent, doar într-un procentaj de 23%. După ”lupte seculare” de ani  buni, Europa a decis, în cele din urmă, să se implice ”decisiv”: să preia 40.000 de refugiați din Italia și Grecia, respectiv 20.000 din afara Europei în următorii doi ani. Uniunea Europeană a stabilit, în acest sens, un sistem de cote, în funcție de capacitățile fiecărui stat, prin care cei mai mulți erau repartizați în Germania, Franța și Spania, iar României îi reveneu 2.362. La opoziția Marii Britanii și a altor state, sistemul de cote a căzut. Oricum, 60.000 constituie mult prea puțin, reprezentanții ONU susțin că Europa ar putea primi lejer 1 milion de refugiați și ar trebui să relocheze (pentru început) cel puțin 130.000 dintre refugiații sirieni din Orientul Mijlociu. Europa se teme de imigranți, în special Marea Britanie care a acceptat cu chiu cu vai câteva sute de refugiați sirieni, după ce aceștia s-au înregistrat la ONU, au urmat diverse proceduri de selecție, și-au expus cicatricele ca să demonstreze că sunt victimele torturii și eventual au arătat că suferă de boli grave, imposibil de tratat în alte părți. Înainte susținător al unei intervenții militare în Siria din cauza atrocităților regimului, Cameron a devenit mai nou un al doilea ”Nigel Farage” care, în mod populist, manipulator și crud, înfierează cu mânie proletară ”căutătorii de o viață mai bună, nu de azil”. Desigur, Marea Britanie e îngrijorată de asaltul teroriștilor sirieni și al vampirilor din România.

În ce privește operațiunile de salvare din Mediterana, în 2014, operațiunea ”Mare Nostrum”, lansată de guvernul italian, a reușit să salveze 166.000 de vieți, însă a fost sistată la presiunea unor guverne europene, alertate de asaltul teroriștilor. Ulterior, s-a recurs la o nouă operațiune, ”Triton”, mai redusă ca buget și amploare/arie de acoperire, cu rezultate limitate. Abia în mai, după o serie de ”accidente” tragice în Mediterana cu mii de morți, s-au extins resursele și aria operațională ale programului ”Triton”.  În prezent, UE încearcă să voteze un plan umanitar de urgență, dar, Marea Britanie, Polonia, Cehia și Spania se opun și ne fac să ne fie rușine că suntem europeni. Din păcate, incidentele nu sunt ”accidente”, nici ”dezastre naturale” și ce mă doare cel mai mult e că toate aceste pierderi... vieți/suflete distruse/pierdute ar fi putut fi evitate, dacă nu ne izbeam din nou, absurd și ireparabil, de Zidul urii și al indiferenței.

Pentru a schimba odată pentru totdeauna paradigma globală asupra protecției refugiaților, Amnesty International recomandă comunității internaționale:

 Un summit internațional pe tema crizei refugiaților, focusat pe creșterea responsabilității internaționale și pe împărțirea poverii

 Ratificarea globală a Convenției pentru Refugiați (Refugee Convention)

 Dezvoltarea unui sistem domestic robust pentru refugiați: statele trebuie să stabilească proceduri corecte pentru a evalua nevoile refugiaților, să garanteze drepturile fundamentale și accesul la servicii precum cele de educație sau sănătate.

 Angajamentul absolut de a salva mai întâi viețile: statele trebuie să confere prioritate salvării vieților celor în nevoie comparativ cu politicile de imigrație. Când viața este în pericol, inclusiv (dar fără a ne rezuma la acest lucru) din cauza încercărilor de a traversa mările, statele trebuie să investească în operațiuni de căutare și salvare și să vină să salveze imediat oamenii în pericol. Acest imperativ nu poate fi pus în discuție de obiectivele de control al graniței.

 Combaterea traficanților: statele trebuie să realizeze acțiuni eficiente pentru a investiga și a condamna bandele traficante. Trebuie să ofere protecție și asistență victimelor traficanților și să se asigure că ele au acces la procedurile de stabilire a statutului de refugiat și/sau la proceduri de redistribuție.

 Îndeplinirea tuturor nevoilor de redistribuție identificate de ONU: aproape un milion au nevoie de redistribuție și de locuri unde să fie plasați umanitar (numărul lor crește anual). Amnesty International estimează că 300.000 vor avea nevoie anual de asemenea redistribuție/locuri umanitare în următorii 4 ani.

 Combaterea xenofobiei: guvernele trebuie să se abțină de la xenofobie, de exemplu, să blameze căutătorii de azil și imigranții pentru problemele economice și sociale. Guvernanții trebuie să caute politici eficiente pentru combaterea xenofobiei.

 Stabilirea unui fond global pentru refugiați: un asemenea fond poate acoperi toate apelurile ONU pentru crizele refugiaților. Și va procura un ajutor consistent pentru țările care găzduiesc numeroși refugiați pentru a le ajuta să ofere servicii pentru refugiați și comunitățile gazdă. Acest fond trebuie să funcționeze pe lângă ajutoarele de dezvoltare existente.

Mai mult,  Uniunea Europeană nu doar că nu face față crizei refugiaților, dar a ales să închidă ochii în fața mizeriei, torturilor și execuțiilor din închisori/spitale militare: Parlamentul European a decis să interzică publicarea fotografiilor celor uciși prin tortură (și mizerie) în spitalele militare siriene pe motiv că sunt prea ”deranjante și ofensatoare”, deși fotograful ”Caesar” a lucrat la arhivă ani în șir, îngrijorat că va împărtăși soarta ”pacienților”, a ascuns fotografiile în ghete, s-a furișat în patul unui camion ca să treacă granița și și-a riscat viața pentru a spune adevărul lumii întregi. Fotografiile (55.000, asociate unui număr de 11.000 de persoane exterminate în spitale militare, unii copii!) sunt deja expuse la sediul ONU- New York, Congresul Statelor Unite și Muzeul Holocaustului - Washington DC. Desigur (adică probabil), fotografiile sunt insuportabile - zeci de mii de oameni cu corpuri emaciate și ochii scobiți, adânciți în orbite (asta dacă-i mai au), arși (inclusiv cu acid), electrocutați, bătuți, cu organele sexuale extirpate sau mutilate. Ironic, unii dintre cei torturați până la moarte în spitalele militare aveau tatuaje cu mărețul și gloriosul conducător.

Și tovarășii securiști ai regimului râd, scuipă și urinează pe rănile, plăgile cangrenate și purulente pe care tot ei le-au produs unor copii, unor medici, unor membri ai echipelor de salvare, unor jurnaliști, intelectuali sau activiști și, din nefericire, și multor persoane arestate numai ca să se mențină teroarea, fără să fi scris vreo poezie pe Facebook sau să-i dea o compresă ori un pahar cu apă unui protestatar rănit. Cum spune Promy, recompensat la rândul său, cu exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, flegme divine, păsărele antropofage, ger și jeg mii și mii de ani, drept răsplată pentru serviciile aduse zeilor, pentru opera sa și salvarea oamenilor (prin științe, arte și focul sacru), ”mai bine să fii condamnat pentru prea multă iubire decât să fii premiat pentru prea multă ură”, dar de ce trebuie să fie mereu condamnați salvatorii și creatorii, în timp ce călăii și distrugătorii, altminteri ”torționari de treabă”, sunt promovați și stimulați să recidiveze? De ce trebuie să fie lucrurile bune interzise, iar cele rele premiate, restul e haram? E o crimă să creezi și să salvezi?

Mai mult, Promy își aduce aminte cum se ruga uneori să vină să-l scuipe verișorul lui, Știi Tu Cine-Zeus și nepotul său, Hermes (mâna dreaptă a marelui conducător, tot un torționar de treabă) și să urineze pe rănile lui, atât se simțea de abandonat. Și-apoi n-a mai știut nimic, n-a mai înțeles nimic din ce se întâmpla, nu mai putea recunoaște pe nimeni și nimeni pe el, se degrada clipă de clipă de era să nu mai rămână nici stânca din el și, deși devenise o legumă putrezită, o crustă de puroi și de jeg, continua să fie consumat ritual. Aud și eu în continuu programul de urlete din închisori/centre de detenție/spitalele militare siriene, ba și urletele lui Promy (chiar atunci când se abține în fața zeilor ca să nu le dea satisfacție, când e prea epuizat s-o mai facă ori când își bagă (singur!) pumnul în gură și se zvârcolește până ajunge din nou o bacterie paralizată, criogenată într-un sicriu de gheață/în Zid/în stâncă... și eu împreună cu el).

Spitalele militare siriene vindecă și purifică corpuri și suflete prin mizerie, violuri și torturi până la moarte. Se poartă mai nou spitalele militare ca lagăre/centre de exterminare, gropile comune nu mai sunt la modă (decât la Statul Islamic). Și eu am coșmaruri fără sfârșit (din 2011, de când a început războiul civil în Siria), cu ochii deschiși/închiși: de fiecare dată când văd o știre/raport (și văd mereu acum) adorm după 6-7 ore (zvârcolindu-mă) și mă trezesc după o oră, fie că am fost eu răpită de securiști/milițiile Shabiha, fie că fericitul beneficiar al superofertei de tortură și execuție e Alex, fii-miu și, de regulă, în acest caz nu-i mai găsesc nici corpul să-l îngrop ori descopăr doar un deget scheletic, diform, ars cu acid, cu unghia smulsă și cu miros proaspăt de urină. La ultimul coșmar (de azi-noapte... când am dormit iar o oră), eram captivă din nou și tovarășul al-Assad, prezent la execuție, vroia să toarne acid pe mine și pe niște copii sirieni de-ai noștri. Mai întâi, mi-a cerut să vărs eu acidul pe copii, niște viermi de teroriști și gunoaie de trădători, dușmanii poporului... ca mine. Noi suntem de vină, desigur. Poate și că am distrus planeta Krypton a lui Superman sau am violat Leviathani, cum i s-a zis lui Promy.

Eu însă, suprasaturată de tovarăși-zei, sisteme și ”isme” și excluzând varianta de a mă transforma și eu în torționar (cel puțin la început, cât mai eram conștientă), i-am spus că nu suntem noi de vină, ci chiar el cu regimul său, cine a greșit să-și ceară iertare (vorba lui Promy), deși prevăd că nu o să o faceți niciodată, voi sunteți adevărații vinovați care ar trebui pedepsiți. N-am scăpat noi de voi, dar nici voi de noi, uite că vă mai enervăm cu o poezie pe Facebook sau cu o faptă bună. Știu că nu iertați niciodată faptele bune și operele subversive. Vă fac să tremurați de furie și de frică. Vă căcați pe voi să nu vă pierdeți ”inelul puterii” și scaunul de sub cur. Brusc, am luat acidul și l-am aruncat asupra lui. Cred că s-a dizolvat integral. Nu știu exact, m-am trezit și n-am mai putut adormi. Mă clătinam și îmi venea să vomit. Sincer, nici eu nu mă pot uita la fotografiile lui ”Caesar”, însă am și mai mare fobie să văd pozele (omagiale sau nu) ale tovarășului-zeu al-Assad și, indiferent cât e de incomod, adevărul trebuie spus. De-asta și-a și riscat ”Caesar” viața și s-a chinuit atât să adune și să sistematizeze arhiva: nu își dorea riscuri suplimentare (în Siria fiind), nu vroia aventuri, nici senzații tari în plus ori să-și testeze limitele. A urmat doar glasul conștiinței și al adevărului pentru că 2+2 nu făceau 4, ci cel puțin minus 11.000, asta numai cât a fotografiat el.

Arestările, violurile și torturile până la moarte sunt numai unul dintre ingrediente, pe lângă foamete, mizerie, 50 de cutremure pe zi, atacuri cu bombe-butoi, inclusiv cu arme chimice (cu gaze sarin sau clor). Dacă Statele Unite erau reticente la adresa unei zone de excluziune aeriană (Turcia a tot exercitat presiuni, anul acesta a reușit să obțină măcar includerea acestei teme în agenda SUA... eu cred că am pierdut șirul petițiilor semnate în acest sens), acum manifestă mai multă deschidere, măcar prin unii dintre membrii Congresului. Din martie anul curent au avut loc cel puțin 35 de atacuri cu arme chimice (cu clor), proiectate din elicoptere prin intermediul bombelor-butoi în nord-vestul Idlibului, după cum a depus mărturie la ONU și în Congresul american Dr. Tennari, inițiatorul unui spital de campanie la Sarmin și unul dintre puținii supraviețuitori dintre medici. Acesta continuă campania Planet Syria pentru oprirea bombardamentelor cu bombe-butoi, indiferent cât e de traumatizat, chiar dacă lucrează în condiții inimaginabile, a văzut mai mult suferință/moarte decât bucurie/viață și poate fi oricând și el răpit și torturat până la moarte. Consiliul de Securitate ONU a amenințat în martie că va lua măsuri dacă se vor mai produce atacuri cu arme chimice, ceea ce s-a întâmplat din nou din aprilie. Până și Rusia, aliată tradițională a regimului, a început să discute cu reprezentanții americani  (pe un draft de rezoluție de tragere la răspundere) și să ia în considerare condamnarea vinovaților pentru atacurile cu arme chimice. Totuși, Rusia rămâne aliata oficială de bază și se opune încheierii războiului prin presiuni/forțe externe. De asemenea, peste 70 de țări au semnat o scrisoare comună pentru oprirea bombardamentelor aleatoare (inclusiv a celor cu bombe-butoi).

Planeta Siria, să încercăm să comunicăm și noi prin spărtura în Zid de la închisoare a celor doi îndrăgostiți... Amer și Ragda, să rupem lanțurile, să topim Zidurile în lacrimi, să ne ridicăm din craterele fumegânde și să zburăm împreună în zori, în lumina cu miros de tămâie a învierii. Să evadăm prin spărtura din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm acum ”mersul pe valuri”!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

JE SUIS SYRIENNE. PETIȚIE GREVA FOAMEI

Către Siria (regimul al-Assad), ONU, UE, Statele Unite ale Americii, România, Rusia, Iran:

 “Hey you! Don’t help them to bury the live.

Don’t give in without a fight.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

După 4 ani de război civil, statisticile sunt șocante în Siria: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. Mulți copii au fost arestați/forțați să dispară, violați și torturați (uneori până la moarte) de forțele de securitate sau de milițiile proguvernamentale Shabiha.

Din păcate, nu e vorba de numere/statistici, nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”dușmanii poporului”, ”spioni (americani)”, ”teroriști”, ”trădători” sau poate însuși ”diavolul”. Sunt oameni. Paralizați și sufocați de ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii (ca în Pink Floyd, ”The Wall”). Coșmarul sirienilor a devenit și al meu, de mai bine de 4 ani (nu mă lasă nici pe mine să trăiesc și nici să dorm). La fel ca alți sirieni, am supraviețuit până acum. Oricum, simpla supraviețuire nu e viață. Viața nu poate exista fără pace, libertate, democrație, respectarea drepturilor omului, un minim nivel de trai. Viața înseamnă normalitate. 2+2 să facă 4, nu 5 sau minus 23 de milioane (populația siriană înainte de război în 2011) ori cât vrea Big Brother. ”Hunger Games” și lecția de supraviețuire? Nu, din nefericire, e mai mult lecția de abandon și disperare, agonia celor crucificați și lăsați singuri pe cruce. Ce facem? Așteptăm ca toți să ne stingem în tăcere... într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet? „Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, spunea Stephen Dedalus in romanul „Ulise” al lui James Joyce. Tot încercăm să ne trezim din coșmarul sirian, dar parcă suntem încă prizonieri în el. ”Is there anybody out there?”

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL OBIȘNUIT: jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza.

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL SIRIAN (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală): să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi.

Un om obișnuit își face PLANURI DE VIAȚĂ (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.).

Un sirian își face PLANURI DE MOARTE: ar prefera să fie ucis de bombe butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

Totuși, chiar în acest context, mulți oameni încearcă să rămână umani, chiar dacă nu neapărat în viață (“stay human, not alive”, în termenii lui Orwell). De aceea, în memoria copiilor mei sirieni (îngeri acum) și în semn de solidaritate cu cei care continuă să sufere, străduindu-se, în același timp, să rămână umani, încep greva foamei de ziua mea (17 mai 2015), în speranța că voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, precum și garanții solide pentru prevenirea pe viitor a oricărei crime politice, cu atât mai mult a crimelor împotriva umanității. Greva foamei e un disconfort fizic minor, nu înseamnă prea mult comparativ cu suferința sirienilor (și a mea din suflet – insuportabile). “Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil” spunea cândva Malraux. Îl asigur pe Malraux că durerea mea și a sirienilor este insuportabilă.

În acest sens, solicit:

•     Încetarea bombardamentelor aleatoare, inclusiv a atacurilor cu bombe-butoi, utilzând o zonă de excluziune aeriană dacă este necesar

•     Începerea imediată a unor negocieri de pace serioase între toate părțile implicate (inclusiv activiștii democratici nonviolenți) și susținătorii lor internaționali

•     Încheierea tuturor atacurilor cu arme chimice (gaz sarin, arme cu clor etc.)

•     Ridicarea tuturor blocadelor guvernamentale

•     Facilitarea distribuirii rapide și fără obstrucțiuni a ajutorului umanitar către cei în nevoie (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală)

•     Stoparea detențiilor arbitrare și a disparițiilor forțate

•     Oprirea răpirilor, violurilor, torturilor și execuțiilor civililor, aplicate inclusiv copiilor; încetarea abuzurilor și crimelor comise fie de milițiile proguvernamentale Shabiha, fie de forțele de securitate ori de Statul Islamic

•     Eliberarea deținuților politici

•     Judecarea și condamnarea vinovaților pentru crime împotriva umanității (prin intermediul Curții Penale Internaționale, al unui tribunal internațional ad-hoc etc.)

•     Demararea reformei ONU asftel încât să fie stopate acum și pentru totdeauna crimele împotriva umanității (discutarea propunerii Franței în acest sens, lansarea unei dezbateri internaționale și adoptarea celei mai bune variante); Consiliul de Securitate ONU nu mai trebuie să fie blocat de vetourile Rusiei și Chinei în cazul crimelor împotriva umanității.

•     Iran, Rusia: încheierea susținerii politice și militare pentru regimul al-Assad, principalul responsabil pentru dezastrul curent din Siria.

     

În acest moment, mă simt crucificată pentru fiecare persoană care suferă în Siria și tânjesc să mă pot elibera (împreună cu toți ceilalți sirieni). Nu vreau să las oamenii singuri pe cruce. Refuz să fiu o altă ”cărămidă din Zid” (“another brick in the Wall”) și să asist pasiv la acest coșmar, amorțită confortabil (“comfortably numb”) la televizor sau pe internet. Sper că ne vom trezi din acest coșmar, vom dărâma împreună ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii și vom face ”casa de copii”, Planeta Siria cea străină, să devină acasă pentru toți sirienii. Casa de copii nu e acasă. Copiii mei sirieni nu ar trebui să se predea când văd o cameră foto (crezând că e o armă), ci ar trebui să zâmbească. Planeta Siria, trezește-te! Pământule, trezește-te!

                             

Je suis syrienne.

      “Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all

      Together we stand, divided we fall.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

Stay human... and alive!

VA ROG SEMNATI PETITIA AICI:

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Vă mulțumesc pentru susținere!